Filozofie

Vorbește despre filosofic majorității oamenilor, iar imaginea care le vine în minte ar putea fi una cu profesori ce-și mângâie bărbile lungi în timp ce reflectează la întrebări fără răspuns. Filosofia este considerată adesea o disciplină nobilă, un pic plictisitoare și inaccesibilă. Iar la prima vedere poate părea chiar copleșitoare: un ocean întins de investigații și cunoaștere.

Poți filosofa aproape despre orice: educație, religie, știință, limbaj, feminism – și lista continuă. Dar în momentul în care vei termina de citit această carte, ar trebui să cunoști diferența dintre metafizică și epistemologie, dintre filosofic politică și etică, dintre raționalism și empirism. Ar trebui, totodată, să ai cunoștințele de bază despre principalele școli de filosofic și gânditorii-cheie – un punct de pornire din care poți ulterior să-ți dezvolți propria gândire mai profundă în domeniile care te interesează.

O colecție de răspunsuri la o seamă de întrebări filosofice care frământă mințile oamenilor: de la marile întrebări ale omenirii, până la cele personale la care nu știați că trebuie să răspundeți.

Plecând de la întrebările pe care le-a primit în viața reală, în cadrul proiectului „Întreabă un filosof”, Ian Olasov ne oferă răspunsurile sale la interogații precum:
• Care este sensul vieții?
• Sunt oamenii buni sau răi din naștere?
• Este culoarea ceva subiectiv?
• Este posibilă călătoria în timp?
• Există viață după moarte?
• De unde știm că 1 + 1 = 2?

Întreabă un filosof ne arată nu doar că există o cale prin care filosofia poate deveni inteligibilă pentru fiecare dintre noi și perfect congruentă cu viața de zi cu zi, ci și că această știință ne poate transporta într-o lume dincolo de noi.

„Pornind de la mii de interacțiuni avute cu oamenii pe străzile New Yorkului, Ian Olasov a scris o carte despre curiozitățile filo¬sofice ale trecătorilor obișnuiți, care cu siguranță va încânta orice persoană pasionată de cele mai enigmatice întrebări ale vieții. M-am gândit adesea la ce fel de întrebări filosofice ar vrea să primească răspuns un om obișnuit și sunt foarte curios care ar putea fi soluțiile pentru acestea. Spre deliciul meu, Ian Olasov a conceput o lucrare care îmi va satisface ambele dorințe!”

BARRY LAM, profesor de filosofie la Colegiul Vassar din New York
și gazda podcastului „Hi-Phi Nation”

„Când a apărut cartea era la puțină vreme după apariția Tratatului de descompunere, și prietenii mei mi-au spus:

«Te-ai compromis, este insolentă, dar nu e serioasă.»

După douăzeci și cinci de ani, a apărut în ediție de buzunar și acum este cartea mea cea mai citită din Franța și Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu cel al unei cărți.“ — „Anarhie, disperare, tinerețe“, interviu realizat de LEA VERGINE în 1984

„Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură.

Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esențială.“ — CIORAN

„Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii, în sfârşit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu!" — CIORAN

„O carte de căpătâi a civilizaţiei europene.“ — ANDREI PLEŞU

„Cu ani în urmă am cumpărat o ediţie veche din Marc Aureliu care purta următoarea dedicaţie: «Să-ţi fie prieten în ceasurile grele şi să te sprijine cum m-a sprijinit pe mine.» Nu cred că i se poate face unei cărţi un elogiu mai frumos decât acest «prieten în ceasurile grele».“ — CIORAN

„Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat şi care a scris de fapt un tratat despre tehnici de ameliorare şi de ţinere în frâu a eului propriu.“ — GABRIEL LIICEANU

