Eseistică

Eseul „O cameră doar a ei”  reprezintă una dintre cele mai valoroase contribuții la literatura feministă din secoluln XX. A fost publicat inițial în 1929 și constituie o argumentare spumoasă, urbană și convingătoare împotriva subminării intelectuale a femeii, cu precădere a scriitoarelor.

De la Stoicism la filosofie practică, actuală și astăzi, după două mii de ani. De la Star Trek și Socrate la avocați stoici, literatură și viață în general, această carte reunește o colecție largă de reflecții despre viață. Viață stoică astăzi. Veți citi sfaturi care vă vor ajuta să faceți față greutăților, reflecții despre fericire și viața bună și mărturii personale puternice despre punerea în practică a stoicismului. Dar veți citi, de asemenea, despre legăturile dintre stoicism și psihoterapie. Această carte va atrage atenția atât academicienilor, cât și non-academicienilor și se bazează pe o filozofie veche de aproximativ 2.300 de ani, deoarece un mod de viață rămâne relevant pentru preocupările și nevoile din zilele noastre.

... Suntem nevoiți să înțelegem că de fiecare dată când facem un lucru, acela ar putea fi făcut pentru ultima dată - înțelegerea care aduce acțiunilor noastre un sens și o intensitate nouă. „Cercetarea mea poate fi descrisă cel mai bine drept hibrid: mă interesează subiectele care se află la granița dintre filozofie și altceva.“ Doctor în filozofie la UCLA, William B. Irvine este profesor la Universitatea de Stat, Dayton, Ohio. Filozoful preferă să scrie nu pentru alți filozofi, ci pentru cititorii dornici să-și regândească realitățile zilnice.

2052 este o analiză a scenariilor. Ca și în cazul „surorii“ sale mai în vârstă, Limitele creșterii, ea încearcă să analizeze cum posibile decizii și acțiuni ale omenirii vor afecta viețile noastre în viitor. Departe de a se vrea o profeție, 2052 se apropie mai mult de un calcul matematic a cărui miză este de a afla dacă omenirea va reuși, în cele din urmă, să se încadreze în limitele fizice ale planetei pe care locuiește. Un grup de oameni de știință a emis această „estimare avizată“ despre cele mai probabile scenarii ale viitorului umanității, iar noi am face bine să o luăm în considerare.

Doi ani, două luni și două zile petrecute într-o cabană construită cu propriile mâini, în mijlocul naturii, la marginea lacului Walden, pescuind și cultivând legume pentru a supraviețui de unul singur. Astfel a luat naștere această carte-cult, o serie de meditații bazate pe o experiență reală a filosofului Henry David Thoreau, din 1845. Cufundat în natură, Thoreau pledează pentru un stil de viață simplu, pentru întrajutorare, dar și pentru independența economică față de stat. În Walden sau Viața în pădure, se discută despre ipocrizia societății și moralitate, despre sărăcie și bogăție, despre cum se poate trăi muncind puțin, dar cu cap, despre libertate și sensul vieții.

"A ales să fie bogat având puține dorințe și îndeplinindu-și-le singur." Ralph Waldo Emerson

"Thoreau e văzut atât de mult ca protestatarul perfect, excentricul și pusticul sfânt, iar Walden ca o carte-totem despre întoarcerea în natură, o odă a protejării ei, plină de îndemnuri la nesupunere civilă și anti-business, încât riscă să devină o carte la care toată lumea se închină, dar pe care prea puțini o citesc, la fel ca Biblia." John Updike

"Respingerea hotărâtă a lui Thoreau a convenționalismului îi atrage în mod special pe acei tineri care încă nu și-au găsit locul și își caută independența. Maximele sale transcendentale îi încurajează pe cei care se luptă să înțeleagă ordinea opresivă a lumii, fiindcă le permite să-și imagineze că ei se află deasupra acesteia." The Washington Post

Thoreau era prea mult el însuși și trăia cum voia, ca mulți dintre idealiștii secolului XIX care n-au învățat niciodată să facă compromisuri, iar Walden este una dintre cel mai straniu influente cărți de ecologie politică din ultimele două sute de ani.

