Eseistică

Problemele interpretarii si ale traducerii depasesc cadrul strict al filozofiei artei. Interpretarea realitatii si traducerea ei in termenii proprii fiecarei fiinte ii privesc chiar si pe cei care nu sunt neaparat sensibili la latura estetica a existentei. Elogiul tradarii nu-i va vaduvi insa pe iubitorii de frumos, carora le ofera, printre altele, o traducere fidela si eleganta, in proza ritmata, a teatrului in versuri al lui Puskin.

„O odă închinată scriitorilor și cititorilor.“ – Oprah Daily

„De douăzeci de ani țin la Universitatea Syracuse un curs despre proza scurtă rusă de secol XIX. În acest curs de literatură rusă, pentru a înțelege mecanica prozei scurte («Cum funcționează chestia asta, la urma urmei?»), apelăm la câțiva dintre marii scriitori ruși ca să vedem cum au făcut ei… Așa se face că am hotărât să scriu această carte, să aștern pe hârtie câte ceva din ce‑am descoperit împreună cu studenții mei de‑a lungul anilor și, în felul acesta, să vă ofer și vouă o versiune modestă a acestui curs… Poveștile pe care le predau mă însoțesc mereu când scriu, ele sunt standardul înalt după care‑mi măsor propria operă. (Vreau ca poveștile mele să impresioneze și să schimbe cititorii tot atât de mult pe cât m‑au impresionat și m‑au schimbat pe mine poveștile acestea rusești.) După atâția ani, textele îmi sunt ca niște vechi amici, pe care am prilejul să‑i prezint unor viitori scriitori.“ - George Saunders

Una dintre cele mai bune cărți ale anului pentru The Washington Post, NPR, Time, San Francisco Chronicle , Esquire , Milwaukee Journal Sentinel, Town & Country, The Rumpus, Electric Lit, Thrillist, BookPage.

„De ce este importantă ficțiunea astăzi? Răspunsul, e de părere Saunders, stă în conceperea lecturii ca pe un fel de abilitate de a-ți înțelege locul în lume, de a media adevărul.“ - The Wall Street Journal

„Un maestru al ficțiunii contemporane care comentează cu entuziasm unele dintre cele mai bune texte ale secolului al XIX-lea.“ - Kirkus Reviews

„Această carte e altceva decât un manual de scriere creativă, ea nu e doar un eseu critic… Una dintre plăcerile ei e că te lasă să urmărești cum gândirea lui Saunders pendulează între scriitorul care disecă mecanica scriiturii și cititorul care, prin vraja cuvintelor, ajunge înlăuntrul poveștii.“- The Guardian

George Saunders s-a născut în Amarillo, Texas, pe 2 decembrie 1958, și a crescut în Oak Forest, Illinois. Are o diplomă de licență în domeniul geofizicii la Colorado School of Mines și a făcut prospecțiuni geofizice în Indonezia, a fost constructor de acoperișuri în Chicago, portar în Beverly Hills și scriitor tehnic în Rochester, New York. Din 1997 ține un curs de scriere creativă la Universitatea Syracuse. A scris douăsprezece cărți, printre care se numără volumele de proză scurtă CivilWarLand in Bad Decline (1996; volum de debut), Pastoralia (2000), In Persuasion Nation (2006) și Zece Decembrie (Tenth of December, 2013), finalist la National Book Award și câștigător al Folio Prize 2014 pentru cea mai bună operă de ficțiune în limba engleză, cartea pentru copii The Very Persistent Gappers of Fri (2000) și romanul Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, 2017), pentru care a câștigat Man Booker Prize în 2017. Este beneficiarul burselor MacArthur și Guggenheim și a fost recompensat cu National Magazine Award for Fiction (de patru ori), World Fantasy Award for Best Short Story, PEN / Malamu Award for Excellence in the Short Story și The Story Prize. Publică regulat proză scurtă în The New Yorker încă din 1992. 

Premiul Scriitorul lunii octombrie 2023, acordat de Uniunea Scriitorilor din România Premiul „Radu Stanca” acordat de revista Apostrof, ediția 2023 Volum nominalizat la Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2021 „O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu) Titus Andronicus păcătuiește prin exces și prin lipsă. E opera unui începător crud, care nu-și dozează efectele. Talentat și impetuos, Shakespeare vrea să arate dintr-odată tot ce știe, dar adaugă prea multe ingrediente (viol, mutilări, canibalism). Citind capodopera Hamlet alături de Titus Andronicus, observăm cum parcurge Shakespeare drumul de la bizara piesă atelier la „poemul infinit”. Hamlet nu e o simplă tragedie elizabetană a răzbunării, ci o schimbare de paradigmă, un moment astral în literatura europeană. Nu doar opera lui Shakespeare, ci și cultura occidentală se împart în două: înainte și după Hamlet. Dar nicio capodoperă nu există în sine, ci într-o tradiţie. Arta incredibilă a tragediei shakespeariene începe cu Titus Andronicus.