„O veritabilă comoară de înțelepciune, absolut exemplară și astăzi.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Filosofi cititori, chiar comentatori, ai Bibliei sunt numeroși. Ar fi nevoie de mai multe monografii pentru a epuiza „Biblia filosofilor”, a cărei varietate este ilustrată de câteva lucrări generale. În acest studiu limitat, am preferat să urmăm o cale de mijloc (via media) tematică, făcând o alegere între episoadele și pericopele scripturale care au reținut atenția filosofilor din epoca modernă. Alegerea nu a fost complet arbitrară, în măsura în care anumite texte se impuneau, precum „sacrificiul lui Avraam”. Totuși, prin forța împrejurărilor, ea este inegală, căci un anumit pasaj cu puternic impact simbolic, cum este „lupta lui Iacov”, nu a dat naștere unor dezvoltări importante. În structura ei didactică – o învățătură îi este subiacentă –, cartea ar trebui să-i intereseze pe specialiștii de ambele părți, pe studenți și pe amatorii doritori de o astfel de lectură.

Viața și acțiunea umană își ating împlinirea doar în măsura în care sînt dramatice și ele sînt cu adevărat dramatice doar în măsura în care își angajează pe deplin natura lor de creaturi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta, cred, este greutatea gîndirii lui Ioan Paul al II-lea. Evangelium vitae vorbește despre o luptă dintre bine și rău, dintre o „cultură a vieții” și o „cultură a morții a vremurilor noastre.”(EV, 28). O astfel de luptă pare, cu siguranță, să sugereze o dramă. Părerea mea este, totuși, că deși există multă agitație și mult zgomot, și uneori o violență puternică în societățile democratice de astăzi, totuși nu există nicio dramă. Această lipsă a dramei accentuează natura derivei societăților noastre către o cultură a morții. (David L. Schindler)

Proiectul intelectual al lui David L. Schindler constă în a reflecta la problemele culturii actuale pornind de la rădăcinile lor metafizice și în lumina credinței creștine a Dumnezeului trinitar. Astfel, întîlnirea dintre teologie și cultură este mereu explorată în consecințele sale antropologice și metafizice. Una dintre ideile des repetate de profesorul Schindler este că revelația lui Dumnezeu în Isus Cristos nu doar că-l revelează pe om lui însuși (Gaudium et spes 22, pasaj adesea citat și de Ioan Paul al II-lea), ci descoperă și sensul ființei înseși, semnificația ultimă a fiecărei existențe și a universului întreg. Sfințenia nu se limitează la ordinea strict spirituală, ci – prin analogie – se răsfrînge asupra totalității ființei, pînă la nivelul structurilor sale elementare: spațiu, timp, materie, mișcare. (Alin Tat)

Deși fenomenologia este în mod tradițional asociată cu anumite ramuri ale filozofiei, mai cu seamă cu estetica, existențialismul și chiar psihanaliza, Gallagher insistă asupra felului în care fenomenologia poate juca un rol productiv ca parte a practicii științifice. Pornind de la premisa fundamentală că experiența umană este modelată de fenomenul intersubiectivității, autorul susține că tendințele reducționiste ale științei ar trebui respinse și că recenta evoluție a utilizării practice și științifice a fenomenologiei poate juca un rol decisiv în acest proiect. (Vittorio Bufacchi, Colegiul Universitar din Cork)

Iată ce scrie Bertrand Dumas cu privire la calea sa teologică și spirituală, într-un mic fragment confesiv: „Parcursul meu personal (căsătoria ca vocație) și profesional, marcat de mult timp de un interes gratuit pentru teologie și de o puternică implicare în activitatea pastorală în mai multe dieceze din Franța, m-a determinat să lucrez pe teme teologice care, la prima vedere, sînt foarte îndepărtate una de cealaltă. Spiritualitate, dogmatică, pastorație… în spatele acestui eclectism aparent se află de fapt problema relației cu Dumnezeu, care a fost întotdeauna în centrul activității mele. Dar o relație care, departe de a se limita la sfera – reală – a interiorității spirituale, este dispusă să se extindă la întreaga realitate și la ființa umană.”

