Eseistică

Ce se întâmplă când oamenii nu mai ascultă unii de alții, când fiecare cântă pe cont propriu, fără ritm și fără direcție, fără valori și viziune comune?

Trăim într-o lume în care oamenii sunt tot mai conectați la tehnologie, dar tot mai deconectați unii de alții. Lipsa de sens, alienarea și conflictele par să fie noua normalitate. Dr. Vítor José Rodrigues propune o schimbare de perspectivă: în loc să funcționăm izolat, haideți să învățăm să trăim și să funcționăm precum o orchestră.

Gândirea simfonică este o carte-manifest despre felul în care oamenii pot trăi, lucra și evolua împreună într-o lume tot mai fragmentată. Plecând de la metafora orchestrei, dr. Vítor José Rodrigues te invită să-ți regândești rolul în comunitate, să înțelegi puterea colaborării autentice și să accepți diversitatea ca sursă de forță, nu de conflict. Doar împreună putem transforma zgomotul prezentului într-o simfonie cu sens.

Așa cum într-o orchestră fiecare instrument contează, cartea Gândirea simfonică ne reamintește că adevărata forță a umanității stă în capacitatea de a crea împreună și lansează pentru liderii de azi provocarea de a accepta că armonia nu înseamnă dominare sau uniformizare, ci creativitate, coordonare, sens și încredere.

Vítor José Rodrigues - Psiholog, psihoterapeut și scriitor, cu doctorat în psihologie (magna cum laude) la Universitatea din Lisabona (2002). A publicat 16 cărți pe diverse subiecte, de la dezvoltare personală și science-fiction până la filosofie și critică socială.

A condus Asociația Europeană de Transpersonal și a predat psihologia educațională și a dezvoltării la universități portugheze timp de 17 ani. A susținut în numeroase țări sute de cursuri și prelegeri referitoare la psihologia transpersonală.

A publicat articole relevante în domeniul studiilor conștienței și este autor principal al capitolului „Psihoterapii transpersonale“ din The Wiley-Blackwell Handbook of Transpersonal Psychology.

„Haosul există. El provine din modul în care acționăm, iar modul în care acționăm provine din minte.

Așadar, soluția trebuie să vină tot de acolo. Ca atare, trebuie să găsim un nou mod de a gândi. Modul în care am gândit despre noi, societate și rolul nostru în lume trebuie să fie greșit, întrucât rezultatul său, așa cum ne‑o demonstrează acțiunile și consecințele lor, este total greșit, urât și în dezacord cu natura (atât natura noastră interioară, cât și cea exterioară). Este ușor, nu‑i așa? Să dezvoltăm un nou mod de a gândi despre cine suntem, ce facem aici, de ce și cum să ajungem acolo.

Acest mod este gândirea simfonică.“ - Dr. Vítor José Rodrigues

Cărțile pentru copii sunt citite de o mulțime de oameni, sunt foarte iubite și din ce în ce mai prezente în librării. Dar mai niciodată nu primesc cu adevărat atenție, cel puțin nu din partea adulților. Cei mari au în schimb o putere foarte mare asupra a tot ceea ce îi privește pe copii: cărților dedicate acestora sunt scrise, publicate și cumpărate de adulți și adesea tot ei sunt și cei care le citesc cu voce tare. De aceea, cărțile pentru copii merită o discuție serioasă și onestă.

O carte de/despre cultură este astăzi o cărămidă de aur, iar faptul că Dalina Bădescu vorbește, cu pasiune și cu expertiză, despre confluenţa artelor este un pariu câștigat pentru noi toţi. Arhitectura, până la avangardele începutului de secol XX, era cu adevărat regina artelor, fiind suportul fizic pentru decoraţiuni, sculptură, pictură etc., împreună cu care propune un act artistic complex. Dalina Bădescu investighează, cu har și cu dedicare, această confluenţă profundă din zona monumentelor de for public. De mare interes pentru mine a fost relevarea importanţei istorice și contextuale a Monumentului de la Adamclisi, dar și legătura stilistică și de continuitate identitară cu Mausoleul de la Mărășești. Ca atare, vă invit să descoperiţi singuri aceste conextiuni, împreună cu întregul excurs și cu toate dezvăluirile legate de ritual, de comemorare și de monumentul însuși. - Acad. Dorin Ștefan, Arhitect, Prof. univ. dr.

Brâncuși avea darul să-și exprime în câteva fraze scurte gândurile despre artă, despre creație în general și despre propria creație, despre viață. El scria toate acestea într-o limbă personală, într-o franco-română aproximativă, dar fermecătoare pentru prietenii lui, o limbă care nu ținea cont de normele gramaticale. Această particularitate se adăuga aurei sale de artist gânditor, influențat de filosofia orientală, contribuind la constituirea unei imagini misterioase, aproape mistice. Spusele sale, adesea aforisme, au fost reluate, transformate, publicate în numeroase cărți, în franceză, engleză, italiană și română, sub diverse forme până când însuși sensul gândirii sale a fost deformat.

„Printre calităţile scrisului lui Grigore Vieru sunt unitatea stilistică, de vorbire, dublată de o mare iubire pentru limba care ne uneşte, un simţământ ce se revendică de la eminesciana simţire românească şi un acut sentiment al valorilor naţionale pe care niciun Prut nu-l poate şterge. Grigore Vieru este o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române.” (Traian T. Coșovei)

Cum să-ți anihilezi fără replică adversarul și să ieși triumfător din orice dispută intelectuală.

O carte despre disputa de argumente care te va ajuta să identifici strategiile la care recurg cei ce vor să aibă întotdeauna dreptate.

