Eseistică

*

*

*

În cele trei scurte eseuri reunite în acest volum, Giorgio Agamben realizează tot atâtea fulgerătoare incursiuni în universul unor concepte fundamentale pentru lumea de azi. În demonstraţii strânse, de o extremă densitate, cu ocoluri prin istoria gândirii occidentale de la Aristotel la Hegel, Heidegger sau Foucault, filozoful italian arată că firescul esenţial al gândurilor şi faptelor noastre se sprijină pe o tradiţie multiseculară, mereu pusă în cauză, mereu reinterpretată, dar mereu prezentă în fundal – iar nefirescul lor, ameninţând câteodată să ia forme monstruoase, pe ignorarea sau pe uitarea ei. Întoarcerea către trecut, căutarea propriilor rădăcini, pare să spună Agamben, este cea mai urgentă acţiune pe care trebuie s-o întreprindă omul modern căzut sub semnul pierderii înţelesurilor.

Un fascinant portret literar, psihologic şi moral al lui William Faulkner.

Dar zarurile n-au fost încă aruncate. Au mai rămas poate încă zece minute pe care şi le atribuie. Iar acestea s-ar putea dilata într-o eternitate înşelătoare. Ispita dulce a vieţii şi a logicii sale îl învăluie până în cea din urmă secundă pe cel care a optat deja pentru moartea liber aleasă. Tandreţea necrofilă manifestată faţă de corpul care se va tranforma în cadavru se poate converti cu uşurinţă în decizia salvatoare de a întrerupe actul, devenind astfel o gingăşie faţă de lume, de unde mai înainte era dezgust şi înclinaţie către moarte.

„Operă majoră, deschizătoare de drumuri, Regulile artei va stimula dezbaterile teoretice ani buni de acum încolo.” Le Nouvel Observateur

„Paginile Apelului către lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru că au fost puse pe hârtie sub febra urgenţei de a evacua trecutul şi sub teama că ar putea să ni se întâmple ceea ce între timp ni s-a întâmplat. Din acest punct de vedere volumul acesta este documentul unei societăţi învinse şi, confruntat cu ceea ce a urmat şi cu momentul în care ne aflăm, un document al triumfului lichelelor. (...)“ (Gabriel LIICEANU)

Rod al unei cercetări riguroase ce a apelat la literatură, pictură, cinematografie și arta publicitară, precum și la mărturii orale inedite, acest volum este primul studiu antropologic despre țigară.

„Sunt fericit doar când mă gândesc la renunţare şi mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune şi zbucium.
Să renunţi nu-i lucru uşor. Totuşi, ajunge să aspiri la renunţare ca să te simţi deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până şi simplul fapt de-a te gândi la ea îţi dă iluzia că eşti altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar şi cea mai amăgitoare." (E.M. Cioran)

Ultimul volum antum al lui N. Steinhardt.

„Istoria filozofiei este o furie ascunsă împotriva premiselor vieţii, împotriva sentimentului valorilor ei, împotriva apărării ei. Filozofii nu au pregetat niciodată să postuleze un univers, cu condiţia ca acesta să contrazică universul existent, să ofere un mijloc de a vorbi de rău acest univers. Până acum istoria filozofiei a fost marea şcoală a calomniei...“ (Friedrich NIETZSCHE)

Eseurile, conferinţele şi studiile scriitorului argentinian, adevărate capodopere ale genului, dobîndesc, prin fineţe, ascuţimea analizei şi fantezia argumentaţiei, aspectul unor piese literare veritabile.

„Pictura mea este autobiografică. Eu îmi povestesc viaţa. Viaţa mea este exemplară, pentru că este universală. Ea povesteşte, de asemenea, reveriile primitive în forma şi în timpul lor.“ (Victor BRAUNER, 1962)

Istoria universală a infamiei reprezintă debutul lui Jorge Luis Borges. Amestecul de realitate şi ficţiune din acest volum va deveni o caracteristică importantă a prozei sale de mai târziu.

Evoluţia Europei între 1895 şi 1941, într-una din cele mai importante cărţi-document ale epocii noastre.

Globalizare înseamnă: Culturile se civilizează reciproc. Judecata de Apoi duce la munca zilnică. Revelaţia devine raport despre mediu şi protocol despre situaţia drepturilor omului. Cu asta mă întorc la laitmotivul acestor consideraţii care se fondează pe etosul ştiinţei generale a culturii. Îl recapitulez ca pe un credo şi îi doresc forţa de a se răspândi cu limbi de foc: Calea civilizatoare este singura care mai e deschisă.

Eminent sociolog al culturii şi rafinat istoric al ideilor, navigând cu enciclopedică temeritate prin oceanul tradiţiei intelectuale europene a ultimelor secole, Wolf Lepenies ne propune o fascinantă radiografie a spiritului modern şi postmodern, a tensiunilor care i-au asigurat grandoarea şi i-au determinat framântările lăuntrice. Forţa argumentaţiei acestui admirabil cărturar umanist vine tocmai din perspectiva comparativă, din deschiderea generoasă spre o tradiţie europeană într-adevăr polimorfă.
(Vladimir Tismăneanu)

Dialectica Luminilor analizează procesul logic şi istoric prin care, în loc să contribuie la crearea unei societăţi mai umane, Luminile ajung să se transforme în contrariul lor – mitul sau barbaria pe care voiau să le combată.