Și îi place să citeze acest text din Simone Weil: „Nu prin felul în care vorbește cineva despre Dumnezeu, ci prin felul în care vorbește despre lucrurile pămîntești putem discerne cel mai bine dacă sufletul său a trăit în focul iubirii lui Dumnezeu. Acolo unde nicio deghizare nu e posibilă.” (Simone Weil, Cahiers de New York et de Londres: la connaissance surnaturelle. Juillet 1942-juillet 1943, Coll. « Œuvres complètes » t. VI, vol. 4, Paris, Gallimard, 2006, p. 189)

Preocupările sale teologice merg în două direcții: pe de o parte, teologia vieții spirituale/mistice pornind de la gîndirea lui Henri de Lubac despre care a scris și teza de doctorat (Teologie și mistică la Henri de Lubac); pe de altă parte, antropologia conjugalității și teologia sacramentului căsătoriei. Această dublă axă vizează configurarea unui teritoriu în care să fie puse în discuție reprezentările unei spiritualități cu adevărat catolice, adică una care să îmbrățișeze chiar și obișnuitul vieții conjugale.

Voi termina citîndu-l din nou pe autorul nostru: „În acest context, lucrez la un studiu care contestă paradigma dominantă de pînă acum a Tradiției catolice, și anume presupusa superioritate spirituală a stărilor de viață ale ministerului hirotonit și ale vieții consacrate față de căsătorie.” Un proiect îndrăzneț, fără doar și poate. (Alin Tat)

Ediție bilingvă

Studiu introductivde Cristian Bejan

„Cei doi înţelepţi, cei mai mari, ai Antichităţii crepusculare: Epictet și Marc Aureliu, un sclav și un împărat.” (Emil Cioran)

„Cu Epictet, Porticul ajunge să demonstreze concret faptul că până și un sclav poate să fie filosof și poate să rămână liber mult mai mult decât oamenii liberi, în sensul comun al termenului, și anume liber în spirit.” (Giovanni Reale)

„Desigur, Epictet consideră, în termeni foarte stoici, că omul trebuie să se supună sorţii sale. Manualul îl îndeamnă pe cititorul său: nu cere ca ceea ce survine să se petreacă cum vrei tu, ci dorește ceea ce se întâmplă așa cum se întâmplă, căci astfel vei duce o viaţă fericită.” (Eugen Cizek)

„Epictet, așadar, promovează o filosofie dinamică și fortificatoare, bazată pe cercetarea naturii, pe cunoașterea de sine și pe libertatea asumată, în cadrul determinismului cosmic și social. De aceea, Epictet este un filosof peren și contemporan cu noi.” (Traian Diaconescu)

„Considerat alături de Seneca și Marcus Aurelius cel mai de seamă reprezentant al ultimei perioade a stoicismului, numită și «stoicismul imperial», Epictet face parte din categoria filosofilor care, în ciuda faptului că nu au lăsat nimic scris, au avut un impact deosebit asupra filosofiei antice. Dialogul cu maestrul, așa cum apare el în Conversaţii, se dovedea a fi un exerciţiu spiritual care se practica în grup și care invita la examenul de conștiinţă, la atenţie asupra sinelui, pe scurt, la faimosul «Cunoaște‑te pe tine însuţi!», la un raport de la sine la sine, care este fundamentul oricărui exerciţiu spiritual. În aceste dialoguri, să te cunoști pe tine însuţi reprezintă fie să te cunoști ca iubitor de înţelepciune, fie să descoperi în fiinţa ta ceea ce este cu adevărat al tău, fie să‑ţi cunoști adevărata stare morală, adică să‑ţi examinezi propria conștiinţă. Atunci când Epictet iniţiază un dialog cu un discipol, acesta nu devine un expozeu teoretic și dogmatic, ci un examen concret și practic, întrucât nu este vorba de expunerea unei doctrine, ci de îndrumarea interlocutorului spre o atitudine mentală. Dovedindu‑se un adevărat exerciţiu spiritual, dialogul cu Epictet îl conduce – discret, dar sigur – la convertire pe interlocutorul său, cu condiţia ca acesta să‑și dorească cu adevărat să dialogheze, adică să‑și dorească în mod real să găsească adevărul.” (Cristian Bejan)