"Cei mai mulți oameni, chiar și în această țară comparativ liberă, din cauza ignoranței și a greșelii, sunt atât de ocupați cu pretinsele griji și muncile inutil de grele ale vieții, încât fructele ei cele mai bune nu pot fi culese de ei. Degetele lor, din cauza trudei excesive, sunt prea neîndemânatice și tremură prea mult. De fapt, muncitorul nu are răgaz pentru o adevărată integritate de zi cu zi; el nu-și poate permite să întrețină cele mai omenești relații cu oamenii, căci munca lui nu ar mai fi apreciată pe piață. El nu are timp să fie altceva decât o mașină."

Vă mai aduceți aminte de ultimul party cu adevărat sublim la care ați participat? Înseamnă că nici nu a fost vreo reușită.

O introducere în arta conversaţiei • Cum să ieşi „frumos“ la masă şi alte proaste obiceiuri • Secretul reginei – despre amuzamentul monarhic • Cum să te pui într-o postură neplăcută – în vizită cu câinele şi copiii • Cum să savurezi en passant – ce putem învăţa de la francezi • Cum să te adresezi capetelor încoronate – despre amuzamentul monarhic, din nou • Eleganţa ignoranţei – ce putem învăţa de la britanici • Între cocktail şi currywurst – despre codul vestimentar al capitalei • Royal expenses

Autor

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut la 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau.

Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin­ţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a.

Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei
Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic.

Corect! Comportament corect. Consum corect. Concediu corect. Restaurant corect. Meniu corect. Automobil corect. Shopping corect sau „Elegance is refusal“, cum spunea Coco Chanel.

Să reluăm: gunoi corect. Selectat corect. Gândiți că e prea plicticos? Gândiți incorect, pentru că natura a fost plină de gentilețe cu noi când ne-a dat jos din copaci, iar noi, cu sălbăticie, am năvălit peste ea şi am început să îi schimbăm legile.

„«Fiecare om este capabil să împingă lumea, câte puțin, spre direcția bună sau spre cea rea», iată esența strălucitului discurs ținut de Aleksandr Soljenițîn la acceptarea Premiului Nobel. Fiecare om are influența sa, cu atât mai mult cu cât fiecare om – ceea ce eu îmi asum, și ar trebui să vă asumați și dumneavoastră – servește cuiva drept exemplu.“ ALEXANDER VON SCHÖNBURG

…Așadar la Copenhaga se trece pe lângă grădini citadine pe jumătate sălbatice și se cotește pe Jægersborggade. Este mică, poate fi străbătută în cinci minute, dar i se pot aloca și câteva ore, fără nicio greutate. Toată strada miroase a prăjituri ca la mama acasă, fiecare mic magazin poartă un nume nostim, iar în vitrina unuia dintre ele se poate citi „STOP FUCKING BUYING!“, în magazinul de jucării nu există decât marfă la mâna a doua sau a treia, în fața shopului pop-up cu chimonouri stau femei despre care îți dai seama, după alură, că practică yoga, iar bărbații, în ciuda bărbilor uniforme și a T-shirturilor ironice, au un aer suveran și calm. Peste tot ai WLAN gratis, gelateria se cheamă „Banana”, cu sloganul „Less worry! More life!”, o idee care sună trăsnet. În cel mai bun local de pe stradă, „Manfreds”, se servesc doar legume livrate dimineața de la mica fermă proprie, aflată la doar cincizeci de kilo­metri; există și preparate din carne, dar cine comandă are posibilitatea, înainte de a se înfrupta din animal, să asculte povestea vieții lui și să îi studieze pedigriul.