„O operă de pionierat.” - Bookriot

„O istorisire limpede și nuanțată a modului în care condiționarea masculină formează și distruge bărbați.” - Buzzfeed

„Modelele patriarhale îi învață pe bărbați o formă de stoicism emoțional care spune că sunt mai bărbați dacă nu simt, dar dacă se întâmplă totuși să simtă și sentimentele le sunt rănite, răspunsul bărbătesc este să le înăbușe, să uite de ele, să spere că vor dispărea. George Weinberg explică în cartea Why Men Won't Commit: «Majoritatea bărbaților sunt în căutarea femeii perfecte, gata făcute, pentru că, în principiu, simt că problemele dintr-o relație nu pot fi rezolvate. Când cel mai mic lucru nu merge bine, le este mai ușor să fugă decât să vorbească». Pretextul masculin este că bărbații adevărați nu simt durere.” - bell hooks

Când lucrurile păreau că merg pe un drum bun, o serie de evenimente – printre care exodul sirienilor, Brexitul, alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite în 2016, pandemia, invadarea Ucrainei de către Rusia, războiul din Gaza – au declanşat crize grave, atrăgând lumea către o retorică suveranistă, naţionalist-autoritară şi ultraconservatoare. Într-o eră în care informaţia circulă rapid, iar opiniile sunt adesea influenţate de emoţiile de moment, recursul la istorie şi memorie devine cu atât mai necesar pentru a înţelege evoluţiile din prezent. Luând ca exemplu situaţia femeilor din România în ultimele decenii, volumul de faţă subliniază importanţa acceptării diversităţii şi a incluziunii în discuţiile despre libertate, egalitate şi dreptate şi explorează legătura profundă dintre umanism şi feminism, relevând modul în care aceste concepţii transpuse în strategii culturale şi politice pot fi utilizate eficient în lupta pentru drepturile omului.

Scris în 1975, Atelierul diavolului cuprinde reflecțiile personale ale lui Baldwin asupra filmelor, reunite aici într-un eseu amplu, care funcționează ca o radiografie grăitoare a politicii rasiale americane. Oferind deopotrivă o privire asupra rasismului, așa cum este acesta reflectat de industria cinematografică hollywoodiană, și o viziune asupra autoamăgirilor și decepțiilor Americii, Baldwin analizează filme devenite repere ale culturii cinematografice occidentale, precum Ghici cine vine la cină, Lawrence al Arabiei sau Exorcistul. Textul lui Baldwin discută despre prejudecăți, ură, cruzime, temeri și ignoranță prin prisma filmelor care au modelat conștiința a numeroase generații.

Watteau ne lasă impresia unui pictor genial și a unei ființe care a trecut pe pământ visând cu intensitate și având foarte puține legături adevărate cu epoca. Vom vedea cât de puțin l-au înțeles contemporanii, chiar atunci când îl lăudau.

„Am îndepărtat orice veleitate de „viață romanțată”, gen care a făcut multe ravagii. Ne-am permis să explorăm, cu prudență, un domeniu în care nimeni nu s-a aventurat până acum: legătura dintre tuberculoză și imaginația lui Watteau. Asupra acestui punct nu pretindem nici să inovăm, nici să ascundem împrumuturile pe care le-am făcut, ci doar să coordonăm ceea ce putem cunoaște, cu scopul de a încerca o explicație, dacă nu categorică, cel puțin logică privind trei puncte: esența geniului lui Watteau, neobișnuit pentru secolul său; cauzele neînțelegerii, apoi ale discreditării și amenințării cu uitarea definitivă; renașterea interesului pe la mijlocul sec. al XIX-lea și, în sfârșit, gloria universala.” (Camille Mauclair)

„Cu sau fără voia lui, comedia sentimentală a lui Watteau, în cadrul veșnicei naturi, este imaginea existenței noastre, a tuturora, văzută de o ființă înflăcărată prin prisma destinului său amar. Se înfruntă aici, la tot pasul, viața prea scurtă și nemărginirea spre care năzuiește. Suflet înfrigurat, suflet în adorație, trandafiriul stins și albastrul pal freamătă ca și bietul lui suflet. Simte că va muri. Și între cele două bătăi de pleoape care marchează trezirea la conștiință și odihna ce sosește prea repede, el înfățișează aspectele fericite și realitățile sfâșietoare ale aventurii la care este condamnat.” (Élie Faure)

O incursiune revelatoare in istoria Rusiei in incercarea de a explica prezentul. In acest eseu de o impresionanta luciditate, Mihail Siskin demonteaza mitul conform caruia Rusia este o "enigma invaluita intr-un mister" si sustine ca pur si simplu nu stim suficiente lucruri despre ea. Asadar, care este adevarata poveste din spatele regimului autocratic al lui Putin si al invaziei sale in Ucraina?

