Eseistică

Dupa o cariera didactica si stiintifica cu varii recunoasteri nationale si europene, Paulescu a fost rechizitionat de mitografi, dar si de contestatari. Greu sunt identificabile discursuri echilibrate si argumentate din partea unor interpreti care sa-i fi citit scrierile savantului cu detasarea necesara. [...] Conflictul intre tratamentul aplicat ideilor paulesciene nu are datele pentru vreun tratat de pace. De aceea va propunem un armistitiu cultural, in care lectura a trei texte din 1905, lectii de filosofie biologica, sa suspende partizanatele in beneficiul istoriei ideilor.

"Mi-a trimis Flori protestul sau - fulminant... I-am scris -  nu felicitari, pentru asa ceva nu se felicita, ci <<,-am felicitat>>, vorba frantuzului, ca nu eu sunt cel vizat: m-as fi simtit nimicit de Uraganul Flori." Paul Goma, "Jurnal", miercuri, 26 octombrie 2005

"Atitudinile cetatenesti ale lui Flori Balanescu sunt admirabile. Lipsite de retinerile lase, de oportunismele, de compromisurile habituale, neurmand niciun scop de cariera ori de alta natura putin onorabila, ele marcheaza una din nu prea numeroasele pozitii integre, intrutotul convingatoare, pe care le inregistreaza azi viata noastra publica. Pe urmele lui Paul Goma pe care si l-a ales drept model, Flori Balanescu se pronunta cu o exemplara fermitate impotriva reziduurilor totalitare atat de disipate si nu o data disimulate in mentalul nostru public." Gh. Grigurcu, "De trei ori femeie", "Acolada", 2012

Jurnalistul Stéphane Barsacq reuşeşte în mod strălucit o biografie atipică a lui Cioran. Fără să facă un întreg rechizitoriu, autorul îşi pune problema relaţiei dintre opera lui Cioran şi convingerile sale politice de extremă dreaptă. În ce măsură cinismul său dizolvant şi autodizolvant, obsesia lui de a descifra masca iluzorie şi tragică a lumii în care trăia, nu este de fapt rezultatul negării de sine a unui om care a renunţat la trecutul său legionar? Nu cumva cinismul şi neîncrederea în aparenţe sunt tratamentul pe care şi l-a autoadministrat cineva care s-a înşelat în mod grotesc asupra vieţii, şi, drept urmare, a ales să nu mai creadă nimic decât să se înşele din nou?

Prezentul volum reuneste cronici de carte si eseuri publicate in presa culturala in intervalul 2008-2015, in revistele Dilema veche, Dilemateca si Orizont. Originalitatea abordarii consta intr-o perspectiva ce imbina critica si teoria literara cu elemente de istorie culturala si eseu. Textele discutate, precum si temele implicate, conecteaza literatura si cultura moderna unei sensibilitati contemporane, atenta la pulsul receptarii si la metamorfozele imaginarului literar. Volumul intereseaza atat un public specializat, preocupat de cercetari in domeniul literaturii universale, cat si un public mai larg, interesat de literatura ca parte integranta din viata culturala. Componenta eseistica a abordarii e un element important in accesibilitatea lecturii, astfel incat volumul poate raspunde exigentelor unui public divers.

Din Cuprins:
◊ Amintiri despre tara de bestii
◊ Frontul fostilor amanti
◊ De la Columbus la Nemesis
◊ Cateva clipe cu madam Delca
◊ Love, Virginia
◊ Un anotimp in infernul lui Miller
◊ Toamna senina a doamnei Ralian
◊ American Beauty

S I M P L I T A T E A: U N   P R O D U S   D E   L U X   P A R   E X C E L L E N C E

O lume a obiectelor inutile, a ritualurilor inutile, a conceptelor inutile. A relațiilor inutile, a acumulărilor inutile, a exube­ranțelor inutile. Un desăvârșit de util spectacol al inutilității mondene, moderne și devoratoare, în căutarea fericirii, mereu pe drumuri greșite și lungi, din ce în ce mai lungi, când bucuria se află atât de aproape, încât nu reușești să o vezi, și lupta împotriva zădărniciei devine, de fapt, o artă secretă.

