Eseistică

„Iată o autopsie sociologică deschisă de un clin d'œil ghiduş. Titlul cărţii lui Cătălin Augustin Stoica trimite, desigur, la Anul Nou care n-a fost, filmul premiat al lui Bogdan Mureşanu. Şi la un eveniment care, deşi nu a avut loc, e revendicat cu o percutantă rimă interioară («Turul doi înapoi!»). A restitui ceva ce nu s-a petrecut ţine, fireşte, de inefabilul românesc, însă am proceda simplist dacă am practica persiflarea şi gluma ieftină. Nu e locul şi nu e cazul pentru aşa ceva. Lucrurile sunt serioase şi merită tratate în consecinţă. Exact asta face Cătălin Stoica în cartea de faţă. Cu instrumentele şi argumentele sociologului, el pune lupa pe România sfârşitului de an 2024 şi descompune în secvenţe actul electoral întrerupt la jumătate de acronimele decizionale CSAT, BEC şi CCR. O face cumpătat şi expresiv, fără exasperări teatrale sau inflamări indignate. O face punând la treabă pârghiile specialistului şi având grijă să nu omită nimic din desfăşurarea alegerilor ratate, infirmate, anulate – spuneţi-le cum vreţi. Turul doi care n-a fost pune în discuţie cam tot ce poate duce la o decizie atât de neobişnuită: sondajele de opinie şi teoriile conspiraţiei, clivajele dintre aleşi şi alegători şi prestaţia serviciilor secrete, reţelele sociale şi omoloagele lor offline. Studiul lui Cătălin Stoica ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în ultima parte a lui 2024 în România urnelor electorale şi dezvăluie în acelaşi timp umorul şi talentul literar al observatorului.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Alegerile prezidențiale din noiembrie 2024 au fost, fără îndoială, unul dintre cele mai stranii și imprevizibile momente electorale din istoria recentă a României. În paginile acestei cărți încerc să înțeleg și să explic cum s-a ajuns ca personaje absolut marginale și bizare să devină actori principali ai scenei politice prin intermediul votului a peste două milioane de cetățeni. Acest volum surprinde resorturile ascunse ale unei competiții aparent lunatice, în care principalii candidați s-au transformat în personaje memorabile ale unei comedii absurde. Pornind de la rolul rețelelor sociale și ajungând până la influența ascunsă a unor diverse entități, volumul este o invitație la reflecție asupra modului în care se face politică în România de azi, pe fundalul unei profunde crize sociale și de legitimitate a partidelor și liderilor politici mainstream. În același timp, cartea oferă o perspectivă sociologică asupra evenimentelor din noiembrie 2024, schițând o serie de întrebări clare și posibile răspunsuri, dar lasă cititorului libertatea de a judeca singur ce s-a întâmplat cu adevărat într-un moment în care realitatea a depășit orice ficțiune.“ — CĂTĂLIN AUGUSTIN STOICA

„În viață este preferabil să te obișnuiești să pierzi. Ca să te scutești de multă tristețe. “ Helmut Berger

 A fi înseamnă mai mult decât a avea. Iar a avea stil înseamnă totul. Le style c’est l’homme!

Putem chiar să facem un pas și mai departe și, oricât de paradoxal ar părea, să considerăm eșecul un secret al succesului. 

Dacă Vladimir Nabokov nu ar fi ajuns în exil, scăpătat, ar fi murit ca mărunt poet și mare colecționar de fluturi. Spre norocul nostru, al tuturor, dar probabil și spre norocul său, a avut șansa să piardă totul. 

Nu numai că triumfurile mărețe și eșecurile răsunătoare merg umăr la umăr, ci uneori paguba și nereușita, ori ghinionul, netezesc calea triumfului.

„Când hoinăresc pe străzi, prin piețe și de-a lungul canalului“, scria Nabokov, „simt difuz buza umezelii prin tălpile găurite – și îmi port cu mândrie norocul inexplicabil.“

„Prho­prhietatea, drhagul meu, prho-prhie-ta-tea este o întâmplarhe. Am pierhdut totul, în schimb ne-am rhăspândit în lumea larhgă. Parhis, Madrhid, Amerhica de Sud. Să rhămâi merheu în prhovincie, la noi în Estonia, ce plictiseală de moarhte!“ Un bătrân conte din țările baltice

Cel mai sărman copil pe care l-am întâlnit vreodată a fost Ali Kashoggi, fiul cel mic al multimilionarului Adnan Kashoggi. Camera sa din palatul lui Kashoggi, construit în munții care domină Marbella, avea dimensiunile unei hale de sport. Toate jucăriile erau model XXL: ursuleți gigantici, mașinuțe gigantice, printre care replici miniatu­rale de Ferrari și Rolls-Royce. Iar în mijlocul tumultului de sunete și lumini stridente trona Ali, un spirit agasant, insuportabil, care-și tortura nenumăratele surori, nesuportând să rămână singur nici măcar o clipă, trecând permanent de la plictiseală la agitație. Ca să fie distrat, i se aduceau clovni în fiecare după-amiază, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind. Mai târziu, am aflat că ar fi fost trimis să urmeze școala la New York. Probabil la una din acele rich kids schools, ca Dwight, Spence ori St Ann’s. Spence se distinge grație elevelor de unsprezece ani deja echipate cu genți Prada, iar Dwight și St Ann’s prin consumul de alcool și de droguri din rândul elevilor. Ce i-ar mai putea bucura pe acești copii? Spre a-și compensa abundența din copilărie, nu le-ar mai rămâne decât să se facă hippies, în Goa, sau tramps dependenți de heroină, în Alger.