Osciland intre observatii lucide si eseuri despre arta, societate si iluziile cu care traim, volumul lui Ciprian Macesaru ne arata imaginea unei realitati neindulcite. In paginile lui gasim un sine prins intr-o lume potrivnica si lupta lui pentru adevar.

Prefaţă de Ştefan Afloroaei

„Nu luați în serios titlul cărții lui Horia Pătrașcu. Ea nu este un «tratat», dacă asociem acest cuvânt cu fastul conceptului și cu solitudinea abstracției. Și nu este «filozofie», dacă asociem filozofia cu jargonul și cu impoliteţea unui discurs ininteligibil. Prin paginile acestei cărți, căzute în peisajul nostru cultural ca un cadou neașteptat, filozofia își pune din nou hainele de sărbătoare, redevine «știință voioasă» a vieții, ca în vremurile lui Montaigne sau Nietzsche.

Ce încântare să descoperi într-un discurs precis și rafinat totodată asociații de idei care deschid perspective neașteptate asupra marilor teme ale existenței umane! Se mai puteau oare spune lucruri atât de noi despre iubire, libertate sau moarte? Știți o altă carte care ar putea câștiga premiul pentru cel mai frumos Cuprins? Ascultați: Şoapta ca spaţiu erotic; Iubirea și invidia de corp; Poarta de intrare a morţii în lume: atașamentul. Sau: Darul lacrimilor și fericita întristare; Pesimism poliţienesc versus optimism erotic; Melancolia colectivă; Adevărul care râde...

Am pre-gustat, citind doar titlurile eseurilor; am devenit hulpav, citind eseurile. Ce încântare să faci filozofie – fără filozofie! Doar așa, convertit la transparența ideilor, poate un gânditor să-i pună și pe alții pe gânduri, poate să-i invite să imite, în oglindă, actul unei gândiri «de dinaintea filozofiei».“ —GABRIEL LIICEANU

„Paginile cărții de față ne fac atenți atât la unele situații neobișnuite, nu arareori stranii, în care omul se recunoaște pe sine, cât și la lumea cu adevărat inepuizabilă a afectivității. Horia Vicențiu Pătrașcu ne întâmpină din nou cu o lucrare ce lasă în urmă canoanele obișnuite ale gândirii «pozitive». Titlul cărții ar putea totuși să ne surprindă. În definitiv, ce ar oferi nou înțelegerii noastre, astăzi, o perspectivă filozofică asupra unor sentimente și emoții? În ce fel poate fi regăsită, din această perspectivă mai liberă, lumea lor copleșitor de variată și dinamică?… Tocmai în acest continuu efort, de a recunoaște lumea mereu nouă și plină de contraste a spiritului, mai ales când sunt în joc trăiri omenești neobișnuit de intense, aș vedea o deschidere cu totul aparte a cărții de față.“ —  ȘTEFAN AFLOROAEI

După dărâmarea statuilor, au început să fie cenzurate sau puse la index cărțile lui Mark Twain, Margaret Atwood, Roald Dahl ori J.K. Rowling. Publicațiile satirice de tradiție sau spectacolele unor comedianți celebri sunt supuse oprobriului public. Filmele și desenele animate sunt ciopârțite – dacă nu sunt create de la bun început ca să bifeze puncte dintr-o grilă.

Pornită în misiunea de a schimba din temelii valorile și structurile societății occidentale, mișcarea woke a ajuns, mai mult decât o ideologie la modă – spune Jean-François Braunstein –, o adevărată religie. Sub acoperirea unor cauze nobile precum combaterea discriminării și dezbaterea istoriei coloniale, adepții mișcării recurg la misticism și ocultism, își scriu propriile texte sacre și promit eliberarea de corp și rațiune. Religia woke devine astfel o utopie transumanistă.