Inventarea turismului practicat sistematic a coincis cu Revoluția Industrială și s-a constituit inițial într-o mișcare de refugiu pentru proletariatul scăpat din bârlogurile sale îmbâcsite și din făbricuțele sordide din norul Angliei. Înainte de asta mai existau ocazional nobili englezi fără prea multă ocupație, de obicei frații mai mici ai moștenitorilor, care acasă erau de prisos și nu-și găseau locul nici în biserică, diplomație ori armată, care tropăiau în pantaloni scurți printre ruinele templelor grecești, dar turismul s-a transformat în fenomen de masă abia după ce au apărut orașele industriale și a început să fie exploatată comercial lăcomia de a scăpa din ele. Cel dintâi operator de turism din lume, Thomas Cook, predicator laic baptist și adept al mișcării pentru abstinență, și-a început afacerea organizând excursii la țară pentru muncitorii din orașe, cu tot cu fanfare și picnicuri. Principalul țel urmărit de acest om cucernic era să țină proletariatul englez departe de băutură, măcar pentru câteva ore, proiect care, după cum știe oricine a fost vreodată în Mallorca, a eșuat definitiv și pe vecie.

Se prea poate ca prăbușirea concernului Thomas Cook din 2019, la aproape 180 de ani după ce a fost fondat de un om cu intenții evident bune, dar cu urmări catastrofale, să fi fost un semn pe care ar trebui să-l tratăm cu toată seriozitatea. Încă de la moartea lui Cook, în 1892, observatorii atenți au bănuit că turismul de masă creat de el era un monstru. În necrologul lui altfel deosebit de respectuos apărut în Times, la Londra, se spune pe ton discret, dar sensibil snob: „Dacă firma ar fi putut să garanteze și ameliorarea spirituală a manierelor la fel cum a garantat o călătorie comodă.“

S-a constatat curând că prin crearea noului tip uman, cel al turistului, se crease de fapt o lighioană vrednică
de compătimire. În conștiința noastră colectivă ocupă pe drept cuvânt o poziție fermă de culme a filistinului, a prostănacului ignorant.

PS:

Știați că urmărind pe smartphone un video prin streaming, vreme de zece minute, se consumă la fel de mult curent cât pentru o sobă electrică de 2 000 de wați, vreme de cinci minute? Și că fabricarea unui singur smartphone aruncă în atmosferă peste 60 de kilo­grame de CO₂? Că fiecare căutare pe Google produce 0,2 grame de CO₂ și că cele 3,8 milioane de aparent nevinovate cercetări Google care se fac pe minut produc 760 de tone de CO₂?

Autor

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut la 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau.

Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin­ţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a.

Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei
Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic

In 1054, in biserica Sfanta Sofia, cardinalul Humbertus a Silva Candida a adus textul anatemei ce a
despartit aproape o mie de ani catolicii de ortodocsi. Anatema a fost anulata la mijlocul anilor ’60.
Unul dintre artizanii acestei impacari istorice a fost calugarul aroman Andrei Scrima. Cartea aceasta
spune povestea intalnirii autorului cu Andrei Scrima, omul fara de obarsie. Lumea aromana se afla in
pericol de moarte. Colectia „Noima“ a Editurii Cartex incearca sa identifice semne vitale in aceasta
lume.
Alexandru Gica – nascut in 3 februarie 1969, in Bucuresti. Conferentiar doctor la Facultatea de
Matematica si Informatica a Universitatii din Bucuresti. Bursier New Europe College in perioada
2008-2010. Membru al Societatii Culturale Aromane (din 1999). Îngrijitor de editie pentru volume cu
teme aromane (manuscrise inedite, lucrari ale unor conferinte, carti de literatura). Autor de carti de
istorie aromana.
Lucrari reprezentative: Introducere in istoria recenta a aromanilor, Bucureti, 2012; Contributia
aromanilor la arhitectura Bucurestiului, Bucuresti, 2012; O mare „mica istorie“. Haralambie
Balamace, Constanta, 2015; Armanjlji – Figures and facts, Constanta, 2016; Una isturie pritu cantitsi
a armanjloru ditu Romanie, Bucuresti, 2017; Societatea de Cultura Macedo-Romana (1879-2019). O
istorie scurta, Paris, 2019; Un tata, o minge, un fiu, Iasi, 2020.