Stră-străbunicul meu, contele Stephan Széchenyi, practica altruismul vecin cu nebunia, crezând cu tărie că ar fi preferabil să renunți la lucruri înainte de a-ți fi luate.

Cum un valet de calitate prezintă particularitatea de a-și domina stăpânii, este un lux să nu ai un valet. Ultimul Duce de Marl­borough depindea în asemenea hal de valetul său, încât odată, când călătorea singur, s-a mirat de ce periuța de dinți nu face spumă de la sine. Cea mai bună soluție este să poți deveni propriul tău valet. Să îți aduci singur mâncarea la pat, să te trimiți singur la cumpărături. Economisind astfel și bani, și nervi.

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden și scriitor, s-a născut la 15 august 1969 și este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsövidék și al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau.

A fost căsătorit cu prințesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin țului Christoph de Hessa și strănepoata reginei Elisabeta a II-a.

Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria și Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenți direcți ai reginei Victoria și stră-stră-stră nepoțiai prințesei Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic.

Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluși de la succesiunea la tronul britanic.

„Teatrul mă interesează în măsura în care îl vedem, trece pe sub ochii noştri, iar apoi s-a terminat... Este sărbătoarea clipei, dar asta nu ne împiedică să ne amintim de ea. Îmi place această scriitură în aer care nu se fixează pe o pagină, dar care impregnează poate memoria unor fiinţe: lor le las moştenire teatrul meu privat, ca să-l salveze şi să se joace cu el. Este un teatru care nu va îmbrăca niciodată veşmintele muncii vizibile, ale strădaniei şi ale sudorii, este un teatru care, fără a fi dans, împrumută de la acesta calităţile de a vorbi despre Dumnezeu sau despre inexistenţa sa, despre solitudine şi despre copilărie, despre flecăreală, acel surplus de comunicare, şi despre tăcere. Aceste lucruri sunt deja suficient de grave pentru a nu mai avea nevoie să le mai adăugăm expunerea muncii.“ (Luc BONDY)

LUC BONDY s-a născut în 1948 la Zürich şi provine dintr-o familie evreiască de oameni de teatru şi literaţi. Studiază cu Jacques Lecoq la Paris, iar în 1969 obţine un post de asistent de regie la Teatrul Thalia din Hamburg. După retragerea lui Peter Stein, în perioada 1985-1987, este codirector la Schaubühne am Lehniner Platz de la Berlin alături de Dieter Sturm şi Christoph Leimbacher. Începând cu anii '70 pune în scenă câteva zeci de spectacole de teatru şi de operă, colaborând cu mai toate scenele teatrelor germane importante. Printre producţiile sale de referinţă se numără Marea de Edward Bond (Residenztheater, München, 1973), Pământ străin de Arthur Schnitzler (Théâtre des Amandiers, Nanterre, 1984), Timpul şi camera de Botho Strauß (Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin, 1989) sau Pescăruşul de Anton Pavlovici Cehov (coproducţie Wiener Festwochen şi Burgtheater Viena, 2000). În 1997 devine director artistic al Wiener Festwochen, festival al cărui director general este începând din anul 2001. Pe lângă activitatea de regizor de teatru şi de operă, Luc Bondy a regizat, de asemenea, trei filme şi este autorul mai multor volume de proză. La ora actuală este considerat unul dintre cei mai importanţi regizori din lume, creaţia sa fiind răsplătită cu numeroase premii.

Cu o prefață de Andrei Pleșu

„O carte alcătuită din gânduri destinate oamenilor de peste un secol. O capsulă a timpului, cu bucăți din viața noastră exterioară și interioară, cu secvențe din cotidianul care va deveni istorie.  Desigur, în subtext, destinatarii ceva mai siguri ai acestor pagini sunteți dumneavoastră, contemporanii noștri, îngrijorați de tot ce ne așteaptă în anii următori. În speranța că acest semn de normalitate, inteligență și civilitate, că acest semn de viață care este cititul va exista și peste o sută de ani, prin volumul de față le trimitem salutări pe mai multe voci oamenilor din 2125.  Prinse bine în actualitate și totuși depășind-o, scrisorile din volum au, cu siguranță, viitor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O minunată și, în contextul actual, emoționantă pledoarie pentru carte, pentru citit, pentru transmiterea valorilor salvatoare. 27 de scriitori, plus un invitat surpriză — inteligența artificială —contribuie la acest dialog epistolar.

Adriana Bittel  •  Lidia Bodea  •  Dan-Liviu Boeriu  •  Cristina Bogdan  •  Alexandru Călinescu  •  Cristina Cioabă  •  Livius Ciocârlie  •  Andrei Cornea  •  Bogdan Crețu  •  Augustin Cupșa  •  Mihai Frățilă  •  Alexandra Furnea  •  Gabriel Liiceanu  •  Cristian Mungiu  •  Radu Paraschivescu  •  Cătălin Pavel  •  Ioana Pârvulescu  •  Andrei Pleșu  •  Cristian Preda  •  Valentina Sandu-Dediu  •  Ioan Stanomir  •  Alexandru N. Stermin  •  Robert Șerban  •  Cătălin Vasilescu  •  Smaranda Vultur  •  Rodica Zafiu  •  Vlad Zografi

Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, dar îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate.