• Adversarul trebuie înfuriat (Stratagema VIII)
• Apelați la argumente absurde (Stratagema XV)
• Apărați-vă despicând firul în patru (Stratagema XVII)
• Întrerupeți și deturnați discuția (Stratagema XVIII)
• Argumentul autorității (Stratagema XXX)
• Nu înțeleg nimic din ce-mi spuneți (Stratagema XXXI)
• În teorie da, în practică nu (Stratagema XXXIII)
• Interesele sunt mai presus decât rațiunea (Stratagema XXXV)
• Luați disputa la modul personal, proferați injurii și purtați-vă ca un necioplit (ultima Stratagemă)

Având în vedere declinul îndelungat al profitabilității industriei manufacturiere, capitalismul s-a orientat către date ca o modalitate de a menține creșterea economică și vitalitatea, în pofida lentorii sectorului de producție.

În secolul al XXI-lea, pe baza schimbărilor din tehnologiile digitale, datele au devenit din ce în ce mai importante pentru companii și pentru relațiile acestora cu angajații, clienții și alți deținători de capital.

Platforma a apărut ca un nou model de afacere, capabil să extragă și să controleze cantități imense de date, iar odată cu această schimbare, am asistat la apariția unor mari companii monopoliste.

Astăzi, capitalismul economiilor cu venituri ridicate și medii este tot mai dominat de aceste firme, iar dinamica descrisă în această carte sugerează că tendința va continua.

Ce sau cine mai poate opri prăbușirea omenirii în haos? O persoană? O instituție? O forță spirituală sau o construcție politică? Cînd lumea devine obsedată de Apocalipsă, este un semn sigur că lucrurile merg prost, un simptom cert al unei grave tulburări colective. De două mii de ani, creștinătatea a trecut prin multiple crize apocaliptice și milenariste, identificînd Anticriști sau căi rapide către Împărăția lui Dumnezeu. Rostul noțiunii de katehon, introdusă de Sfîntul Pavel, era tocmai să neutralizeze potențialul disruptiv al unor asemenea curente, reprezentări și manifestări apocaliptice, katehonul fiind persoana sau forța care întîrzie catastrofa finală. Paradoxul zilelor noastre constă în faptul că pretinșii katehoni par a fi mai degrabă niște acceleratori – cu voie sau fără voie.

Mobilizînd o vastă cultură teologică, filosofică și istorică, scrisă într-un stil accesibil, confesiv și adesea ironic, cartea de față oferă elemente indispensabile pentru înțelegerea prezentului nostru confuz și îngrijorător.

Theodor Paleologu, doctor în filosofie politică al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris), a fost cercetător la universitățile Harvard și Notre Dame (Indiana) și a predat la Bard College Berlin. Fost ministru al Culturii și ambasador, din 2013 predă la Casa Paleologu.

Theodor Paleologu, fost elev al École Normale Supérieure din Paris și doctor în filosofie politică al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris), a fost cercetător la universitățile Harvard și Notre Dame (Indiana), a predat la Bard College Berlin, a fost ministru al Culturii, ambasador, deputat și candidat la președinția României. Din 2013 predă la Casa Paleologu. La Editura Trei, autorul a mai publicat eseul Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent (2025).  

Departe de a fi o încercare de analiză psihobiografică, cartea aceasta este mai curând o tentativă de unificare a doi versanți despărțiți aparent de o prăpastie: viața și opera, ca două jumătăți ale unui symbolon, ambele la fel de misterioase și de inepuizabile ca interpretare. Nu se explică reciproc, mai curând adâncesc misterul pe care-l constituie, pentru mine, Autorul. Eroii acestei cărți pătrund în clasor purtând solzii plini de culoare ai unei lumi dispărute, dar a cărei umbră își aruncă răceala asupra celei în care trăim. Sunt peștii mei cubanezi, a căror contemplare mă ajută să păstrez intact spațiul interior, în mod paradoxal, admirând modelul unor lupte purtate în lume. La fel de paradoxal, ochii care admiră solzii colorați ai peștilor le aparțin unor autori care nu apar de facto în carte, ci sunt prezențe fantomatice, filtre de lectură situate în afara clasorului, privind peste umărul filatelistului: Walter Benjamin, C.G. Jung, Mircea Eliade și, mai presus de toți, Michel de Montaigne. - Bogdan-Alexandru Stănescu

„Pentru un amator ca mine (nu-mi pot aroga decât statutul de cititor și de analizat/analizand), psihanaliza e compusă dintr-o succesiune de fetișuri, la originea căreia se află Freud. După anii de inițiere, dacă se menține același statut neimplicat, vei alege una dintre disidențe, în funcție chiar de alcătuirea personalității, în cazul meu Jung. Apoi, dacă persiști în alegere, vei devia și mai departe, în cazul meu spre James Hillman, pentru a descoperi că o asemenea deviere nu înseamnă decât o întoarcere relativă la Freud. Un Ouroboros care l-ar fi încântat pe Jung. Ce se interpretează? Visul, oare? Nu, orice simbol trebuie reîntregit, chiar dacă folosim un metal diferit: interpretarea se ocupă de textul visului povestit.“ - Bogdan-Alexandru Stănescu

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este doctor în literatură, prozator, poet, eseist, traducător și editor. În prezent este director editorial al imprintului Anansi. World Fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută, în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, în 2022, romanul Abraxas, iar în 2024, romanul Soarele negru. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei au mai apărut volumul de eseuri — scris împreună cu Vasile Ernu — Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (2023) și romanul Soarele negru (2024).

Cum a ajuns fotbalul să ocupe locul în care, altădată, tronau religiile?

E de spus, mai întâi, că fotbalul e o reprezentație care reproduce viața, în raporturile și detaliile ei esențiale. Pare complicat, dar observațiile care susțin această comparație sunt banale.

