Filozofie

Structurată în zece părți – Amoralistul, Subiectivismul: reflecții inițiale, Interludiu: relativismul, Subiectivismul: alte reflecții, „Bun”, Binele și rolurile, Standardele morale și trăsătura distinctivă a omului, Dumnezeu, moralitate și prudență, Care este obiectul moralității? , Utilitarismul – la care se adaugă Prefața la această ediție și la ediția „Canto”, cartea reprezintă o propedeutică în studiul filosofiei morale și cuprinde, într-un mod sintetic, problemele centrale ale acestei discipline.

Moralitatea. O introducere în etică s-a dorit să fie un semnal de alarmă asupra sterilității discuțiilor morale, axate pe probleme meta-etice despre natura judecății morale, despre posibilitatea cunoașterii morale, ș.a.m.d.; abordare ce a dominiat o bună perioadă de timp această ramură a cercetării filosofice, în detrimentul discuțiilor despre chestiuni etice de ordinul întâi, cum ar fi avortul, feminismul sau subnutriția. Deși în prezent, filosofia morală nu mai igonoră problemele etice de ordinul întâi, lucrarea lui Bernard Williams rămâne actuală, tocmai prin faptul că filosoful acordă o mare atenție identificării unui „stil” al filosofiei morale și al fenomenelor morale, în sine, așa cum sunt sesizate în propria experiență și imaginație.

Potrivit autorului, în Prefața la ediția „Canto”: „La începutul cărții de față vorbesc despre problemele găsirii unui stil al filosofiei morale. Cred și acum că aceste probleme sunt reale și, totodată, că filosofia morală antrenează asemenea chestiuni într-o măsură mai mare decât multe alte arii ale filosofiei.

(...)

Filosofia ne îndeamnă (poate mai insistent acum decât atunci când am scris aceste rânduri) să ne întrebăm dacă ceea ce spunem în domeniul moralității este adevărat. Un lucru pe care l-am simțit scriind lucrarea de față și pe care îl simt și acum, încă mai acut, este că e vital să nu uităm și o altă întrebare legată de moralitate și de filosofia moralei – cât de sincer sună ceea ce spunem”.

„Sensul vieții vine din noi, nu e un dar din afară; el întrece cu mult în frumusețe și stăruință orice rai la care oamenii au putut vreodată visa sau tânji”.

(Richard Taylor)

Viața are sau nu un sens? Ce răspunde teoria creștină la această întrebare? Dar cea științifică? Este posibilă viața după moarte? Iată întrebările la care toți cei pasionați de filosofie pot găsi un răspuns, citind acest volum.

Gânditori de renume –  precum R. Taylor, J. Wisdom, J. Huxley, A. Grzegorczyk și C.J. Ducasse –  prezintă, în această carte, unghiuri filosofice distincte din care problema sensului vieții poate fi privită.

„Perspectiva filosofică în general e aceea a analizei conceptuale, a explicației raționale și argumentării, a încercării de a clarifica gândurile noastre cu privire la un asemenea subiect asociat îndeobște cu sentimentul, cu credința irațională, cu inefabilul. Reflecțiile incluse în acest volum nu reprezintă un răspuns definitiv; ele sunt doar reperele unui început”.

(Valentin Mureșan)

Mezinul Iisus a reprezentat un caz cu totul aparte în familia Sa, prin combinația nefericită  dintre un fizic firav, neascultarea celor mari, temperamentul  coleric și o natură  psihologică ambițioasă; reacția de prestigiu a autorității materne și a fraților Săi mai mari  a dus la  izolarea Lui  într-un anturaj  lipsit de afectivitate, ce dorea să-I neutralizeze impulsul dominator; așa a luat naștere, în sufletul Său chinuit, complexul de inferioritate insuportabil, pe care organul Lui psihic l-a supracompensat cu o aspirație către putere și superioritate cum nu s-a mai văzut vreodată;  iar ostilitatea față de mamă, frații mai mari și comunitatea din Nazaret a ars  nestinsă în inima Sa.   

Alexandru Bulandra

Fiind o carte universalista, Epoca ratiunii sustine existenta religiei naturale si pune in discutie structura intregii religii organizate. Scrisa si distribuita initial sub forma de pamflet, ulterior cartea a fost publicata in doua parti. Aici Paine isi formuleaza credintele personale, discutand in stilul sau unic ideea de ratiune si cea de revelatie, analizand totodata Biblia si influenta exercitata asupra societatii de religia organizata. Prin explorarea unor subiecte precum religia naturala, critica institutiilor religioase corupte si distinctia dintre rationalitate si credinta oarba in supranatural, aceasta carte constituie un ghid pentru ganditorii spirituali constienti si liberi.