În cea mai nouă carte a sa, marea autoarea chiliană ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism, din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei cu rol esențial pentru destinul său, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și, nu îl ultimul rând, se înclină în fața anonimelor care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.

Ediție aniversară 30 de ani

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideileşi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.“ —  HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Scurt cuvânt înainte de Cristian Preda

Anne Applebaum  •  Dennis Deletant  •  Sabina Fati  •  Radu Paraschivescu  •  Cristian Preda  •  Oliver Jens Schmitt  •  Ioan Stanomir

„În seara primului tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, două întrebări cu totul și cu totul neașteptate s-au ivit în spațiul public. Prima a fost: Cine e Georgescu? Iar a doua: Cum se poate ca un necunoscut să ocupe primul loc? Patru-cinci zile mai târziu, atunci când CSAT a declarat că Rusia a influențat scrutinul, iar CCR a cerut renumărarea tuturor voturilor în termen de 24 de ore, stupoarea a crescut. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, validarea primului tur și, după trei zile, invalidarea lui au împărțit societatea în două: unii răsuflau ușurați, alții au denunțat o lovitură de stat.

Deși a trecut ceva timp de la seria aproape incredibilă de momente unice în istoria noastră electorală, uimirea, deruta și teama sunt atotprezente. De unde și ideea volumului de față. Care îi aparține Lidiei Bodea. «Nu știm ce va fi», zicea ea când am discutat prima dată despre volum, «dar e musai să se știe că am încercat să înțelegem ce a fost».  Am pus împreună texte semnate de Anne Applebaum, Dennis Deletant, Sabina Fati, Radu Paraschivescu, Oliver Jens Schmitt, Ioan Stanomir și de mine. Adaug că, optimist peste medie fiind, îndrăznesc să cred că alegerile din luna mai se vor încheia totuși cu bine.“ — CRISTIAN PREDA

„România chiar se găseşte într-un context fără precedent, care, negestionat cum trebuie, poate să declanşeze neplăceri şi tulburări cărora nu li se poate anticipa deznodământul.“ — RADU PARASCHIVESCU

„România se află în prezent într-unul dintre cele mai critice momente din istoria sa postcomunistă, comparabil doar cu contrarevoluția violentă a lui Ion Iliescu realizată prin intermediul mineriadelor din 1990.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Democrația din România nu are nevoie de salvatori, ci de cetățeni care să se regăsească în valorile legii fundamentale. Demnitatea umană, iar nu demagogia, se află în centrul proiectului pe care trebuie să îl apărăm împotriva inamicilor săi.“ — IOAN STANOMIR

„Într-o lume în care numai carisma contează, nu există responsabilitate politică și nici echilibru; într-una în care emoția bate rațiunea, rămâne doar un vid pe care oricine are o poveste șocantă și atrăgătoare îl poate umple.“ — ANNE APPLEBAUM

„Este necesară o schimbare de mentalitate, care să favorizeze integritatea profesională, competența și respectul față de concetățeni, nu care să tolereze incompetența, dacă nu chiar s-o recompenseze.“ — DENNIS DELETANT

„De ce serviciile secrete românești au rămas vulnerabile după 20 de ani de la aderarea la NATO și după 35 de ani de tranziție? De unde vine fragilitatea lor? Sunt slăbiciuni instituționale, sau trădări individuale?“ — SABINA FATI

Corect! Comportament corect. Consum corect. Concediu corect. Restaurant corect. Meniu corect. Automobil corect. Shopping corect sau „Elegance is refusal“, cum spunea Coco Chanel.

Să reluăm: gunoi corect. Selectat corect. Gândiți că e prea plicticos? Gândiți incorect, pentru că natura a fost plină de gentilețe cu noi când ne-a dat jos din copaci, iar noi, cu sălbăticie, am năvălit peste ea și am început să îi schimbăm legile.

„«Fiecare om este capabil să împingă lumea, câte puțin, spre direcția bună sau spre cea rea», iată esența strălucitului discurs ținut de Aleksandr Soljenițîn la acceptarea Premiului Nobel. Fiecare om are influența sa, cu atât mai mult cu cât fiecare om – ceea ce eu îmi asum, și ar trebui să vă asumați și dumneavoastră – servește cuiva drept exemplu.“ ALEXANDER VON SCHÖNBURG

…Așadar la Copenhaga se trece pe lângă grădini citadine pe jumătate sălbatice și se cotește pe Jægersborggade. Este mică, poate fi străbătută în cinci minute, dar i se pot aloca și câteva ore, fără nicio greutate. Toată strada miroase a prăjituri ca la mama acasă, fiecare mic magazin poartă un nume nostim, iar în vitrina unuia dintre ele se poate citi „STOP FUCKING BUYING!“, în magazinul de jucării nu există decât marfă la mâna a doua sau a treia, în fața shopului pop-up cu chimonouri stau femei despre care îți dai seama, după alură, că practică yoga, iar bărbații, în ciuda bărbilor uniforme și a T-shirturilor ironice, au un aer suveran și calm.

Peste tot ai WLAN gratis, gelateria se cheamă „Banana”, cu sloganul „Less worry! More life!”, o idee care sună trăsnet. În cel mai bun local de pe stradă, „Manfreds”, se servesc doar legume livrate dimineața de la mica fermă proprie, aflată la doar cincizeci de kilo­metri; există și preparate din carne, dar cine comandă are posibilitatea, înainte de a se înfrupta din animal, să asculte povestea vieții lui și să îi studieze pedigriul.