Cartea radiografiază la cald această nebunie colectivă, demontându-i aberațiile: „Toți albii sunt rasiști“, „toți negrii sunt victime“, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești“, „ai genul pe care ți-l alegi”, „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”, „matematica este rasistă“, „biologia este machistă“, „bărbații pot rămâne însărcinați“… Dogmele și credințele absurde impregnează treptat țesătura socială, de la sistemul educațional și piața muncii până la sectoarele culturale și industria de divertisment. Riscul cel mai mare, susține autorul, este alienarea individului față de propria-i identitate. Și tot Jean-François Braunstein ne dă și soluția în final.

Alfred Jarry (1873-1907) a fost un meteor sau un monstru în literatură la confluența secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Rămâne ca o piatră unghiulară, pentru că a enunțat principiile fondatoare ale teatrului modern odată cu Ubu rege (1896), pentru că a învins vechea literatură și a impus Noul Spirit, cum spune Apollinaire, pentru că i-a marcat pe dadaiști, pe suprarealişti, pe adepții umorului negru și, mai științific, pe patafizicienii care au fondat studiile jarryce. - Alastair Brotchie

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

Dominique Loreau ne propune, după succesul volumului Arta simplității, o nouă lecție de viață, un elogiu la adresa esenței simplității, adevărata artă de a trăi rafinat – Arta rafinamentului.

Luxul. Cum poate fi definit?

Bani, avere, abundență, belșug, bogăție, bunăstare, confort, somptuozitate, extravaganță, fast, grandoare, huzur, risipă, îndestulare, prisosință, opulență, rafinament, strălucire, pompă, splendoare, ostentație, prestigiu?

Sau mai degrabă…

Timp, răgaz, libertate, nonșalanță, hedonism, rafinament, pasiune, frivolitate, simplitate, gingășie?

Luxul este câte puțin din fiecare și, asemenea simplității,  ține doar de simțul valorilor, de bun-gust, de atitudine, de o stare de spirit modelabilă, de o anumită manieră de a consuma și de a concepe viața.

„Luxul nu trebuie să fie opusul sărăciei, ci al vulgarității.“ COCO CHANEL

„Luxul e o chestiune de bani. Eleganța e o chestiune de educație.“ SACHA GUITRY

„Și Socrate, văzând obiectele de lux expuse spre vânzare, a exclamat: «Câte lucruri de care eu n-am trebuință!»“ ARTHUR SCHOPENHAUER, Aforisme despre înțelepciune în viață

Lux, frugalitate sau rafinament? Adevăratul lux se ascunde în inima echilibrului fragil dintre o viață simplă și frugală și o viață la fel de veselă și de ușoară ca bulele de șampanie.

„Pentru mine, cel mai mare lux este că nu trebuie să mă justific în fața nimănui.“ KARL LAGERFELD, Lumea văzută de Karl

„Această colecţie de eseuri adună la un loc pasiunea mea de o viaţă pentru artă şi munca mea neobosită din domeniul neuroştiinţei pentru a explora modul în care percepem arta. În centrul acestei explorări se află fascinaţia mea aparte pentru arta şi cultura Vienei de la 1900. A fost o epocă în care schimbul liber de idei între artişti, istorici ai artei şi oameni de ştiinţă a dat naştere modernismului şi conceptului de «contribuţie a privitorului»: descoperirea faptului că arta este incompletă fără implicarea perceptuală şi emoţională a spectatorului. Plecând de la acest concept, am început să învăţăm despre modul cum foloseşte creierul nostru reguli specializate şi universale pentru a construi lumea vizuală, ca, de pildă, ceea ce vedem într-o pictură. În acelaşi timp însă creierul aplică unei imagini şi experienţele, amintirile şi emoţiile noastre personale. A înţelege modul cum interacţionează aceste procese de ordin superior pentru a rezulta contribuţia privitorului este una dintre marile provocări cu care se confruntă neuroştiinţa în secolul XXI. Artiştii înşişi recunosc importanţa proceselor inconştiente – ale lor şi ale privitorului – şi pot să le folosească în mod deliberat în actul de creaţie sau să le conteste.” (Eric R. Kandel)

„A despărţi libertatea de dreptate este la fel ca a despărţi cultura de muncă, ceea ce constituie păcatul social prin excelenţă. Nenorocirea mişcării muncitoreşti din Europa provine parţial din faptul că şi-a pierdut adevărata patrie, cea în care îşi refăcea forţele după toate înfrângerile şi care era credinţa în libertate. Dar, în acelaşi fel, nenorocirea intelectualilor europeni provine din faptul că dubla mistificare, burgheză şi pseudorevoluţionară, i-a despărţit de singura lor sursă de autenticitate, munca şi suferinţa tuturor, i-a smuls de lângă singurii lor aliaţi fireşti, lucrătorii. În ceea ce mă priveşte, eu nu am recunoscut niciodată decât două aristocraţii, a muncii şi a inteligenţei, şi ştiu acum că este o nebunie şi o crimă să vrei să o supui pe una celeilalte, ştiu că ele două nu fac decât o singură nobleţe, că adevărul şi mai ales eficienţa lor se află în unire, că, despărţite, ele se vor lăsa reduse pe rând de forţele tiraniei şi ale barbariei, dar că unite, dimpotrivă, vor face legea lumii.” (Albert Camus)