Presarand textul cu intrebari retorice si repetitii, Paine isi incurajeaza cititorul sa completeze in mod independent perspectivele si argumentele pe care le prezinta, deoarece autorul nu doreste sa iși impuna propriile credinte. Epoca ratiunii ne indeamna sa il cautam pe Dumnezeu de unii singuri, acolo unde se manifesta el cel mai limpede: lumea naturala. Fiind o critica meticuloasa si convingatoare a dogmelor si credintelor irationale, precum si un indemn catre folosirea propriei ratiuni, cartea lui Paine poate fi considerata atat un puternic manifest al deismului, cat si un reper pentru actuala societate seculara.

***

„Paine nu sovaie de la prima pana la ultima pagina. Iti ofera gandurile sale sincere, iar gandurile sincere sunt intotdeauna valoroase. Epoca ratiunii ne-a liberalizat pe noi toti. A asezat argumente pe buzele oamenilor, a pus Biserica in defensiva, i-a dat taranului posibilitatea sa-l incolteasca pe preot, a facut lumea mai inteleapta si Biserica mai buna, a luat puterea din amvon si a impartit-o intre banci.”
                                                                                                                                                                                        Robert Ingersoll
                                                                                                                                                                                        „Oratie lui Thomas Paine”

„Cand drepturile si ratiunea sunt supuse unor atacuri mascate sau deschise,viata si scrierile lui Thomas Paine vor face mereu parte dintr-un arsenal pe care ar trebui sa ne bazam.”
                                                                                                                                                                                        Christopher Hitchens

„Istoria conflictului dintre religie si stiinta, lucrare ambitioasa si incitanta, a beneficiat pana acum de nu mai putin de cincizeci de editii si de traduceri in peste zece limbi. Teza conflictului ireconciliabil dintre cele doua moduri epistemologice, stiinta pe de o parte, ce reprezinta cunoasterea de tip rational a realitatii inconjuratoare (a naturii), apeland la logica matematica, observatie si experiment, si religia de cealalta parte, ce postuleaza existenta unei alte realitati, transcendente, infinit mai importante decat cea empiric cognoscibila, la care omul poate avea acces numai prin revelatie si prin intermediul unor scrieri considerate sacre, e formulata de autor inca din prefata: «Istoria Stiintei nu e o simpla consemnare a unor descoperiri izolate: e o poveste a conflictului dintre doua puteri antagoniste, forta expansiva a intelectului uman, pe de o parte, si compresia generata de credinta traditionala si de interesele omenesti, pe de alta parte».”

Ovidiu Morar

„Este oare surprinzator ca numarul celor ce au o stima scazuta fata de opiniile Bisericii a crescut atat de repede? Cum poate fi privit ca un ghid valabil pentru lumea invizibila ceva care greseste de atatea ori in cea vizibila? Cum poate da incredere in lumea morala sau spirituala ceva care a esuat atat de evident in cea fizica? Nu e posibil sa consideri aceste fapte conflictuale drept «umbre goale», «nascociri desarte», «fictiuni ce provin dintr-o cunoastere fals numita astfel», «erori ce au aparenta inselatoare a adevarului», asa cum le stigmatizeaza Biserica. Dimpotriva, ele sunt martori severi ce depun o marturie categorica si ireprosabila impotriva pretentiei ecleziastice de infailibilitate si fixeaza condamnarea ignorantei si orbirii ei.”

„Se apropie clipa cand oamenii vor trebui sa faca alegerea intre religia inerta, imobila si Stiinta in continua avansare – religia, cu consolarile ei medievale, Stiinta, care presara neincetat binefacerile ei materiale pe cararea vietii, inaltand soarta omului in aceasta lume si unificand speta umana. Succesele ei sunt substantiale si de durata. Insa gloria pe care catolicismul ar putea-o castiga de pe urma unui conflict cu ideile materiale e, in cel mai bun caz, cea a altor meteoriti ceresti cand ating atmosfera pamantului – efemera si inutila.”

John William Draper

Volumul de fata cuprinde doua texte fundamentale din opera marelui filosof scotian: Dialoguri asupra religiei naturale - unde Hume pune in discutie mai multe argumente filosofice importante in favoarea existentei lui Dumnezeu, printre care argumentul teleologic si cel cosmologic - si Istoria naturala a religiei, in care cerceteaza originea credintei si apoi urmareste dezvoltarea acesteia de la politeism la monoteismul dogmatic. Reunite, aceste doua opere constituie cea mai zguduitoare critica la adresa argumentelor si dogmelor religioase intreprinsa vreodata de un filosof. Relevanta acestor doua texte in dezbaterile actuale din domeniul filosofiei si antropologiei moderne sunt o marturie a influentei si fertilitatii gandirii unui autor care a scris un capitol important din cercetarea si intelegerea religiei ca fenomen natural.

