Eseistică

Prefață de Dana Bădulescu

„Traducătorul lui Nichita Stănescu și-al multor alți scriitori români în limba engleză, profesorul Sean Cotter de la University of Texas at Dallas, ne surprinde cu o carte care dovedește nu doar o cunoaștere amănunțită și la zi a traductologiei, ci și o înțelegere profundă a filozofiei traducerii. Artă «minoră», ignorată de mulți, traducerea este, pentru autorul american, o chestiune culturală și politică de cea mai mare importanță. Prezența sau absența sa într-un spațiu cultural delimitează culturile «majore» de cele «minore» mai mult decât orice alt criteriu. Culturile mari nu traduc, ci produc și validează, pe când cele mici își caută validarea prin traduceri, adevărata lor producție culturală. Primele se izolează, autarhic, printr-un fel de protecționism cultural, celelalte se îmbogățesc prin osmoza multilingvistică, multietnică și multiculturală pe care traducerile o permit. Încât «minorul» și «majorul» sunt, de fapt, nu atitudini opuse, ci parteneri într-un balet complex și paradoxal. Blaga, Noica și Cioran sunt exemplificările alese de autor pentru a face mai limpezi aceste fascinante perspective. Studiile critice despre destinul și opera lor depășesc însă problematica volumului, înălțându-se cumva independente, portrete în granit dăltuite de Sean Cotter cu o siguranță care, iarăși, surprinde foarte plăcut la un autor din afara spațiului românesc. Cei trei au tradus «în limba românească», după expresia lui Blaga, nu doar scrieri – eseuri sau poeme –, ci mai ales atitudini psihologice și politice, valori etice, complexe de vinovăție, perspective de viitor. În totului tot, cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sean Cotter, licențiat în literatură engleză la Universitatea Loyola din New Orleans, a venit prima dată în România în 1994, pe când avea 23 de ani, și timp de doi ani a fost profesor de engleză la un liceu din București. În această perioadă a învățat limba română, iar după ce s-a întors în Statele Unite a urmat masteratul de științe umaniste și a devenit traducător de limba română. A obținut titlul de doctor în literatură comparată, iar în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai importanți scriitori români – Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu. Activitatea lui a fost recompensată cu numeroase premii.

Atunci cand omul isi construieste un edificiu sau cand ridica arhitecturi complexe, ele sunt imagini ale sinelui si, intr-un alt registru, el isi face autoportrete. De aceea, arhitectura este unul dintre cele mai dezbatute subiecte din Biblie si din majoritatea textelor sacre. De la gradinile fabuloase ale antichitatii, pana la cele renascentiste sau cele ale Versaille-ului, de la insula lui Thomas Morus pana la esecul cartierelor comuniste sau a experimentelor urbanistice utopice actuale, toate sunt incercari de recuperare a Paradisului pierdut, cel care ramane mereu o simpla aspiratie nostalgica.

Se spune că artiștii sunt cei care arhivează, în lucrările lor, spiritul vremii, fiind și cei care au capacitatea de a privi dincolo de nesfârșitele episoade cotidiene pentru a lua pulsul conștiinței colective. Întoarcerea către spiritualitate, către sacru și, în mod explicit, către Biserică, a generat în arta românească modernă și contemporană curente artistice majore și definitorii pentru identitatea noastră.

Cuvânt înainte de Joseph Campbell

„În câte cărți, ca editor, nu am crezut în zadar, nu mi-am pus speranțele, și pe câte nu le‑am făcut să intre în lume cu gândul de a împărtăși celorlalți bucuria și profitul lecturii lor!  Regele și cadavrul e una dintre acele cărți care, odată citite, încep să facă parte din desenul sufletului tău. O vei purta în tine toată viața și o vei așeza, ca pe bunul cel mai de preț, pe raftul cărților-bijuterii.  Neavând parte la noi de primirea pe care ar fi meritat-o, mi-a rămas ca un ghimpe în inimă. Dar, cine știe, poate că abia acum a sosit vremea acestor pagini scrise de un mare savant al secolului XX, o carte a marilor povești despre bine și rău.“ — GABRIEL LIICEANU

„Pe Heinrich Zimmer l-am cunoscut la începutul anilor ’30. Am găsit în el un om genial cu un temperament extrem de viu. Vorbeam mai ales despre mitologia indiană. În întreaga sa ființă, Zimmer a fost un puer aeternus, care, pe aripile unui limbaj strălucitor, făcea să înflorească toți mugurii din grădinile legendelor indiene. I-a împărtășit și soarta, căci tânăr moare cel ce e iubit de zei. Atât Zimmer, cât și Richard Wilhelm aveau o naivitate genială. Amândoi păreau să trăiască în realitate ca într-o lume străină, în timp ce ființa lor cea mai lăuntrică urma, neexplorată și neatinsă, linia sumbră a destinului.“ — C.G. JUNG