„Această carte este o înregistrare, minim structurată – cât pentru a fi, totuşi, o carte – a gândurilor, temerilor, speranțelor şi sfaturilor fiecărui autor şi fiecărei autoare, în domeniul profesional care îi este cel mai familiar, brodate ca variațiuni pe tema crizei şi a consecințelor ei. Acele lucruri care – însumate, în interacțiunea complexă şi greu descriptibilă dintre ele – vor modela lumea de mâine, lumea de după pandemie.”

‒ Olivia Toderean

Olivia Toderean este ministru plenipotențiar. A condus direcția de planificare politică a MAE român (2006–2010, 2016–2020). Este doctor în ştiințe politice al SNSPA (2006) şi are o diplomă de masterat în Government (1999) la Universitatea din Manchester, Marea Britanie. În perioada 2000–2006 a fost lector universitar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea „Babeş–Bolyai“ din Cluj-Napoca. În paralel cu cariera diplomatică, a continuat să publice articole şi studii academice în volume colective, cu precădere în domeniul teoriei relațiilor internaționale şi al studiilor de gen.

Ambasadorul Sergiu Celac este preşedinte de onoare al New Strategy Center, diplomat de carieră cu gradul de ambasador, fost ministru al Afacerilor Externe al României; după retragerea din serviciul activ, analist politic cu numeroase publicaţii în ţară şi în străinătate, membru al Uniunii Scriitorilor, cercetător onorific al Institutului de Economie Mondială al Academiei Române.

George Scutaru este directorul general al New Strategy Center. A fost consilier pe probleme de securitate națională al Preşedintelui României Klaus Iohannis, deputat PNL, secretar şi apoi vicepreşedinte al Comisiei de Apărare din Camera Deputaților. Și-a început cariera ca jurnalist, la începutul anilor ’90, la Mediafax şi ProTV. A absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, are un masterat în relații internaționale la aceeaşi universitate şi a urmat mai multe specializări în țără şi în străinătate în domeniul securității.

„Una dintre primele culegeri sistematizate de lucrări analitice pe tema crizei actuale, această carte vine la un moment cât se poate de oportun şi este de înaltă valoare. Deşi autorii cărţii sunt cu toţii profesionişti cu foarte multă experienţă, fiecare în domeniul său, cred că este o dovadă de curaj să scrii atât de cuprinzător pe o temă care este încă, în mare măsură, o „ţintă mişcătoare“. De aceea, iniţiativa este cu atât mai valoroasă cu cât oferă decidenţilor diferite unghiuri de abordare, avertizări timpurii şi recomandări de acţiune politică. (…) Acest lucru este esenţial pentru a putea face faţă de o manieră mai bine informată, complexă şi coordonată valului de provocări care îi va urma crizei.”
‒ Wolfgang Ischinger

„Această pandemie a provocat nu numai îmbolnăviri, izolare, carantină, restricţii de tot felul, îngrijorare, agitaţie, negare şi moarte, ci şi o efervescenţă intelectuală deosebită. (…) Aşa că specialiştii în munca intelectuală au avut timp să întoarcă această criză pe toate părţile, să îi caute antecedente, să compare, să aducă argumente sau contraargumente, să constate şi să prevadă. La fel fac şi autorii acestei admirabile cărţi, care își pun întrebări, elaborează strategii, caută soluţii, formulează ipoteze şi au, rareori, certitudini. (…) Dar, fiind de acord că lumea de după pandemie nu va mai fi – cel puţin pentru o vreme – aceeaşi cu cea dinainte, cred că avem, ca intelectuali, o mare responsabilitate: să nu permitem ca schimbările să altereze lumea, s-o împingă spre criză perpetuă şi suferinţă, ci să lucrăm cu toţii ca să fie o lume mai bună.”
‒ Ioan Aurel Pop

Cu ilustrații de Dan Perjovschi

În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întîlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit” prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile” acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?