***

„€žCe nobil privilegiu pentru ratiunea umana sa ajunga la cunoasterea fiintei supreme si, pornind de la lucrarea vizibila a naturii, sa poata infera un principiu atat de sublim cum este creatorul! Dar sa consideram si reversul medaliei. Sa aruncam o privire asupra majoritatii popoarelor si epocilor. Sa examinam principiile religioase care au dominat de fapt in lume. Cu greu vom ajunge la convingerea ca sunt altceva decat visele unor oameni bolnavi. Sau poate le vom considera mai degraba niste fantezii jucause.”€

David Hume

Această nouă manieră de difuzare a filosofiei, istoriei, artei și literaturii chineze în alte spații de gândire și simțire, prin intermediul proiectului „Concepte-cheie din gândirea și cultura chineză”, merită recunoaștere. Remarcabila cultură chineză clasică a contribuit la redobândirea încrederii în culturala națională, după o perioadă îndelungată, de la Războaiele Opiului până în prezent, în care aceasta fusese pierdută. Lipsa încrederii în propria cultură înseamnă moartea spiritului național chinez, fapt care duce la anihilarea deplină a încrederii în perspectivele noastre de dezvoltare.
(Zhang Qizhi – directorul Institutului de Cercetare destinat culturii și gândirii chineze din cadrul Universității de Nord-Vest; profesor la Universitatea Qinghua și la Universitatea de Nord-Vest)

Filosoful german Hans-Georg Gadamer a spus la un moment dat că nu e de la sine înțeles dacă cineva are sau nu abilitatea de a asculta. Iar Goethe și-a lăsat unul dintre personajele principale feminine să declare că nu e de la sine înțeleasă nici abilitatea de a vedea. Ce înseamnă „a înțelege”? Aceasta este o întrebare esențială pentru modernitate și se aplică foarte bine atunci când se referă la termeni pe care îi folosim în mod curent. Termenii din limba chineză prezintă un grad mare de dificultate, fiindcă sunt posesorii unei istorii îndelungate. Deseori, asta face găsirea unor traduceri adecvate o misiune imposibil de realizat. Prin urmare, „Concepte-cheie din gândirea și cultura chineză” este un demers oportun, care vine în sprijinul cititorilor străini preocupați de studiul istoriei gândirii chineze, și constituie, totodată, mijlocul prin care pot dobândi o înțelegere elementară asupra semnificației gândirii chinezilor.
(Wolfgang Kubin, fost director al Institutului de Studii Orientale și Asiatice din cadrul Universității din Bonn)

Umanism integral este una din cărțile importante ale filosofului catolic Jacques Maritain. Gânditorul francez a scris mult și în multe domenii ale reflecției filosofice, însă câteva cărți se detașează ca relevanță în cadrul vastei sale producții. Printre ele și aceste șase prelegeri ținute la Universitatea din Santander în august 1934, și reluate în volumul publicat în 1936.
Cartea anunță o nouă creștinătate, dar și o nouă vârstă a culturii. În dezacord cu modelul constantinian al unei prea mari apropieri între religie și politică, Maritain prefigurează aici reflecțiile despre pluralism ale Conciliului Vatican II, bazate pe o filosofie a persoanei și a libertății. Teocentric, umanismul autorului nu este prin aceasta mai puțin umanist, întrucât el pledează pentru convergență, într-o lume în care dialogul ar urma să aibă rolul cel mai însemnat. Și această lume s-a retrezit la viață după 1945, iar Jacques Maritain a continuat să o însoțească cu meditațiile sale sapiențiale. (Alin Tat)

„Socrate în blugi este un pariu cu adolescenţii de orice vârstă: oamenii curioşi, sensibili şi inteligenţi, pentru care succesul în viaţa personală şi în carieră nu a redus la tăcere întrebările sâcâitoare cu privire la sensul vieţii, nici nu a suprimat mirările copilului fascinat de cum se petrec lucrurile pe lume. Miza pariului, la fel ca în Apologia lui Socrate, e că filosofia rămâne cea mai bună pregătire pentru viaţa de adult.
Orice bun povestitor are un talent aparte pentru a asculta reveriile, revoltele şi sfâşierile interioare ale semenilor săi; iar când acesta are şi bagajul conceptual rafinat pentru a distila asemenea frământări existenţiale, rezultatul devine un excepţional manual de orientare pe harta valorică a lumii de azi." - Cristian Iftode, conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie – Universitatea București

„Adolescența e vârsta marilor întrebări, cu alte cuvinte, a filosofării celei mai sincere, a interogației cutremurătoare de certitudini. Socrate în blugi se adresează lor, tinerilor «filosofi» care plătesc cu insomnia fiecare mirare. Laurențiu Staicu îndrăznește să vorbească pe limba adolescenților într-o carte care ar trebui parcursă de fiecare dintre acești cercetători neîmpăcați ai condiției umane. O carte care îţi trezește, la orice vârstă, cheful de gândit." - Liviu Lucaci, scriitor