Popoare și populații, sminteală și înțelepciune, război și pace, mărire și decădere, artă, religie și arhitectură, îngeri și monștri, idei briliante și rateuri de geniu, cele mai statornice erori și cele mai formidabile invenții, care din păcate nu ne-au adus fericirea.

„Monștrii există cu adevărat, dar ei sunt prea puțini ca să devină periculoși. Mai periculoși sunt oamenii normali.“ PRIMO LEVI

Cheia acestei povești – preluate de la Roald Dahl – este că nou-născutul, pe numele lui Adolf, a supraviețuit.

„Am cunoscut în lagăr oameni care ucideau alți oameni cu hărnicie și dăruire de sine, își denunțau aproapele cu altruism, conștiinciozitate și punctualitate, oameni care aplicau tortura onest și vrednic, dovedind permanent o exemplară ordine și rigoare.“ ANDRZEJ SZCZYPIORSKI, supraviețuitor din lagărul de concentrarede la Sachsenhausen

Un Hitler, un Napoleon, un Jan van Leiden, un Idi Amin, un Pol Pot nu reprezintă anormalitatea. Nu sunt excepții. Excepția sunt cei care, când situația o cere, apără demnitatea omenească împotrivindu-se consimțământului unanim.

„Obsesia mea legată de iraționalitatea modernă a prins rădăcini în timp ce scriam o carte despre secte. Se întâmpla în 2020, iar analizarea mecanicilor influenței de tip sectar în confuzia generală a acelui an mi‑a oferit o nouă înțelegere a multiplelor fațete ale dereglării de secol douăzeci și unu. După debutul noului mileniu, omenirea a asamblat un mega‑mall plin cu moduri noi și distractive de disociere: teorii marginale ale conspirației au ajuns în prim‑planul opiniei publice. Venerarea celebrităților a atins un zenit halucinant. Adulți Disney și fanatici MAGA se îmbătau criță cu nostalgie, înecându‑se în himerele trecutului. Falsele credințe apăreau în nenumărate arome, de la ciudate la războinice, dar un lucru era tot mai limpede, dincolo de orice - înțelegerea comună a realității ne alunecase printre degete.” - Amanda Montell

„Scrisă cu inteligență și autoironie, cartea de față este poate cel mai bun ghid pentru a naviga în această eră a dezinformării în masă, dar și un excelent companion care ne poate spulbera credințele false care au ajuns să ne ghideze viețile.” - Mary Roach, autoare de bestsellere New York Times

„Amanda Montell ne arată legăturile dintre limbaj, psihologie și comportamentele noastre bizare.” - Elle

„Poate cel mai bun instrument pentru oricine vrea să navigheze și să înțeleagă mai bine haosul care domnește în societatea modernă. Modalitatea prin care Montell abordează fenomenul iraționalității, devenit mainstream în ultimii ani, este plină de erudiție și de inteligență vie.” - Kirkus Review

„Confruntați cu un exces brusc de informație, biasurile cognitive fac mintea să gândească prea mult sau dimpotrivă, prea puțin, pe marginea lucrurilor greșite. Ruminăm obsesiv și neproductiv în jurul acelorași gânduri paranoide (de ce mi-a sugerat Instagram să-l urmăresc pe fostul meu șef toxic? De ce mă urăște universul?), dar trecem în viteză prin deliberări complexe ce ar merita mai multă atenție.” - Amanda Montell

Amanda Montell este o scriitoare și lingvistă cu reședința în Baltimore. Este autoarea mult apreciatelor volume Wordslut, Cultish și The Age of Magical Overthinking, în traducerea de față. Este gazda podcastului Sounds Like a Cult, iar scrierile sale au fost publicate printre altele în publicații de renume precum The New York Times, Marie Claire sau Cosmopolitan. Deține o diplomă în lingvistică obținută la NYU și poate fi urmărită pe contul de Instagram @Amanda_Montell.

Pășește în tihnă pe aleea dintre prunii și cireșii înfloriți, 

pe lângă felinarele de piatră, spre magia sălii de ceai, 

unde te așteaptă o experiență cu adevărat unică...

De la o manieră idealizată de a-l consuma până la un adevărat cult și o veritabilă artă de a trăi, cu profunde implicații spirituale, ceaiul reprezintă mai mult decât o marcă a culturii japoneze. Kakuzo Okakura, acest connoisseur privilegiat de vasta lui experiență de viață atât în Orient, cât și în Occident, te ghidează cu grație și fermitate prin istoria și sinuozitățile unei practici fermecătoare și pilduitoare pentru orice epocă: ceremonia japoneză a ceaiului. 

Plină de rafinament și înțelepciune, ceremonia ceaiului propune de fapt un stil de viață, inspirat de tradițiile taoistă și Zen, și mobilizează resursele creatoare ale celor mai talentați maeștri ai ceaiului pentru a oferi o veritabilă inițiere spirituală. Această practică, devenită filosofie și artă, ni se prezintă și azi cu aceeași forță sugestivă și același farmec artistic, îndreptându-ne sufletul către contemplarea măreției și frumuseții vieții.