Fotbalul e un joc de „scor mic” („low scoring game” – în termeni tehnici). La fel ca viața, jocul de fotbal e decis de câteva (nu multe) momente‑cheie care apar în timpul finit al jocului. Spre deosebire de jocurile de scor mare (baschet, handbal etc.), fotbalul e o poveste în care reușita nu vine la tot pasul, iar ocaziile nu trebuie irosite. - Traian Ungureanu (TRU)

Czesław Miłosz este una dintre cele mai lucide și neliniștite conștiințe ale secolului al XX-lea.

Poet, eseist, diplomat și gânditor al exilului, el a trăit tensiunea dintre cultura Europei Centrale și Occidentul liber, între rădăcinile sale est-europene și spiritul critic al lumii moderne.

În centrul acestui traseu biografic și intelectual se află o ruptură esențială: desprinderea de idealurile utopice și de poezia angajată politic, urmată de o reflecție profundă asupra mecanismelor ideologice care strivesc individul.

Aceste eseuri sunt, astfel, mai actuale ca oricând. Într-un context global în care Rusia redevine un actor neliniștitor, nu doar prin acțiuni politice sau militare, ci și prin modelul de civilizație pe care îl propune, vocea lui Miłosz ne ajută să înțelegem că nu putem reduce această țară la o sumă de amenințări.

Ea este și o sumă de traume, de mituri, de tensiuni nerezolvate. Eseurile sale nu dau verdicte, ci deschid întrebări. Și tocmai de aceea sunt esențiale: pentru că nu ne învață ce să gândim despre Rusia, ci cum să o gândim. - Constantin Geambașu

„«În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informaţiei, orice mitologie este o rătăcire», scrie Dan Alexe. Iată o veste proastă pentru cei deprinşi să-şi ducă viaţa îngenunchind în faţa pădurii naţionale de eroi şi statui: voievozi, poeţi sau călugări scuturaţi de frisonul profeţiei. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti propune un tip de deconstrucţie care ar putea să-l expună pe autor oprobriului public. Şi totuşi, riscul merită asumat. De ce? Fiindcă există în gândirea noastră o sumedenie de fixaţii, obsesii, fobii şi convingeri care se cer disecate, explicate şi înţelese. Narcisismul delirant, protocronismul în plăci, proastele deprinderi familiale, pedagogia punitivă sau mândria de-a fi urmaşii unor daci care vorbeau latină înaintea romanilor sunt teme care merită să fie puse în discuţie. Pentru asta e nevoie de inteligenţă, informaţii credibile, argumente, cultură şi stil. Dan Alexe întruneşte toate aceste criterii, ceea ce-i permite să deseneze o hartă a mentalului românesc, a şubrezeniilor şi anomaliilor lui. Cu vervă şi umor, el trece de la clişeele aşa-zisei bucătării carpatine la fonologie, de la complexul naţiei nebăgate în seamă la importurile lexicale ţigăneşti şi de la Icoanele neamului la depresie şi nefericire. Cine deschide Dacopatia şi alte rătăciri româneşti trebuie să ştie că va găsi în paginile ei atacuri excelent dirijate împotriva prostiei, mitizării frenetice, excepţionalismului băştinaş şi clişeelor.“ — RADU PARASCHIVESCU

„În Galaxia Gutenberg, Marshall McLuhan, vrând să arate cum privirea și percepția sunt doar constructe culturale, povestește anecdota cu filmulețul educativ pe teme sanitare proiectat într-un sat african, după care localnicii au fost întrebați ce au reținut de acolo, iar ei au spus: «Găina». Medicii nu știau de vreo găină, dar reproiectând filmul au descoperit că, într-adevăr, la un moment dat o găină traversează ecranul în prim-plan. Membrii tribului rămăseseră cu ochii pe orătanie, incapabili să vadă ansamblul și să priceapă mesajul real. De aceea, coperta acestei noi ediții ne prezintă o falnică găină în prim-plan, în fața tristului monument.

Pentru a diseca o asemenea ideologie absurdă și compozită cum e dacopatia se potrivea o carte ca aceasta, caleidoscopică, o carte ce poate fi citită în orice ordine, îmbogățită acum, pe lângă multe adăugiri și revizuiri, cu un mare capitol în care sunt analizate iranismele din limba română (cioban, dușman, murdar etc.), apoi cu note suplimentare despre Mircea Eliade și Constantin Noica, precum și cu un foarte util indice de termeni.“ — DAN ALEXE

Gilles Deleuze (1925-1995) a predat filosofia vreme de mai bine de douăzeci de ani la Lyon și Paris, din 1964 până în 1987. Istoric al filosofiei, critic al psihanalizei și al capitalismului, teoretician al artei și al literaturii, Deleuze desfășoară în lucrările sale o gândire originală și complexă.
Filosofia lui a diferenţei și a devenirii, a creaţiei de concepte și a intensităţilor, elaborată pornind de la o critică a raţionalităţii occidentale și a dispozitivelor de control, reprezintă una din cele mai inovatoare teorii ale secolului al XX-lea.
În limba română au fost traduse mai multe lucrări ale lui Deleuze, dintre care: Diferenţă şi repetiţie (Babel, 1995); Ce este filosofia? (cu Félix Guattari; Pandora-M, 1998); Foucault (Idea Design & Print, 2002); Tratative (Idea Design & Print, 2005); Nietzsche și filosofia (Ideea Europeană, 2005); Kafka. Pentru o literatură minoră (cu Félix Guattari; Art, 2007); Capitalism și schizofrenie (I). Anti-Oedip (cu Félix Guattari; Paralela 45, 2008); Cinema I. Imaginea-mișcare (Tact, 2012); Cinema II. Imaginea-timp (Tact, 2013); Mii de platouri (cu Félix Guattari; Tact, 2013); Dialoguri (cu Claire Parnet; comunicare.ro, 2017); Logica sensului (Tact, 2023); Filosofia critică a lui Kant (Tact, 2025).