„Omule, tu ai o facultate de a alege, care în mod natural nu poate fi împiedicată și nici supusă vreunui obstacol. Acest lucru este scris aici, în măruntaie. Eu ţi-l voi demonstra mai întâi în ceea ce privește domeniul asentimentului. Poate oare cineva să te împiedice să-ţi dai asentimentul unui lucru adevărat? Nimeni. Poate oare cineva să te forţeze să accepţi falsul? Nimeni. Vezi că în acest domeniu alegerea ta deliberată este de neîmpiedicat, nesupusă nici unui obstacol și lipsită de capcane. Ei bine, în domeniul dorinţei și al impulsului, lucrurile stau altfel? Cine poate să învingă un impuls, dacă nu un nou impuls? Cine poate să învingă o dorinţă sau o aversiune, dacă nu o nouă dorinţă și o nouă aversiune?” (Conversaţii, I, 17, 21-24)

Convorbirea unui filosof creştin cu un filosof chinez asupra existenţei şi naturii lui Dumnezeu este testamentul filosofic al lui Nicolas Malebranche, socotită multă vreme drept cea mai bună lucrare a autorului datorită perfecţiunii doctrinei şi a metodei originale de a filosofa. Este o piesă importantă în „cearta riturilor”, o polemică ce a zguduit Europa creştină şi intelectuală a veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea cu privire la asemănările şi deosebirile dintre creştinism şi gândirea chineză. În faţa atitudinii laxe a iezuiţilor care preiau în scopuri misionare elemente şi practici din religiile asiatice, dominicanii şi franciscanii găsesc sprijin pentru poziţia lor rigoristă în pana celui mai puternic metafizician al vremii. Spre deosebire de Pascal, care participă şi el la campania împotriva unei viziuni prea creştine asupra învăţăturilor lui Confucius, Malebranche se ridică deasupra oricărei referinţe istorice sau anecdotice, fie ea şi biblică, pentru a trata doar problemele Raţiunii universale şi ale receptării Fiinţei dincolo de particularisme culturale. Alăturarea răspunsurilor purtătorilor de cuvânt ai misionarilor iezuiţi face dreptate dacă nu unei viziuni filosofice comparabile ca maiestate, cel puţin unei practici de deschidere culturală remarcabile.

Claudiu Gaiu

Prima istorie a filosofiei într-un singur volum care acoperă atât tradițiile occidentale, cât și cele orientale — o lucrare de referință prestigioasă și accesibilă, de la unul dintre cei mai străluciți gânditori de azi.

Povestea filosofiei este una epică: o explorare a ideilor, a viziunilor și învățăturilor unora dintre cele mai creative minți cunoscute omenirii. De la lucrarea lui Bertrand Russell publicată în 1945, nu a mai apărut o istorie atât de cuprinzătoare și plăcută, într-un singur volum, a acestei mari călătorii intelectuale. Cu o claritate și o eleganță aparte, A.C. Grayling poartă cititorul de la epoca lui Buddha, Confucius și Socrate până la dominația creștinismului asupra gândirii europene, din Renaștere și Iluminism până la Mill, Nietzsche, Sartre și, în sfârșit, la filosofia de astăzi. Și pentru că povestea filosofiei este incompletă fără a menționa marile tradiții filosofice din India, China și lumea arabo-persană, el oferă și un studiu comparativ al acestora. Util pentru studenți și revelator pentru cititorii de filosofie, Grayling acoperă epistemologia, metafizica, etica, estetica, logica, filosofia minții, filosofia limbajului, filosofia politică și istoria dezbaterilor, prezentând atât ideile unor filosofi celebri, cât și pe cele ale unor gânditori influenți mai puțin cunoscuți. De asemenea, el se întreabă ce am învățat din toată această poveste uimitoare și ce progrese sunt încă de făcut.