Bestseller Gaudeamus 2018

„Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie. În această carte, cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) și personajele lor se roagă (în ficțiune). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere și mai puternice li se transformă într-un teribil spectacol al omenescului, în momente pline de dramatism. Am ales 37 de autori din marea bibliotecă a lumii, de la Homer și Platon până la Ionesco, Cioran, N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu și am încercat să-i citesc ca și cum aș face-o pentru prima dată. Bănuiala mi s-a confirmat: m-au recucerit prin actualitate și prin câteva detalii care – mi s-a părut – schimbă totul. Punctul de pornire este întotdeauna o rugăciune din cărțile lor, iar comentariul liber prin care m-am legat de acestea trece firesc de la literatură la viață. Deși rugăciunea este un moment liric sau dramatic, cartea a ieșit preponderent epică. Adevărul este că îmi place să povestesc. Fie și cărțile din bibliotecă, fie și viețile bieților oameni, viețile eroicilor oameni care le-au scris. Precum și, iată, dialogurile lor secrete.“ — IOANA PÂRVULESCU

"Cel mai mare interpret al unei generatii care este si a lui: este si exemplul spiritual cel mai desavarsit, inaltand prin nobletea intrasigenta a unui caracter uman miraculosul privilegiu al darurilor sale divine, care-l faceau inca din adolescenta sa patrunda in cele mai adanci taine ale artei sale si sa redea, prin accente de o incomparabila elecventa si sensibilitate, cele mai inalte expresii ale gandului maiestrilor sai" - Alfred Cortot

"Muzica este o patrie, un refugiu, o credinta, o licarire de lumina. In toata imparatia lumii mele, muzica circula pretutindeni, asemenea unei ape subterane. Este mereu prezenta in viata mea, si nu am pierdut vreodata nici cea mai mica ocazie s-o onorez, s-o servesc, sa-i arat intr-un fel recunostinta pe care i-o port" - Georges Duhamel

„Să formezi o trupă e o artă, e un mod de viață...“

Thomas Ostermeier, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați regizori de teatru german la nivel internațional, ne propune în această carte un set de instrumente pentru înțelegerea și punerea în aplicare a strategiilor sale cu privire la montarea textelor dramatice.

Tradus pentru prima dată în limba română, volumul include eseurile, conferințele și manifestele fundamentale ale lui Ostermeier, precum și fotografii din mai multe surse, printre care și arhiva cu peste 140 de fotografii a lui Arno Declair, care a documentat munca lui Ostermeier la Schaubühne Berlin mai mulți ani la rând.

Studiile de caz aprofundate a două dintre producțiile sale, Un dușman al poporului de Ibsen (2012) și Richard al III-lea de Shakespeare (2015), doi autori ca două capete de pod care leagă „întâia modernitate“, elisabetană, de modernitatea „noastră“, laolaltă cu numeroasele contribuții ale actorilor lui Ostermeier și ale colaboratorilor săi cei mai apropiați, conferă acestei lucrări o notă autentică și captivantă.

Oferind o perspectivă extraordinară și bogată asupra metodelor de lucru ale lui Ostermeier, Teatrul lui Thomas Ostermeier reprezintă o resursă valoroasă atât pentru artiști, cât și pentru cercetătorii teatrului european contemporan.

„Iată singura întrebare pe care merită să o adresăm unui spectacol de teatru: este viu? Teatrul lui Thomas Ostermeier este fără îndoială. Alături de «viziunea socială» asupra lumii exterioare, la el întâlnim și o muzicalitate profundă, care depășește logica pentru a ajunge la un adevăr uman mai pătrunzător. Nerostitul, nespusul, nerezonabilul, instinctivul și incidentalul sunt permanent prezente în creația lui. Există o dimensiune poetică pe care, e de la sine înțeles, nicio carte nu o poate defini. Așa că nu căutați răspunsuri. Însă, probabil, aici, în această carte, veți regăsi descrierea unei călătorii care este deopotrivă de autochestionare și de dezvăluire a unei «metode».“ Simon McBurney

„Oferiți-o și altora: această carte poate fi un colac de salvare.“ Psychologies

O autobiografie sinceră și emoționantă în care, printr-o abordare deschisă și neținând cont de prejudecățile care înconjoară adesea depresia și anxietatea, Matt Haig reușește să transmită un mesaj de speranță cu care ar putea rezona orice cititor. Chiar dacă totul pare gri și lipsit de sens, există întotdeauna mici detalii cotidiene care ne pot colora viața, care pot aduce fericire și încredere în viitor. Autorul ne dezvăluie cum literatura, muzica, arta și natura l-au ajutat să depășească cele mai întunecate momente din viața sa.

