Eseistică

Ce ar trebui să faci, cum ar trebui să fii pentru a reuşi să te bucuri de viaţă şi în acelaşi timp s-o priveşti cu detaşare, să călăreşti valurile, dar şi să te ridici atunci când ele te doboară? Această carte oferă trei perspective diferite şi totuşi îngemănate, trei căi pe care oamenii, de-a lungul timpului, le-au parcurs pentru a ajunge la înţelepciune: cea a religiei, cea a filosofiei şi cea a psihologiei. Cititorul este invitat să reflecteze şi să îşi ia din fiecare ce are nevoie, servindu-se de sfaturile autorilor ca de nişte repere luminoase.

Printre temele dezbătute se numără altruismul, vinovăţia, iertarea, libertatea, reducerea suferinţei, emoţiile, capacitatea de a asculta. Toate acestea sunt tratate într-un spirit ludic şi fără pretenţia de a da lecţii. Citind, ai senzaţia că te afli alături de cei trei prieteni în cabana lor din Dordogne şi, ascultându-le experienţele la gura focului, îi însoţeşti în această minunată căutare veche de când lumea, dar mereu diferită.


Christophe André este medic psihiatru la Spitalul Sainte-Anne din Paris şi profesor la Universitatea Paris X, psihoterapeut. Editura Trei a tradus mai multe titluri ale autorului francez, printre care: Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile; Imperfecţi, liberi şi fericiţi; Despre arta fericirii, Confesiuni psy.

Alexandre Jollien este filosof. A mai scris, printre altele, Éloge de la faiblesse (care a primit Premiul Academiei Franceze în 1999), Petit Traité de l’abandon şi Vivre sans pourquoi.

Matthieu Ricard, fiul filosofului Jean-François Revel şi al unei pictoriţe, doctor în genetică moleculară la Institutul Pasteur, este de 40 de ani călugăr budist şi trăieşte în Nepal, unde se consacră proiectelor umanitare. A mai scris, printre altele, Călugărul şi filozoful, L’Art de la Méditation, Plaidoyer pour le bonheur.


"Natura este bine alcătuită, căci fericirea ne dă energia necesară pentru a veni în ajutorul celorlalţi, pentru a acţiona, a schimba lumea." - Christophe André

"Multă vreme am crezut că fericirea ţine de cucerire. Astăzi am ajuns să cred că ea ţine mai curând de eliberare. Sub tone de noroi există o pepită de fericire, de bucurie adevărată." – Alexandre Jollien

"Lună de lună, an de an, este posibil să ne construim pentru a deveni fiinţe mai bune, mai altruiste şi mai iluminate [....] Este periculos să aşteptăm să fim în largul mării pentru a învăţa să înotăm. Să începem aşadar imediat!" – Matthieu Ricard


Cuprins

Cuvânt-înainte 
Introducere 
Ce ne‑a făcut să scriem această carte 
Parcursul nostru 

1. Care sunt aspirațiile noastre cele mai profunde? 
Ce ne însuflețește? 
Drumul și țelul 
Ceea ce ne inspiră 

2. Ego-ul, prieten ori impostor? 
Maladiile ego‑ului 
Adevărata încredere în sine 
Eul, persoana și ego‑ul Uitarea de sine, tăcerea ego‑ului 
Dușul de recunoștință 
Sfaturile noastre referitoare la ego 

3. Să învățăm să conviețuim cu emoțiile noastre 
Emoțiile care ne perturbă
Când psihologia modernă întâlnește budismul
Rolul emoțiilor 
Despre importanța stărilor sufletești
Ne putem elibera de emoțiile negative? 
Există o dependență de emoțiile dureroase? 
Mitul apatiei emoționale
Cum să cultivăm bunăvoința? 
Fericirea, bucuria 
Sfaturile noastre pentru buna folosință a emoțiilor

4. Arta ascultării
Caracteristicile unei ascultări veritabile 
Ce înseamnă exact să ascultăm fără a judeca? 
Chipul ascultării
Paraziții ascultării 
Să îndrăznim tăcerea 
A fi de față, prezent 
Sfaturile noastre în materie de ascultare 