România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mîna cu inovația și kitsch-ul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cîrciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sînt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.

Cine vrea să trăiască veșnic? Stephen Cave crede că toate ființele umane își doresc asta: visul străvechi și cel mai durabil al omenirii este nemurirea. Înscrisă în codul nostru genetic, aflată la baza marilor realizări ale civilizațiilor, dar și a dorinței de a avea copii, himera nemuririi i-a atras pe oameni de dinainte de construirea piramidelor și a uriașelor temple, i-a mânat să cucerească popoare și teritoriile necunoscute ale hărților lumii.
O carte fascinantă despre istorie și filosofie, repovestite pentru a fi înțelese, dar și o provocare a imaginației prin întrebări captivante: Cât de longevivă ar fi o persoană care ar avea o sănătate perfectă? Sau ce s-ar întâmpla dacă o ființă supranaturală ar putea să adune laolaltă atomii tuturor oamenilor care au murit, pentru a-i învia? Ce parte a artistului trăiește în opera de artă și cât de mult îi poate supraviețui opera celui care a creat-o?

„O explorare extrem de originală și atrăgătoare a enigmei care i-a preocupat dintotdeauna pe oameni: Putem trăi veșnic? Și chiar vrem acest lucru?“ (John Horgan, jurnalist de știință)

,,Aș vrea să vă conving să citiți o carte tradusă în românește: Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari și încă una: […] Nemurirea de Stephen Cave. Miezul cărții stă în ideea că moartea individuală este piatra de temelie a oricărei civilizații omenești. Tot ceea ce construim: piramide, temple, tot ceea ce creăm: artă, știință, politică, societate, economie, nu e altceva decât moduri sofisticate de a ne anestezia spiritul înfricoșat de așa-zisul paradox al morții. (Nicu Pană, Un serial, două cărți și un memento mori, articol publicat pe republica.ro)

Lasand la o parte disensiunile care i-au despartit vreme de doua decenii, Sabato si Borges accepta sa vorbeasca despre coincidentele ce-i unesc, dar si despre modurile atat de diferite de abordare a creatiei literare. Realitatea si visele, ideea de Dumnezeu, iubirea, arta de a traduce, tangoul, teatrul si cinematograful, persoane si personaje, convingeri si obsesii formeaza un colaj urias si emotionant. O noua dovada, pasionanta, a universalitatii si perenitatii celor doi mari scriitori latino-americani.

O carte cu implicații profunde, care îi poate face pe oameni să-și reconsidere viziunea asupra lumii.

Această carte aduce la lumină o revoluție în concepția despre lume și despre viață. O revoluție deja realizată în domenii decisive ale cercetării științifice, dar respinsă de unii, ignorată de opinia publică. Ea explorează natura omului și a lumii din jurul lui, în lumina celor mai recente cunoștințe științifice, prezentate într-un mod accesibil tuturor.

Noua viziune care rezultă din această sinteză descrie o lume deschisă către alte niveluri ale realității, în care conștiința noastră nu se limitează doar la activitatea neuronilor noștri, în care viața este înscrisă în legile Universului. Astfel de descoperiri, care, potrivit multor oameni de știință, permit o „re-vrăjire a lumii“, au implicații filosofice și sociale foarte mari. Printre ele se numără și posibilitatea unei apropieri, după secole de separare, de cunoștințele noastre raționale și de intuițiile marilor tradiții religioase, pentru a oferi oamenilor secolului XXI o viziune unificată și coerentă a lumii.