Constituită dintr-o serie de paradoxuri, deopotrivă poem şi naraţiune, eseu şi confesiune, Furtuna barocă îi oferă cititorului o radiografie a secolului al XVII-lea, marcat de Războiul de Treizeci de Ani şi de revoluţia ştiinţifică. Conflagraţii motivate cultural şi religios aveau să pună stăpânire pe Europa timp de decenii, schimbându-i pentru totdeauna înfăţişarea. Însă tot atunci a fost şi începutul unei perioade în care au avut loc unele dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice şi o înflorire a artelor, a ştiinţelor şi a filosofiei. Pornind de la aceste realităţi, autorul propune o reflecţie asupra naturii mecanismelor istoriei şi a felului în care punctele de turnură de altădată se pot dovedi a fi relevante chiar şi astăzi, într-o epocă în care tehnologia pare că i se poate substitui omului în orice domeniu, inclusiv în arta scrisului. Un text profund personal, ce invită la multiple analize şi avertizează asupra pericolului dispariţiei originalităţii, încheiat cu o serie de consideraţii despre importanţa literaturii azi şi în deceniile viitoare.

Traducere din italiană, cronologie, note și indice de Smaranda Bratu Elian

Cu o prefaţă de Carlo Varotti

„A citi Principele înseamnă a face un exerciţiu important de pătrundere critică. Lectura lui este un excelent teren de antrenament al gândirii, unde privirea asupra realităţii devine o explorare care ne învaţă să dăm la o parte elementele accesorii și marginale pentru a pătrunde în adânc, acolo unde operează factorii esenţiali (pe care i-am putea numi antropologici) ai acţiunilor indivizilor, în societate și în istorie. În acest sens, fiecare pagină a Principelui este o solicitare adresată cititorului de astăzi (deși el trăiește într-o lume mult diferită) de a-și pune întrebări cu privire la dinamica faptelor omenești, la fenomenologia puterii, la mecanismele prin care liderul își întărește puterea și își construiește imaginea publică. Iată de ce Principele continuă să fie pretutindeni în lume, îndeosebi în instituţiile care formează manageri și lideri politici, un clasic: pentru că, dincolo de reţete specifice, el sugerează principii care permit înţelegerea și controlarea complexului joc al raporturilor de forţă în care noi toţi suntem, fie că știm și vrem sau nu, mereu implicaţi.“ — CARLO VAROTTI

Nu mi-am propus să redactez un tratat de pedagogie, domeniu care depășește competențele mele. Textele adunate în acest volum reprezintă descrieri ale experiențelor personale sau puncte de vedere care pornesc de la acestea. Sunt primul care recunoaște subiectivitatea volumului. Relevanța sa ar putea fi oferită de faptul că oferă o perspectivă din interiorul sistemului, de la „firul ierbii”. Nu reprezintă viziunea unui expert în domeniul educației, ci pe aceea a unui profesor de Istorie care și-a luat în serios elevii și care a fost atent la realitățile educaționale ale ultimilor ani. Nu va oferi axiome, nici repere, ci puncte de vedere care ar putea sta la baza unor viitoare dezbateri. - Andrei Avram

Mai mult decât o carte, Ce înseamnă să fii om este o experiență, o călătorie în miezul conștiinței noastre. Printr-o combinație unică de relatări personale, meditații filozofice și experimente captivante, Charles Foster, profesor la Oxford University, ne face să regândim limitările viziunii moderne și raționale asupra lumii și să explorăm adâncurile minții umane. Dincolo de perspectivele științifice, de aluziile literare și de reflecțiile introspective, autorul ne cheamă să-l însoțim într-o cercetare experimentală a condiției strămoșilor noștri, încercând să trăiască la fel ca vânătorii-culegători din Paleolitic sau ca fermierii din Neolitic. Aceste experimente făcute pe viu nu sunt simple cascadorii, ci încercări autentice de a înțelege senzațiile, gândurile și provocările care au stat la baza umanității noastre.