5. Corpul: povară ori idol? 
Să ne locuim corpul 
Corpul m‑a făcut medic 
Corpul în budism 
Corpul și meditația 
Legătura corp–spirit 
Sfaturile noastre pentru a călători împreună cu propriul corp 

6. La originea suferinței 
Cartografierea suferinței 
Suferințele pe care ni le provocăm nouă înșine
Să analizăm în amănunt starea de rău: cauzele suferinței 
Privirea celuilalt ne poate vindeca ori ucide
Ne putem extrage din starea de rău? 
Remedii pentru suferință și unele capcane
A accepta nu înseamnă a ne resemna 
Practicile noastre zilnice pentru acceptare 
A persevera după furtună 
Sfaturile noastre pentru perioadele de grele încercări

7. Consecvența: o chestiune de fidelitate 
Ființe umane de înaltă fidelitate 
Să jucăm comedia socială ori să spunem întregul adevăr? 
Ravagiile intoleranței 
O etică contextualizată
Sfaturile noastre pentru consecvență 

8. Altruismul: toată lumea are de câștigat 
Bucuria altruismului
De unde vine această grijă pentru celălalt? 
Altruism, empatie, compasiune 
Să ne extindem capacitatea de compasiune
Adevăratul altruism 
Altruismul fără etichete 
Cum să fim binevoitori față de persoanele dificile 
Curajul altruismului și al nonviolenței 
Uzură, neputință, descurajare 
Practica compasiunii 
Autocompasiunea 
Sfaturile noastre pentru o viață mai altruistă

9. Școala simplității
Sindromul Diogene 
Să ne detașăm și să ne deschidem către ceilalți 
Să fim mulțumiți în simplitate 
Libertatea nonatașamentului 
Ușurarea care liniștește
Debarasarea de zi cu zi
Să‑i învățăm pe copii simplitatea 
Sfaturile noastre pentru a călători fără poveri

10. Culpabilitatea și iertarea 
Să sfârșim odată cu culpabilitatea
Trăiri afective intime și dureroase 
Regretele sau tasta „Replay" 
Ce înseamnă a ierta
Micile iertări 
Sfaturile noastre pentru a ne face curaj să iertăm 

11. Adevărata libertate: de ce anume mă pot elibera? 
O urgență fără zor
Să rezistăm unui ego capricios
Să ne eliberăm de ceea ce ne sabotează viața de zi cu zi sau dosarul CI
Libertatea inseparabilă de responsabilitate 
Despre exercițiul de preț al libertății
Libertatea supremă: eliberarea de cauzele suferinței
Bunăvoința ca busolă 
Sfaturile noastre pentru exersarea zilnică a libertății 

12. Practicile noastre zilnice 
Să facem din zi teren de experiențe 
Obstacole în calea practicii 
Ceea ce mă ajută 
O zi tipică 
O stare de spirit globală 
Ascultarea, studiul și integrarea prin practică 
Infinita putere a transformării spiritului 
O practică personală
Sfaturi pentru practica de zi cu zi

Banii transformă orice om în filosof, chiar împotriva propriei sale voinţe.

În "Înţelepciunea banilor", Pascal Bruckner numără, contabilizează, calculează virtuţile şi păcatele monedei. De la o epocă istorică la alta, de pe un mal pe celălalt al Atlanticului, râvnit şi damnat deopotrivă, banul suscită nenumărate discuţii, luări de poziţie, dar reuşeşte cumva să rămână dincolo de fluctuaţiile istorice, văzându-şi mai departe de drumul său, ca şi cum nimic nu l-ar putea atinge.
Şi totuşi, despre bani se vorbeşte cu adoraţie sau dispreţ, fără ca în privinţa lor să se ajungă vreodată la un punct comun. Cât înseamnă prea mulţi, ce putere au, ne umanizează sau ne transformă în simple maşini de calcul, aduc sau nu fericirea? 

“Banii sau mai degrabă felul în care ne raportăm la ei spun totul despre noi şi intimitatea noastră – asta e concluzia lui Pascal Bruckner în incitantul său eseu, Înţelepciunea banilor. Analizând puterea banilor, autorul scoate în evidenţă reprezentările noastre colective, menţionând că arma moralităţii, atât de des reversibilă, nu este de ajuns pentru a vedea limpede rolul celui mai vechi instrument de schimb din lume.” - Le Monde

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale (Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, Iubito, eu mă micşorez!…, Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, Paria), precum şi volumele de eseuri (Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei. Eseu despre maso-chismul occidental).