Eternele articolele de lux (parfumuri şi stofe „fine“, sau călătorii „exclusiviste“) au ajuns de o desăvârșită banalitate şi la îndemâna oricui, spre disperarea celor bogaţi – iar situaţia s-a răspândit cu repeziciune, transformându-se în sursă de inspiraţie pentru Hollywood ("American Psycho" sau "Fight Club"). În epoca în care totul a devenit disponibil oriunde şi oricând, industria de lux e obligată să îşi imagineze noi și noi strategii, cum ar fi rarefierea artificială, cu scopul de a lăsa impresia unor produse tot mai greu de obţinut. La Paris, un turist asiatic sau rus îşi poate cumpăra cel mult două genţi de la Louis Vuitton.

Dorinţa de a rămâne cu orice preţ în apropierea unui suveran, prin etalarea unui fast frapant, a ruinat nobilimea franceză şi engleză, ale cărei averi s-au transferat către clasele aflate în ascensiune. Luxul s-a dovedit dintotdeauna un agent al transformării sociale şi economice, prin crearea unor necesităţi şi a unor ramuri economice inexistente până atunci. Luxul de ieri devine necesitatea de mâine. Cu graniţe greu de stabilit.

Abundenţa este atributul civilizaţiei. De ce ar mai fi nevoie de furculiţă, dacă se poate mânca şi cu degetele? Nevoia de abundenţă reprezintă impulsul fundamental al civilizaţiei umane. Din nevoia de a îndesa, din timp în timp, ceva în gură s-au atins culmile artei culinare. Din nevoia de a lupta pentru supravieţuire s-au dezvoltat idealurile eroismului, ale martiriului, ale sacrificiului de sine, ale cavalerismului şi ale confruntării oneste. Din dorinţa de a ne apropia trupurile şi de a ne bucura de atingerea lor am născocit iubirea, ce poate fi atât de intensă,  încât uneori e capabilă să renunțe chiar la propria ei împlinire.

De abundenţă te poţi bucura cu adevărat doar dacă nu ai parte de ea tot timpul.

Volumul de față oferă o colecție de studii estice scrise sub presiunea evenimentelor care agită de peste cinci ani geografia politică a spațiului post-sovietic. Sunt evenimente care, aparent, au „surprins“ România oarecum nepregătită. Pregătirea ideală nu ar fi fost una de natură militară, cât una de ordin tactic și explicativ. Se știe că statele acumulează informații despre vecinii lor, fie că au relații tradițional bune și relativ predictibile, fie că sunt marcate de memoria negativă a unor ostilități „ereditare“. E nevoie să-ți cunoști regiunea cu finețe și obiectivitate. Nu ajunge să speri că totul va fi bine. […] De ce cutare capitală a ieșit din somnolența banalității cotidiene și-și construiește, sub ochii tăi, profilul unui actor regional contondent? Ce este acrobație retorică, efect de oglindire sau proiecție nefondată și ce devine treptat o amenințare pe care n-o mai poți ignora? Teodor Baconschi

Armand GoșU, doctor în istoria Rusiei (teză susţinută la Moscova, în 1998), predă la Universitatea din București (din 2004) istoria politică a Rusiei și a URSS, istoria diplomatică a Imperiului Rus și a URSS şi evoluțiile politico-diplomatice din fostul spațiu sovietic. A fost director de programe la Institutul Român de Istorie Recentă (2002-2004) și cercetător științific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ al Academiei Române, până în 2001. Corespondent BBC la Moscova (1996-1998; 1999-2000). Redactor-șef adjunct (2005-2009) și redactor-șef (2013-2014) al Revistei 22, editată de Grupul pentru Dialog Social. Consilier pentru fostul spațiu sovietic al ministrului de Externe Teodor Baconschi (2010-2011).

„O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar.
O carte trebuie să fie o primejdie.“ (CIORAN)

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Mutilat de cenzura comunista, prin eliminarea maximelor din Biblie, din Sfintii Parinti si din scriitorii neagreati de regim, precum si prin introducerea abuziva a unor citate din clasicii marxismului sau prin trunchierea adnotarilor autorului, "Dictionarul de maxime comentat" vede lumina tiparului, dupa ani buni de la prima aparitie, in forma intregita dorita de Tudor Vianu si purificat de balastul adaugirilor conjuncturale.

