Eseistică

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ – Horia-Roman Patapievici

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Romania, anul 2018. Din ce culori se compune imaginea femeii dupa mai bine de o suta de ani de feminism? Accesul femeilor la educatie si dreptul la vot sunt teme comune, ele au libertatea de a-si alege singure propriul drum, iar egalitatea de sanse este pe buzele tuturor. Dar cum stau lucrurile cand ne mutam din teorie in practica? Mai functioneaza conceptele atunci cand parasesc catedra si coboara in strada? Ce a reusit feminismul sa schimbe la locurile de joaca sau in manualele scolare ale femeilor si barbatilor de maine, in relatia de cuplu, in tramvai, in arta sau in legislatie?

„Rătăcite şi cu greu regăsite, înregistrările conferinţelor despre tangou ţinute de Borges în 1965 ne oferă o viziune nostalgică şi plină de farmec, cum marii scriitori ştiu să plăsmuiască, asupra unuia dintre cele mai răsunătoare fenomene ale culturii argentiniene, aureolat de o faimă mondială – tangoul. Respingînd imaginea fals patriotică a unui act de naştere onorabil ce i s-a confecţionat tangoului din momentul în care a fost acceptat în lumea bună la scară planetară, Borges îl prezintă cu o francheţe dezarmantă pentru edulcoratorii tîrzii ai acestui controversat fenomen în ceea ce priveşte originile. Recurgînd la mărturiile epocii, scriitorul dezvăluie întreaga efervescenţă tulbure a mediilor plebee din care îşi trage seva tangoul. În viziunea lui lipsită de prejudecăţi, obîrşia populară nu-i scade cîtuşi de puţin valoarea, dimpotrivă, i-o sporeşte şi îi asigură autenticitatea, căci tocmai impuritatea rodnică a magmei începuturilor constituie temelia trainică pentru inconfundabilele reverberaţii ulterioare şi pentru rafinamentul artistic al variatelor sale figuri de incendiară pasiune bine temperată.“ (Andrei Ionescu)

Jorge Luis Borges (1899-1986) s-a născut la Buenos Aires, într-o familie înstărită. La scurtă vreme după naşterea sa, călătoreşte alături de familie în Europa. Primeşte încă de mic o educaţie multilingvă. După întoarcerea în Buenos Aires, la douăzeci şi doi de ani, publică primul său volum de poezii, Fervor de Buenos Aires. Continuă să publice apoi, alături de poezii, şi eseuri. În anii ’30 începe să scrie proză scurtă. Publică primul său volum important, Istoria universală a infamiei, la vârsta de treizeci şi şase de ani. Amestecul de realitate şi ficţiune din acest volum va deveni o caracteristică importantă a prozei de mai târziu a lui Borges. Tot în această perioadă, publică două dintre cele mai cunoscute colecţii de povestiri ale sale, Ficţiuni şi Aleph. În anii ’50 devine director al Bibliotecii Naţionale. Odată cu înaintarea în vârstă, vederea îi slăbeşte şi reîncepe să scrie proză scurtă şi poezie. Ultima sa carte, Atlas, o scrie alături de María Kodama, cu care se va căsători cu o lună înainte de moarte. La vârsta de optzeci şi şase de ani, în iunie 1986, încetează din viaţă. În România este cunoscut mai ales datorită volumelor sale de povestiri: Istoria universală a infamiei, Grădina cu cărări ce se bifurcă, Moartea şi busola. La Editura Polirom au mai apărut: Poezii (2005, 2017), Cărţi scrise în doi (2005, 2008), Moartea şi busola. Proză completă 1 (2006, 2015), Cartea de nisip. Proză completă 2 (2006, 2015), Eseuri (2006, 2015), Cartea fiinţelor imaginare (în colaborare cu Margarita Guerrero, 2006), Texte captive (2010), Dialoguri (alături de Ernesto Sábato, 2010), Borges la 80 de ani. Conversaţii. Cărţile şi noaptea (2014), Tangoul. Patru conferinţe (2018), Istoria eternităţii * Evaristo Carriego (2021) și Făuritorul * Ficţiuni * Memoria lui Shakespeare (2021).