VLADIMIR TISMĂNEANU. Profesor de științe politice la Univer­sitatea Maryland. Este autorul a numeroase cărți, între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, trad. rom. Humanitas, 2013), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu‐Dej, Democrație şi memorie, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Coeditor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007). Coeditor, împreună cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului Remembrance, History, and Justice. Coming to Terms with Traumatic Pasts in Democratic Societies (Central European University Press, 2015). Coautor, împreună cu Mircea Mihăieș, al volumelor Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceață şi O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu. Coautor, împreună cu Marius Stan, al volumelor Dosar Stalin. Genialissimul Generalissim (Curtea Veche Publishing, 2014, 2016) și Dosar Lenin. Vraja Nihilismului (Curtea Veche Publishing, 2016). Editor, între 1998 şi 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies (în prezent membru al Comitetului Editorial). În 2006 a fost președintele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Democraţia, mai ales în țările în care a fost multă vreme absentă, are o nevoie absolută de adevăr, iar acesta poate fi dobândit prin rememorarea trecutului și prin reflecția continuă asupra lecţiilor sale, adeseori dureroase. Teze şi antiteze la Washington demonstrează, cu tenacitatea din care Vladimir Tismăneanu și-a făcut un modus operandi ca intelectual, că învăţăturile pe care le tragem din acest trecut sunt esențiale, fiindcă numai așa putem dobândi o reprezentare clară și lucidă a ceea ce a însemnat eșecul utopiei comuniste.

„În «Epilogul» cărții sale A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii (intitulată, în versiunea sa originală, Rereading), Matei Călinescu spune că a ajuns la ideea de a o scrie atunci când a recitit anumite texte pentru a le descoperi secretul. Prin nenumărate reflecții extraordinar de inteligente și ingenioase, mustind de informație istorică de calitate, Matei Călinescu reușește de fiecare dată să elucideze misterul, dar şi să arate că misterul textului literar nu este o criptografie, ci un mister consubstanțial. Iar acest mister ireductibil îndeamnă la recitire chiar cartea pe care o citiți. Faptul de a reciti nu este un moft: el decurge din caracterul infinit al textului literar. Or lucrurile care nu pot fi epuizate până la capăt au în ele ceva din esența vieții, astfel că o metodă a recitirii așa cum o practică Matei Călinescu este și un mod de a pune în lumină viața extraordinar de bogată a marilor texte literare. Cărțile studiate și analizate de Matei Călinescu învie, prin cartea sa, în sufletul nostru. Recitirea, în mâinile sale de hermeneut, se transformă într-un soi de «scris pe suflet», care însuflețește cartea citită și readuce la viață, în noi, lumea de gânduri și imagini a autorului dispărut. Recitirea poate fi, dacă e practicată cum ne-a învățat Matei Călinescu, un mijloc de a ne recăpăta trupurile la judecata de apoi a cititului veritabil.“ (HORIA-ROMAN PATAPIEVICI)

„Modernitatea, în perioada formaţiei mele intelectuale, era un miraj primejdios. Întemeiată pe spiritul critic şi interogativ, pe îndoiala metodică în faţa autorităţii, pe individualism, ea nu putea avea nimic comun cu dogmatismul şi colectivismul primitiv impuse de poliţia ideologică orwelliană a vremii. Mai târziu, când regimul şi-a permis luxul a ceea ce nu putea fi decât o pseudomodernizare economică şi culturală, s-a putut discuta pentru o vreme despre modernitate şi despre tradiţiile ei în domenii limitate cum ar fi literatura sau artele.
Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism până la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic. Puteam deci scrie despre poeţii pe care-i citeam din adolescenţă cu un entuziasm inexprimabil.“ (MATEI CALINESCU)

Cum duc Statele Unite ale Americii povara libertăţii? La ce bun o memorie a libertăţii şi cum se întreţine în mod adecvat aceasta? Ce forme de egalitate se potrivesc în chip natural libertăţii? Care sunt adversarii libertăţii Statelor Unite ale Americii, din interior sau din exterior? Ce ameninţă libertatea – astăzi şi mâine? Ce trebuie să apărăm? Cum trebuie să ne apărăm? Ce putem spera?
Dialogul incitant dintre Martin S. Martin şi Cristian Pătrăşconiu răspunde la aceste întrebări în contextul geopolitic complex al lumii în care trăim.