Ce înseamnă să fii om este o călătorie emoționantă în adâncurile conștiinței umane, în căutarea locului nostru în lume. Este o carte care ne rămâne în minte și după ce o terminăm de citit, o carte care ne va face să vedem lumea din jur cu alți ochi.

„Ce înseamnă să fii om este deopotrivă un tratat erudit și un fel de jurnalism vizionar; e o mărturie de la marginile conștiinței noastre îmbâcsite.“ — The Atlantic

„Foster este un scriitor cu capacități extraordinare... Ce înseamnă să fii om este o lecție despre ce să cauți în natură. Este un discurs despre conștiința pe care am avut-o la începuturile omenirii și pe care, de-a lungul mileniilor, am osificat-o. E o carte amuzantă. Emoționantă. Deschizătoare de orizonturi.“ — Forbes

„Foster este un scriitor interesant și un partener antrenant în această carte neobișnuită, uneori înnebunitoare. Ideea că noi, ca specie, am pierdut ceva în trecerea de la animismul nomad la o civilizație statornică este provocatoare și bine fundamentată.“ — The Guardian

Prefață și tabel cronologic de Melania Stancu

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cuo atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Eseul Luminişuri este rodul unei perioade de adâncă meditație, în care María Zambrano merge către sine, către interiorul fiinţei, prin intermediul naturii pe care o contemplă în tăcere şi singurătate. Autoarea urmăreşte cuvântul esenţial, exprimat prin simboluri, care să descrie realitatea cunoscută şi să descopere mistere, urmând diferite căi ale cunoaşterii unificate: filozofia, poezia, mitul şi sacrul.  Opera Maríei Zambrano interesează azi nu doar pentru dialogul pe care îl stabileşte cu marile figuri ale vieţii intelectuale şi academice spaniole din secolul trecut, ci şi pentru că vocea protagonistei este o voce feminină.

Considerată cea mai importantă femeie filozof din Spania secolului XX și cea mai bună discipolă a lui José Ortega y Gasset, María Zambrano trezește admirația tinerilor de azi prin angajarea ei în problemele com­plexe ale societății moderne și prin pasiunea cu care gândirea ei filozofică se ancorează în „toate zonele vieţii“, de la etică la spiritualitate, ecologism şi critică culturală.“ — MELANIA STANCU

„María Zambrano se numără, pe bună dreptate, printre cei mai importanți gânditori pe care secolul XX i-a dat lumii hispanice. Marginalizată de cursul ireversibil al istoriei şi de rana adâncă a Războiului Civil spaniol, ea a fost fiica mai multor exiluri, deși peste tot pe unde a pribegit – în Franţa, Mexic, Cuba, Puerto Rico, Italia – nu a pierdut legătura cu cei mai proeminenți intelectuali ai vremii, la fel cum nu a făcut-o nici înainte de a părăsi Spania. Zambrano își dezvoltă viziunea filozofică prin intermediul a mai bine de treizeci de volume. Pentru ea, raţiunea poetică e metoda cu care abordează sursa inepuizabilă de inspiraţie ce izvorăște din relaţia dintre filozofie, poezie şi mistică, fără a uita vreodată să așeze în centrul reflecției sale individul, politica, transcendența, timpul, visul etc.

Exilurile autoarei nu au doar o dimensiune geografică, ci ating şi o dimensiune metafizică, ce îşi găseşte probabil cea mai înaltă expresie în Luminişuri, considerată de mulţi cea mai importantă operă a gânditoarei spaniole, manifestarea profundă a unui exil intim şi intens. Când pătrunzi în paginile acestui volum, în ciuda fragmentării textelor care îl alcătuiesc, reuşeşti în luminişuri – locuri şi, totodată, non-locuri – să întrezărești, dincolo de întunericul pădurii, lumina.“ — LUIS GARCÍA MONTERO, directorul general al Institutului Cervantes

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Ruxandra Hurezean scrie cele mai bune reportaje din presa românească a ultimilor ani. Ea nu doar descrie locuri, fapte și oameni, ci distilează experiențe de viață. După ce le citești, textele ei îți rămân în minte și te fac să reflectezi la tine, la viața ta, la valorile tale. Poveștile ei sunt un prilej de reflecție și dezvoltare personală; sunt ferestre către sufletele noastre. Ea ne învață să privim altfel o realitate pe care tindem s-o strivim sub utilitarism și rutinele cotidiene; ne face să descoperim fascinantul, dincolo de banalitatea vieții.“  — MIRCEA MICLEA