Petru lonescu este un scriitor de exceptie. Face parte dintre artistii fericiti al caror portret scapa incadrarilor, sertaraselor, borcanaselor cu etichete in care altii sunt inghesuiti cu putine sanse de scapare. - Ioana Pirvulescu

Petru lonescu reprezinta, in spatiul literar contemporan, o raritate. - Mircea Iorgulescu 

E prozator?! E poet? E eseist?! Nu stiu, habar nu am. Daca nu mi-ar fi atat de antipatica formula, as spune ca e un autor de texte (text, de la textualism). St totusi, mai stiu ceva—si chiar sunt sigur, am aceasta certitudine, care e un semn de batranete (n-ar mai fi!... batranetea. nu certitudinea) — da, mai stiu ca Petru lonescu e un mare artist. Cum adica: una-doua, mare artist, de care n-a auzit mai nimeni pana acum?! Chiar asa: un mare artist, de care se va sti candva (curand, spun eu, cu un optimism pe care nu mi-l reprim), daca nu toata lumea, atunci multi, toti cei care merita sa stie. - Florin Mugur 

Supuse sau rebele. Doua versiuni ale feminitatii. Editia a II-a

Hadley Hemingway si Zelda Fitzgerald par sa aiba in comun un singur lucru: amindoua au fost casatorite cu scriitori celebri. In rest, sint complet diferite: Hadley e o femeie care a asimilat valorile mediului din care provine si nu isi doreste decit o viata linistita alaturi de sot si de copii; Zelda e autonoma, excentrica, incalca toate regulile si incearca mereu sa se desprinda de personajele feminine create de celebrul ei sot, care o foloseste ca sursa de inspiratie pentru cartile sale. Comparind personalitatile si relatiile lor cu partenerii de cuplu, Aurora Liiceanu ne arata ca Hadley si Zelda reprezinta de fapt doua tipuri feminine pe care le putem recunoaste cu usurinta si astazi, daca privim atent in jurul nostru.

Traducere de S.G. Drăgan

După o tinereţe frământată petrecută la Zagreb, unde, ca asistent de filozofie, a intrat în conflict deschis cu exponenţii marxismului oficial al vremii, Neven Sesardić a colindat câteva universităţi occidentale, ca bursier mai întâi, apoi ca profesor şi profesor asociat. Spirit perspicace şi combativ, el a constatat că şi aici, în cetăţile occidentale ale raţiunii, aceasta din urmă nu e în toate împrejurările regină, mai exact că filozofii înşişi pot fi orbiţi de patimi politice. Şi, la fel ca în tinereţe, Sesardić a ales să nu tacă, trecând în revistă cele mai răsunătoare cazuri de alunecare spre extrema stângă din rândul universitarilor americani de ieri şi de azi. Între numele de prim rang reţinute de analiza filozofului croat se numără Bertrand Russell, Otto Neurath, Rudolf Carnap, Albert Einstein, Kurt Gödel, Ludwig Wittgenstein, Imre Lakatos, Michael Dummett, Hilary Putnam sau Robert Nozick.

Sexualitate si societate. Istorie, religie si literatura. Editia a II-a. Revazuta, adaugita si ilustrata

Din postura de cofondator al companiei Free Range Studios, Jonah Sachs a ajutat sute de branduri si cauze umanitare sa patrunda in constiinta publicului prin campanii memorabile. Legendarele sale clipuri virale The Meatrix si The Story of Stuff au atras atentia a peste 65 de milioane de oameni asupra unor probleme sociale esentiale. Un inovator constant, povestile si site-urile create de el au fost premiate in numeroase randuri la Festivalul de Film South by Southwest. 
Prima sa carte, Razboiul povestilor, a fost apreciata la nivel mondial. Articolele si opiniile lui Jonah Sachs au aparut in The New York Times, The Washington Post, la CNN, Sundance Film Festival, NPr si in Fast Company Magazine, care l-a numit unul dintre cei mai influenti 50 de inovatori pe plan social. 

Prin intermediul povestilor unor inovatori din business, sanatatea, educatie si activism, si a numeroase studii de cercetare, "Gandirea riscanta" dezvaluie calea catre zone revolutionare pentru oricine este pregatit sa iasa din zona de confort. Ne propune metode simple prin care sa gasim solutii creative la probleme aparent de nerezolvat si prin care sa ne eliberam de inertie si plafonare.