Cu deja bine-cunoscutul său umor, în Câteva motive să iubești viața Matt Haig ne invită să prețuim fiecare clipă și să găsim motive de a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare pierdut.

„Nu este doar o carte de self-help, ci un răspuns personal, intens și creativ la o perioadă de criză profundă și relatarea felului în care un om s-a întors de pe marginea prăpastiei.“ The Guardian

 „O lectură fascinantă, plină de căldură și umor, și o celebrare vibrantă a puterii cărților de a schimba vieți.“ Sunday Times

„Cele mai vechi dintre clișee rămân și cele mai adevărate. Timpul vindecă. La capătul tunelului chiar este o luminiță, indiferent dacă o putem vedea sau nu. Și acolo se află mai multe lucruri bune decât crezi și mai multe finaluri fericite. Uneori, doar uneori, cuvintele pot să te elibereze.“ Matt Haig

Cartea oferă noi perspective radicale, atât asupra naturii artei, cât și a funcționării minții umane. Instinctul artistic fundamentează teoria artei pe datele biologiei și psihologiei evoluționiste. Gustul estetic, spune Denis Dutton, e o caracteristică rezultată din selecţia naturală şi, mai ales, din cea sexuală, adevărata forță care l-a modelat. Trăsăturile fundamentale ale artei sunt universale, plusează autorul în contra majorităţii curentelor de gândire estetică de azi. Dutton ne oferă o definiție deschisă şi laborios argumentată a artei ca realitate interculturală ce cuprinde şi capodoperele lui Leonardo da Vinci, și sculpturile triburilor din junglele Noii Guinee. După un deceniu şi jumătate de la prima ei ediție, cartea de față rămâne la fel de provocatoare. Pornind de la teoria mecanismelor „oarbe", lipsite de scop, ale evoluției, ne demostrează că arta le transcende prin cele mai complexe și trainice expresii ale originalității și subiectivității umane: capodoperele.

„Thomas Ostermeier face din prezent teritoriul sau de electie. O si spune: «Foarte putini regizori sunt interesati de ce este omul… nu in esenta sa, ci in prezentul sau.» Ostermeier purcede la aceasta analiza, legand-o mereu de datele conceptiei economice prevalente astazi. Teatrul sau ne invita sa devenim constienti de amenintarile ce planeaza asupra omului, fara sa propuna nicio perspectiva de mantuire. Teatrul lui Ostermeier isi croieste drum ca o trupa de soc in lumea noastra bantuita de nelinisti.“ George Banu

„Teatrul trebuie sa se elibereze de dorinta de a fi mereu de partea cea buna, trebuie sa infrunte realitatea. El este cel mai vechi mijloc de analiza artistica a lumii in care traieste fiinta umana, menit sa exprime receptarea lumii (a realitatii). Pentru aceasta analiza, el trebuie din cand in cand sa indure realismul, spunand iar si iar povesti despre cruzimea lumii si despre victimele ei.“ Thomas Ostermeier

Uneori simțim nevoia de a face o schimbare în viața noastră, dar nu știm de unde să începem. Ei bine, punctul de pornire s‑ar putea afla chiar în paginile acestei cărți, în care, în stilul ei simplu și direct, Brianna Wiest abordează diferite teme, întrebări și sentimente profund omenești, oferindu‑ne o nouă perspectivă asupra lucrurilor.

În timp ce parcurgem drumul vieții, urmărim să descoperim adevărul despre tot ce ne înconjoară și, mai ales, adevărul despre noi. Ușor de zis, greu de făcut, de aceea ne‑ar prinde bine o călăuză care să ne însoțească în momentele dificile. Brianna ne împărtășește impresii din propria sa călătorie, gânduri sincere legate de acceptarea de sine, vulnerabilitate, dragoste și arta de a renunța la pasiuni de moment în vederea împlinirii unui scop mai înalt.