Filosofia nu e făcută să reflecteze cu privire la orice. Căci nimeni nu are nevoie de filosofie pentru a reflecta. Dacă filosofia ar trebui să servească la a reflecta asupra unui lucru, ea nu ar avea niciun motiv să existe. Dacă filosofia există, este pentru că ea are propriul său conţinut. Este cât se poate de simplu: filosofia este o disciplină la fel de creativă, la fel de inventivă precum orice altă disciplină, și constă în a crea sau a inventa concepte.
Conceptele nu există de-a gata într-un soi de cer unde ar aștepta să fie sesizate de un filosof. Conceptele trebuie fabricate. Desigur, ele nu se fabrică cu una, cu două. Nu-ţi spui într-o zi: „Iată, voi inventa cutare concept”, la fel cum nici un pictor nu își spune într-o zi: „Iată, voi face un tablou în felul acesta” sau un cineast: „Iată, voi face cutare film!” Trebuie să existe o necesitate, atât în filosofie, cât și în alt domeniu, altfel nu există nimic.
Un creator nu este un predicator care lucrează de plăcere. Un creator nu face decât ceea ce trebuie în mod absolut să facă.
Gilles Deleuze

„Omul intelept raspandeste in toate directiile parfumul virtutii sale. Nu exista locuri sfinte, nici persoane sfinte, ci doar momente sfinte, momente de intelepciune.“— BUDDHA

Invataturile inteleptilor Antichitatii este o carte de citate, in care au fost adunate cuvinte, vrednice sa ne trezeasca o constiinta a realitatii mult extinse, cuvinte care sa ne slujeasca in viata, sub forma de jaloane, cuvinte apte, care sa ne indrume mintea si atentia spre esential.

Sunt reflectiile unor filosofi, poeti, maestri spirituali si scriitori, care au stiut sa ne transmita, gratie unor cuvinte, invataturi spirituale sau intelegeri profunde despre viata si despre firea oamenilor.

„Bine v-am regăsit, prieten cititor, și sinceră mulțumire dacă v-ați hotărât să ridicați această carte în biblioteca de acasă.

După cinci decenii de recenzită contra timp și pe spații tipografice drastic îngrădite, îmi făgăduisem un interval de viață în care să-mi îngădui câteva texte scrise în mers de voie și pe spații nelimitate. De câțiva ani încoace, viitorul are pentru mine doar o perspectivă lunară, trăiesc, adică, până la fiecare zi de 20 a lunii, când trebuie să-mi trimit articolul pentru «feuda» mea (cum îi zice prietenul Mircea Mihăieș) de la revista Orizont din Timișoara.

Ei bine, singurele pagini scrise în mers de voie, adică păcălindu-mi adicțiile prin tândălire hedonistă, au rămas primul și ultimul text din cele cuprinse aici. Tot scriind nesățios și cu nemăsură, am căzut iarăși în dependența de claustrofilie și «deadline» și m-am obrăznicit să croiesc sumarul în pasul ștrengarului. În plus, tot scriind pentru Orizont, am încheiat încă o carte pentru anul acesta și am împins-o către 2026. Îi sunt recunos­cător proniei că-n locul viitorului lunar mi-a dăruit o perspectivă anuală. Iar domniei voastre îi doresc vrednicie, rodnicie și bucurie.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Cu o voce care amintește de tradiția marilor moraliști europeni, Valentin Constantin privește cu luciditate spre mecanismele puterii, spre provincialismele care ne modelează fără să știm, spre felul în care ne pierdem spiritul critic și spre fragilitatea valorilor pe care pretindem că le apărăm. Eseurile sale traversează teritorii diverse – de la Antigona lui Sofocle la suveranismele recente, de la mecanismele puterii contemporane la derapajele provinciale ale societății românești, de la iluziile geopoliticii la neliniștile Europei de azi –, propunându-ne o radiografie intelectuală a prezentului uneori incomodă, adesea neașteptată, mereu necesară.

Cartea de față nu oferă consolări facile, dar oferă ceva mai prețios: o invitație la a privi lumea fără scurtături, fără sloganuri și fără autoamăgiri, cu o luciditate care nu renunță totuși la speranța că spiritul critic poate fi salvat.

O carte pentru cititorul care vrea să înțeleagă, nu doar să reacționeze; pentru cel care caută, în haosul discursului public, ordinea fragilă a gândirii bine alcătuite.

„Unul dintre cele mai controversate subiecte din România perioadei de după Revoluția din 1989, de tranziție la democrație, a fost reforma sistemului de securitate. Chiar și astăzi, aceste servicii se află în centrul multor teorii ale conspirației. Și totuși de la ele se așteaptă să protejeze societatea și să ofere sprijin celor care iau decizii, într-o perioadă de amenințări și incertitudine. Felul în care instituțiile de apărare din România sunt supravegheate și controlate în spiritul democrației constituie un important test al funcționării și responsabilității statului postcomunist. Marian Zulean oferă o analiză solidă și bine documentată a rolului, structurii și competenței acestor servicii începând din 1990 și până în prezent.“ — DENNIS DELETANT

Sistemul de securitate al României continuă să fie marcat de dis­funcțiile moștenite din perioada comunistă: mentalități rigide, reflexe instituționale depășite, carențe structurale care persistă de peste trei decenii. În ciuda reformelor declarate, statul român funcționează încă pe o arhitectură fragilă, construită în parte pe compromisuri și improvizații. România nu este o țară cu adevărat sigură, ci una aflată într-un echilibru precar, protejată mai degrabă de conjuncturi favorabile decât de un sistem solid.