„Vedem în prezent cum, în lu¬mea occidentală şi cu precădere în Statele Unite, ia amploare (mai ales în rândul tinerilor) o miş¬care ideolo¬gică prin care se încearcă modificarea limbajului, a concepţiilor, chiar a modului de a gândi. Corectitudinea politică nu naşte o realitate, ci premisa unei sperate realităţi, care, în faza în care suntem, seamănă cu realitatea virtuală. Nu e ce se vede, poţi fi înşelat de ce ţi se arată, dar, dacă ai minte, vezi că ai de-a face cu o plăsmuire.“ (MARTIN S. MARTIN)

De ce este România altfel? se întreba în 2013 Lucian Boia într-un bine-cunoscut eseu care a stîrnit o adevărată gîlceavă a intelectualilor. Astfel s-a născut ideea volumului coordonat de Vintilă Mihăilescu, mai întîi ca replică reflexivă la cartea lui Lucian Boia, dar care să meargă mai departe de polemicile mai mult sau mai puţin efemere. Rezultatul este că, motivaţi de o reticenţă principială şi strategică faţă de fenomenul public al excepţionalismului românesc, antropologi, sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători încearcă să răspundă la întrebarea „De ce este România astfel?”.

„Oscilăm în continuare între nostalgii după leagănul matern al neamului şi megalomania dorinţei de autodepăşire. Se poate spune că am fost – şi am rămas – societatea confruntării dintre fraţii Grimm şi Darwin: fie cea a aşezării protectoare în mitologizarea originii, fie cea a tentaţiei riscante de a ne găsi locul în mitologizarea evoluţiei; între a fost odată ca niciodată şi va fi odată ca niciodată – dar fără asumarea unui este. În ambele cazuri, Istoria noastră a rămas, la nivel discursiv, Poveste.” (Vintilă Mihăilescu)

„Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.“ (CIORAN)

„Dacă esențele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor.
Să rămânem adică aici pe pământ, să ne compromitem și să ne lichidăm ca amăgiri între amăgiri.
Esențele ne distrug dincolo de lume: este o distrugere mai interesantă, dar nu mai dureroasă.
A te distruge cu toți amărâții acestui pământ este o renunțare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă.
Să știi că lupți numai pentru amăgiri și că pentru esențe n-are rost să faci sacrificii presupune atâtea lucidități, atâtea rostogoliri și atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu și de la o supremă umilință.“ (CIORAN)

Emil Cioran. S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

Emil Cioran. S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

„În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului.
Unde sunteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să-mi sfâșii amarul și să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!“ (CIORAN)

Suntem confiscați de ,,actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare.

Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

„Nu stiu daca si in alte parti Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. In orice caz, eternitatea romaneasca despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorica, nu realizari majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut cand sa le infaptuiasca -dau garantia duratei; ci sentimentul ca, in fond, exista un plan fata de care toata framantarea istorica este irosire si pierdere. Dar – si aici e aspectul nou fata de tanguirea biblica – neamul romanesc e si el, intr-un fel, solidar cu acel plan neschimbator. I se intampla si lui multe, se framanta ceva in marginea lui, in inima lui, peste trupul lui chiar – dar el ramane neschimbat. «Trece si asta» e una din cele mai curente vorbe romanesti. Neamul nostru ramane pentru ca si el participa, in felul lui, la eternitatea fiintei.“ (Constantin Noica)

„L-am citit pe Lewis în urmă cu mulţi ani pentru plăcerea şi liniştea mea sufletească, şi o simplă privire în cărţile lui îmi reînvie vechea admiraţie.“ (John UPDIKE)

„Încercat-am să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți.
Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar ști?
Se pare însă că lacrimile sunt urmele lor.
Nu prin sfinți au intrat ele în lume; dar fără ei nu știam că plângem din regretul paradisului.
Aș vrea să văd o singură lacrimă înghițită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinții n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.“ (CIORAN)