„Cu peste un deceniu în urmă, Brianna a pornit într‑o călătorie transformatoare de autovindecare, apelând la scris ca mijloc de a‑și analiza experiențele. Scrierile sale, infuzate cu mesaje de încurajare, autoreflecție și speranță, au rezonat cu milioane de cititori.“ Booktopia

„Wiest extrage aceste adevăruri din propriile experiențe de viață și le face mai simple, fără a le subestima. Astfel, deși toți avem parte de suferință din când în când, Wiest ne dă speranță arătându‑ne cum poate fi transformată într‑o forță pozitivă.“ PANK Magazine

„Nu știu ce părere aveți voi, dar mie mi se pare absolut fascinant să fiu creatoarea propriei mele existențe, scriitoarea poveștii mele și artista operei mele de artă și voi încerca întotdeauna să dovedesc adevărul acestei idei oferind propria‑mi viață drept exemplu.“ Brianna Wiest

Unele idei avansate în volumul de față nu aparțin încă muzicologiei tradiționale. Undele temporale, importanța evenimentelor în funcție de plasamentul lor în grila metrică, bara de măsură ca vârf de undă, simetriile ce se creează în jurul acesteia, meridianele armonice și rolul lor în planul înălțimilor, reușita melodică – rezultantă a echilibrului dintre atractori, structura aritmetică a timpului muzical și cea de tip geometric din armonie, coeficientul de ocupare cu evenimente a unui segment de timp, logica discursului narativ, migrația sunetului de referință al sistemului în diferite perioade ale istoriei muzicii, căldura, luminozitatea și greutatea specifică a unui segment din cadranul tonal, asemănarea dintre muzică și jocul de șah și multe alte subiecte tratate în lucrare constituie ipoteze, viziuni personale asupra domeniului muzical, sub raport structural și funcțional. Descoperite pe parcursul câtorva decenii de practică și reflecție asupra naturii fenomenului, verificate prin numeroase experiențe, aceste idei sunt prezentate publicului pentru prima oară prin textele de față.- Mircea Tiberian

Redescoperă ce înseamnă cu adevărat odihna! Căutare a singurătății pentru unii, timp de rugăciune pentru alții, echivalată uneori cu meditația, siesta sau plimbarea... Reputatul cercetător Alain Corbin țese în minunata sa carte Istoria odihnei pânza unor realități demult uitate și le urmărește până în prezent, colorate acum de obsesiile pentru vacanțe și de îngrijorările generate de burn-out.

Metoda de investigație propusă aici se referă la: găsirea propriului EU – identificare propriei lumi și a modului unic în care privesc viața, identificarea lumii pentru care sunt făcut și descrierea propriei mele fericiri în acea lume, construirea drumului către lumea în care îmi voi putea găsi fericirea. 

Drumul Fericirii este un drum în spirală cu patru nivele ale fericirii. Ar putea fi și mai multe și m-ar bucura dacă alții vor putea vedea mai departe decât am văzut eu.

Din America până în China și de la Polul Nord la Polul Sud, cu toții vrem să fim fericiți. Nu există nimic mai presus de fericire pentru că tot ce vrem face parte din ea. Vrem bani și putere ca să fim fericiți și vrem dragoste tot ca să fim fericiți.

Dar dacă fericirea dată de Putere este efemeră, fericirea dată de Dragoste este permanentă. Dar oricare ar fi ea, adevărată sau falsă, fericirea este busola care ne arată drumul, fie el bun sau rău. Ca să-ți găsești adevărata busolă, adică propria Fericire, trebuie, mai întâi, să știi cine ești.

Nu este ușor pentru că societatea noastră Vestică ne-a convins că adevărata busolă este Puterea. Este o busolă rea pentru că Puterea mă poate face doar mai puțin nefericit, dar nu mă face fericit, mă ține legat de societate, nu-mi permite să văd și în afara ei și mă face să uit cine sunt și ce vreau.

Cartea se adresează în special tinerilor, cei care, încă, își cer dreptul la fericire, dar și românilor care, fără să știe, au deja o lume la dispoziție în care pot fi fericiți. Cartea nu se adresează celor care cred, pe drept sau pe nedrept, că și-au găsit deja fericirea.

 

„De multe mii de ani am experimentat două feluri de civilizații – cei care se leagă cu Cerul – pentru a fi fericiți, cu precădere în Est, și cei care se leagă cu Universul – pentru a nu mai fi nefericiți, cu precădere în Vest. Până acum nu am reușit să le legăm într-o fericire comună – cu toate că ideea de urbanism este de mult. De aceea, confruntarea mocnită de secole a izbucnit astăzi în forme violente.