Capodoperele nu trebuie explicate prin cuvinte, credea Flaubert. Tablourile trebuie contemplate in tacere, era convins Braque. Dar noua, oamenilor, ne place sa cautam sensuri, sa exprimam opinii, sa ne contrazicem, sustine Julian Barnes. Din cautarea de sensuri si din iubirea pentru pictura s-a nascut si Cu ochii larg deschisi.

 Géricault, Delacroix, Courbet, Manet, Degas, Bonnard, Magritte si Lucian Freud sunt cativa dintre artistii in opera carora cunoscutul scriitor britanic patrunde acum cu renumita lui finete. Descoperind istorii si povesti, nuante si contururi, Julian Barnes trece dincolo de suprafete, forme si culori.

 „Cu ochii larg deschisi e o carte generoasa, meditativa, care trebuie citita pe indelete. Eseurile stranse aici au prea mult clarobscur, strafulgerarile lor sunt prea fascinante si legaturile pe care le face autorul sunt prea interesante ca sa le parcurgi in graba. Exact cum ar trebui sa ne uitam la un tablou, nu-i asa?“ (The Independent)

Filozof specialist în lucruri comune şi în cinema, Adèle Van Reeth pre­zintă „Les Nouveaux chemins de la connaissance“, emisiune de filozofie difuzată zilnic pe France Culture.

Absolvent al École Normale Supérieure şi profesor de filozofie, Raphaël Enthoven este producătorul emisiunii „Le Gai savoir“ la postul de radio France Culture şi prezintă pe Arte emisiunea „Philosophie“. A scris numeroase lucrări despre filozofie.
Este fiul filozofului Jean-Paul Enthoven, alături de care a scris Dictionnaire amoureux de Marcel Proust, volum distins cu Premiul Fémina pentru eseu în anul 2013.
Este bine cunoscut în Franţa nu doar pentru emisiunile sale de radio şi televiziune, ci şi pentru relaţiile cu femei celebre:  fosta soţie, Justine Lévy, fiica lui  Bernard-Henri Lévy, Carla Bruni ori actriţa Chloé Lambert.

A   F I   S A U   A   N U   F I
Î N Ă U N T R U L   C L A N U L U I ?
A C E A S T A   E   Î N T R E B A R E A .

Dar snobul are cu adevărat de ales?
Tu ești snob?
Și… când ești snob?
Dar poți să fii snob fără să știi?
Oricum, cel dintâi semn de snobism este să te aperi de snobism.

Snobismul este un aer de superioritate care temperează nebunia de a te sprijini pe o prejudecată prin înțelepciunea de a te lua peste picior pe tine însuți, asemenea prințului de Guermantes, care a refuzat o invitație la cină printr-un bilețel ce suna așa: „Imposibil să ajung la cină astă seară, minciuna o transmit mai târziu.“

Proust • Bergson • Wilde • Marivaux • Pascal • Tocqueville • Kant • Hume • Nietzsche • Bourdieu • Sartre • Camus • Cioran • Machiavelli • Spinoza • Onfray

Snobismul e o dispoziție a temperamentului care depinde de împrejurări, o slăbiciune, o pasiune tristă, o robie în care nesiguranța cu privire la ceea ce ești îți impune, brusc, să-l reduci pe celălalt la ce ai vrea să fie.