Cartea aceasta oferă un diagnostic lucid și necruțător, în mozaicul complicat al istoriei noastre recente. Într-un peisaj internațional marcat de tensiuni regionale, conflicte hibride și reașezări geopolitice la granițele țării, autorul ridică o întrebare esențială: cât timp mai poate conta România pe conjuncturi favorabile în locul unei strategii coerente?

Articolele reunite aici combină perspectiva istorică și observațiile de actualitate, oferind o imagine complexă a modului în care inerțiile instituționale, lipsa de viziune și ignorarea semnalelor de avertizare pot transforma vulnerabilitatea într-o amenințare reală. Este o carte deopotrivă necesară și inconfortabilă, o reflecție critică asupra unei securități naționale mai degrabă declarative decât garantate.

MARIAN ZULEAN este profesor abilitat la Universitatea din Bucureşti. A obținut un doctorat în sociologie la aceeași universitate şi un master în politici publice şi relaţii internaţionale la Universitatea din Pittsburgh. A publicat mai multe cărţi şi articole despre relaţiile dintre armată şi societate, în domeniul sociologiei militare și al studiilor de securitate. Cea mai recentă carte (coeditată) este Social Values and Identities in the Black Sea Region (Bloomsbury, 2023). Înainte de cariera academică, a avut şi o bogată experienţă practică, în calitate de consilier la Preşedinţia României şi de ofiţer paraşutist (în Ministerul Apărării Naționale). Ca urmare a contribuţiei la aderarea României la NATO a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară“. În prezent, pregăteşte un volum despre Şcoala sociologică de la Bucureşti în arhivele americane, alături de Zoltán Rostás.

 

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee.

Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“

„Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Cartea de față este prima parte din volumul întâi al monumentalei opere jurnalistice semnate de Mario Vargas Llosa, care reunește articolele scrise între 1963 și 2020 și reprezintă o amplă incursiune a scriitorului peruan în domeniul creației literare și artistice din secolul XX și din primele două decenii ale secolului nostru.

Structura cărții se bazează nu pe ordinea cronologică, ci pe cea tematică, și constă din două mari secțiuni: I. Arta ficțiunii: dezbateri și aproximări, și II. Cărți și scriitori. Cea dintâi pornește de la o analiză teoretică fundamentată pe multiple exemple (Literatura este foc, Literatură și exil, Literatura damnată...), iar cea de a doua înfățișează o serie bogată de portrete de scriitori din literaturile franceză, anglo-saxonă și latino-americană.

„O lecție magistrală a unui mare cititor.“ — El País

„Independența neclintită a judecății, criteriile personale, acumularea de experiențe și lecturile vaste ale lui Vargas Llosa transformă această operă într-un fel de biografie literară, un GPS vital, materie primă pentru romanele sale.“ — La Vanguardia

Cartea celor cinci cercuri (Go Rin no Sho în japoneză) este o lucrare clasică, scrisă de Miyamoto Musashi, unul dintre cei mai faimoși samurai și maeștri ai sabiei din Japonia.

Redactată în anul 1645, cu puțin timp înainte de moartea sa, este considerată atât un ghid de strategie militară, cât și o reflecție filosofică despre viață și confruntare. Importanța acestui text clasic de arte marțiale, conturat în jurul celor cinci cercuri, corespunzătoare celor cinci elemente din tradiția budistă și shintoistă (pământ, apă, foc, vânt, vid), este atât de covârșitoare, încât echivalează în cultura japoneză cu Arta războiului, de Sun Tzu, reflectând gândirea unui războinic care a câștigat peste 60 de dueluri și a ajuns să vadă sabia ca pe o cale spirituală, nu doar ca pe o armă.

Dincolo de relevanța cărții pentru călăuzirea samurailor pe calea desăvârșirii, studii contemporane o folosesc și în management, leadership sau dezvoltare personală.

În cea mai recentă carte a sa, renumitul psiholog clinician și autor de bestsellere Jordan Peterson ne poartă prin vechile povestiri biblice despre revoltă, sacrificiu, suferință și triumf, istorii care stau la baza întregii lumi occidentale. Plecând de la psihologia religiei, mitologie și filosofie, el dezvăluie înțelepciunea profundă a textelor biblice, explicând de ce le ignorăm astăzi și ce primejdie imensă ascunde această îndepărtare de Biblie. Adam și Eva și căderea eternă a omenirii; războiul sângeros dintre Cain și Abel; potopul îngrozitor al lui Noe; prăbușirea spectaculoasă a Turnului Babel; aventura teribilă a lui Avraam și epopeea lui Moise și a israeliților – ce ne-ar putea spune astăzi toate aceste povești? Cum ne-au ajutat ele, de-a lungul mileniilor, să înțelegem lumea și cine suntem? Și cum ne pot ele ghida în căutarea eternă a sensului și țelului ultim al vieții noastre? Plină de intuiții și de interpretări provocatoare, cartea de față îi conduce pe cititori într-o aventură intelectuală impresionantă, bazată pe cele mai profunde povești spuse vreodată.

”Dacă lumea ni se dezvăluie sub forma unei povești – care este acea poveste? Cum ne-am putea caracteriza în mod adecvat scopurile, tentațiile cele mai profunde și cele mai admirabile eforturi ascendente? Ce este relevant și ce poate și trebuie să fie ignorat? Cui ar trebui să-i acordăm atenția noastră în mod prioritar? Care este ierarhia adecvată a valorilor, prin care lumea se dezvăluie în modul cel mai productiv, generos și sustenabil? Cu alte cuvinte, care este povestea, adevărata poveste a vieții noastre – ce este și ce ar trebui să fie?”– Jordan B. Peterson

Cărțile lui Jordan B. Peterson s-au vândut în milioane de exemplare în întreaga lume. Înainte de a deveni unul dintre cei mai influenți intelectuali publici ai zilelor noastre, a predat timp de decenii la universitățile din Harvard și Toronto, activând totodată în calitate de cercetător științific și psiholog clinician. A publicat peste o sută de lucrări științifice pe o gamă variată de subiecte: personalitate, comportament infracțional, credințe politice și religioase, precum și neuroștiința percepției, motivației și emoției.