Un salutar eseu filosofic în aceste vremuri în care tindem să ne retragem în noi înșine.

În tradiția celorlalte două eseuri de filosofie practică ale sale, Virtuțile eșecului și Încrederea în sine. O filosofie, Charles Pépin ne propune o nouă carte profundă și revelatoare despre întâlniri providențiale.
De ce anumite întâlniri ne fac să simțim că renaștem? Cum să ne deschidem către cei care ne vor ajuta să trăim mai intens, să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine?
Întâlnirea — romantică, amicală, profesională — nu este o experiență întâmplătoare în viețile noastre. În miezul existenței noastre, cuvânt a cărui etimologie latină, ex-sistere, înseamnă „ieșirea din sine însuși“, se află această mișcare spre exterior, această nevoie de a ajunge la celălalt. Aventura întâlnirii nu este una lipsită de riscuri, însă datorită ei simțim că ne trăim viața din plin.
De la Platon la Christian Bobin, trecând prin romanul Frumoasa Domnului al lui Albert Cohen sau prin filmul Podurile din Madison County, regizat de Clint Eastwood, Charles Pépin invocă operele filosofilor, scriitorilor și cineaștilor pentru a ne dezvălui puterea întâlnirii, văzută ca un moment de grație.
Analizând câteva povești complexe de dragoste sau prietenie — Picasso și Éluard, David Bowie și Lou Reed, Voltaire și Émilie du Châtelet —, autorul ne demonstrează că orice întâlnire adevărată este în același timp o descoperire a sinelui și o redescoperire a lumii.

Prefață de Ștefan Aug. Doinaș

Miez al întregii filozofii a lui Martin Buber, Eu și Tu (Ich und Du, 1923) este una dintre scrierile care au marcat secolul XX și gândirea occidentală, inaugurând așa-numita „filozofie a dialogului“, formă de existențialism religios care pune în centru atât comunicarea interumană, cât și comunicarea cu Dumnezeu. Pornind de la axioma de bază „La început este relația“, Buber formulează câteva propoziții ce pot ține loc de îndreptar pentru omul generic pornit să străbată drumul vieții: orice om (orice Eu) este menit unei relații-întâlnire cu altul care e Tu-ul său înnăscut; omul accede la Tu prin Eu, față-n față, iar Eu-Tu e acel interval născut între oricare Eu și oricare Tu dialogând în spirit; relațiilor deschise Eu–Tu – inclusiv relația cu Eul-izvor etern al lumii care e Dumnezeu – li se alătură relațiile Eu–Acela, dialogul nostru permanent cu lumea și cu toate obiectele experiențelor trăite.

„Mai mult «magistru spiritual» decât creator al unui sistem de gândire, mai mult «înțelept» – de tip socratic – decât filozof, Martin Buber este o personalitate marcantă a secolului nostru, situată la o confluență de credințe, practici și atitudini spirituale care ne solicită încă puternic: creștinismul și iudaismul, religia și știința, sacrul și profanul, fenomenologia și existențialismul.

Eu și Tu constituie – prin chiar aspectul ei grafic, textul fiind adesea dispus într-un fel de versete – o adevărată «biblie a întâlnirii și dialogului», în care expresia îmbracă uneori haina aforisticului, iar fervoarea meditației atinge valori artistice.“ — ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

Ca diplomat la Florența, în tumultuoasa perioadă de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, Niccolò Machiavelli știa cât de brusc poate să se înalțe și să se prăbușească o carieră politică. Principele, manualul său realist și pragmatic despre putere, l-a făcut celebru și a rămas controversat până astăzi. Principele a șocat Europa la data publicării sale (în 1532, la cinci ani după moartea autorului) prin susținerea tacticilor lipsite de scrupule în scopul de a dobândi puterea absolută și prin respingerea moralității convenționale. Cum poate un lider să se mențină puternic și autoritar, dar în același timp să le inspire loialitate celor care îl urmează? Când este necesar să încalce regulile? Este mai bine să fie temut decât iubit? Examinând regimuri și conducători din întreaga lume și de-a lungul istoriei, de la împărații romanii la papii din vremea Renașterii, de la Hannibal la Cesare Borgia, Machiavelli răspunde acestor întrebări într-un tratat care își păstrează până astăzi puterea de a indigna, dar și de a da lecții practice.