Felicitas von Lovenberg s-a nascut in Germania, in 1974, a crescut in Munsterland si a studiat istorie moderna la Bristol si Oxford. In 1998 a fost cooptata in redactia de foiletoane a cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung; mai tarziu a condus departamentul de literatura. Din 2016 este redactor la Editura Piper. 
Locuieste impreuna cu familia ei la Munchen.

P e n t r u   t o t i   c e i   c a r e   n u   s e   l a s a   d e   c i t i t ,
u n   t e t e - a - t e t e   i n t r e   o p e r a   s i   t i n e ,   c i t i t o r u l e !

Nu e nevoie sa arzi cartile pentru a distruge o cultura, este suficient sa-i faci pe oameni sa nu le mai citeasca“, spunea Ray Bradbury. Avem nevoie de carti mai mult ca oricand, iar cartile au nevoie de noi. Datoram lecturilor noastre nu numai o mare parte din ceea ce suntem, ci in primul rand recunoasterea a ceea ce suntem capabili sa fim. Pentru ca nu ne transpunem viata in carti, ci o descoperim in ele, iar o carte devine cu adevarat buna doar daca are parte de cititori buni.

Cu cat facem cunostinta cu mai multe carti bune, cu atat se micsoreaza cercul celor de care ne simtim atrasi. - Ludwig Feuerbach

Scriitor, carte si cititor – un triunghi in care cartea reprezinta mesagerul. Si toti trei fac parte dintr-un act de creatie. - Margaret Atwood

Aceasta carte intruchipeaza o forma de exaltare a calatoriei.

Calatoria ca parcurs spiritual ce combina indrazneala aventurii cu sedimentarea trairilor afective, descoperirea ideilor cu marturisirea formelor lor de concretizare.

Calatoria ca experienta umana, ca drum balizat de semnele de circulatie ale valorilor, ca o cursa cu destinatii cunoscute, dar aleatoriu atinse, ca o permanenta intalnire cu oamenii, cu binele si raul pe care il slujesc sau il faptuiesc.

Calatoria ca poveste de viata despre intamplari trecute, sentimente prezente si pariuri cu viitorul. in paginile acestei carti sunt amalgamate pareri cu sentimente si stari sufletesti pe care le-au ordonat afectul si ratiunea dupa o tabla de materii ce la fiecare capitol introduce cititorul in dialog cu societatea, natiunea si tara romaneasca.

Poate este o carte si despre calatoria centenera pe care statalitatea romaneasca a facut-o pe drumul inca nedesavarsit al unui destin speram favorabil.

O perspectiva fascinanta asupra naturii muzicii. - Publishers Weekly

Dialogurile fermecatoare, lipsite de orice urma de afectare, dintre acesti doi artisti pasionati – scriitorul captivant, in romanele caruia muzica joaca un rol de frunte, si dirijorul neobosit si afabil – vor cuceri orice cititor. - The New York Times

O lectura fara precedent. A vorbi despre muzica, se spune adesea, este ca si cum ai dansa despre arhitectura, dar ce bucurie sa-i vezi pe acesti doi prieteni cum danseaza. - The Guardian

O carte irezistibil de seducatoare. - Evening Standard

Traducere de Mihaela Albulescu

Un centenar si mai multe teme pentru acasa. Ce au invatat si ce nu au invatat romanii din ultimul secol de istorie

In lumea militarilor de cariera exista o vorba: "Amatorii discuta mai ales despre strategie, dar profesionistii sunt mult mai atenti la logistica". 
Incerc, in acest volum, sa pun in discutie atit perioada de dinainte de 1918 (pentru a intelege cum s-a ajuns la Marea Unire), cit si pe cea de dupa, catre noi. Volumul a plecat dintr-o simpla constatare: am avut revelatia, pe care probabil si alti romani au avut-o inaintea mea, ca la noi nu strategii lipsesc, ci responsabilii cu logistica. Romanii, de cel putin o suta de ani, au un apetit real de a vorbi despre viitor, dar planurile au fost cel mai adesea programe politice de partid. Drept urmare, am avut partide care au aratat constant un viitor mai bun decit prezentul (de genul: «sa dam drept de vot tuturor romanilor», "sa dam pamint tuturor romanilor", "sa cautam luminita de la capatul tunelului" etc., spuse intr-o forma sau alta), iar dictaturile mai lungi sau mai scurte prin care am trecut ne-au semnalat ca viitorul este la un sacrificiu sau doua distanta si ca este incomparabil mai bun decit trecutul si prezentul la un loc. Desi nu epuizeaza lista domeniilor care s-ar preta unei analize centenare, acest tom acopera o sfera ampla – de la armata la scoala, de la arhive istorice la planificare strategica, de la benzi desenate la practica guvernarii. - Adrian Cioroianu