„Sunt fericit doar când mă gândesc la renunțare și mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune și zbucium.
Să renunți nu-i lucru ușor. Totuși, ajunge să aspiri la renunțare ca să te simți deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până și simplul fapt de-a te gândi la ea îți dă iluzia că ești altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar și cea mai amăgitoare.“ (CIORAN)

„Am scris aceste divagații în 1935—36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu.
Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin.“ (CIORAN, 1990)

„Am scris o cărticică intitulată Silogismele amărăciunii, cuprinde lucruri insolente, am scris-o imediat după război, când eram foarte sărac și foarte cinic. Când a apărut cartea era la puțină vreme după apariția Tratatului de descompunere, și prietenii mei mi-au spus: «Te-ai compromis, este insolentă, dar nu e serioasă.» [...] După douăzeci și cinci de ani, a apărut în ediție de buzunar și acum este cartea mea cea mai citită din Franța și Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu cel al unei cărți.“ (Anarhie, disperare, tinerețe, interviu realizat de LEA VERGINE în 1984)

„Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere.
La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă.
De fapt, sublimul și eroicul nu pot fi programate. Ele apar întotdeauna dintr-o provocare nebănuită a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descoperă că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze in extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru a-i reda un preț.“ (GABRIEL LIICEANU)

Traind intr-o perioada in care lupta pentru drepturile omului a condus la revolutie in America si in Franta, Mary Wollstonecraft (1759-1797) si-a scris, in 1792, propria declaratie a independentei femeii. Plina de pasiune si directa, In apararea drepturilor femeii ataca, prin argumente rationale si lucide, perspectiva dominanta la acea vreme cu privire la feminitatea docila si decorativa, punand in schimb bazele unei emancipari fara precedent: educatie egala pentru baieti si fete, eliminarea prejudecatilor si definirea femeii prin profesia avuta, si nu prin propriul partener. Autoarea sustine ca femeia nu este in mod natural inferioara barbatului, parand sa fie astfel doar din lipsa educatiei. Prin urmare, atat barbatii, cat si femeile ar trebui sa fie tratati ca fiinte rationale, in conditiile unei ordini sociale bazate la randul ei pe ratiune. La vremea publicarii sale, In apararea drepturilor femeii a produs un amestec de admiratie si revolta, insa astazi este considerata primul mare manifest al drepturilor femeii, transformand-o pe Wollstonecraft in fondatoarea feminismului modern.

„Sper ca femeile sa ma scuze daca le tratez ca pe niste fiinte rationale, in loc sa le admir farmecul fascinant, tratandu-le ca si cum ar fi intr-o stare de copilarie eterna, incapabile sa se baze- ze pe ele insele. Doresc, in cel mai sincer mod, sa precizez in ce consta adevarata demni- tate si fericire a omului – vreau sa determin femeile sa-si doreasca dobandirea de putere fizica, dar si mintala, si sa le conving ca vorbele dulci, sentimentele delicate, sensibilitatea inimii si gusturile rafinate sunt aproape sinonime cu slabiciunea, iar acele fiinte care transmit doar mila si o iubire de acest fel – care inseamna acelasi lucru – vor ajunge in curand demne de dispret.” Mary Wollstonecraft,  In apararea drepturilor femeii
                                                                                                                                                                                        

Volumul de eseuri "Elogiul inactivitatii" apare prima data in 1935, dar temele abordate raman la fel de actuale, chiar si in contextul celor mai noi problematici, precum inteligenta artificiala. Russell ne provoaca sa regandim concepte precum placerea intrinseca a muncii, necesitatea sociala a ocuparii timpului individual si felul in care este el folosit, nevoia de reverie ca sursa de satisfactie, propunand o schimbare a paradigmei care a structurat societatile europene timp de sute de ani.

Prin elogiul inactivitatii, al timpului liber, discursul lui Russel incurajeaza explorarea acelor aspecte care sunt cu adevarat relevante individului, si care au facilitat dintotdeauna demersul artistic, filozofic, literar, stiintific – pe scurt, ceea ce numim generic „civilizatie”. Temele discursului sunt abordate cu pertinenta, curaj si o extrema claritate, in stilul inconfundabil care i-a adus lui Russell premiul Nobel pentru literatura.