Ediție de Henry Hardy și Aileen Kelly, cu o introducere de Aileen Kelly

Ediția a doua, revizuită de Henry Hardy, cu un glosar de Jason Ferrell

Cele zece eseuri din Gânditorii ruși sunt o investigație lucidă și pătrunzătoare asupra istoriei și gândirii ruse. Meditând la impactul pe care ideile și lucrările celor mai de seamă scriitori și filozofi ai Rusiei l-au avut nu doar asupra culturii acestei țări, ci și asupra culturii universale, Isaiah Berlin analizează deopotrivă contextul social și politic din care s-au ivit mari minți ale secolului al XIX-lea, precum Herzen, Bakunin, Turgheniev, Bielinski ori Tolstoi. Fenomenul intelighenției ruse, arată Berlin, a contribuit decisiv la marile schimbări sociale ale lumii, cu reverberații până-n ziua de azi.

„Cea mai strălucită și mai fascinantă minte a vremurilor noastre.“ — ARTHUR SCHLESINGER JR.

„Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filozofice, istorice și politice îmi par revelatoare și instructive… Puțini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viața – viața individului în societate, viața societăților în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienței cotidiene. În numeroasele sale eseuri despre teme, scriitori și gânditori ruși (între acestea cele dedicate lui Tolstoi, Turgheniev ori admiratului său model, liberalul Aleksandr Herzen), Berlin dă dovadă de dezinvoltură și de cunoaștere profundă.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate… Un spirit extraordinar, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală. Unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai timpurilor noastre.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

AUTOARE DISTINSĂ CU KYOTO PRIZE IN ARTS AND PHILOSOPHY, BERGGRUEN PRIZE ȘI HOLBERG PRIZE

„Aristotel, Epicur, Lucrețiu, Cicero, Seneca – cu toții au asumat, în moduri diferite, o agendă terapeutică, socotind că numai cultivând de-a lungul întregii vieți arta argumentării și respectul pentru rațiune putem obține lucrurile bune la care năzuim… Ideea unei filozofii practice și pline de compasiune – cultivată de dragul oamenilor, preocupată de cele mai profunde nevoi și dileme ale lor, în intenția de a-i scăpa de suferință și de a-i ajuta să prospere —, această idee face ca studiul eticii elenistice să fie captivant pentru un filozof interesat de legătura filozofiei cu lumea. Nutresc speranța că această carte, deschizând întreaga tematică a argumentării filozofice terapeutice privitoare la emoțiile și pasiunile din viața oricărui om (iubire, frică, mânie, milă etc.), va aduce roade bogate.“ — MARTHA C. NUSSBAUM

„Deopotrivă înțeleaptă și spirituală, critică și empatică, socratică și nu lipsită de umor, cartea se dovedește un ghid literar extraordinar de atașant. Un bun sfetnic pentru viață.“ — PETER GREEN, New Republic

„Puține cărți din modernitate au contribuit atât de mult precum studiul Marthei C. Nussbaum la revalorizarea filozofiei elenistice. Captivantă și scrisă cu admirabilă elocință, Terapia dorinței ne încântă cu pasaje întregi de o intensitate aproape lirică, fiind un remarcabil tur de forță literar și filozofic.“ — DAVID SEDLEY, Times Literary Supplement

„Nu există destulă suferință în lume? Pare-se că nu, după sfințenie. Nu există sfințenie fără voluptatea durerii și fără un rafinament pervers al chinului. Nu știi aprecia seninătățile decât după ce ai frecventat sfinții. Exasperat de ei, cerul nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfințenia. Un viciu al cerului.“ — CIORAN

„Dacă esențele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor. Să știi că lupți numai pentru amăgiri și că pentru esențe n-are rost să faci sacrificii presupune atâtea lucidități, atâtea rostogoliri și atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu și de la o supremă umilință.“ — CIORAN

„În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului. Unde sunteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să-mi sfâșii amarul și să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!“ — CIORAN

La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor.

„Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nici o artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau supersti?ios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește.“ — DENIS DIDEROT

„Văd că filozofii pyrrhonieni nu-și pot prezenta doctrina generală în nici un fel de rostire: lor le-ar trebui un nou limbaj. Al nostru e alcătuit în întregime din propoziții afirmative, care lor le sunt de tot nesuferite. Astfel, când rostesc «Mă îndoiesc», sunt strânși numaidecât cu ușa pentru a fi făcuți să accepte că măcar de un lucru sunt siguri și-l cunosc, anume că se îndoiesc. De aceea au fost siliți să caute scăpare într-o comparație cu medicina, fără de care poziția lor ar rămâne de neînțeles: când spun «Nu știu» sau «Mă îndoiesc», declară că propoziția se elimină și ea împreună cu restul, la fel ca rubarba, care împinge afară scursurile dăunătoare, eliminându-se și ea în același timp. Această idee e înfățișată mai convingător printr-o întrebare: «Oare ce știu?», pe care am așezat-o ca deviză a unei balanțe.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Pe copertă: Licorna la fântână, detaliu (din seria „Tapiseriile licornei“), 1495–1505, Metropolitan Museum, New York

A trăi înseamnă să poți supraviețui strivit între două imagini despre tine: a ta și a celorlalți.

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“

„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărât să le public.“ — GABRIEL LIICEANU

Pe copertă: Alfred Rethel (1816–1859), Studiu de drapaj (detaliu)

Cea mai evidentă manifestare a puterii constă în sistemul ei carceral, iar cea mai eficientă procedură a acestuia rezidă în supravegherea continuă, al cărei scop este acela de a modifica personalitatea deținuților, de a-i face docili. Astfel, de-a lungul istoriei recente, pedeapsa corporală a fost înlocuită cu una psihică, mult mai subtilă și de multe ori mai dură. Dar, așa cum observă Michel Foucault, lucrurile nu se opresc aici. Pe de o parte, închisoarea rămâne un loc în care delincvența se perpetuează, uneori chiar cu complicitatea supraveghetorilor înșiși, iar pe de altă parte, modelul tehnicilor disciplinare aplicate infractorilor a fost preluat în alte locuri în care se exercită controlul: școli, companii, spitale. Totul e vizibil, așadar, dreptul la intimitate e încălcat.

Prezentare de Ion Ianoşi

Cele opt Scrisori filozofice către o doamnă redactate în franceză alcătuiesc opera capitală a lui Piotr Ceaadaev, unul dintre întemeietorii gândirii filozofice ruse moderne, inclus convențional în gruparea „occidentalistă“, opusă celei „slavofile“. Publicarea „Scrisorii întâi“ în Rusia, în 1836, a provocat un imens scandal. Învinuit de antipatriotism și declarat nebun, Ceaadaev a fost ținut sub pază polițienească și supraveghere medicală, în domiciliu forțat, având interdicția, până la sfârșitul zilelor, de a-și mai tipări scrierile. Așa se face că manuscrisele Scrisorilor filozofice, descoperite târziu în arhivele rusești, au fost publicate în integralitatea lor, în originalul francez, abia în a doua jumătate a secolului XX. Prima lor ediție românească a apărut la Humanitas în 1993.