De ce scriem, ultimul volum antum al lui Philip Roth, publicat initial in prestigioasa colectie "Library of America”, cuprinde eseurile, interviurile, reactiile polemice si comentariile critice ale marelui autor american, aparute de-a lungul citorva decenii.

E interesant sa sarjezi asupra propriei persoane, mult mai interesant decit sa cistigi. Pentru mine, munca, scrisul in sine, inseamna transformarea nebuniei proprii in nebunia celuilalt. Trebuie sa fii ingrozitor de naiv ca sa nu intelegi ca scriitorul este un actor care pune in scena ceea ce stie cel mai bine – cu atit mai mult atunci cind adopta masca persoanei intii singular. Asta s-ar putea sa fie cea mai buna masca din cite exista pentru al doilea eu. Unii (multi) se prefac mai simpatici decit sint, iar altii se prefac mai antipatici. Asta n-are nici o importanta. Literatura nu e un concurs de frumusete morala. Forta ei se naste din siguranta si cutezanta cu care intri in pielea personajului – importanta e convingerea ce insufleteste gestul. Cind e vorba de un scriitor, nu trebuie sa te intrebi "Ce-l face sa se poarte atit de urit?”, ci „Ce are de cistigat daca isi pune masca asta?" - Philiph Roth

Traducere din limba engleza si note de Radu Pavel Gheo

Ca multi alti tineri americani, Jonathan Safran Foer si-a petrecut mare parte din adolescenta si din studentie penduland intre un carnivor entuziast si un vegetarian ocazional. Dupa ce s-a casatorit si a devenit tata, dimensiunile morale ale actului de a manca au devenit extrem de importante pentru el. 

Confruntat cu situatia de a nu fi in stare sa-i explice fiului sau de ce mancam unele animale in timp ce nu ne atingem de altele, Foer a inceput sa analizeze originile multor obiceiuri alimentare si povestile legate de modul in care au fost deprinse acestea.

Calatorind prin cele mai intunecate cotloane ale modului nostru de a ne hrani, Foer ridica intrebari nerostite pana acum, legate de fiecare peste pe care il mancam, de fiecare pui pe care il prajim si de fiecare burger pe care il frigem. In parte memorii, in parte reportaj de investigatie, De ce mancam animale este o carte care, dupa cum s-au exprimat cei de la Los Angeles Times, ii asigura lui Jonathan Safran Foer "un loc la masa, alaturi de cei mai mari filosofi".

Universal de convingatoare. Cartea lui Jonathan Safran Foer m-a schimbat. - Natalie Portman

O combinatie de ancheta jurnalistica, memorii emotionante si talent scriitoricesc. - Martin Zimmerman, San Diego Union-Tribune

Extraordinar de serioasa si de inteligenta. - Holly Silva, St. Louis Post-Dispatch

Ceea ce face aceasta carte sa fie atat de neobisnuita este empatia vegetarianului Foer pentru carnivorii umani, disponibilitatea lui de a-i lasa atat pe fermierii industriali, cat si pe activistii reformei din alimentatie sa-si sustina singuri punctele de vedere si talentul sau de a folosi umorul ca sa-si indulceasca punctele de vedere. - O, The Oprah Magazine

Aceasta este una dintre cele mai puternice carti pe care le-am citit in ultimii ani. - Alexander McCall Smith

De ce mancam animale constituie un punct de referinta al culturii pop, menit sa lanseze o multime de conversatii care s-au lasat indelung asteptate. - Vance Lehmkuhl, Philadelphia Daily News