Filozof, matematician, reformator educational, pacifist, scriitor prolific si columnist, Bertrand Russell (1872 - 1970) a fost una din cele mai influente personalitati intelectuale ale secolului XX.

  DE FAPT, UNDE LOCUIESTE FERICIREA? IN SUFLET SAU INTR-O CASA MARE?

    Ati raspuns cumva „Intr-o casa mare“? Va rog, puteti sa imi spuneti si la ce etaj?
    De ce sa nu pornesti prin Europa, in cautarea casutelor in care au locuit personaje celebre? De ce sa nu organizezi un periplu care sa aiba drept tinta vizitarea pavilionului din Croisset in care a lucrat Flaubert, a casei lui Mallarme, a celei din Bretagne in care scrie si azi Kenneth White, a celebrei cabane a lui Le Corbusier, din sudul Frantei, a casutei din lemn in care a vietuit Tolstoi la Moscova, a locuintei lui Grieg si a altora asemenea? Vazandu-le vei intelege ca o casa nu trebuie sa fie imensa ca sa ofere fericire.

    Casa ideala: cea in care nu este aproape nimic de facut.
    In Franta, cabana lui Le Corbusier – un cadou pentru sotia lui –, care masoara 3,60 metri in lungime si 3,60 metri in latime si a fost construita cu vedere la mare, reprezinta unul dintre simbolurile arhitecturii modulare. Daca vestitul arhitect petrecea acolo cate o luna de vacanta in fiecare an, inseamna ca gasea in acest spatiu ceea ce locuintele mari nu-i puteau oferi. Aceasta cabana minuscula ii permitea probabil sa reflecteze indelung si sa isi puna acele intrebari pe care azi din ce in ce mai multi oameni si le pun la randul lor: care este originea noastra? Cum sa traim la polul opus fata de ceea ce ne propune societatea? Probabil ca nevoia revenirii la un mediu de viata simplu, in care sa nu domneasca decat esentialul, este ceea ce suscita interesul din ce in ce mai mare pentru astfel de constructii liliput.
    Intr-o incapere liliput, solutia o reprezinta o canapea micuta (ah, ce poate fi mai stilat decat celebrul model LC2 al lui Le Corbusier!) si o saltea japoneza. Saltelele japoneze sau coreene sunt extrem de compacte si ocupa foarte putin loc, dupa ce au fost pliate si ascunse intr-un dulap. Eu le asez pe ale mele intr-un dulap aflat deasupra biroului. Dupa ce au fost intinse pe mocheta, intreaga camera devine un imens pat. Si fermitatea lor previne hernia de disc. In plus, in zilele cu soare pot fi scoase la aerisit, pe fereastra. Piele alba, mocheta gri-perla... unul sau doua elemente luxoase sunt suficiente pentru a transforma o incapere intr-un spatiu demn de cele mai sic hoteluri.

Energia spirituala, volum tiparit pentru intaia oara in 1919, aduna sapte dintre eseurile cele mai importante ale lui Henri Bergson (1859-1941), membru al Academiei Franceze (din 1914), premiat Nobel pentru Literatura (in 1927, ca „o recunoastere a ideilor lui bogate si incitante si a stralucitei maiestrii cu care au fost infatisate“). Psihologic (in Visul sau in Constiinta si viata), filosofic (in Sufletul si corpul sau in Creierul si gandirea: o iluzie filosofica), rationamentul lui Bergson este cuceritor prin coerenta si plasticitate. „Energia“ este atestata aici numai prin actiuni care trec dincolo de varii bariere, nu cele ale unui dualism abstract, ci unele care opun o rezistenta concreta, aceea a moralei sau a religiei. Astfel, in fiecare dintre aceste texte, deja clasicizate, gasim atat unitatea cat si diversitatea unei opere care a reprezentat o cotitura majora in gandirea contemporana, o opera inca deschisa interpretarilor.

Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanțat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărții de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Și cum arată ea? Cum se precizează această monadă în același timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmașe, pătrunzătoare, perfide?

„Ne aflăm în fața uneia dintre cele mai complete (dacă nu și exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat și a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă.“ (MIRCEA MIHĂIEȘ)

Cat de bine iti cunosti orasul? Sa cladesti o relatie cu un oras e ca atunci cand intri in relatie cu cineva – asa cum orasele pot fi generoase sau inspirationale, la fel pot fi periculoase si impenetrabile.