Locuiește în Toronto, Canada, împreună cu soția sa, Tammy. Au doi copii și patru nepoți.

De același autor, au mai apărut la Editura Trei: 12 Reguli de viață, Dincolo de ordine și Hărțile sensului.

Gândirea noastră europeană începe cu grecii: de atunci, ea a fost considerată ca fiind singura formă de gândire. Fără îndoială, această formă de gândire greacă a devenit normativă pentru noi, europenii; atunci când filozofia și știința fac uz de gândire, ea se desprinde de toate condiționările istorice și țintește spre ceea ce este necondiționat și constant, așadar spre adevăr. Nu numai atât: pe lângă faptul că țintește într-acolo, ea reușește să conceapă ceea ce este constant, necondiționat și adevărat. Și totuși, această gândire a devenit ceea ce este de-a lungul istoriei – într-un sens mai profund al cuvântului „a deveni“ decât s-ar putea crede. Deoarece suntem obișnuiți să considerăm gândirea aceasta ca fiind ceva normativ, o proiectăm în mod naiv și natural și asupra altor moduri de gândire. O înțelegere istorică din ce în ce mai profundă a reușit să depășească, la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, reprezentarea raționalistă a unui „spirit“ veșnic identic cu sine. Cu toate acestea, oamenii continuă să nu arate prea multă înțelegere pentru ideea unei nașteri a gândirii grecești, preferând în schimb să judece mărturiile lumii grecești timpurii prin prisma reprezentărilor noastre moderne. Iar întrucât Iliada și Odiseea, cele două poeme care constituie începutul Greciei, ne vorbesc în chip nemijlocit și ne ating profund, trecem ușor cu vederea faptul că lumea lui Homer este fundamental diferită de cea cu care suntem noi obișnuiți. Pentru a urmări, în cadrul dezvoltării lumii grecești timpurii, procesul care duce la apariția gândirii europene, trebuie să înțelegem în chip radical ce înseamnă „ascensiunea“ gândirii la greci: aceștia nu numai că au cucerit noi domenii (cum ar fi știința și filozofia) cu ajutorul unei gândiri care existase deja, extinzând astfel vechile metode (cum ar fi un mod de a proceda logic), ci, mai mult, au fost primii care au creat ceea ce numim noi azi „gândire“. Au descoperit spiritul uman ca pe un spirit activ, căutător, cercetător. Or, la baza acestui fapt stă o nouă concepție a omului despre sine însuși. Acest proces, descoperirea spiritului, poate fi observat în istoria poeziei și a filozofiei grecești de la Homer încoace; poemele epice, poezia lirică, tragedia, încercările de a înțelege în mod rațional natura și esența omului sunt etape ale acestui drum.

Atena începe să vorbească: „Vin din cer să potolesc a ta mânie, de te vei lăsa convins (ei ke pitheai)“. Ce nobilă amabilitate zace în aceste trei scurte cuvinte! Un astfel de discurs presupune forme sociale aristocratice: în mod politicos și cavaleresc, cineva își arată considerația față de celălalt și își ține în frâu propriile pretenții. Iată că o astfel de moralitate aristocratică guvernează și relațiile nemuritorilor cu muritorii. Zeul grec nu vine ca o furtună și o vreme rea pentru a vorbi tunător omului; iar omul nu se confruntă, îngrozit, cu propria-i slăbiciune atunci când dă ochii cu divinitatea. Dimpotrivă, Atena i se adresează aproape ca și cum ar vorbi cu cei de-o seamă cu ea: „Urmează-mă, dacă dorești“. Iar Ahile îi răspunde, liber și sigur: „Chiar dacă cineva e foarte mânios, tot mai bine este să-i urmeze pe zei“. La Homer, de fiecare dată când zeul îi apare unui om, nu-l strivește, făcându-l una cu pământul; dimpotrivă, când zeul i se alătură unui om, îl înalță și îl face liber, puternic, curajos și sigur de sine. (Bruno Snell)

Pentru jurnalism așa cum îl știam odată, mileniul al treilea a însemnat alungarea treptată a veteranului din peisaj în același timp cu ascensiunea rețelelor de socializare. Nu știm unde se va ajunge, însă, în pofida declinului jurnalismului, idealurile sale vor supraviețui meseriei în sine. Acuratețea, rigoarea, obiectivitatea, relevanța, responsabilitatea civică, dreapta judecată, exprimarea îngrijită, căutarea cu obstinație a adevărului, umorul ca indispensabilă formă de inteligență în scrutarea lumii, luminițele din ochii celui care aleargă să dea o veste în exclusivitate nu au cum să se stingă.

„Articolele lui Horia Ghibuțiu sunt și serios documentate, și ludice. Și bine scrise, și critice. Și amuzante, și pe teme foarte diverse. Și etice, și lucide. Iar dacă presa noastră ar urma măcar jumătate dintre cele 50 de porunci ale jurnalismului formulate de autor, am fi toți mai deștepți.” Cristian Preda

„Horia Ghibuțiu este un colecționar de cuvinte. Într-o lume fără focus, care „zapează“ și „scrollează“ fără pauză, Horia are răbdare. Desface presa ca pe-o ceapă, foaie cu foaie, pagină după pagină, decadă cu decadă. Plângi și râzi de la linotipist la influencer. Râzi și plângi de la Poșta redacției la ChatGPT.” Dan Perjovschi