„Și apoi, filozofia îmi pare că ne oferă mijloacele pentru a gândi snobismul (pe care istoria îl prezintă ca pe un fenomen punctual, iar sociologia îl indexează la lupta de clasă) ca pe o deturnare de la ideea de certitudine însăși. Ce înseamnă să fii snob? Să simți ca indubitabile «adevăruri» care nu sunt așa.
[…]
«Nu trebuie blamat (filozoful) pentru aerul naiv și pentru neștiința lui, când are de-a face cu sarcini îndeplinite de sclavi», căci nimeni nu știe mai bine ca el «cum să-și ridice toga, cu un gest relaxat, pe umărul drept… ca să proslăvească viața cea adevărată, viața zeilor și a oamenilor fericiți» (Theaitetos). Mulțumesc frumos. De două mii cinci sute de ani trebuie să ne apărăm de povestea asta.
[…]
Mai întâi, dacă există o disciplină căreia i s-a făcut un proces pe caz de snobism, aceea e tocmai filozofia; ce este figura filozofului cu capul în nori, inadaptat la realitățile concrete, pierdut în speculații, dacă nu filozofia așa cum și-o imaginează snobul care strâmbă din nas la adresa filozofului pentru că i se pare snob? De unde vine perenitatea neobosită a acestui clișeu care cere să te păzești mereu de a avea capul în nori dacă ești filozof? Dintr-o combinație de snobisme.“

„E o experienta infioratoare sa descoperi cit de multe dintre predictiile satirice ale lui Huxley au devenit realitate intr-o perioada atit de scurta.” (The New York Times Book Review)

Lectura lucrarilor lui Boris Cyrulnik este esentiala pentru toti cei care au cunoscut un traumatism sever in biografia lor, deci pentru fiecare dintre noi.

Elaborarea unei povestiri despre sine umple vidul provocat de suferinta. Construim o imagine, organizam evenimentele intr-un mod coerent, indreptam o ofensa nedreapta, iar o povestire face posibila reconcilierea cu lumea exterioara.

Fragment:

" Boris Cyrulnik in cultura africana sau asiatica, sau intr-una mult mai saraca decat a noastra, majoritatea oamenilor considera, intr-adevar, ca „e nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil". Putem afirma acest lucru si in alt fel. De exemplu, americanii, in cercetarile lor despre teoria ata-samentului — teorii care sunt in acelasi timp biologice si psihologice — sustin ca in jurul copilului trebuie organiza-ta o constelatie afectiva. Mai exact spus, in cadrul acestei constelatii, mama reprezinta desigur o stea esentiala, dar si tatal este o stea importanta, ca si sora mai mare, veri-soara, vecinul... Toate imaginile familiale sustin dezvolta-rea copilului. in cultura noastra, lucrurile se petreceau in acest fel pana acum cateva zeci de ani.
M-am intors din Peru, unde am fost invitat de indie-nii Incan de la nord de Lima, din regiunea Lambayeque: desi sunt foarte saraci, tot satul de ocupa de copii, cu alte cuvinte ei alearga peste tot prin sat, rara insa sa-1 para-seasca, pentru ca le este teama de ce se intampla in afara lui. Interiorul satului este in schimb incarcat cu o famili-aritate stranie, pentru ca la orice pas gasesti un adult care supravegheaza copiii. Accidente nu au avut loc, sau daca da, foarte putine, desi peste tot sunt numai pietre. Copiii sunt crescuti de un grup de femei si altul de barbati care se organizeaza special in acest scop.
Copiii acestor oameni foarte saraci nu sunt violenti, nu exista delicventa, pentru ca ei au partea lor de responsabilitate. Cand am lucrat cu Claire Brisset, aparatoare a drepturilor copiilor, i-am propus sa li se mai acorde un drept suplimentar copiilor, care ar fi acela de a darui."

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și al învățării la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. […]Nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm? Solomon Marcus

Criza ideologiilor, criza partidelor, individualism excesiv – asa arata societatea in care traim. O societate lichida, unde nu e deloc usor sa-ti gasesti reperele. O societate cu multe masti: mastile politicii, obsesia mediatica a vizibilitatii, pe care o avem (aproape) cu totii, dependenta de telefoanele mobile, proasta-crestere... O societate dominata de confuzie, de detasare si de fluvii de cuvinte care nu sint decit locuri comune. In ultima sa carte, Umberto Eco face un portret al societatii actuale, in care nonsensul pare sa prevaleze asupra rationalului, adesea cu efecte comice, dar si cu consecinte ingrijoratoare. 