Cartea aceasta este despre cresterea si intretinerea acestei relatii importante. Hugo Macdonald crede ca avem nevoie sa simtim orasul pentru a-l intelege. El nu ne spune cum sa facem asta, dar ne arata cum sa mergem pe strada cu ochii larg deschisi, ca sa putem explora tot ce orasul are de oferit. Aceasta carte te va ajuta sa te simti uman intr-un mediu inuman.

„Intr-o epoca a confuziei morale si practice, cartile de autocunoastere au nevoie iminenta de regandire si reabilitare. Colectia The School of Life sustine aceasta directie analizand o serie de probleme ale vietii contemporane, printre care sanatatea mintala, banii, cariera, tehnologia si nevoia de a schimba lumea. ” (Alain de Botton, Coordonatorul colectiei).

Hugo Macdonald este critic si consultant de design, arhitectura si urbanism.

A studiat limba araba si istoria moderna la Universitatea Cambridge inainte de a se muta in Londra. A fost editorul adjunct al website-ului revistei Wallpaper, iar apoi editorul de design al revistei Monocle, unde a fost gazda emisiunii radiofonice saptamanale despre design si arhitectura Section D. Dupa o scurta perioada in care a lucrat ca director de brand la Studioilse, firma de consultanta in design a Ilsei Crawford, conduce astazi propria companie. Scrierile sale au fost publicate, printre altele, in The Financial Times, The Guardian, Modern Design Review si The Journal of the London Society.

„Unii oameni care l-au cunoscut pe Cioran l-au descris ca pe-un geniu. El insusi a vorbit despre sine numai ca despre un om de-o nervozitate si de-o emotivitate iesite din comun. Si a fost convins ca, fata de promisiunile si proiectele lui din tinerete, n-a facut mare lucru. Eu cred ca el ne da o foarte precisa descriere a omului si-a conditiei umane la iesirea (poate ar trebui sa spun: la expulzarea) din epoca si mentalitatea teologica si teleologica. Din epoca in care omul se mai raporta, prin soapte ori prin urlete, nu conteaza, la Dumnezeu. La transcendent. Cred ca lunga epoca pe care o numesc teologica se cam apropie, macar pentru civilizatia euro-atlantica, de sfirsit, daca nu cumva s-a si sfirsit. Cum o sa faca fata omul golului care se naste pe masura ce ideea de transcendent se spulbera cu totul in vint, iar el stie asta? Ce se va intimpla cind toata lumea isi va da seama? Ce va pune omul in loc? Nu stiu. Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c-a intuit problema acuta a acestei epoci de trecere, a fost o solutie si nu se va gasi niciodata una la fel de multumitoare. Desi putem sa spunem ca s-a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu si de dezlegarea ei, ma tem ca nici Cioran – care, in privinta lui Dumnezeu, s-a zbatut intre nu si da, da si nu, iar in secret a sperat din inima: da – n-ar fi stiut sa raspunda la intrebarea asta.” (Marta Petreu)

„«În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informaţiei, orice mitologie este o rătăcire», scrie Dan Alexe în noua lui carte. Iată o veste proastă pentru cei deprinşi să-şi ducă viaţa îngenunchind în faţa pădurii naţionale de eroi şi statui: voievozi, poeţi sau călugări scuturaţi de frisonul profeţiei. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti propune un tip de deconstrucţie care ar putea să-l expună pe autor oprobriului public. Şi totuşi, riscul merită asumat. De ce? Fiindcă există în gândirea noastră o sumedenie de fixaţii, obsesii, fobii şi convingeri care se cer disecate, explicate şi înţelese. Narcisismul delirant, protocronismul în plăci, proastele deprinderi familiale, pedagogia punitivă sau mândria de-a fi urmaşii unor daci care vorbeau latină înaintea romanilor sunt teme care merită să fie puse în discuţie. Pentru asta e nevoie de inteligenţă, informaţii credibile, argumente, cultură şi stil. Dan Alexe întruneşte toate aceste criterii, ceea ce-i permite să deseneze o hartă a mentalului românesc, a şubrezeniilor şi anomaliilor lui. Cu vervă şi umor, el trece de la clişeele aşa-zisei bucătării carpatine la fonologie, de la complexul naţiei nebăgate în seamă la importurile lexicale ţigăneşti şi de la Icoanele neamului la depresie şi nefericire. Cine deschide Dacopatia şi alte rătăciri româneşti trebuie să ştie că va găsi în paginile ei atacuri excelent dirijate împotriva prostiei, mitizării frenetice, excepţionalismului băştinaş şi clişeelor.“ (Radu PARASCHIVESCU)