Cartea propune un echilibrul între cele două Civilizații, mai ales că Lumea care le leagă ne este la îndemână. Pentru a înlocui lupta cu simbioza, ar trebui ca oamenii să-și caute adevărata lor fericire, cea care îi îndeamnă la simbioză și să nu se mulțumească cu  o fericire de împrumut.”

Octavian Lecca

Ceea ce mintea caută fără încetare în aceste pagini este textul-gând care nu poate fi povestit, rezumat, prescurtat sau tradus mental explicit, cu toate nuanțele descărcate, cu sensurile decriptate, cu tot eșafodajul ideatic străluminat și direct formulat.

Este o mică taină, un tezaur necunoscut ascuns printre cuvintele înșiruite în pagină, sensul se întrețese cu un lirism nativ, sintagma se structurează instinctiv, conținutul discerne domol între taină și simbol. Nu există formă directă, decantabilă, relevantă instant ori cu sens și trimitere focusate. Totul este un joc de cuvinte, realocări de înțeles în nevoia de a găsi alte sensuri, alte imagini, alte sugestii indicibile a căror unitate, venită din forța unui puzzle somat instinctiv să releve ori să sugereze, „săgetează” voit spre un cer semantic nemaicutreierat, neconsolat și veșnic neîncheiat. Astfel scrisul rămâne fereastra prin care sufletul și mintea privesc, din nou, pentru un timp, către sine și către lumea cea mare.

...

Îngândurări, învolburări, întrezăriri. Iată un titlu de carte tripartit menit să strângă sub o flamură comună, între coperțile aceluiași „răgaz”, un creuzet ideatic marcat uneori de  febrile îngândurări întrebătoare, alteori de alerte învolburări lăuntrice și nu de puține ori de întrezăriri reflexive, „turnate” în sintagme ce se străduie a le configura simbolic și scriptic. Uruitul blând  ori înverșunat al gândului curios, palpitul emoției deșteptate spontan sau contactul direct, atavic și formator cu reflexivitatea mai mult ori mai puțin contemporană dau conținut și sens paginilor scrise dintr-o nevoie lăuntrică de fiecare dată irepresibilă și copleșitoare. Acesta sunt, aici mă aflu, cu limite declarate și asumate, cu îndoieli destructurante, cu mijiri miraculoase ale binelui tămăduitor, ale frumosului cald sau ale adevărului viforos întrupat și nimic din toate acestea nu ar avea sens dacă în spatele lor nu m-ar locui neabătută nevoia de a fi eu însumi, mereu și fără rest.  Cu riscuri asumate, cu neîmpliniri prevăzute, cu neajunsuri decelate dureros și cu  rezerve și renunțări de toate culorile și de toate dimensiunile posibile. Dar și cu nemăsurata „bucurie” a gândului propriu „zidit” în cuvânt sub care nu ezit niciodată să simt cu franchețe și să semnez despovărat și neabătut.

Cristian Bădiliță se mișcă dezinvolt prin universul românesc și prin „lumi de mii de ani” de cultură, fascinând cititorul cu erudiția sa, clădită pe înțelepciunea creștinismului antic, pe lecturi beletristice  nenumărate, pe cunoașterea variatelor domenii ale științei, încât ne încântă și ne descântă inclusiv cu parfumul limbii românești. Personalitatea sa creatoare poartă în sine, prin diferitele genuri pe care le abordează, sămânța enciclopedismului și tentația polihistorilor de odinioară, a oamenilor universali, care „arau” sectoarele cunoașterii încercând sinteza sau cuprinderea întregului lumii ideale, pierdute odată cu alungarea din Paradis.

Ioan-Aurel Pop

Multipremiatul romancier israelian David Grossman, un susţinător convins al coexistenţei paşnice a Israelului şi Palestinei, nu s-a ferit niciodată să examineze relaţia complexă dintre cele două popoare. În cele unsprezece eseuri reunite în volumul de faţă, autorul analizează istoria politică a Israelului, privind cu ochi critic acţiunile guvernului şi ale clasei conducătoare a ţării sale: o ţară care îi pare astăzi mai vulnerabilă ca oricând, din cauza curentelor extremiste şi a degradării acelor valori democratice care definesc statul evreu. Reflectând asupra dinamicii care alimentează cercul vicios al violenţei, Grossman analizează inclusiv evenimentele tragice din 7 octombrie 2023, ce au reactivat un conflict care nu s-a stins niciodată şi care pare sortit să nu aibă sfârşit. Dar îşi mărturiseşte în continuare speranţa într-un viitor paşnic, în care toţi să se simtă protejaţi şi reprezentaţi în mod egal şi „să alimenteze miturile fondatoare ale comunităţilor lor fără să le eradicheze pe ale altora”.