„Domnul Ghibuțiu și-a păstrat sufletul de ziarist, chiar și când ziarele au ajuns mai rare decât zilele fericite ale oamenilor pe pământ. Noblețea cu care își tratează meseria muribundă este înduioșătoare și admirabilă. E locuit de un vânt lăuntric, e mereu împins de curiozitate mai departe și mai departe în înțelegerea lumii și a poveștilor pe care continuăm să ni le spunem pentru a rămâne, totuși, oameni și acum, cu puțin înainte de începutul epocii depline a roboților.” Andrei Crăciun

Gringologia nu este o disciplină, ci mai degrabă o luciditate. Este arta și știința de a fi străin fără a fi înstrăinat. Este exercițiul conștient al privirii din afară – o distanță care nu exclude iubirea, ci o aprofundează. Într-un fel, este continuarea firească a drumului meu prin blues, jazz, opusuri contemporane, literatură și tăcere… o meditație asupra a ceea ce înseamnă să fii în lume, dar nu al lumii. Aș putea spune că Gringologia e o formă de rezistență, un mod de a rămâne viu într-un sistem care preferă convenția în locul curajului, conformismul în locul experimentului, falsa politețe în locul adevărului. Este ceea ce se naște atunci când etica libertății întâlnește melancolia exilului interior. Această carte este o tentativă de a articula acest concept – nu ca teorie, ci ca trăire. Ea conține fragmente, eseuri, reflecții și observații care împreună alcătuiesc o hartă personală a Gringologiei: o disciplină fără dogmă, un drum fără destinație, o eliberare asumată până la capăt. AG Weinberger

AG Weinberger (n. 1965 la Oradea) este muzician, autor, eseist și una dintre cele mai pregnante voci ale libertății artistice din România. Cu o vastă experiență de viață și o carieră de peste patru decenii, el îmbină virtuozitatea muzicală cu o gândire critică profundă și o retorică elegantă, devenind un reper cultural greu de ignorat. Ancorat în realitățile central și est-europene, pasionat de blues, de jazz, dar și de muzică electronică și cea contemporană, Weinberger nu doar interpretează, ci rescrie paradigme – fie pe scenă, fie în scris sau în spațiul civic. Carisma sa nu se oprește doar la muzică: textele sale, adesea polemice și incomode, sunt manifeste împotriva superficialității și a imposturii. Este un constructor de sensuri, un artizan al autenticității și un militant constant pentru demnitatea creației. Fie că scrie, cântă sau conferențiază, mesajul său e același: arta nu este decor, ci rezistență. AG Weinberger nu cere aplauze – provoacă reflecție.

„Ideea pe care vrea să ne-o transmită Irene Vallejo e simplă: cărțile nu și-au spus ultimul cuvânt.“ - Le Figaro

„A fost odată o femeie singură ce trăia într-un tărâm primejdios. Mică și slabă, în fiecare noapte trebuia să înfrunte o amenințare înfricoșătoare. Însă în povești, cei mici, cei slabi, cei fragili au întotdeauna un talisman salvator. Ea cunoștea o vrajă care nu putea da greș: era capabilă să ridice în jur un zid de aer ca să se apere. Moloanele zidului invizibil erau cuvintele. Când izvora o poveste de pe buzele ei, lumea se oprea s-o asculte, cu privirea încremenită, ca în transă, uitându-și treburile, frica și mânia. Istorisirile ei erau, pentru toți, un refugiu din calea pericolului. E ușor s-o recunoști în ea pe persuasiva Șeherezada, dar și pe protagonista unei legende născute în tradiția orală franceză, „Mama poveștilor“, unde o tânără învăța arta de a spune povești ascultând murmurul vântului printre copaci…“ - Irene Vallejo

„Datorită extraordinarei sale abilități de a combina rigoarea istorică și plăcerea povestirii, Irene Vallejo a reușit să captiveze sute de mii de cititori din întreaga lume.“ - La Repubblica

„Faptele istorice sunt atât de atent împletite cu anecdote, citate literare și salturi tematice bine calculate, încât devii mai înțelept citind, fără ca măcar să-ți dai seama.“ - Information

„Irene Vallejo demonstrează că poți să fii un filolog excelent și, totodată, să scrii ca un înger.“ – ABC

Irene Vallejo (n. Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie (El infifinito en un junco, 2019; Pandora M, 2022) a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania în perioada carantinei. A fost tradusă în peste patruzeci de limbi. În 2020, Vallejo publică Amintiri din viitor (El futuro recordado), o carte de jurnalism filosofic care împletește temele prezentului cu lecțiile lumii antice. În același an, redactează un Manifest pentru lectură (Manifiesto por la lectura) la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.

Cuvânt înainte de Nassim Nicholas Taleb

Prefață la ediția românească de Radu Paraschivescu

„Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.“ — A treia lege fundamentală a imbecilității (Regula de Aur)

„Rostul acestei cărţi e să deschidem bine ochii, să ne uităm mai atent la ce (şi cine) e în jur şi să gândim cu mintea noastră. În nici un caz ea nu se dorește a fi un program de combatere sau de eradicare a imbecilităţii. Cipolla o ştie la fel de bine ca noi: o lume fără imbecili e o utopie.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Profesorul Carlo M. Cipolla a predat la mai multe universități din Italia și, mulți ani la rând, la University of California, Berkeley. A scris despre ceasuri, arme, politica monetară, depresiuni, credință, rațiune și, bineînțeles – fiind economist de formație –, despre bani. Eseul său despre imbecilitate circumscrie toate aceste subiecte, ca de altfel, probabil, întreaga experiență umană.“ — The Guardia

„Necazul e că, în ziua de azi, proștii sunt incredibil de siguri pe ei, iar oamenii inteligenți n-au decât îndoieli.“ — BERTRAND RUSSELL

„Ironia subtilă a lui Cipolla a făcut din această carte un clasic underground în Italia. Astăzi, din pricina tendințelor politice actuale la nivel mondial, o percepem mai curând ca pe o mostră de umor negru. Țineți minte: date statistice serioase arată că 98% dintre oameni cred cu toată convingerea că nu-s în nici un caz la fel de proști ca media.“ — CARLO ROVELLI

Istoria vinului este lungă și complicată, întinzându-se pe milenii, continente și clase sociale. Să cunoști întreaga poveste este, probabil, imposibil. Totuși, în drumul tău, vei întâlni acei oameni care nu doar că sunt convinși că știu totul despre vin, ci vor încerca să te facă să te simți ca un ratat pentru că știi mai puțin.