„Așadar, dacă e făcut pentru acțiune, omul nu poate fi fericit când stă pe loc, pasiv, când nu acționează. Fericirea lui nu poate veni decât din activitate. Dar ce fel de activitate trebuie să desfășoare omul ca să atingă sau să obțină fericirea? Simpla mișcare a membrelor, plimbarea, să zicem, chiar dacă are o seamă de virtuți, nu este suficientă.
Aici intervine cealaltă parte importantă a omului, anume rațiunea. Omul nu are doar corp, spune Aristotel, ci și rațiune sau minte, cum am zice noi azi, mai puțin pretențios.
Iar rațiunea este cea care îl îndeamnă să acționeze în acord cu virtuțile și să evite acțiunile rele sau vicioase. De unde decurge, foarte elegant și simplu, că fericirea nu poate fi altceva decât activitatea sufletului în acord cu virtutea!
Omul nu e fericit decât atunci când acționează, când se comportă virtuos."

Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București unde predă Introducere în filosofie, Metafizică, Filosofia biologiei și Etica științei. Ultima sa carte, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, apărută la Editura Trei în 2017, abordează trei dintre cele mai dificile teme ale filosofiei – identitatea personală, realitatea lumii exterioare și temeiul existenței ca totalitate.
În cartea de față, el propune un ghid de maturizare ce nu diminuează autonomia personală, dar extinde pentru cititorii săi orizonturile de înţelegere, dotându-i cu un toolkit prin care să-şi formuleze mai bine întrebările şi răspunsurile cu privire la ce avem de făcut în secolul XXI.

Autorul surprinde cum anume, prin Kierkegaard, se conturează închiderea unui amplu ciclu, în acelaşi timp istoric şi tematic, marcat prin punerea în oglindă a începutului destinal al melancoliei – survenit prin tragedia greacă – cu sfârşitul acesteia, marcat și el de suprimarea şi conservarea posibilităţilor pe care melancolia modernă – mai ales cea romantică – le oferă prin funcţia sublimatoare a propriului ei vid. În acest sens, Kierkegaard reprezintă un moment de cotitură, deși nu spre „altceva”, spre un „nou sens”, de pildă. El operează o deschidere spre Clipa – cea singulară – care se temporalizează, la rându-i, în calitate de „pură” clipă, goală de determinații. O dublă deschidere devine astfel posibilă, o deschidere survenită în chiar deschiderea inițială. Nu e vorba despre un sfârşit melancolic al timpului, ci de un fel de timp al sfârşitului, melancolic. (Virgil Ciomoș)

* * *

Melancolia la Kierkegaard nu implică o „vampirizare” introiectivă a lumii, ci o autoexcludere a unicului – den Enkelte – care se distinge de individul romantic modern(ist) prin intrepiditatea alegerii de sine și angajarea sa asumată ca excepție față de răul mulțimii, cel secular și al secolului. Metamorfoza salturilor și dinamica stadiilor existențiale sunt sub priza vertijului melancolic deoarece interioritatea este deja melancolică, mai mult, melancolia constituie identitatea sa; interioritatea se reconstituie în stadiile existenţiale tocmai pentru că este deja divizată, purtătoare de rană, de unde rezultă că fiecare individ este deja melancolic, adică totodată „dăruit” şi responsabil de propria-i traumă: vinovat/nevinovat pe fondul unei melancolii „atmosferice”, al păcatului instar omnium care survine la nivel existenţial prin angoasă şi prin disperare. (Flaviu Câmpean)

* * *

Flaviu Câmpean este lector asociat la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, unde predă Filosofie modernă și contemporană. Deține un doctorat în filosofie la aceeași universitate, absolvit Summa cum laude, cu o teză despre melancolie la Søren Kierkegaard. A beneficiat de mobilități de cercetare la Lyon (Universitatea „Jean Moulin” Lyon III) și la Copenhaga (Centrul de Cercetări „Søren Kierkegaard”). Este membru al Forumului Câmpului Lacanian din România. Interesele sale de cercetare includ Filosofia modernă și contemporană, cu accent pe secolele al XIX-lea și al XX-lea, Psihanaliza, Teologia clasică și contemporană, Fenomenologia franceză, Filosofia politică, abordările filosofice și psihanalitice ale cinematografiei și ale literaturii.

* * *

Omul contemporan va trebui să găsească un alt Răsărit – cel „de sus”. E ceea ce Colecţia ORIENS vă propune: recuperarea unei anume verticalităţi. Ea promovează apropierea dintre două discipline ale Spiritului – filosofia şi psihanaliza –, mizând pe adagiul din Exod care ne avertizează că Fiinţa este Persoana. Şi invers.