Din cuprins: 

• Inainte ca racul


• A fi in vazul lumii


•  Batrinii si tinerii


• Online


• Despre telefoanele mobile


• Despre conspiratii


• Despre mass-media


• Diferite forme de rasism


• Despre ura si moarte


• Intre religie si filosofie


• Educatia cea buna


• Despre carti si alte lucruri


• Cea de-a Patra Roma


• De la prostie la nebunie

Aparitia unor noi puteri si disparitia altora, explozia demografica, migratiile, terorismul sau modificarile climatice vor schimba lumea contemporana. In acest eseu despre evolutia lumii in urmatoarea jumatate de secol, Jacques Attali ne pune in fata unei alternative radicale. Omenirea va avea de ales intre disparitia totala, determinata fie de evolutia unui hiperimperiu construit dupa legile pietei, fie de un conflict ce ar intrerupe violent globalizarea, si hiperdemocratie: acceptarea si controlarea mondializarii, intr-o societate care va oferi tuturor accesul la noile tehnologii, la un mediu mai bine protejat si la libertatea individuala. 

Din cuprins:

• O istorie foarte indelungata


• • Scurta istorie a capitalismului


• • Sfirsitul imperiului american


• • Primul val al viitorului: hiperimperiul


• • Al doilea val al viitorului: hiperconflictul


• • Al treilea val al viitorului: hiperdemocratia


• • Dar Romania?

 Societatea alerta in care traim nu aproba singuratatea; sa fii singur e considerat anti-social si de unii chiar cumplit. De ce se intampla asta cand autonomia, libertatea personala si individualismul sunt mai pretuite ca oricand. Sara Maitland ofera raspunsul acestei intrebari explorand schimbarea atitudinilor de-a lungul istoriei. Oferind experimente si strategii pentru a anihila teama noastra de singuratate, ne ajuta sa o practicam fara anxietate si ne incurajeaza sa vedem beneficiile de a petrece timp cu noi insine. Acceptand experienta de a fi singuri, putem fi inspirati sa gasim propriile recompense care pot duce la o viata plina, mai bogata.

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi.
Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia...
Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine.

„Ce se află dincolo de măștile pe care ne-am obișnuit să le purtăm zi de zi prin lume, dincolo de coaja opacă – și uneori înșelătoare – care pare să ne protejeze o vreme de privirile oamenilor? Durere. Și iubire. Și moarte. Și tentative de suicid. Și supraviețuire. Și sex fără amor. Și amor cu mult sex. Și traume. Nevroze. Părinți. Și vină. Și iertare. Niciodată pentru mine. Și instincte. Multe instincte. Miros. Piele. Foame. Sete. Dor. Deziluzii. Visuri. Speranță. Tot sufletul meu. Mai presus de orice, frumusețe și curaj. Frumusețea de a fi exact așa cum ești, până la capăt, și curajul de a accepta și iubi asta. Așa e Ioana. Primiți-o cât mai aproape de inimă, în locul acela doar al vostru, unde nu există ipocrizie sau prejudecăți. O să vă mângâie. O să vă trezească. O să vă schimbe.„ (Cristina Nemerovschi)