Controversata... captivanta... Foer discuta acest subiect cu o claritate morala revigoranta. - Entertainment Weekly

Din punct de vedere calitativ, obiectele fermecate ale contemporaneitatii fac munca umana de prisos, la fel ca acelea din poveste. Robotii industriali lucreaza in fabrici, auto-scanerele ne scapa de cozi la intrarea in cinematografe, iar terminalele self check-in, din aeroporturi, inlocuiesc operatorii de la ghiseu.
De la comorile ascunse intr-o pestera in care am fi putut intra rostind formula "Sesam, deschide-te!" am ajuns la controlul vocal pentru
smartphone-uri, tablete si alte dispozitive electronice. Asistam, asadar, la o manifestare libera a puterilor considerate odinioara vrajitoresti. Asa cum Ali Baba putea porunci stancii indaratul careia erau ascunse bogatii, omul contemporan poate comanda asistentilor digitali in spatele carora se afla Inteligenta Artificiala.
"Democratizarea" magiei face o diferenta cantitativa intre artefactele din basme, putine la numar, si cele ale societatii de consum, produse pe banda rulanta. Am ajuns sa traim intr-o lume pe cat de miraculoasa, pe atat de misterioasa, dar inca nu ne dam seama de acest lucru. Micul tratat de magie doreste sa divulge seductia lumii tehnologice de astazi, purtand cititorul pe acele carari ale cunoasterii pe care le-a batut si autorul in cercetarile sale.

Sistemele informatice de astazi au ajuns ca duhul din povesti, cu mentiunea ca programele nu mai salasluiesc intr-un anume loc, precum Lampa lui Aladin, ci insufletesc orice hardware prin intermediul caruia ne slujesc. Asistentii virtuali au ajuns astfel omniprezenti, putand fi gasiti in ceasul inteligent de la mana, in telefonul mobil din buzunar sau la bordul masinilor care isi cauta autonomia pe drumurile noastre.

Adrian Leonard Mociulschi s-a dedicat inca din anii studentiei cercetarilor multidisciplinare. A studiat istoria filosofiei cu academicianul Gheorghe Vladutescu si compozitia muzicala clasica cu academicianul Stefan Niculescu. Dupa obtinerea doctoratului in muzica, devine bursier-cercetator al unui institut de studii avansate, iar apoi autodidact. A publicat cartile Stefan Niculescu: Poetica, matematica si armonie muzicala (2010), Evul Mediu: arhitectura si muzica (2011), Arta si comunicare (2013) si Mic tratat de bunastare (2016), toate la Editura Curtea Veche Publishing.
Volumul Mic tratat de magie este o istorie a marului din care au gustat Adam si Eva. Imaginea sa este o tema ciclica, reluata atat de variatiunile basmelor si mitologiei, cat si de capitolele acestei carti. Legatura nevazuta dintre om si misteriosul fruct s-a creat in momentul in care Creatorului I-a fost inselata increderea. Atunci cand a muscat din acel fruct, omul a simtit frenezia legaturii speciale in urma careia a devenit constient de sine, dar a contractat boala incurabila a mortii. Chiar daca nu mai traieste vesnic, omul tot vrea sa se intoarca la situatia anterioara cunoasterii somnului de veci. Dar revenirea la starea in care nu era tulburat de imputinarea neincetata a resurselor monetare si a clipelor care se scurg odata cu nisipul din clepsidra nu este posibila fara reconcilierea fiintei create.

„Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanţă, ci adânc în profunzimile fiinţei. El este altceva decât timpul ceasului mecanic, altceva şi decât timpul solar. Poate merită osteneala de a-l înfăţişa, la fel cum din de?eurile aflate în galerii aproape nebătute se obţine un minereu rar. Poate va scânteia în cristale neobişnuite, poate va ascunde chiar o putere tămăduitoare sau ne va satisface doar simţul pentru curiozităţi.“ – Ernst Jünger

„Cartea ceasului de nisip închipuie bric-à-brac-ul muzeal, învăluit în aburul trecutului şi purtând pecetea insolitului. Este aerul cabinetelor de rarităţi cu gravuri vechi şi cărţi rare, al prăvăliilor de antichităţi, prin ale căror colţuri colbuite lucesc enigmatic piese exotice, maşinării complicate, ingeniozităţi tehnice, minunăţii de tot felul, vădind o fantezie bogată şi vocaţia aglomerării baroce de lucruri din cele mai surprinzătoare.“ – Viorica Nișcov

Pe copertă: Ceasul memento mori al reginei Maria Stuart

Care sunt calitatile si defectele kazahului? In ce crede el? Ce pretuieste el cel mai mult? De ce se teme cel mai tare? Ce a invatat de-a lungul istoriei? La ce viitor aspira?