Consumerism și cumpătare, răsfăț și abținere, trup și spirit, plăcere și abandon, abundență și grație și rafinament. Pe scurt, echilibru, respect de sine și fericire. „Când depășim măsura, cea mai mare plăcere devine cea mai mare neplăcere!“ Seneca „O grădină mică și câteva smochine, puțină brânză și, alături, trei sau patru prieteni – asta era opulența lui Epicur.“ Nietzsche, Călătorul „Rețeta pentru o viață fericită? Băi calde, coniac vechi, șampanie rece și mazăre proaspătă. “ Winston Churchill

La scurt timp după invadarea Ucrainei în 2022, întreaga lume a putut vedea prin intermediul imaginilor transmise de agenţiile de ştiri adevărata faţă a regimului Putin. Alături de alte orori, violenţa sexuală împotriva civililor ucraineni s-a dovedit a fi parte integrantă a genocidului comis de trupele ruseşti. Ea are caracter sistematic şi este chiar încurajată, iar rădăcinile folosirii violului ca armă se găsesc, afirmă autoarea, în misoginismul din care Rusia a făcut un instrument esenţial al puterii sale. În politica internă, misoginismul este utilizat de Kremlin pentru a împiedica ascensiunea la putere a femeilor. În politica internaţională, ascuns sub masca promovării valorilor tradiţionale, el constituie un mijloc de subminare a democraţiei – care nu poate exista fără participarea femeilor – şi de consolidare a regimurilor autoritare. Cu luciditate, sprijinindu-se pe analiza unor evenimente recente, pe mărturii ale victimelor, dar şi pe istoria expansiunii Rusiei, Sofi Oksanen denunţă un imperialism rusesc care a instrumentalizat misoginismul şi care a fost favorizat în trecut de indiferenţa lumii occidentale – iar în epoca noastră poate mai ales de faptul că banii oligarhilor ruşi ajung în Vest.

Noi avem foarte putin timp liber ca sa gandim; si in acelasi timp ni-l pierdem visand. Avem, de-asemenea, foarte putin timp pentru contemplatie, si ni-l pierdem in reverii. Uneori petrecem cateva ceasuri in camera noastra de lucru, sau in singuratatea unei paduri – si credem ca in acest timp ne-am regasit pe noi, am gandit si am meditat dupa voia noastra. Inexact: ne-am pierdut vremea urmarind un film mental de o covarsitoare bogatie, dar de o ingrozitoare sterilitate. N-am nutrit nici una din radacinile vietii noastre sufletesti. N-am elaborat nici o idee precisa, nu am prilejuit nici o fantezie curajoasa. Ne-am lasat pur si simplu in voia automatismelor psihomentale; am visat. „Reverie si automatism mental“ – Mircea Eliade

Tinerii antologati aici primesc cultura prin toti porii fiintei lor intelectuale cu un soi de proaspata energie a receptarii si se masoara ei insisi cu ea, ca si cum ar vrea sa vada cat au mai crescut de la o lectura la alta. Pretuirea pe care autorii o arata creatiilor cu care decid, intr-un fel sau altul, sa dialogheze este impresionanta. (...) Gasesc la acesti tineri toate marile splendori si toate inocentele greseli ale unei autentice tinereti intelectuale, ceea ce indica un viitor mai bun si mai consistent decat prezentul in care s-a afundat generatia mea. - Sever Voinescu, redactor-sef Dilema Veche

Energia spirituala, volum tiparit initial in 1919, aduna sapte dintre cele mai importante eseuri ale lui Henri Bergson (1859-1941), membru al Academiei Franceze (din 1914), premiat Nobel pentru Literatura (in 1927, ca "o recunoastere a ideilor lui bogate si incitante si a stralucitei maiestrii cu care au fost infatisate").