„Ştiinţa politică are ambiţia şi vocaţia de a guverna şi raţionaliza o serie de obiecte de reflecţie şi de investigaţie precum puterea, participarea, guvernarea ori statul. O face întotdeauna în funcţie de propriul său nucleu de raţionalitate, stabilit de judecata politică, de normele cunoaşterii ştiinţifice, precum şi de diferitele limbaje ale ştiinţei şi ale politicii înseşi. În loc să fie conştiinţa critică a democraţiei, ştiinţa politică s-a transformat treptat într-un instrument de legitimare intelectuală a tuturor actelor de dominaţie pe care regimurile politice ale prezentului le întreprind sub numele democraţiei. În chip asemănător, sociologia a devenit ştiinţa care, studiindu-le cu ajutorul unei metodologii din ce în ce mai formalizate, confirmă şi justifică toate presupoziţiile pe care se întemeiază societatea seculară, fragmentată funcţional şi divizată etic. Drept urmare, ştiinţele sociale nu-şi propun să spună adevărul în prezenţa puterii, ci se întreabă dacă au cumva de spus vreun adevăr şi dacă mai este cineva interesat să-l afle. Teologia a rămas pesemne singura nişă intelectuală în care adevărului îi este dat să se refugieze fără a-şi ascunde identitatea şi fără a-şi anunţa iminenta dispariţie. Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului, de restaurare a suveranităţii cunoaşterii şi de confruntare cu adevărul a puterilor din politică şi din societate. Atât politica, cât şi societatea zilelor noastre şi-au adăugat acelaşi prefix pentru a deveni inteligibile. Post-democraţia face pereche analitică cu societatea post-seculară. Dacă sunt văzute nu ca imanenţe supuse unei ştiinţe empirice, ci ca ficţiuni, ca operaţiuni încrucişate şi agregate ale gândirii, ţesutul social contemporan şi regimul politic ce-l pune în operă au nevoie de o hermeneutică ce nu mai poate face economie de transcendenţă. Teologia politică poate fi o asemenea hermeneutică, cu condiţia de a nu ceda ea însăşi tentaţiei imanenţei, revendicându-se de la o tradiţie creştină anume, ci îndrăznind să se raporteze reflexiv şi critic la toate.”

„În societăţile democratice şi pluraliste de azi, raţiunea seculară tinde, adesea cu maximă energie şi de regulă în termeni extrem de persuasivi, să nu-şi mai reprezinte subiectul sub specia omului, a fiinţei, ci sub cea a cetăţeanului, adică a unui agent raţional care nu mai este construit şi explicat ontologic, ci în termeni etico-politici şi, la rigoare, în cheia juridică a drepturilor şi obligaţiilor. Întrebarea din titlu, au cetăţenii suflet?, îşi propune să situeze chestiunea cetăţeniei democratice pe teren teologico-politic. Teza acestei cărţi este aceea că teologia politică are atât vocaţia, cât şi instrumentele conceptuale şi metodele de analiză pentru a se comporta ca o ştiinţă socială a societăţilor post-seculare.”

Daniel Barbu a studiat istoria artei, istoria, filosofia şi teologia la Bucureşti, Cluj şi Fribourg. Din 1996 este profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti. A fost profesor invitat la University of Pittsburgh, Pa., Institut d'Études Politiques din Bordeaux, Central European University din Budapesta şi Institut d'Études Politiques din Aix-en-Provence. A publicat douăsprezece cărţi, între care: Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge (1998),Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească (2001), Politica pentru barbari (2005), Die abwesende Republik (2009). Fost ministru al Culturii (2012-2013), în prezent senator.

„Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate. Despre dramă se vorbeşte mai curând în cheie telenovelistică, despre suferinţă, în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită — în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de «reţetar», viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.“ (Andrei PLEȘU)

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sunt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.

„O sinteză remarcabilă şi originală a psihologiei sociale, analizei politice şi raţionamentului moral care reflectă tot ce are mai bun ştiinţa în aceste domenii şi dovedeşte că suntem capabili din naştere de decenţa şi moralitatea necesare societăţilor pentru a supravieţui.“ (Edward O. WILSON)

„Cercetările lui Haidt au revoluţionat domeniul psihologiei morale. Dacă vreţi să ştiţi de ce aveţi anumite credinţe morale şi de ce mulţi au o cu totul altă părere, citiţi această carte.“ (Simon BARON-COHEN)

Muzica este una din referințele esenţiale în viața şi opera lui Cioran. O prezenţă constantă, inalterabilă. De la prima până la ultima sa carte, Cioran dedică muzicii pagini exaltate, judecăţi fără recurs, sintagme inspirate. Filozofia însăși, sustrăgându-se oricărui sistem, se acordează muzicii, deopotrivă ontologic și epistemologic.
Antologia urmăreşte aşezarea „fragmentelor muzicale“ din opera lui Cioran într-o carte care să-l fi putut tenta pe autorul Tratatului de descompunere, lectură în cheie muzicală a disperărilor și scepticismului lui.

Cartea de față prezintă credința creștină sub forma unui set de întrebări și răspunsuri, în încercarea de a oferi răspunsuri la interogațiile omului (post)modern, răspunsuri filtrate prin Tradiția milenară a creștinismului și prin revelația continuă a Scripturilor.