„Filosofia ceaiului nu este un simplu estetism în accepțiunea obișnuită a termenului, întrucât ea exprimă, alături de etică și religie, întregul nostru punct de vedere despre om și natură. Are de-a face și cu igiena – pentru că impune curățenia. Are de-a face și cu economia – pentru că manifestă confortul inerent simplității, prin comparație cu ceea ce este complex și costisitor. 

Ține și de geometria morală – în măsura în care ne definește modul în care resimțim proporțiile Universului. 

Ceaiul reprezintă și adevăratul spirit al democrației orientale prin faptul că își face toți votanții să fie aristocrați în gusturi.“ Kakuzo Okakura

Dumitru Constantin-Dulcan este un om rar. Se spune ca Universul nu are maretii. El numai exista. Pentru ca putini ca numar si rari ca fond uman si mental sunt cei care pot sa vada cu ochii deschisi coplesitoarea minune a Creatiei. Prietenul, Omul si Savantul Dumitru Constantin-Dulcan a vazut cu ochii senini aceasta maretie unica si neasemuita a Universului si, iata, o impartaseste prin aceste carti, cu generozitatea specifica alesilor, tuturor oamenilor care vor sa o cunoasca. Prin profunzimea si coerenta adevarului din operele sale, Profesorul Dulcan si-a creat "scaunul patriarhal" al neuitarii. -- Dorel Visan

„Foarte rar mi-a fost dat să citesc o carte atât de neîndurătoare cu realitatea imediată, în același timp atât de logică și de riguroasă în demonstrații. Da, Mihai Maci n-are soluții pentru impostura generalizată din sistemul universitar românesc sau din cercetare; dar o vânează splendid și necruțător în toate cotloanele unde se ascunde și o fotografiază impecabil, arătându-i originile și semnificația socială. Da, recunoaște că nu știe cum ar trebui recuplată cultura de învățământ, nu mai speră că s-ar putea îngrădi dezastrele produse limbii române de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decât consemna declinul ireversibil al culturii înalte, dar și al satului tradițional și al «familiei tradiționale»: dar cât de magistral și, mai ales, lipsit de complezență sentimentală completează fișele sociologice ale principalelor mutații sociale și culturale din ultimele decenii! Ce-i de făcut, totuși? Atâta (și e deja mult), crede el: să privim drept în ochi dezastrul și să-i punem interogațiile esențiale: «Înainte de-a da răspunsuri, se cuvine să punem întrebările».” (Andrei Cornea)

Mergand pe algoritmul stabilit de Gerard Genette, primul con­tact al cititorului de literatura cu aceasta carte a lui Mihail Sebastian ii va pune cel putin doua probleme de relationare. Probleme de naturi diferite, dar concurente.

Pe de o parte, va fi surprins de alegerea autorului unui roman, anterior aparut, de a face un dosar al receptarii sale, in care include preponderent reactiile critice ale detractorilor, carora le raspunde, intr-o incercare stranie de a demonta varii acuzatii, mai toate ideologice.

Problemele interpretarii si ale traducerii depasesc cadrul strict al filozofiei artei. Interpretarea realitatii si traducerea ei in termenii proprii fiecarei fiinte ii privesc chiar si pe cei care nu sunt neaparat sensibili la latura estetica a existentei. Elogiul tradarii nu-i va vaduvi insa pe iubitorii de frumos, carora le ofera, printre altele, o traducere fidela si eleganta, in proza ritmata, a teatrului in versuri al lui Puskin.

„O odă închinată scriitorilor și cititorilor.“ – Oprah Daily

„De douăzeci de ani țin la Universitatea Syracuse un curs despre proza scurtă rusă de secol XIX. În acest curs de literatură rusă, pentru a înțelege mecanica prozei scurte («Cum funcționează chestia asta, la urma urmei?»), apelăm la câțiva dintre marii scriitori ruși ca să vedem cum au făcut ei… Așa se face că am hotărât să scriu această carte, să aștern pe hârtie câte ceva din ce‑am descoperit împreună cu studenții mei de‑a lungul anilor și, în felul acesta, să vă ofer și vouă o versiune modestă a acestui curs… Poveștile pe care le predau mă însoțesc mereu când scriu, ele sunt standardul înalt după care‑mi măsor propria operă. (Vreau ca poveștile mele să impresioneze și să schimbe cititorii tot atât de mult pe cât m‑au impresionat și m‑au schimbat pe mine poveștile acestea rusești.) După atâția ani, textele îmi sunt ca niște vechi amici, pe care am prilejul să‑i prezint unor viitori scriitori.“ - George Saunders

Una dintre cele mai bune cărți ale anului pentru The Washington Post, NPR, Time, San Francisco Chronicle , Esquire , Milwaukee Journal Sentinel, Town & Country, The Rumpus, Electric Lit, Thrillist, BookPage.