Cele doua parti care alcatuiesc aceasta carte sunt pentru intaia data asezate intr-un acelasi volum. In acord cu structura colectiei “Forma mentis”, am plasat drept introducere un capitol din cartea lui Max Weber, Confucianism si taoism, iar pe post de postfata am scris un text susceptibil sa lamureasca actualitatea conficianismului, fata cu “miscarile culturale” clasice, moderne sau contemporane.

Paul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789), savant, filozof materialist, enciclopedist de origine germana, dar de limba franceza, a fost cunoscut mai ales ca fiind primul ateu autodeclarat din Europa. Dispunand de o mare avere, a facut din locuinta sa din Paris un loc in care-si dadeau intalnire o seama de scriitori valorosi ai epocii: Georges-Louis Leclerc Buffon, Denis Diderot, Claude-Adrien Helvetius si altii. A promovat operele si gandirea unor filosofi englezi precum Thomas Hobbes, Anthony Collins, John Toland, Thomas Gordon. Insusi baronul scria lucrari filosofice, unele dintre ele fiind mult mai indraznete decat ale tuturor celorlalti. In orice caz, cele mai multe dintre cartile sale nu au fost semnate, aparand anonim. Foarte putine dintre operele sale au scapat de condamnarile Parlamentului din Paris si de punerea lor sub obroc de catre Roma.

*

Eseul despre prejudecati este publicat in 1770 sub pseudonimul Dumarsais si, cum era de asteptat, a declansat un scandal public. Critica lui d’Holbach se indrepta, pe de o parte, impotriva tendintelor tiranice ale monarhiei franceze, iar pe de alta parte impotriva superstitiei, fanatismului si a ignorantei in general. Filosoful indrazneste sa propuna o morala eliberata de religie, realizand ceea ce este considerat primul sistem de metafizica materialista din istoria gandirii europene.

Faptele ne demonstreaza ca nu exista in lume vreo constitutie strict ordonata, bine alcatuita, ci tot felul de forme de guvernare dezorganizate, intrucat legile sunt alcatuite in asa fel incat abuzurile conducatorilor fac sa nu existe o egalitate in drepturi cu supusii. Legea, care reprezinta suma vointelor societatii, ar trebui sa aiba drept scop a-l indruma pe om spre indatoririle sale, adica spre stima celorlalti, in definitiv spre interesul general al societatii. Dar, pentru a atinge acest scop invariabil, sunt necesare trei conditii: libertatea fara exceptii, garantarea proprietatii si sigurantei fiecaruia, o guvernare puternica si prietena a luminilor.

 

Putinatatea cartilor, pretul enorm al operelor cu adevarat bune care existau pe piata faceau ca stiinta si cunoasterea sa fie apanajul unui cerc restrans de oameni, aproape intotdeauna interesati sa abuzeze de superioritatea lor, in timp ce restul natiunii zacea cuprinsa de letargia prejudecatilor politice sau religioase. Poporul afla doar cateva adevaruri, care nu puteau dauna ambitiei conducatorilor. Daca se intampla sa iasa in fata vreun individ virtuos, un Socrate care sa-si cheltuiasca talentul pentru a lumina poporul, pentru a-l instrui si inarma cu ratiune contra prejudecatilor si pretentiilor sarlatanilor, preotii si tiranii isi dadeau mana si isi conjugau efortul pentru a-l trimite la moarte.

Paul Henri Thiry, Baron d’Holbach

Micul tratat al lui André Comte-Sponville ne apropie de morală fără să fie moralist și de filozofie fără să fie filozofard. Vom afla de ce politețea este prima virtute, de ce iubirea este cea mai importantă dintre ele, vom trece de la fidelitate la curaj, generozitate, toleranță sau blândețe, iar în acest periplu de descoperiri ne vor însoți marii filosofi ai lumii. Căci prezentarea senină a marilor virtuți umane este mai utilă decât „morala tristă“ care condamnă viciile, consideră acest autor care nu ezită să includă printre cele dintâi umorul.

André Comte-Sponville s-a născut în 1952 la Paris. A predat filozofia la Sorbona, înainte de a se dedica exclusiv scrisului. Printre cele mai importante cărți ale sale se numără Traité du désespoir et de la béatitude, Une éducation philosophique sau Le Sexe ni la mort. Apărut în 1995, Petit Traité des grandes vertus a primit Premiul La Bruyère al Academiei Franceze și a fost tradus în douăzeci și patru de limbi.