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“

„Volumul reunește texte publicate în reviste, dar și în volume postume, neincluse în Integrală, convorbiri, tablete radiofonice și texte inedite găsite între manuscrisele din chilia lui Steinhardt de la Mănăstirea «Sfînta Ana» din Rohia. Evreu botezat, devenit monah creștin, N. Steinhardt s-a vrut cu toată ființa român. Om al incertitudinilor, nu doar literare, ci și existențiale, identitare, spera că statornicirea sa întru Hristos îi va face posibilă devenirea românească. Nicăieri în opera sa dragostea și admirația pentru poporul român nu sînt atît de limpede și de entuziast exprimate ca în eseul «Secretul Scrisorii pierdute», din prima secțiune a volumului, eseu ce a dat naștere multor dezbateri. Și poate că elogiul cel mai cald al creștinismului l-a făcut în convorbirile sale de la Jilava – aflate în a treia secțiune – cu indianistul Sergiu Al-George, «ființa cea mai desăvîrșit multilaterală» pe care a cunoscut-o. Venite tardiv, dar atît de oportun, cuvintele lui Ion Negoițescu l-ar fi bucurat cu asupra de măsură pe monahul-eseist: «Cosmopolit prin însăși cuprinderea îndeletnicirilor lui intelectuale, mai român totuși ca N. Steinhardt n-a fost nimeni».” (Florian Roatiș)

Volumul Despre adevăr reunește texte diverse ale lui George Orwell pe această temă, de la scurte eseuri la articole, de la piese memorialistice la fragmente relevante din romanele autorului. Orwell abordează subiecte ce merg de la onestitatea și moralitatea individuală pînă la libertatea de exprimare și propaganda politică. Gîndirea clară și scepticismul revelator care îi sînt caracteristice reprezintă o apărare perfectă împotriva lumii post-adevăr în care trăim, o lume stăpînită de fake news și confuzie.

„Nu a fost doar un mare scriitor. Avem nevoie de el astăzi datorită pasiunii sale pentru adevăr.” (The Sunday Times)

„Orwell şi-a făcut o datorie din a spune adevărul într-o vreme în care mulţi erau convinşi că istoria consacrase minciuna.” (Time)

„Ştim în prezent că nu mai există insule şi că frontierele sînt zadarnice. Ştim că într-o lume în acceleraţie constantă, cînd Atlanticul se traversează în mai puţin de o zi, cînd Moscova vorbeşte cu Washingtonul în cîteva ceasuri, sîntem obligaţi la solidaritate sau la complicitate, după caz. Ceea ce am învăţat în cursul anilor 1940 este că ofensa adusă unui student din Praga îl afecta şi pe muncitorul de la Clichy, că sîngele vărsat undeva pe malul unui fluviu din Europa Centrală avea să fie cauza trimiterii unui ţăran din Texas să şi-l verse pe al său pe pămîntul munţilor Ardeni, pe care îi vedea pentru prima dată. Nu era, la fel cum nu mai este, nici o singură suferinţă izolată, o singură tortură pe lumea asta care să nu se repercuteze asupra vieţii noastre de toate zilele. Mulţi americani ar vrea să continue să trăiască închişi în societatea lor, care li se pare bună. Mulţi ruşi ar vrea poate să-şi continue experienţa etatistă departe de lumea capitalistă. Nu mai pot şi nu vor mai putea niciodată să o facă. La fel, nici o problemă economică, oricît de secundară ar părea, nu se poate reglementa astăzi în afara solidarităţii naţiunilor. Pîinea Europei este la Buenos Aires, iar maşinile-unelte din Siberia sînt fabricate la Detroit. Astăzi, tragedia este colectivă.” (Albert Camus)

La zece ani de la apariția volumului Cronica ideilor tulburătoare, Matei Vișniec revine cu o selecție de articole și eseuri social-politice și culturale. Acestea ne înfățișează portretul unei lumi în schimbare accelerată, dar și portretul unui om avid să înțeleagă realitățile tulburătoare din jurul său. Mereu cu un pas înaintea armatei de istorici, eseiști, sociologi, filozofi, politologi, jurnaliști, lumea contemporană evoluează atît de rapid, de subtil și de surprinzător, încît instrumentele cu care este studiată devin în scurt timp perimate. În această situație este necesar un efort continuu de reflecție critică pentru a înțelege ce se întîmplă și pentru a lua decizii privind viitorul. O întrebare răvășitoare traversează întreaga carte: oare va fi necesar, avînd în vedere mersul istoriei prezente, să se renunțe la democrație și la libertate în schimbul securității și al conservării mediului înconjurător?