Mereu dispus sa se intoarca pe firul memoriei, Octavian Paler evoca locuri, oameni si credinte care i-au influentat viata sau modul de a gindi.

Raiul si iadul se refera aici, metaforic, la ceea ce Huxley considera a fi doua stari contrarii care se pot manifesta la „antipozii mintii” atunci cind se deschid „portile perceptiei” – nu doar in cadrul experientelor mistice, ci si in viata de zi cu zi.

„Nu cunosc nici o mare literatură care să nu povestească faptul că ceva s-a întâmplat undeva. Povestirea este o secularizare a mitului. Iar mitul e întotdeauna istorisirea sacrului, o istorisire primordială care povesteşte cum ceva (sau chiar lumea însăşi) a început să existe, în urma căror evenimente un comportament, o instituţie, o modalitate de a lucra sau de a iubi au fost întemeiate. A neglija această dimensiune narativă înseamnă a risca să nivelăm totul. Cred că nici un alt tip de comunicare nu e mai profundă. [...] Din primele timpuri vedem că există o nevoie existen-ţială de a asculta sau citi poveşti... nu doar de a percepe forme şi sunete.“ (MIRCEA ELIADE, 1983)

Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru... Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire Dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Ieromonah Savatie Baştovoi

Cartea de faţă cuprinde articole şi eseuri apărute de-a lungul vremii în presa laică de la Chişinău şi din România, adresîndu-se în special celor din afara Bisericii, cît şi o serie de interviuri cu personalităţi ale lumii culturale şi ecleziale din România, Republica Moldova şi Rusia.

„Demersul lui Dinu Pillat [...] este invers celui călinescian, cu care are totuşi comună poziţia iniţială în faţa materialului adunat: la G. Călinescu imaginaţia merge în fascicole dilatante, expansive, în vreme ce la Dinu Pillat imaginaţia acţionează în fascicole concentrate, ca un «laser». De aceea şi textele respective sunt de o foarte strânsă economie, însumând, surprinzător, un extrem de redus număr de pagini. [...] Imaginaţia nu este numai, cum îndeobşte se crede, darul fabulaţiei; ea este în primul rând şi în mod esenţial întemeiată pe simţul realului, e însuşirea de a instaura imagini irevocabile, ceea ce Dinu Pillat, cu metoda sa «behavioristă», a realizat magistral în arta sa de biograf şi portretist.“ (Alexandru PALEOLOGU, 1976)

„În aceste pagini cuvintele sunt mobilizate într-un regim de urgenţă. În joc este o reparaţie a Istoriei şi încercarea de a ieşi dintr-un trecut traumatic. Se trăieşte cu teama că s-ar putea întâmpla din nou ceva rău, altfel rău decât înainte, folosindu-se materialul, distorsiunile şi tehnicile cu care operase răul de până atunci. Pericolul este o nouă adjudecare a scenei publice de către vechii protagonişti, care sunt pe cale să-şi schimbe costumele şi să-şi distribuie rolurile pentru a juca în noua piesă. Una care, pe afișele Istoriei, nu mai poartă titlul de «socialism victorios», ci de «democraţie» şi de «piaţă liberă». Iar nouă ni se cere să asistăm la spectacol – dar fără comentarii! – şi să admirăm «consensual» performanţele contorsioniștilor de profesie.'' (Gabriel LIICEANU)

„...De cîte ori privesc un ceas, văd limpede cum, pe măsură ce se rotesc, limbile i se erodează, devin subţiri ca liţa sub atacul ruginii, apoi dispar cu desăvîrşire

...De cîte ori vorbesc cu tine, văd limpede cum îmbătrîneşti. Cum ridurile te acoperă.

...De cîte ori îmi cumpăr un oraş şi-l ţin pe palmele amîndouă (cum ctitorii ţineau odată biserici de jucărie) oraşul meu nu durează. Mi se fură, mi se fură clipă de clipă. Niciodată n-am trăit într-un oraş fără ca el să se dizolve în jurul meu ca zahărul în apă. Niciodată n-am privit o casă fără s-o văd cum se apleacă pe-o rînă.

...De-aici şi meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărîma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.“

Julius Evola - format sub influenta lui Nietzsche, Michelstaedter si Weininger; legaturi cu futurismul lui Marinetti, grupul „papinian“ Lacerba si dadaismul lui Tzara. Pictor, teoretician al artei (Arte astratta, 1920).

Ca diferenţă, ea nu ne arată altceva decît o ruptură paradigmatică în ideea tradiţională de politică, în care un nou termen (politicul) trebuie introdus pentru a indica spre dimensiunea “ontologică” a socialului, dimensiunea de instituţie a societăţii, în timp ce politica a fost menţinută ca termen pentru practicile “ontice” ale politicii convenţionale (încercările plurale, particulare şi eventual lipsite de succes de a întemeia societatea).

Portretele diferitelor personaje nu păstrează nimic din aura de legendă pe care le-au conferit-o poveştile despre mişcarea de rezistenţă, dezvăluind oameni obişnuiţi, cu nelinişti, speranţe şi temeri, oameni care au scris însă o pagină de istorie.