„De ce este importantă ficțiunea astăzi? Răspunsul, e de părere Saunders, stă în conceperea lecturii ca pe un fel de abilitate de a-ți înțelege locul în lume, de a media adevărul.“ - The Wall Street Journal

„Un maestru al ficțiunii contemporane care comentează cu entuziasm unele dintre cele mai bune texte ale secolului al XIX-lea.“ - Kirkus Reviews

„Această carte e altceva decât un manual de scriere creativă, ea nu e doar un eseu critic… Una dintre plăcerile ei e că te lasă să urmărești cum gândirea lui Saunders pendulează între scriitorul care disecă mecanica scriiturii și cititorul care, prin vraja cuvintelor, ajunge înlăuntrul poveștii.“- The Guardian

George Saunders s-a născut în Amarillo, Texas, pe 2 decembrie 1958, și a crescut în Oak Forest, Illinois. Are o diplomă de licență în domeniul geofizicii la Colorado School of Mines și a făcut prospecțiuni geofizice în Indonezia, a fost constructor de acoperișuri în Chicago, portar în Beverly Hills și scriitor tehnic în Rochester, New York. Din 1997 ține un curs de scriere creativă la Universitatea Syracuse. A scris douăsprezece cărți, printre care se numără volumele de proză scurtă CivilWarLand in Bad Decline (1996; volum de debut), Pastoralia (2000), In Persuasion Nation (2006) și Zece Decembrie (Tenth of December, 2013), finalist la National Book Award și câștigător al Folio Prize 2014 pentru cea mai bună operă de ficțiune în limba engleză, cartea pentru copii The Very Persistent Gappers of Fri (2000) și romanul Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, 2017), pentru care a câștigat Man Booker Prize în 2017. Este beneficiarul burselor MacArthur și Guggenheim și a fost recompensat cu National Magazine Award for Fiction (de patru ori), World Fantasy Award for Best Short Story, PEN / Malamu Award for Excellence in the Short Story și The Story Prize. Publică regulat proză scurtă în The New Yorker încă din 1992. 

Premiul Scriitorul lunii octombrie 2023, acordat de Uniunea Scriitorilor din România Premiul „Radu Stanca” acordat de revista Apostrof, ediția 2023 Volum nominalizat la Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2021 „O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu) Titus Andronicus păcătuiește prin exces și prin lipsă. E opera unui începător crud, care nu-și dozează efectele. Talentat și impetuos, Shakespeare vrea să arate dintr-odată tot ce știe, dar adaugă prea multe ingrediente (viol, mutilări, canibalism). Citind capodopera Hamlet alături de Titus Andronicus, observăm cum parcurge Shakespeare drumul de la bizara piesă atelier la „poemul infinit”. Hamlet nu e o simplă tragedie elizabetană a răzbunării, ci o schimbare de paradigmă, un moment astral în literatura europeană. Nu doar opera lui Shakespeare, ci și cultura occidentală se împart în două: înainte și după Hamlet. Dar nicio capodoperă nu există în sine, ci într-o tradiţie. Arta incredibilă a tragediei shakespeariene începe cu Titus Andronicus.

„O operă de pionierat.” - Bookriot

„O istorisire limpede și nuanțată a modului în care condiționarea masculină formează și distruge bărbați.” - Buzzfeed

„Modelele patriarhale îi învață pe bărbați o formă de stoicism emoțional care spune că sunt mai bărbați dacă nu simt, dar dacă se întâmplă totuși să simtă și sentimentele le sunt rănite, răspunsul bărbătesc este să le înăbușe, să uite de ele, să spere că vor dispărea. George Weinberg explică în cartea Why Men Won't Commit: «Majoritatea bărbaților sunt în căutarea femeii perfecte, gata făcute, pentru că, în principiu, simt că problemele dintr-o relație nu pot fi rezolvate. Când cel mai mic lucru nu merge bine, le este mai ușor să fugă decât să vorbească». Pretextul masculin este că bărbații adevărați nu simt durere.” - bell hooks

Când lucrurile păreau că merg pe un drum bun, o serie de evenimente – printre care exodul sirienilor, Brexitul, alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite în 2016, pandemia, invadarea Ucrainei de către Rusia, războiul din Gaza – au declanşat crize grave, atrăgând lumea către o retorică suveranistă, naţionalist-autoritară şi ultraconservatoare. Într-o eră în care informaţia circulă rapid, iar opiniile sunt adesea influenţate de emoţiile de moment, recursul la istorie şi memorie devine cu atât mai necesar pentru a înţelege evoluţiile din prezent. Luând ca exemplu situaţia femeilor din România în ultimele decenii, volumul de faţă subliniază importanţa acceptării diversităţii şi a incluziunii în discuţiile despre libertate, egalitate şi dreptate şi explorează legătura profundă dintre umanism şi feminism, relevând modul în care aceste concepţii transpuse în strategii culturale şi politice pot fi utilizate eficient în lupta pentru drepturile omului.

Scris în 1975, Atelierul diavolului cuprinde reflecțiile personale ale lui Baldwin asupra filmelor, reunite aici într-un eseu amplu, care funcționează ca o radiografie grăitoare a politicii rasiale americane. Oferind deopotrivă o privire asupra rasismului, așa cum este acesta reflectat de industria cinematografică hollywoodiană, și o viziune asupra autoamăgirilor și decepțiilor Americii, Baldwin analizează filme devenite repere ale culturii cinematografice occidentale, precum Ghici cine vine la cină, Lawrence al Arabiei sau Exorcistul. Textul lui Baldwin discută despre prejudecăți, ură, cruzime, temeri și ignoranță prin prisma filmelor care au modelat conștiința a numeroase generații.

Watteau ne lasă impresia unui pictor genial și a unei ființe care a trecut pe pământ visând cu intensitate și având foarte puține legături adevărate cu epoca. Vom vedea cât de puțin l-au înțeles contemporanii, chiar atunci când îl lăudau.