Această carte ar trebui să fie prima pe care să o citească viitorii studenți la filosofie – și nu numai ei. Erudiția autoarei și stilul încântător îi permit să analizeze o cantitate impresionantă de informații de la grecii antici. Totuși, Annas reușește să strecoare și reflecții fascinante cu privire la modul în care grecii au influențat gândirea modernă și la cum a fost interpretat conceptul de filosofie în primele secole de civilizație. Rosalind Hursthouse, Universitatea Oxford

Scrisă de un specialist recunoscut în domeniu, cartea introduce cititorul în filosofia antică într-un mod cu totul nou și original. Scriitura e vie și lipsită de un limbaj mult prea tehnic, astfel încât autoarea reușește să formuleze întrebări importante cu privire la gândirea antică și la modul în care oamenii înțeleg Antichitatea. Christopher Gill, Universitatea Exeter

Rousseau la Disneyland sau lupingurile educației • Montaigne, în ritmul meu, sau cursa lentorii pierdute • Descartes sau să te îndoiești ca să sari mai bine • Foucault se revoltă sau cum să îți cucerești libertatea • Sartre à la crème sau infernul e rușinea • Voltaire ca refugiu sau toleranții au întotdeauna dreptate • Ricœur sau uppercutul realității • Simone de Beauvoir și dorul de ducă sau cum se naște o femeie • Camus la mijloc de codru des sau natură și senzualitate • Valéry și râsul prostesc sau cum să îți învingi timiditatea • Baudrillard sau reconectarea la realitate • Simone Weil și starea de veghe sau curajul de a lua viața în piept

„Pe ei am avut chef să îi invit în vârtejul confuziilor, lacrimilor și supărărilor noastre. Ce ajutor am primit? Simplu! O carte care nu are altă ambiție decât să aducă ceva confort lipsei de confort și să ridice o punte între înțelepciunea lor și propria noastră intimitate, ca să le devenim complici și să zâmbim subțire în fața îndoielilor.“

Rousseau, Montaigne, Descartes, Foucault, Sartre, Voltaire, Ricœur, Simone de Beauvoir, Camus, Valéry, Baudrillard, Simone Weil.
De câte ori ai auzit aceste nume?
Fiecare silabă este o împărăție, un munte de cultură, un fragment de patrimoniu. Îi simt familiari și ciudat de îndepărtați...

Filozofie all season: un filozof pe lună. În total doisprezece.

Autor

Marie Robert, născută pe 30 decembrie 1985, în Boulogne-Billancourt, este profesoară de litere şi de filozofie.

După absolvirea liceului Rodin, din Paris, Marie și-a continuat studiile la Universitatea Paris IV Sorbonne, în sociologie şi filozofie. În 2010 și-a încheiat studiile masterale în specializarea „Logică, filozofie, istorie, sociologia ştiinţelor”, azi fiind doctorand în filozofie și predă filozofie la Universitatea de Psihologie Descartes, din Paris, şi la Liceul Internaţional Montessori, din Bailly, în același timp având și multe proiecte editoriale.

Puțini filosofi au exercitat în filosofia contemporană o influență mai profundă decât Bertrand Russell.

Volumul intitulat Scrieri esențiale este o antologie cuprinzătoare a celor mai definitorii eseuri scrise de Russell între 1903 și 1959.

Publicată prima oară în 1961, această remarcabilă antologie reprezintă testamentul unui filosof pe care mulți îl consideră unul dintre cei mai influenți gânditori din secolul XX. Este o introducere esențială în splendoarea filosofică a lui Bertrand Russell.

De la Stoicism la filosofie practică, actuală și astăzi, după două mii de ani. De la Star Trek și Socrate la avocați stoici, literatură și viață în general, această carte reunește o colecție largă de reflecții despre viață. Viață stoică astăzi. Veți citi sfaturi care vă vor ajuta să faceți față greutăților, reflecții despre fericire și viața bună și mărturii personale puternice despre punerea în practică a stoicismului. Dar veți citi, de asemenea, despre legăturile dintre stoicism și psihoterapie. Această carte va atrage atenția atât academicienilor, cât și non-academicienilor și se bazează pe o filozofie veche de aproximativ 2.300 de ani, deoarece un mod de viață rămâne relevant pentru preocupările și nevoile din zilele noastre.

... Suntem nevoiți să înțelegem că de fiecare dată când facem un lucru, acela ar putea fi făcut pentru ultima dată - înțelegerea care aduce acțiunilor noastre un sens și o intensitate nouă. „Cercetarea mea poate fi descrisă cel mai bine drept hibrid: mă interesează subiectele care se află la granița dintre filozofie și altceva.“ Doctor în filozofie la UCLA, William B. Irvine este profesor la Universitatea de Stat, Dayton, Ohio. Filozoful preferă să scrie nu pentru alți filozofi, ci pentru cititorii dornici să-și regândească realitățile zilnice.

Acesta este ultimul dintr-o serie de patru volume dedicată dezvoltării gîndirii filosofice occidentale de la începuturi pînă în zilele noastre. Gîndită dintr-o perspectivă unitară, această istorie permite cititorilor să urmărească temele majore ale filosofiei în progresul lor organic. Sir Anthony Kenny ne pune la dispoziție prin această lucrare, deopotrivă istorie a filosofiei și exercițiu de filosofie în sine, un instrument esențial pentru toți cei care vor să se delecteze, să se educe sau să caute răspunsuri la marile interogații ale umanității.