Cartea invataturilor, scriere esentiala a lui Abai Kunanbaev, propune raspunsuri la aceste intrebari si la multe altele. In 45 de invataturi, clasicul literaturii kazahe schiteaza portretul poporului sau. Prezentul si mai ales viitorul lui, tot timpul puse in legatura cu trecutul, sunt preocuparea principala a scriitorului. „Tot ce depaseste masura e rau“, afirma intelept autorul, personalitate de mare anvergura a unei culturi despre care scrie magistral, cu afectiune, dar si cu luciditate.

George Banu exploreaza acest spatiu mitologic care este teatrul à l'italienne, loc de dialog intre scena si sala, in relatie cu ierarhia sociala, dar si de comuniune in contextul „rosu si aur“, emblema salilor europene. Volumul reuneste studii consacrate „supravegherii“ ca motiv din dramaturgia occidentala sau a lui Cehov, figura exemplara a unui teatru la rascruce de vremi. Autorul schiteaza portrete de artisti si admira actori unici, care se exprima „dincolo de rol“, reuniti intr-un pasionat si nostalgic voiaj in spatii si texte, pe fondul unei permanente intimitati cu teatrul ca dublu al vietii.

George Banu propune o asociere originala intre studiul teoretic al teatrului si experienta biografica, intre intrebarile esentiale suscitate de arta scenei si expresiile sale concrete, occidentale sau orientale, indeosebi japoneze. De la iubirea de teatru la neiubire, de la efemerul clipei la persistenta memoriei - aceste pagini sesizeaza ineditul unor interogatii constante ce anima arta teatrului. Autorul adauga insa reflectia originala despre capodoperea cehoviana, Livada de visini, ca parabola a valorilor ce dispar si a perspectivelor ce apar. O galerie de „mitologii” ale scenei moderne, de „miniaturi” completeaza aceasta panorama a teatrului de ieri si de azi.

„Ma leaga de George Banu strangerea de mana fraterna care-mi da curajul sa ma tin agatat de mica insula a teatrului. Ma intreb care sa fie motivul legaturii mele cu George. Am reusit sa ne cucerim propria diferenta, fara sa cedam in fata iluziilor si deziluziilor micii insule care e teatrul. Am staruit pana la batranete cultivand flori si fructe in gradina noastra – carti si spectacole. E incercarea noastra de a ne potoli foamea.

Viata rasplateste fapta". 
Eugenio Barba

„Etern divizat, macinat intre ceea ce Geroge Banu insusi a numit iubire si neiubire de teatru, o neiubire niciodata nici categorica, nici definitiva, de aici si evadarile sale in pictura, evadari care, nu stiu cum se face, dar s-au intors la teatru, caruia i-a analizat si grandorile, si miniaturile. George Banu a fost, este un mare calator.”
Mircea Morariu

„Citind foarte multe gazete din ultimii aproape 30 de ani (în special articolele scrise de intelectuali), mi s-a părut că detectez un soi de «mare dezordine culturală»: se scrie şi se vorbeşte mult despre «cultura română», dar adesea discuţiile nu se leagă, polemicile se pierd în reacţii emoţionale, iar diversitatea accepţiilor termenului «cultură» complică şi mai mult lucrurile. Presa culturală nu are impact dincolo de cititorii cultivaţi şi interesaţi, iar presa cea de toate zilele, reţelele sociale şi site-urile sunt un factor de amplificare a acestei «dezordini». Peste care pluteşte discursul patriotic, sentimental, emoţional despre «cultura naţională», «valorile noastre perene», «contribuţia culturii noastre la patrimoniul universal» şi alte asemenea formule utilizate până au devenit clişee, poncife, vorbe goale. Nu am pretenţia «să fac ordine». Nu-mi propun să dau soluţii. Încerc doar să pun întrebări şi să provoc reflecţii. O bună parte dintre zgomotele şi scandalurile tranziţiei ar fi fost mai bine temperate dacă pe deasupra societăţii româneşti ar fi plutit mai mult îngerul reflecţiei decât demonul de a afirma «tăria opiniunilor».“ – Mircea Vasilescu