„Am îndepărtat orice veleitate de „viață romanțată”, gen care a făcut multe ravagii. Ne-am permis să explorăm, cu prudență, un domeniu în care nimeni nu s-a aventurat până acum: legătura dintre tuberculoză și imaginația lui Watteau. Asupra acestui punct nu pretindem nici să inovăm, nici să ascundem împrumuturile pe care le-am făcut, ci doar să coordonăm ceea ce putem cunoaște, cu scopul de a încerca o explicație, dacă nu categorică, cel puțin logică privind trei puncte: esența geniului lui Watteau, neobișnuit pentru secolul său; cauzele neînțelegerii, apoi ale discreditării și amenințării cu uitarea definitivă; renașterea interesului pe la mijlocul sec. al XIX-lea și, în sfârșit, gloria universala.” (Camille Mauclair)

„Cu sau fără voia lui, comedia sentimentală a lui Watteau, în cadrul veșnicei naturi, este imaginea existenței noastre, a tuturora, văzută de o ființă înflăcărată prin prisma destinului său amar. Se înfruntă aici, la tot pasul, viața prea scurtă și nemărginirea spre care năzuiește. Suflet înfrigurat, suflet în adorație, trandafiriul stins și albastrul pal freamătă ca și bietul lui suflet. Simte că va muri. Și între cele două bătăi de pleoape care marchează trezirea la conștiință și odihna ce sosește prea repede, el înfățișează aspectele fericite și realitățile sfâșietoare ale aventurii la care este condamnat.” (Élie Faure)

O incursiune revelatoare in istoria Rusiei in incercarea de a explica prezentul. In acest eseu de o impresionanta luciditate, Mihail Siskin demonteaza mitul conform caruia Rusia este o "enigma invaluita intr-un mister" si sustine ca pur si simplu nu stim suficiente lucruri despre ea. Asadar, care este adevarata poveste din spatele regimului autocratic al lui Putin si al invaziei sale in Ucraina?

Osciland intre observatii lucide si eseuri despre arta, societate si iluziile cu care traim, volumul lui Ciprian Macesaru ne arata imaginea unei realitati neindulcite. In paginile lui gasim un sine prins intr-o lume potrivnica si lupta lui pentru adevar.

Prefaţă de Ştefan Afloroaei

„Nu luați în serios titlul cărții lui Horia Pătrașcu. Ea nu este un «tratat», dacă asociem acest cuvânt cu fastul conceptului și cu solitudinea abstracției. Și nu este «filozofie», dacă asociem filozofia cu jargonul și cu impoliteţea unui discurs ininteligibil. Prin paginile acestei cărți, căzute în peisajul nostru cultural ca un cadou neașteptat, filozofia își pune din nou hainele de sărbătoare, redevine «știință voioasă» a vieții, ca în vremurile lui Montaigne sau Nietzsche.

Ce încântare să descoperi într-un discurs precis și rafinat totodată asociații de idei care deschid perspective neașteptate asupra marilor teme ale existenței umane! Se mai puteau oare spune lucruri atât de noi despre iubire, libertate sau moarte? Știți o altă carte care ar putea câștiga premiul pentru cel mai frumos Cuprins? Ascultați: Şoapta ca spaţiu erotic; Iubirea și invidia de corp; Poarta de intrare a morţii în lume: atașamentul. Sau: Darul lacrimilor și fericita întristare; Pesimism poliţienesc versus optimism erotic; Melancolia colectivă; Adevărul care râde...

Am pre-gustat, citind doar titlurile eseurilor; am devenit hulpav, citind eseurile. Ce încântare să faci filozofie – fără filozofie! Doar așa, convertit la transparența ideilor, poate un gânditor să-i pună și pe alții pe gânduri, poate să-i invite să imite, în oglindă, actul unei gândiri «de dinaintea filozofiei».“ —GABRIEL LIICEANU

„Paginile cărții de față ne fac atenți atât la unele situații neobișnuite, nu arareori stranii, în care omul se recunoaște pe sine, cât și la lumea cu adevărat inepuizabilă a afectivității. Horia Vicențiu Pătrașcu ne întâmpină din nou cu o lucrare ce lasă în urmă canoanele obișnuite ale gândirii «pozitive». Titlul cărții ar putea totuși să ne surprindă. În definitiv, ce ar oferi nou înțelegerii noastre, astăzi, o perspectivă filozofică asupra unor sentimente și emoții? În ce fel poate fi regăsită, din această perspectivă mai liberă, lumea lor copleșitor de variată și dinamică?… Tocmai în acest continuu efort, de a recunoaște lumea mereu nouă și plină de contraste a spiritului, mai ales când sunt în joc trăiri omenești neobișnuit de intense, aș vedea o deschidere cu totul aparte a cărții de față.“ —  ȘTEFAN AFLOROAEI

După dărâmarea statuilor, au început să fie cenzurate sau puse la index cărțile lui Mark Twain, Margaret Atwood, Roald Dahl ori J.K. Rowling. Publicațiile satirice de tradiție sau spectacolele unor comedianți celebri sunt supuse oprobriului public. Filmele și desenele animate sunt ciopârțite – dacă nu sunt create de la bun început ca să bifeze puncte dintr-o grilă.

Pornită în misiunea de a schimba din temelii valorile și structurile societății occidentale, mișcarea woke a ajuns, mai mult decât o ideologie la modă – spune Jean-François Braunstein –, o adevărată religie. Sub acoperirea unor cauze nobile precum combaterea discriminării și dezbaterea istoriei coloniale, adepții mișcării recurg la misticism și ocultism, își scriu propriile texte sacre și promit eliberarea de corp și rațiune. Religia woke devine astfel o utopie transumanistă.