Volumul IV ne spune istoria fascinantă a filosofiei de la începutul secolului al XIX-lea pînă la sfîrșitul secolului XX, marcată de extraordinarele dezvoltări științifice, politice și culturale, care au făcut ca secolul trecut să devină unul dintre cele mai originale și intrigante sub raport filosofic.

O carte cu implicații profunde, care îi poate face pe oameni să-și reconsidere viziunea asupra lumii.

Această carte aduce la lumină o revoluție în concepția despre lume și despre viață. O revoluție deja realizată în domenii decisive ale cercetării științifice, dar respinsă de unii, ignorată de opinia publică. Ea explorează natura omului și a lumii din jurul lui, în lumina celor mai recente cunoștințe științifice, prezentate într-un mod accesibil tuturor.

Noua viziune care rezultă din această sinteză descrie o lume deschisă către alte niveluri ale realității, în care conștiința noastră nu se limitează doar la activitatea neuronilor noștri, în care viața este înscrisă în legile Universului. Astfel de descoperiri, care, potrivit multor oameni de știință, permit o „re-vrăjire a lumii“, au implicații filosofice și sociale foarte mari. Printre ele se numără și posibilitatea unei apropieri, după secole de separare, de cunoștințele noastre raționale și de intuițiile marilor tradiții religioase, pentru a oferi oamenilor secolului XXI o viziune unificată și coerentă a lumii.

„O carte de căpătâi a civilizaţiei europene.“ — ANDREI PLEŞU

„Cu ani în urmă am cumpărat o ediţie veche din Marc Aureliu care purta următoarea dedicaţie: «Să-ţi fie prieten în ceasurile grele şi să te sprijine cum m-a sprijinit pe mine.» Nu cred că i se poate face unei cărţi un elogiu mai frumos decât acest «prieten în ceasurile grele».“ — CIORAN

„Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat şi care a scris de fapt un tratat despre tehnici de ameliorare şi de ţinere în frâu a eului propriu.“ — GABRIEL LIICEANU

„O veritabilă comoară de înțelepciune, absolut exemplară și astăzi.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Pentru publicul roman, Paracelsus este mai ales cunoscut pentru scrierile sale despre alchimie. Insa, geniul acestui autor, pe cat de misterios pe atat de clar si riguros, a adus o serie de contributii si in domeniul medicinei. Paracelsus, printre altele, este considerat parintele toxicologiei moderne, el fiind primul care a pus in discutie efectul exercitat de substante asupra corpului uman, sustinand in premiera utilizarea substantelor chimice si a mineralelor in medicina.

Conceptia sa hermetica era aceea ca boala si sanatatea din corp se bazeaza pe asemanarea dintre om (microcosmos) si Natura (macrocosmos). Avand o abordare foarte  diferita fata de metodele practicate din Antichitate si pana in epoca sa, Paracelsus a pus un accent fara precedent in stiinta medicala asupra observatiei si experimentului, redefinind practic atat rolul medicului cat si pe cel al medicinei ca arta.

Paracelsus ramane o figura renascentista de mare complexitate, cercetarile sale asupra alchimiei, medicinei, cosmologiei, astrologiei etc, precum si personalitatea sa controversata fiind inca aduse in discutie in universitati si in diferite cercuri culturale din Europa secolului XXI.

*

Potrivit lui Paracelsus toate functiile organice au la baza activitatea unui principiu universal de Viata. Acest principiu actioneaza in toate formele - incet sau repede, perceptibil sau imperceptibil, constient sau inconstient, normal sau anormal - in functie de constitutia formelor in care isi manifesta prezenta. Cata vreme caracterul (spiritul) unei entitati este mentinut, viata actioneaza in acea calitate ca un intreg, dar daca forma este distrusa si isi pierde caracterul, ea se manifesta in alte forme. Spiritul este centrul care atrage principiul vietii; daca spiritul si-a lepadat forma, viata va fi atrasa spre alte centre.

Daca activitatea principiului de viata se desfasoara intr-o forma, in conditii normale si neimpiedicata de vreun obstacol, o asemenea stare se numeste "sanatate". Daca activitatea lui este impiedicata de o cauza oarecare si actioneaza anormal, o asemenea stare se numeste "boala".

Acestui principiu de viata Paracelsus ii da numele de Archaeus. Acesta nu este o substanta materiala in acceptia obisnuita a termenului, ci o esenta spirituala atotprezenta si invizibila.