„Un simbol nimerit al identității de substituție, căutată astăzi de mulți români și numită de mine dacopatie, este «chipul lui Decebal» care sluțește coperta acestei cărți, precum și faleza Dunării acolo unde traversase Traian. Da, basorelieful cu Decebal: cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa (55 de metri), cioplită în stâncă de 12 sculptori-alpiniști, ale cărei lucrări au durat 10 ani (1994–2004), ideea și finanțarea (un milion de dolari) aparținându-i lui Iosif Constantin Drăgan. Inscripția de la baza statuii, Decebalus rex – Dragan fecit, care combină un nume slavon (Dragan) cu o banală formulă epigrafică latină (X fecit), mi se pare revelatoare pentru golul identitar românesc de azi. Tocmai acest contradictoriu gol identitar e cartografiat în prezenta carte, fără însă a se propune modalități de a-l umple. Cartograful cultural poate doar constata, informa, amuza, alerta. E ceea ce am încercat să fac. Semper valete.“ (Dan ALEXE)

„Unii oameni au pretenţia că văd sporii de ferigă, dar nu zăresc un elefant la zece metri depărtare, ziua în amiaza mare.“ (C.S. Lewis)

În distincta sa înfăţişare scriitoricească, C.S. Lewis oferă cu prilejul acestei noi colecţii de eseuri o apărare a dreptei credinţe creştine, confruntată cu ameninţările evului contemporan. Textele cuprinse aici sondează zone profunde şi sensibile ale sufletului religios, abordând cu simţ logic, cu imaginaţie şi cu exemple captivante probleme specifice discursului de tip teologic, precum noima apartenenţei la Trupul lui Hristos, semnificaţia şi puterea rugăciunii, înţelesul iertării, adevărul istoric al întâmplărilor descrise în Biblie, sau chestiuni ce ţin de un spectru mai larg, cum ar fi atitudinea faţă de război şi faţă de moarte în genere, falsul conflict dintre religie şi tehnologie ori pretenţiile nejustificate ale unora de a descifra sensul istoriei. 
Argumentaţia bine închegată şi de o mare limpezime, pusă în lumină de numeroase citate şi aluzii la Scriptură şi pigmentată cu inconfundabile tuşe de umor şi ironie, descoperă cărturarul fermecător şi pătrunzător care în finalul fiecărui pasaj lasă nostalgia vorbei scrise şi graba de a ne adânci în următorul, spre a regăsi savoarea pe care-o au doar fructele coapte ale minţii.

„Se pot închipui oamenii din această carte în România secolului 21?
L-aş vedea perfect pe Maiorescu, atât de echilibrat, de raţional, de modern în toate privinţele, în Parlament, punându-i la punct pe toţi demagogii şi flecarii, propunând legi şi amendamente folositoare, luând poziţie în chestiuni litigioase şi, nu în ultimul rând, influenţând mersul lumii cu autoritatea lui.
L-aş vedea apoi pe neobositul Carol Davila scoţând iar la lumină medicina de astăzi.
Le-aş vedea în secolul 21 şi pe doamnele din secolul 19, dedicându-se deplin unor cauze altruiste, cum numai ele ştiau s-o facă, rezolvând o dată pentru totdeauna problema «copiilor străzii», deschizând azile pentru bătrâni, pentru orfani, cantine pentru săraci şi câte şi mai câte.
L-aş vedea pe primarul Protopopescu-Pache rezolvând problema circulaţiei, a parcărilor, a murdăriei şi a gropilor din asfalt.
Şi pe Caragiale l-aş vedea dând un nou volum de Momente, de trei ori mai voluminos şi mai savuros decât cel din 1901, în care personaje să fim noi toţi.“ (Ioana PÂRVULESCU, fragment dintr-un interviu)