Studiul despre Kant din 1943 al lui Noica este reeditat acum pentru prima oară, şi astfel seria de autor publicată la Humanitas devine completă. Noica nu se mărgineşte la interpretarea primei Introduceri ‒ căreia îi dă şi o traducere ‒ la Critica judecării, ci face analiza întregului sistem critic kantian, ale cărui trepte sunt Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice și Critica judecării. Cititorul care vrea să-l înţeleagă pe Kant are în această carte cea mai bună introducere în filozofia sa, scrisă cu simplitatea şi farmecul caracteristice lui Noica.

„În sistemul kantian stăruie o criză pentru că în dreptul puterii de judecată se înscrie un gol, pe care gândirea lui Kant nu va putea niciodată să-l închidă. De ce nu-l închide? Pentru că puterea de judecată n-are doctrină. Şi de ce n-are doctrină? Pentru că nu atinge legea. Dar de ce nu atinge legea? Pentru că nu e îngrădită.
Pentru întâia dată că întâlneşte, sub o formă oricât de palidă, neîngrăditul, gândirea lui Kant îşi pierde echilibrul. Ea n-avea dimensiunile vieţii spiritului, adică ale infinităţii. Le avea pe cele ale mărginirii. Şi de aceea a fost posibilă filozofia şi după Kant.“ – Constantin Noica

Cunoscuţi sub diverse denumiri generalizante, evanghelicii – o prezenţă relativ recentă în spaţiul românesc – îşi au de fapt rădăcinile în protestantism, mai precis în Reforma radicală. Din diverse motive, cel mai adesea exterioare acestei minorităţi religioase, studierea în scop ştiinţific a comunităţilor constituite de ei a început destul de tîrziu, luînd amploare abia în postcomunism. Omul evanghelic. O explorare a comunităţilor protestante româneşti este un volum colectiv în care cititorul interesat va descoperi informaţii inedite despre istoria şi identitatea evanghelicilor, despre locul pe care Biblia îl ocupă în viaţa lor (fiind abordate şi elemente de teologie şi hermeneutică biblică), dar şi despre operele arhitecturale sau literare realizate ori adoptate de aceste comunităţi eclesiale.

În calitate de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe și, mai apoi, deputat european, Cristian Preda a ajuns, pentru întîlniri oficiale sau ca membru al unor echipe de observatori electorali, în țări dintre cele mai exotice. În prima parte a volumului, el relatează experiențele sale din state aflate în plin proces de democratizare, precum Bhutan, Kîrgîzstan, Madagascar, Nepal, Gabon, Coasta de Fildeș, Bolivia, Mauritania sau Guatemala. Autorul descrie procese electorale și aspecte ale vieții politice prea puțin cunoscute europenilor, schițînd portretele unor politicieni specializați în lovituri de stat, schimbări de constituții sau manevre care au aruncat țări întregi în haos. A doua parte reunește două extrase din jurnalul lui Cristian Preda, din 2007 și 2012, cînd au avut loc cele două suspendări ale lui Traian Băsescu, o perioadă de mari frămîntări și incertitudini politice. Împreună, cele două secțiuni ale cărții ne arată – cu exemple concrete – cît de greu se construiește o democrație și, odată obținută, cît de ușor poate fi pusă în pericol.

„Regina poporului baoulé a tăcut, fiind preocupată de o scobitoare pe care a ţinut-o permanent în gură în timpul audienţei. După care s-a ridicat şi mi-a întins mîna stîngă.”

„EBA îmi spune că ieri, cînd Curtea a luat decizia referitoare la a doua suspendare a preşedintelui, acesta a stat toată ziua în casă şi s-a uitat la filme cu Batman...”