„Piotr Iakovlevici Ceaadaev este unul dintre primii intelectuali din istoria modernă a Rusiei, acei gânditori curajoși care s-au opus statului autocratic și violenței acestuia prin puterea minții și prin curajul lor personal. Ceaadaev a analizat fără încetare societatea rusă din vremea sa și a atribuit Bisericii și Ortodoxiei o responsabilitate decisivă pentru înapoierea țării. Rusia a fost o «pată albă în dezvoltarea spiritului». Europenizarea în timpul lui Petru cel Mare a fost văzută ca o simplă formă fără fond. Adevărata civilizație nu ajunsese în Rusia. Pentru aceste teze, Ceaadaev a fost unul dintre primii intelectuali declarați nebuni de către regimul țarist ‒ mulți alți intelectuali din istoria modernă a Rusiei aveau să împărtășească această soartă.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparținem nici uneia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului, și nu avem tradițiile nici ale unuia, nici ale celuilalt. Situați parcă în afara timpului, educația universală a speciei umane pe noi nu ne-a atins.“ — PIOTR CEAADAEV

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.

„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“

Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORII

VLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU

Ştiinţa voioasă este rodul experienţei lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit a infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare şi a reuşit să afle în sine, într-un sfârşit, speranţa însănătoşirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoşi pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reuşeşte să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenorociri, când se întoarce din această lume a suferinţei îmbogăţit cu nemaiauzite cunoştinţe? Un astfel de filozof nu mai vrea să afle adevărul cu orice preţ, adevărul pur, despuiat de orice urmă de aparenţă. Şi nu întrucât e schilodit de prea apăsătoare încercări, ci pentru că ştie că acest adevăr nu există – dimpotrivă, e un adevăr clar, distinct şi sterp. Dacă cel ars la foc de lemn verde nu s-a transformat încă în scrum, cunoaşterea sa a dobândit un alt fel de profunzime, una veselă. El ştie acum să desluşească jocul voios al formelor apolinice ale naturii pe fundalul adâncului ei dionisiac, şi nu mai vrea să sfâşie grăbit, neghiob, vălul de forme care-i ascunde taina.

Marea sănătate. – Noi cei noi, fără de nume, greu de înţeles, noi prea devreme născuţii unui viitor încă nedovedit avem nevoie, pentru un ţel nou, şi de un mijloc nou, anume de o sănătate nouă, mai viguroasă, mai şireată, mai rezistentă, mai îndrăzneaţă, mai veselă decât au fost toate sănătăţile până acum. (Friedrich NIETZSCHE)

Valorile, ideile după care s-au călăuzit îndeobşte filozofii apar în această operă târzie a lui Nietzsche drept idoli, drept zei care au încremenit într-o eternitate stătută şi a căror evoluţie pe scena lumii, prin urmare, s-a încheiat. Filozoful lucid, înţelegând oboseala bolnăvicioasă a spiritului vremii, are atunci drept imperativ anunţarea, adică grăbirea sfârşitului acestui spirit. Un exemplu paradigmatic de idol, lumea adevărată, lumea ideilor lui Platon, s-a retras treptat în sine, a ajuns inaccesibilă, indemonstrabilă, incognoscibilă, iar pentru om a devenit o idee nefolositoare, superfluă. Lichidarea ei este un imperativ. Dar, odată acest idol lichidat, ce lume mai rămâne? Cea a aparenţei, cea în care simţurile îşi subordonează raţiunea, iar corpul e mai valoros decât intelectul? Însă „odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă“! Acesta, ne spune Nietzsche, e ceasul lui Zarathustra, vestitorul unei lumi noi, aflată dincolo de opoziţia dintre lumea aparentă şi lumea adevărată. Ca să poată fi înţeles mesajul lui Zarathustra, e necesară demascarea idolilor. Altfel spus, pentru a înţelege Aşa grăit-a Zarathustra trebuie să te pregăteşti descifrând sensul Amurgului idolilor.

„Azi nu mai cunoaştem milă faţă de noţiunea de «liber arbitru»: ştim prea bine ce-i aceasta -tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face ca omenirea să devină «responsabilă» în sensul ei, adică de a o face dependentă de sine... Prezint aici doar psihologia a tot ce înseamnă «a face răspunzător».“ (Friedrich NIETZSCHE)