„Aşa ne-a fost dat: să trăim o epocă de răscruce. Fascinantă sau derutantă, în funcţie de percepţia şi gradul de adaptabilitate ale fiecărui individ. O istorie se încheie şi o alta prinde contur. Nu este sfârşitul lumii, dar e ceva ce oarecum îi seamănă: sfârşitul unei lumi. O lume apune şi se întrevăd, ca prin ceaţă, contururile nedesluşite ale unei lumi noi.“

„S-a întâmplat la un moment dat ceva ieşit din comun. Miracolul Occidentului. Ar fi putut să nu se întâmple? Cine poate şti? S-a ivit o civilizaţie altfel decât celelalte, care a împins omenirea pe drumul unde se află astăzi.Aroganţa Occidentului a fost pe măsură. În raport cu «ceilalţi», puterea lui a atins o cotă înspăimântătoare. Ne dăm seama astăzi că a fost doar o fază a istoriei. Dar a putut să pară – atât de mare ajunsese să fie distanţa – că e un dat fundamental al unei umanităţi ierarhizate.“ (Lucian BOIA)

Se sfârşeşte o lume • Cum merge istoria • Miracolul occidental • Un Occident tot mai mic • Autodeprecierea • Dispariţii: femeia şi rasele • Viaţa de apoi sau zece ani în plus • Naţiunile şi Europa • Impasul democratic • Un deficit de utopie • „Ceilalţi" • Accelerare sau ruptură? • Amestecul • Trei scenarii europene • China, şi iar China • Încălzirea globală şi Noul Nord • Scenarii blânde, scenarii rele • Într-un fel sau altminteri

Pentru a ajunge la niște „instrucțiuni de utilizare a lumii”, trebuie să înțelegem mai întâi cum funcționează lumea. Iar în acest scop, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra istoriei, să surprindem marile evoluții economice, tehnico-științifice, geopolitice, civilizaționale produse de-a lungul epocilor și să identificăm mecanismele care stau la baza lor. Doar înțelegând „mersul lumii” vom putea să facem previziuni pertinente și recomandări.
Ca prim termen al predicțiilor sale, Attali alege anul 2050. Acesta va aduce schimbări spectaculoase, așa cum o demonstrează dezvoltarea în ultimele trei decenii a telefoniei mobile și a internetului, schimbările climatice și amenințarea pandemiilor, noile migrații de populație și conflicte internaționale. Pericolele ce ne stau în față le întrec cu mult pe cele din trecut. Există totuși o cale îngustă care duce la un viitor armonios pentru toți și durabil pentru întreaga planetă: „Intenționez să dezvălui modul de utilizare a lumii și, în special, să le explic celor mai tineri că, atunci când vor ajunge la vârsta mea, ar fi posibil ca planeta să nu fi devenit un iad, că umanitatea ar putea evita tripla sinucidere care o amenință și că s-ar putea să dispunem de toate mijloacele necesare pentru ca întreaga omenire să trăiască bine, în armonie cu tot ce este viu. Cu condiția să nu mai stăm pe gânduri. Timpul ne este măsurat”.

Clima în schimbare. De la frică la realitate reflectă o stare de fapt intrinsecă a istoriei planetei noastre din ultimele 4,6 miliarde de ani. Variațiile naturale se manifestă în intervale care se întind de la decenii la milioane de ani și sunt controlate de o mulțime de factori nonantropogenici. Definiția actuală a „schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO₂ din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili.

„Profesorul Constantin Crânganu, care predă științele mediului la Brooklyn College of the City University din New York, nu este un om de știință convențional. Cei care l-au citit deja pe Contributors sau îi vor citi prezentul volum descoperă un spirit polemic, cu pasiunea de a denunța falsurile și excesele vulgatei științifice despre schimbările climatice, ca și despre alte controverse legate de mediu, cum ar fi cea din jurul oportunității explorării gazelor de șist. Nu că profesorul Crânganu ar fi un „negaționist“; dar el refuză politizarea acestor teme științifice și economice în Europa și America de Nord, politizare la care au subscris și subscriu și destui oameni de știință. Constantin Crânganu pledează răspicat și convingător pentru soluții raționale și economic viabile, nu pentru scenarii și profeții apocaliptice, cu care grupări și partide radicale copleșesc mediile de comunicare, exercitând presiuni enorme asupra cercetătorilor și a factorului politic. Clima în schimbare. De la frică la realitate denunță orice «nobilă minciună» formulată, chipurile, în vederea binelui comun; în schimb, oferă un produs pe cât de rar, pe atât de lipsit de un bun marketing în zilele noastre, fiindcă unii l-au clasat deja în rubrica «demodat» – nobilul  adevăr.“ Andrei Cornea