„Autoarea acestei cărți rezonează subtil cu dramele umane, fără patetism și fără tonuri justițiare. Din teren, unde se lasă impregnată de fiorul vieții, jurnalista urcă spre cărți și documente, pentru a obține distanța necesară. Deosebită este capacitatea Ruxandrei Hurezean de a împacheta investigația riguroasă și datele de arhivă sau de istorie orală într-o relatare fabuloasă, hrănită parcă de imaginație. Nimic din ce e sensibil, istoric și uman nu îi este străin.“ — BRÂNDUȘA ARMANCA

„Călătorie în miezul vieții ne restituie povestea unor personaje pentru care noi, ocupați cu prezentul din viața noastră, nu avem ochi și urechi. Cu parfumul lor vechi, de hrisov, aceste reportaje dăinuie în timp pentru că autoarea le împrumută o parte din sufletul ei. Personajele Ruxandrei trăiesc dincolo de epoca lor. Aceasta este marea artă a reportajului, de a ține vii crâmpeie de viață autentică și după ce ele se sting.“ — DAN TĂPĂLAGĂ

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Dacă umanitatea modernităţii era mânată de dorinţa de a cuceri, astăzi ea este înlocuită de o omenire care se victimizează. Măreţia civilizaţiei constă în grija faţă de cei umiliţi. Reversul acestui progres îl reprezintă victimizarea ca formă de şantajare a celorlalţi şi patologia recunoaşterii. În Occidentul hedonist, suferinţa a devenit, în mod paradoxal, o nouă formă a sacrului. Oricine, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, îşi flutură brevetul de damnat, care îl ridică deasupra semenilor. Acest dolorism amestecat cu amărăciune pune în valoare figura martirului şi alimentează două mari pasiuni: resentimentul şi răzbunarea. Cei fericiţi şi cei puternici vor şi ei să aparţină aristocraţiei marginilor şi să formeze noi caste ale decăzuţilor, în detrimentul celor cu adevărat nefericiţi. Pretutindeni înfloresc postura de paria, narcisismul secesiunii şi concurenţa victimizatoare.

Oare tinerele generaţii răsfăţate, crescute în teamă şi susceptibilitate, vor fi capabile să înfrunte lumea haotică actuală, marcată de întoarcerea la război, violenţă, terorism şi catastrofe naturale?  

„Un eseu care combate tendinţa de victimizare existentă în epoca actuală. O carte densă şi îmbucurătoare.“ Lʼexpress

„Fără îndoială, această carte îi va enerva pe rebelii de salon şi pe revoluţionarii din dormitor. Autorul îşi extinde şi îşi aprofundează descrierea critică a defectelor epocii noastre: dolorismul îngăduitor şi concurenţa victimizatoare, obsesia masacrelor din trecut şi pierderea viitorului. Atacurile riscă să fie resimţite cu atât mai intens, cu cât eseistul şi romancierul abordează pe parcurs teme foarte conflictuale: demonizarea Israelului, relativizarea Shoahului de către «piraţii memoriei», banalizarea barbariei, precum cea din 7 octombrie sau cea a lui Putin.“ Le Monde

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale – Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Fiul cel bun, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, Iubito, eu mă micşorez!..., Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, Paria, Un an şi o zi, volumele de eseuri –Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia peretuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental, Înţelepciunea banilor, Un rasism imaginar, O scurtă eternitate, Un vinovat aproape perfect, Din prietenia unui munte, precum şi volumul de teatru Ce doreşte domnul?

Studiu introductiv de Victor Neumann

Koselleck observă că ritmurile temporale ale istoriei se modifică, atrăgând discontinuități, întreruperea vechilor reflexe în beneficiul gândirii și acțiunii înnoitoare. Dacă în cazul limbii germane înțelesul conceptelor trimite la o reașezare a lucrurilor și a oamenilor, iar istoria contemporană a Germaniei indică transformări accelerate, în cazul conceptelor fundamentale românești și al istoriei recente a României, limbajele social-politice indică reacții întârziate, schimbări lente și parțiale.

Prin urmare, traducerea lui Koselleck presupune un interes acordat teoriei și filozofiei istoriei, esențial atunci când naraţiunea ideilor transcende propria cultură, căutând s-o facă vizibilă, tangibilă, aplicabilă și în alte culturi. Tocmai de aceea, traducerea lui Koselleck în limba română se cere însoțită de explicații privind sensul conceptelor fundamentale în cele două limbi, sens generat de experiențele temporale și spațiale asimetrice. Fiind vorba de o provocare în sine, ea presupune o corelare și o echivalare terminologică, precum și o interpretare. E ceea ce ne-am propus atunci când am tradus conceptul de Geschichte.