„De ce ar trebui să abandonăm jurnalismul pe mîna celor care îl nivelează și îl subordonează spectacolului mediatic? Jurnalistul nu este un fotograf, un tehnician care face o ecografie. El este (sau trebuie să devină) un medic, cel care analizează ecografia, un interpret, în sensul că interpretează ecografia realității și distinge zonele tumorale ale actualității. Înrolarea în masă a jurnaliștilor în mașina mediatică este o imensă pierdere pentru democrație, mai ales într-o perioadă cînd democrația însăși a intrat în criză și tinde să devină, după cum vedem și la Est, și la Vest, o mascaradă.” (Matei Vișniec)

De la Antichitatea păgână şi până la spiritualismul francez din secolul al XIX-lea, religia naturală a fost punctul de întâlnire al gânditorilor raţionalişti şi religioşi care au văzut în ea temelia invariabilă a oricărei religii, baza comună care îngăduie dialogul. Religia naturală se împotriveşte dogmatismului, este universalistă şi tolerantă. Eseul de faţă prezintă nucleul teoretic permanent, precum şi evoluţia tematică a religiei naturale de la Cicero şi până la Jules Simon; nu sunt omişi nici Erasmus, Spinoza, Locke, Hume, Voltaire, Rousseau sau Kant. Ni se arată totodată felul în care religia naturală ajută la formarea unei gândiri personale şi libere, în cadrul căreia religia şi filosofia, în loc să se combată, încearcă să dialogheze. E firesc, aşadar, să începem colecţia noastră cu această lucrare. Dumitru ȚEPENEAG 

O noţiune care parcurge o atât de lungă perioadă a istoriei filosofiei, cel puţin nouăsprezece secole, nu e neapărat reluată în acelaşi sens, în funcţie de aceleaşi mize teoretice sau practice. Mai ales că aici e vorba de o poziţie defensivă şi totodată polemică, făcând parte dintr-o strategie care vizează fie să apere religia în cadrul filosofiei, fie să acorde filosofiei dreptul de a critica dogmatismul religios. În acest vechi conflict între filosofie şi teologie, oare trebuie, pentru a răsturna vechea metaforă, ca slujnica să devină stăpână? Nu s-ar putea să renunţăm la orice poziţie de dominare sau de supunere? Vom vedea că acestei atitudini îi corespunde proiectul de elucidare şi apărare a unei religii naturale. Jacqueline LAGRÉE

Scris în secolul al VI-lea î.Hr., Arta războiului este un tratat militar din China antică, atribuit lui Sun Tzu, general de rang înalt și strateg, cunoscut pentru campaniile militare victorioase pe care le-a condus în vremea lui Confucius. Cele 13 capitole ale lucrării discută pe rând fiecare aspect important de care trebuie ținut cont într-o luptă, de la fructificarea punctelor forte și a slăbiciunilor până la analiza câmpului de luptă și încurajarea soldaților, Sun Tzu bazându-și strategia militară pe importanța unei abordări inteligente a conflictului.

Cu toate că este cunoscut drept opera definitorie în materie de acțiuni și tactici militare, acest tratat poate fi aplicat oricărui tip de conflict uman. Lecțiile lui Sun Tzu influențează în continuare și strategiile de afaceri, textul său fiind studiat în facultăți de drept și de administrarea afacerilor din întreaga lume.

Arta războiului, alături de Principele lui Machiavelli, ar trebui să se afle în lista de lecturi obligatorii pentru cei aflați la conducere. USA Today

Cea mai utilă și importantă lectură pentru oricine își dorește să fie leader. Toronto Sun Times