Cartea radiografiază la cald această nebunie colectivă, demontându-i aberațiile: „Toți albii sunt rasiști“, „toți negrii sunt victime“, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești“, „ai genul pe care ți-l alegi”, „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”, „matematica este rasistă“, „biologia este machistă“, „bărbații pot rămâne însărcinați“… Dogmele și credințele absurde impregnează treptat țesătura socială, de la sistemul educațional și piața muncii până la sectoarele culturale și industria de divertisment. Riscul cel mai mare, susține autorul, este alienarea individului față de propria-i identitate. Și tot Jean-François Braunstein ne dă și soluția în final.

Alfred Jarry (1873-1907) a fost un meteor sau un monstru în literatură la confluența secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Rămâne ca o piatră unghiulară, pentru că a enunțat principiile fondatoare ale teatrului modern odată cu Ubu rege (1896), pentru că a învins vechea literatură și a impus Noul Spirit, cum spune Apollinaire, pentru că i-a marcat pe dadaiști, pe suprarealişti, pe adepții umorului negru și, mai științific, pe patafizicienii care au fondat studiile jarryce. - Alastair Brotchie

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

Dominique Loreau ne propune, după succesul volumului Arta simplității, o nouă lecție de viață, un elogiu la adresa esenței simplității, adevărata artă de a trăi rafinat – Arta rafinamentului.

Luxul. Cum poate fi definit?

Bani, avere, abundență, belșug, bogăție, bunăstare, confort, somptuozitate, extravaganță, fast, grandoare, huzur, risipă, îndestulare, prisosință, opulență, rafinament, strălucire, pompă, splendoare, ostentație, prestigiu?

Sau mai degrabă…

Timp, răgaz, libertate, nonșalanță, hedonism, rafinament, pasiune, frivolitate, simplitate, gingășie?

Luxul este câte puțin din fiecare și, asemenea simplității,  ține doar de simțul valorilor, de bun-gust, de atitudine, de o stare de spirit modelabilă, de o anumită manieră de a consuma și de a concepe viața.

„Luxul nu trebuie să fie opusul sărăciei, ci al vulgarității.“ COCO CHANEL

„Luxul e o chestiune de bani. Eleganța e o chestiune de educație.“ SACHA GUITRY

„Și Socrate, văzând obiectele de lux expuse spre vânzare, a exclamat: «Câte lucruri de care eu n-am trebuință!»“ ARTHUR SCHOPENHAUER, Aforisme despre înțelepciune în viață

Lux, frugalitate sau rafinament? Adevăratul lux se ascunde în inima echilibrului fragil dintre o viață simplă și frugală și o viață la fel de veselă și de ușoară ca bulele de șampanie.

„Pentru mine, cel mai mare lux este că nu trebuie să mă justific în fața nimănui.“ KARL LAGERFELD, Lumea văzută de Karl

„Această colecţie de eseuri adună la un loc pasiunea mea de o viaţă pentru artă şi munca mea neobosită din domeniul neuroştiinţei pentru a explora modul în care percepem arta. În centrul acestei explorări se află fascinaţia mea aparte pentru arta şi cultura Vienei de la 1900. A fost o epocă în care schimbul liber de idei între artişti, istorici ai artei şi oameni de ştiinţă a dat naştere modernismului şi conceptului de «contribuţie a privitorului»: descoperirea faptului că arta este incompletă fără implicarea perceptuală şi emoţională a spectatorului. Plecând de la acest concept, am început să învăţăm despre modul cum foloseşte creierul nostru reguli specializate şi universale pentru a construi lumea vizuală, ca, de pildă, ceea ce vedem într-o pictură. În acelaşi timp însă creierul aplică unei imagini şi experienţele, amintirile şi emoţiile noastre personale. A înţelege modul cum interacţionează aceste procese de ordin superior pentru a rezulta contribuţia privitorului este una dintre marile provocări cu care se confruntă neuroştiinţa în secolul XXI. Artiştii înşişi recunosc importanţa proceselor inconştiente – ale lor şi ale privitorului – şi pot să le folosească în mod deliberat în actul de creaţie sau să le conteste.” (Eric R. Kandel)

„A despărţi libertatea de dreptate este la fel ca a despărţi cultura de muncă, ceea ce constituie păcatul social prin excelenţă. Nenorocirea mişcării muncitoreşti din Europa provine parţial din faptul că şi-a pierdut adevărata patrie, cea în care îşi refăcea forţele după toate înfrângerile şi care era credinţa în libertate. Dar, în acelaşi fel, nenorocirea intelectualilor europeni provine din faptul că dubla mistificare, burgheză şi pseudorevoluţionară, i-a despărţit de singura lor sursă de autenticitate, munca şi suferinţa tuturor, i-a smuls de lângă singurii lor aliaţi fireşti, lucrătorii. În ceea ce mă priveşte, eu nu am recunoscut niciodată decât două aristocraţii, a muncii şi a inteligenţei, şi ştiu acum că este o nebunie şi o crimă să vrei să o supui pe una celeilalte, ştiu că ele două nu fac decât o singură nobleţe, că adevărul şi mai ales eficienţa lor se află în unire, că, despărţite, ele se vor lăsa reduse pe rând de forţele tiraniei şi ale barbariei, dar că unite, dimpotrivă, vor face legea lumii.” (Albert Camus)