Pentru a-i impresiona, poți încerca să înveți câteva elemente de bază — soiuri și DOC, mici și mari castele, tehnici tradiționale și mișcarea naturală a vinului — pentru a-ți croi drum printre discuții și a ține pasul. Din păcate, dacă te pierzi în primele minute, risc să te trezești în buclă, repetând aceleași subiecte și simțindu-te tot mai plictisit, până când vei fi ulterior dat de gol.

Este păcat că așa merg lucrurile, pentru că, deși vinul are și momente plictisitoare, el are și o istorie plină de viață, bucurie și întâmplări ridicole, destinate celor care și-au dedicat viața acestei arte.

După ce vei citi această carte, nu vei mai percepe vinul doar ca pe o băutură plictisitoare sau complicată, ci te vei amuza spunând prietenilor: „Știați că părintele vinului californian a fost mâncat de crocodili?”

***
„Filosofia vinului” de Ruth Ball este o incursiune captivantă în istoria fascinantă și complexă a vinului, o poveste ce se desfășoară de-a lungul mileniilor, cuprinzând continente și straturi sociale diverse. Această carte este despre vin: istoria vinului și tradițiile bogate din întreaga lume.
***
Un cadou potrivit pentru iubitorii de vinuri, „Filosofia vinului” de Ruth Ball urmărește evoluția producției de vin, de la butoaie la sticle și de la călcarea strugurilor cu picioarele la presare, precum și schimbarea globală a locurilor de producție, de la regiunile tradiționale la noii exportatori de vin.
***
Cartea descoperă rolul esențial al vinului în evenimente istorice majore, cum ar fi metodele ingenioase prin care vinificatorii francezi au protejat vinurile neprețuite în timpul războiului. Cu un accent selectiv pe fapte neașteptate și personaje mai puțin cunoscute asociate cu această băutură, de la zeii greci ai vinului la călugării care au creat șampania, această lucrare explorează influențele istorice care au modelat gusturile noastre moderne.
***
Ruth Ball, autoare nominalizată la premii prestigioase „Rebellious Spirits” și „Rough Spirits and High Society” (British Library, 2017), lucrează la distileria East London Liquor Company. Prin „Filosofia vinului”, ea ne oferă o viziune inovatoare și profundă asupra modului în care vinul a devenit mai mult decât o simplă băutură – o reflectare a culturii și istoriei noastre colective.

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu

„Flaubert spunea: «A scrie e un mod de a trăi». Ei bine, eu sunt dovada vie că așa este. Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu.“  — MARIO VARGAS LLOSA

„Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu. Putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciți în secolul meu, deposedați de rama temporală a geniului și speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu... și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule...“ — GABRIEL LIICEANU

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.

„O sinteză remarcabilă şi originală a psihologiei sociale, analizei politice şi raţionamentului moral care reflectă tot ce are mai bun ştiinţa în aceste domenii şi dovedeşte că suntem capabili din naştere de decenţa şi moralitatea necesare societăţilor pentru a supravieţui.“ (Edward O. WILSON)

„Cercetările lui Haidt au revoluţionat domeniul psihologiei morale. Dacă vreţi să ştiţi de ce aveţi anumite credinţe morale şi de ce mulţi au o cu totul altă părere, citiţi această carte.“ (Simon BARON-COHEN)

„Costică Brădățan susține în mod grăitor că moartea nu este pur și simplu opusul vieții, ci că ea o traversează și îi conferă intensitate; moartea poate chiar să insufle vieții o nouă viață.” Times Literary Supplement

„Cartea extrem de pătrunzătoare și provocatoare a lui Brădățan este o scrutare exemplară a vieții în toată complexitatea expresiilor sale, spirituale și corporale.” Los Angeles Review of Books

„Brădățan pledează pentru o filosofie înțeleasă ca un gest profund întrupat, un act inseparabil de felul în care trăim, respirăm și murim în această lume.” Marginalia Review of Books

„Cartea este impregnată de o subtilă joie de mourir, care, după cum ar spune Socrate al lui Platon, este doar cealaltă fațetă a unei cumpănite joie de vivre.” Aspen Review

„Cărțile de filosofie sunt rareori captivante, dar Brădățan reușește o fascinantă explorare a situațiilor-limită existențiale în care filosofii nu-și mai pot susține adevărul decât plătind cu propria lor viață.” Existential Analysis

„Oamenii au murit «pentru o cauză» de când există pe lume. Au murit pentru Dumnezeu sau pentru semenii lor, pentru idei sau pentru idealuri, pentru lucruri reale sau imaginare, rezonabile sau utopice. Dintre toate variantele posibile de moarte voluntară, cartea de față se apleacă asupra filosofilor care mor de dragul filosofiei lor. Desigur, o asemenea moarte nu e lipsită de ironie: plăteşti cu cel mai preţios lucru ce ţi‑a fost dat (propria viaţă) pentru ceea ce de obicei trece drept activitatea cea mai lipsită de importanţă. Dar filosofilor – sau celor mai fascinanţi dintre ei – nu le lipseşte niciodată simţul ironiei. Într‑un anumit sens, A muri pentru o idee este un excurs într‑un domeniu încă necercetat: ontologia existenţei ironice.” Costică Brădățan