„Credința Creștină – Întrebări și răspunsuri este un soi de catehism contemporan. Interogațiile sînt cele ale omului (post)modern, dar răspunsurile oferite de autor reflectă profunzimea revelației lui Dumnezeu, în creație, în Scripturi și, în mod suprem, în persoana lui Isus Cristos. Acestea din urmă însă nu reflectă sensibilitățile paradigmei contemporane, ci mai degrabă înțelepciunea „credinței dată sfinților odată pentru totdeauna” și prezența activă a Duhului în istoria Bisericii. Această lucrare se adresează mai ales celor tineri, fie aceștia credincioși, ori nu, aflați ca pelerini în căutarea Adevărului celui de dincolo de timp”. (Dănuț Mănăstireanu - teolog)

Dănuț Jemna este profesor universitar la Universitatea Al. I. Cuza Iași, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor și predă cursuri din domeniul Statisticii. Este preocupat în special de problemele de fundamentare teoretică a metodelor statistice utilizate în domenii variate ale științelor economice și sociale. În paralel cu această activitate, și-a pus în valoare o pasiune veche pentru teologie și filosofie și a realizat o teză de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Este interesat în mod deosebit de teologia Sfinților Părinți ai Bisericii (patristică), dar a lucrat și în domeniul teologiei biblice.

Doina Papp este critic şi istoric de teatru, publicist, membru AICT (Asociaţia internaşională a criticilor de teatru) şi al Uniunii Oamenilor de Teatru din România. Susţine cronică teatrală laRevista 22, Scena.ro, Teatrul azi. A colaborat şi la reviste de cultură precum Observator cultural şi Luceafărul. Este autoare a numeroase emisiuni şi scenarii de radio, dramatizări, traduceri, adaptări difuzate pe posturile naţionale. Clipe de teatru este cea mai recentă selecţie de cronici şi eseuri publicate de autoare în revistele culturale la care scrie curent, rostite la radio sau televiziune.

Ediţie bilingvă română / italiană.

Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.

În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.

Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.

În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.

Prezentând aceste pagini într-un moment în care interesul pentru gândirea lui Edith Stein recâştigă teren, iar studiile care îi sunt consacrate cunosc un dinamism cu adevărat creator, sperăm să încurajăm cercetarea în special în domeniul gândirii sale educative, dând „un impuls într-o direcţie ce trebuie să fie urmată, şi (încrezători) că alţii vor face mai bine în continuare”.

"Încerc să răspund la întrebări ca: Poate școala recupera absența celor șapte ani de-acasă? Cum s-a întâmplat ca, prin exces și degradare, competiția să devină antieducațională? Cum să deplasăm atenția elevului de la a reține, a memora, la aînțelege și a explica? Poate școala să transforme televiziunea și internetul în aliați? De ce oare nu avem timp exact pentru ceea ce este esențial? De ce atât de mulți oameni de catedră reprimă apetitul interogativ al elevilor, neînțelegând că rolul lor nu este de a ține discursuri, ci de a interacționa cu cei din bănci? De ce oare nu ne mai arde de glumă? De ce nu-i lăsăm pe copii să se bucure de prietenia dintre cuvinte, numere, culori și sunete? Cum a ajuns matematica un mijloc de intimidare? De ce oare fac ravagii depresia și stresul? Ce au în comun oglinda și focul? Putem înțelege timpul prin metafore? De ce arta și știința nu pot fi înțelese profund decât împreună? Sunt testele-grilă la fel de mincinoase ca sondajele de opinie? În ce constă proprietatea intelectuală? De ce atât de mulți oameni se lasă pradă unei vieți anodine și nu reușesc să dea vieții lor un sens?” Solomon Marcus

„Se poate spune ca, alaturi de Alexandru Dutu, Virgil Nemoianu este cel care deschide traseul unei gandiri crestin-democrate in spatiul de la noi. Savantul propune o gramatica politica ce recupereaza capacitatea crestinismului de a da un sens al ordinii si libertatii comunitatii mundane.” Ioan Stanomir

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)