Operele literar-filosofice ale lui Walter Benjamin (1892–1940) se numără printre cele mai discret influente lucrări din epoca postbelică, deși abia după moartea sa și-a dobândit, în afara Germaniei natale, acea faimă și valoare pe care puțini i le-au recunoscut în timpul vieții. În prezent, se consideră că a avut una dintre cele mai pătrunzătoare și mai originale minți ale culturii central-europene decimate de naziști.
Iluminări conține două dintre cele mai cunoscute eseuri ale sale, „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice“ și „Afinitățile elective de Goethe“, precum și altele despre arta traducerii, Friedrich Hölderlin, arta povestirii, Baudelaire, Proust sau Karl Kraus, oferind cea mai bună modalitate de a pătrunde gândirea originală a lui Walter Benjamin. Iar introducerea stimulativă a lui Hannah Arendt dezvăluie modul în care viața și opera sa constituie o prismă prin care se răsfrânge realitatea timpului său, dovedind în cele din urmă existența la Benjamin a unei rare capacități de a gândi poetic, fără a fi însă nici poet, nici filosof.

„Ceea ce ghidează gândirea poetică a lui Benjamin este convingerea că, deși ceea ce este viu este supus distrugerii timpului, procesul de descompunere este în același timp un proces de cristalizare, că în adâncul mării, unde se scufundă și se dizolvă ceea ce a fost viu cândva, unele lucruri supraviețuiesc în noi forme cristalizate ce rămân imune în fața stihiilor, așteptându-l doar pe culegătorul de perle ce se va scufunda într o bună zi la ele și le va aduce în lumea celor vii — sub forma unor «fragmente de gânduri», ceva «prețios și straniu», poate chiar ca niște Urphänomene eterne.“
Hannah Arendt

Walter Benjamin, critic literar, eseist, traducător și filosof marxist german, s-a născut la Berlin în 1892, într-o familie evreiască aparţinând marii burghezii. Începând din 1912 urmează studii de filosofie, la Freiburg, Berlin, München şi Berna. Îşi câştigă existenţa publicând în presa germană a vremii. Are legături cu Şcoala de la Frankfurt, fiind însă inspirat în mare măsură de marxismul lui Bertolt Brecht și de misticismul evreiesc în viziunea lui Gershom Scholem. În calitate de critic cultural, Benjamin a preluat idei din materialismul istoric, idealismul german și misticismul evreiesc, pe care le-a combinat într-un ansamblu de lucrări reprezentând o contribuție inedită la filosofia occidentală, la marxism și la teoria estetică. Dintre cele mai importante lucrări ale sale: „Zur Kritik der Gewalt“ („Critica violenței“), 1921; „Goethes Wahlverwandtschaften“ („Afinităţile elective de Goethe“), 1924/1925; (Ursprung des deutschen Trauerspiels Originea dramei baroce germane), 1928; Franz Kafka. Zur zehnten Wiederkehr seines Todestages, 1934; Berliner Kindheit um neunzehnhundert (Copilărie berlineză la 1900), 1950.

Hermeneutica literara salveaza memoria? Felix Nicolau acrediteaza ideile culturale si istorice care hranesc coruperea identitatii, ipocrizia si falimentul umanist, radicalitatea si conformismul, distopiile de ieri si azi. Criticul se bazeaza pe felul cum luciditatea si experienta lecturii decid rafinarea vinovatiei si a imaginariilor care primejduiesc realitatea, in texte despre criza si canon, despre ambiguitatile si ironiile semiotice intr-o lume in continua miscare, din care spiritul critic a disparut. - Marius Mihet

Arthur Suciu propune o necesara analiza critica a actualului context geopolitic. Intr-o lume in care predomina parerile, adesea extreme, Simulacru si razboi ofera expertiza si o interpretare moderata a prezentului pentru o intelegere nuantata a actorilor si discursurilor dominante. - Alina Dolea

Laura T. Ilea scrie un eseu-performance, hibrid, in care coexista euforia speculatiei filosofice dezinhibate, nonacademice, cu proza de inspiratie autobiografica, interesata de sinuoasele coagulari identitare. Solutiile temporare la dilemele intelectuale par a veni dinspre optiunea pentru dialogul intercultural, care flexibilizeaza coduri si maniere de gandire, altfel spus, dinspre un nomadism existential (si teoretic totodata). Invocand faimoase mode si cotituri ale teoriei ultimelor decenii, de la directii feministe recente la noile materialisme, Laura T. Ilea se revendica nu atat de la vreo scoala critica anume, cat mai degraba de la gandirea in alerta, "de-sedentarizata", in descendenta unui scriitor neinseriabil ca Marcel Moreau, iar verva ei polemica se indreapta impotriva rigiditatii oricarui jargon stiintific, a parohialismului unor comunitati interpretative care vor sa domine scena intelectuala de astazi. - Laura Pavel