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu

„Flaubert spunea: «A scrie e un mod de a trăi». Ei bine, eu sunt dovada vie că așa este. Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu.“  — MARIO VARGAS LLOSA

„Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu. Putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciți în secolul meu, deposedați de rama temporală a geniului și speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu... și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule...“ — GABRIEL LIICEANU

Creierul uman este optimizat pentru o viata de vanator-culegator. Astazi traim insa intr-o lume radical diferita. Prin urmare, comitem sistematic greseli de gandire cu efecte catastrofale. Un studiu atent facut asupra capcanelor gandirii si cateva raspunsuri la marile intrebari moderne.

„Iar în supa aceasta primordială a inutilului care se numeşte mileniu, plutim noi cu sloganurile şi simbolurile noastre, cu logouri ţipătoare şi corpuri tatuate cu promisiuni false. Corpurile noastre au devenit suprafaţa de reclamă a unui univers al mărfurilor organizat global, genele noastre sînt patentate şi reproduse. Spaţiul nostru de viaţă apare comercializat pînă în cel mai mic detaliu, pînă în ultimul colţ al sferei private. În faţa omniprezentei transformări a tot ce e viu într-o marfă, Gregor Samsa, eroul tragic al lui Kafka, nu s-ar mai transforma într-un gîndac, ci într-un snowboard marca Shorty’s.” Marius Babias

Fiind pasionat de cărți, Alberto Manguel este ghidul perfect pentru un tur ilustrat al bibliotecilor din întreaga lume, fie ele antice sau contemporane, private sau publice, fictive sau imaginare. Biblioteca nopții este o carte de variațiuni pe aceeași temă, fiecare dintre cele cincisprezece capitole oferind o altă perspectivă: a imaginației, a identității, a ordonării, a umbrelor, a uitării etc.

Povestitor desăvârșit, Manguel își ancorează periplul în propria experiență și în propria bibliotecă, pe care a construit‑o în Franța în jurul ruinelor unui hambar din secolul al XV‑lea și în care și‑au aflat locul zecile de mii de exemplare ale iubitelor sale cărți.

„În minunata și captivanta sa carte, Manguel face ca bibliotecile să pară la fel de pline de savoare și energie ca viața însăși și nu, așa cum cred uneori oamenii, niște alternative prăfuite la aceasta.“ The Telegraph

„Cu o discursivitate pasională, Biblioteca nopții celebrează aspectul donquijotesc al iubirii pentru biblioteci.“ New Statesman

„Cartea sa, care este destinată să devină o lucrare de referință, este ingenioasă, inteligentă și captivantă. Borges ar fi fost mândru de ea.“ Die Welt

„Aproape că îl poți auzi mișcându‑se în întuneric, trecând de la un raft la altul, alegând volume la întâmplare, îngăduind ideilor să se împletească, să se contopească și să stimuleze reflecția.“ The Los Angeles Times

Musica ricercata, lucrarea pentru pian a lui Ligeti, sintetizează și reunește stiluri diferite, e un fel de istorie concentrată a muzicii – principiu organizator care l-a inspirat pe Gabriel Bebeșelea în crearea unui festival și în scrierea unei cărţi cu același titlu. Cercetând partituri originale și documente de arhivă, el scoate la iveală o reţea de legături între muzicieni născuţi pe teritoriul de azi al României (Bartók, Ligeti, Bergel) sau având tangenţe cu el (Liszt, Brahms, Joachim), și demonstrează, cu pasiune și acribie, că e o enormă greșeală să ignorăm compoziţiile nepublicate ale lui Enescu.

„V-ați pus vreodată întrebarea (inocentă) cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică? Eu da, și l-am întrebat și pe Gabriel Bebeșelea, rugându-l, dacă se poate, să-mi răspundă în scris. A făcut-o sub forma acestor 11 povestiri «muzicale».

Cunoscându-l cu ocazia Centenarului Monica Lovinescu, când, la Ateneu, a dirijat Concertul pentru pian nr. 3 al lui Beethoven, reîntâlnindu-ne apoi în repetate rânduri, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva aveam în față un puer aeternus, în sensul în care vorbește Jung despre creatorii «veșnic copii», care «înverzesc și înfloresc într-o abundență inepuizabilă», purtați în tot ce fac «pe aripile unui limbaj strălucitor».

L-am cunoscut, așadar, cum era și firesc, dirijând, parcă vrând mai întâi să-mi arate ce este muzica. Apoi, și-a amintit de întrebarea mea. Și vrând să mă ajute să înțeleg cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică, a scris această carte. Nu pot, împreună cu cititorii, decât să-i mulțumesc.“ — GABRIEL LIICEANU