„Am discutat cu premierul kîrgîz şi cu şefa Comisiei Electorale Centrale şi i-am întrebat cît costă un vot. Între 15 şi 85 de dolari, mi-au spus ei.”

„În Bangladesh, toţi oamenii politici cu care te întîlneşti îţi prezintă filme cu atrocităţile comise de adversarii lor. Te aşezi la masă, ţi se oferă un ceai, după care vine inevitabil întrebarea: «Aveţi timp pentru un film, nu?».”

„Preşedinta Camerei din Bolivia: de ce ar vrea nişte europeni care ajung în La Paz să viziteze o închisoare? Cînd călătoresc în Europa, mă duc la Luvru sau la Colosseum, în niciun caz la vreo puşcărie.”

„Am pus-o pe una dintre colaboratoarele mele să caute teza de doctorat a lui Ponta şi să verifice dacă nu cumva a comis vreun plagiat. Flerul de profesor îmi spune că e vorba despre unul dintre cei care ar face aşa ceva.”

„Choummaly Sayasone, preşedintele Laosului, mi-a zis că sînt al doilea român pe care-l întîlneşte, primul fiind Ceauşescu. Ah, ce onoare!”

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu

„Antologia îşi propune să prezinte cititorului călătoriile pe care românii le-au făcut, în ţara lor şi în lume, începînd cu primii ani ai secolului al XIX-lea. N-am recurs la o încercare de ierarhizare a însemnătăţii sau valorii (istorice, literare, ştiinţifice) a acestor texte, ci le-am căutat şi ales pe cele pe care le-am crezut capabile să reprezinte marea varietate a oamenilor care au călătorit şi au crezut că e bine să le spună şi altora ce experienţe au încercat. Veţi găsi deci între textele selectate şi cîteva ale unor autori de care probabil n-aţi mai auzit, iar alte cîteva, deşi ale unor autori cunoscuţi sau celebri, sunt texte pregătitoare, schiţe sau părţi necunoscute ale unor opere în curs de elaborare, care nu circulă în general în această formă. Cartea vrea să-i arate cititorului că literatura noastră de călătorie, cu care începe de fapt literatura română modernă, este ceva mai mult decît pare să fie: oglindă subiectivă asupra lumii văzute prin ochii unor călători, aceste note construiesc treptat o punte între noi şi cei pe care predecesorii noştri i-au luat ca model şi partener de drum.” (Mircea Anghelescu)

Traducere de Gheorghe Miletineanu

Amos Oz readuce în discuție un subiect sensibil, și anume acela al fanatismului, fie el politic, religios ori naționalist. De multe ori acest fenomen, întâlnit în contexte diferite, poate fi dificil de recunoscut ca atare, deghizându-se și luând forma celor mai bune intenții. Tocmai de aceea, este de părere Oz, trebuie să avem ochii deschiși în permanență și să ne stabilim în minte, cu cât mai multă precizie, o hartă a răului pe care îl poate produce fanatismul.

Cele trei eseuri care alcătuiesc volumul Dragi fanatici pornesc de la o serie de conferințe susținute de Amos Oz între 1998 și 2016 în diverse medii – de la Universitatea din Tübingen, Universitatea Bar Ilan ori Institutul Interdisciplinar de la Herzelyah până la cadrul intim al unei întâlniri private, cu ocazia sărbătorii Shavuot. Cu o acuitate uimitoare a viziunii și cu multă incisivitate, Oz își propune să traseze în linii cât mai precise și mai expresive portretul fanaticului, indiferent de natura lui sau de categoria în care ar putea fi încadrat din punct de vedere teoretic. Pornind de la experiența de viață într-o zonă a lumii deloc ferită de conflicte care au dat și continuă să dea naștere unor reacții și atitudini contaminate de fanatism, Oz se declară specialist în ceea ce el numește „fanatism comparat“

„Îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas.
Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră.

Orice om îi este teamă, cartea-parastas a României după doi ani de guvernare PSD, e o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. Dar nu numai. E în acelaşi timp un instrument care măsoară trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute.“ – Radu Paraschivescu

Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt“? Va ieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cu adevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul că nu vom arăta niciodată mai bine decât ne-a creat bunul Dumnezeu?

Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat. Paginile acestei cărți s-ar fi putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muritor.