„Archaeus sau Liquor Vitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns in omul vizibil si are forma omului exterior atat timp cat ramane in acesta. Omul interior este, ca sa spunem asa, umbra sau dublura corpului material. El este eteric prin natura sa, cu toate ca poseda substanta; el indruma dezvoltarea, formarea si descompunerea formei in care este continut. El este partea cea mai nobila din omul fizic". (De Generatione Hominis)

Dacă se va sugera că un Creator omnipotent, fără a fi supus oricărei necesități de a folosi artificii, așa cum este constrâns să facă omul, a judecat, cu toate acestea, să procedeze într-o asemenea manieră pentru a lăsa urme, prin care omul putea să recunoască mâna sa creatoare, am putea răspunde că această afirmație presupune în orice caz o limită a omnipotenței sale. Pentru că, dacă era voia lui Dumnezeu ca oamenii să cunoască că ei sunt, la fel ca restul lumii, opera sa, nu trebuia, în virtutea omnipotenței sale, decât să vrea ca ei s-o știe. John Stuart MILL

Cele trei eseuri referitoare la religie (Natura, Utilitatea religiei și Teismul) ale filosofului politic John Stuart Mill (1806-1873) au fost publicate postum, în 1874, pentru a evita controversele, de către fiica sa vitregă, Helen Taylor. În ciuda faptului că Mill argumentează convingător că teza omnipotenței divine nu este sustenabilă, filosoful britanic arată că figura lui Hristos rămâne un model imitabil pentru adepții Religiei Umanității, chiar dacă perspectiva sceptică îi neagă filiația divină. Ștefan BOLEA

De la Antichitatea păgână şi până la spiritualismul francez din secolul al XIX-lea, religia naturală a fost punctul de întâlnire al gânditorilor raţionalişti şi religioşi care au văzut în ea temelia invariabilă a oricărei religii, baza comună care îngăduie dialogul. Religia naturală se împotriveşte dogmatismului, este universalistă şi tolerantă. Eseul de faţă prezintă nucleul teoretic permanent, precum şi evoluţia tematică a religiei naturale de la Cicero şi până la Jules Simon; nu sunt omişi nici Erasmus, Spinoza, Locke, Hume, Voltaire, Rousseau sau Kant. Ni se arată totodată felul în care religia naturală ajută la formarea unei gândiri personale şi libere, în cadrul căreia religia şi filosofia, în loc să se combată, încearcă să dialogheze. E firesc, aşadar, să începem colecţia noastră cu această lucrare. Dumitru ȚEPENEAG 

O noţiune care parcurge o atât de lungă perioadă a istoriei filosofiei, cel puţin nouăsprezece secole, nu e neapărat reluată în acelaşi sens, în funcţie de aceleaşi mize teoretice sau practice. Mai ales că aici e vorba de o poziţie defensivă şi totodată polemică, făcând parte dintr-o strategie care vizează fie să apere religia în cadrul filosofiei, fie să acorde filosofiei dreptul de a critica dogmatismul religios. În acest vechi conflict între filosofie şi teologie, oare trebuie, pentru a răsturna vechea metaforă, ca slujnica să devină stăpână? Nu s-ar putea să renunţăm la orice poziţie de dominare sau de supunere? Vom vedea că acestei atitudini îi corespunde proiectul de elucidare şi apărare a unei religii naturale. Jacqueline LAGRÉE

Discursul îndrăgostit cuprinde notele seminarului pe care Roland Barthes l-a ţinut la École pratique des hautes études în perioada 1974-1976, la care se adaugă o serie de pagini inedite din eseul Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Bazîndu-se pe lecturile sale din domeniul literaturii – în primul rînd romanul lui Goethe Suferinţele tînărului Werther, dar şi multe alte opere poetice sau dramaturgice – şi pe alte forme de artă şi creaţie, pe care le îmbină cu experienţe personale şi cu propria reflecţie alimentată îndeosebi de psihanaliză şi filozofie, Barthes construieşte un discurs profund original despre îndrăgostire. Mai mult decît un studiu ştiinţific sistematic, cei doi ani de seminarii reprezintă o căutare, o explorare menită să explice sau cel puţin să lumineze orice experienţă de îndrăgostire în relaţie cu limbajul.

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine – la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale, şi totuşi mustind de senzualitate; prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului Îngrijorării îndrăgostite; dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.” (Roland Barthes)

„Mircea Dumitru reprezintă, în România, o parcelă a gîndirii contemporane, mai puțin frecventată de marele public, fie el și interesat de «metafizică». Cititorul... va descoperi voluptăți filosofice noi, rezultate din degustarea rigorii, a construcției logice, a unei interogații despre sens de altă coloratură decît aceea a gîndirii speculative tradiționale.” (Andrei Pleșu)

„Există o tensiune conceptuală care face ca încercarea de a da o explicație unitară minții și lumii fizice să fie una dintre cele mai persistente și deconcertante enigme. Imaginea predominantă despre lumea naturală este de tip fizic. Totuși, mintea și, în mod special, experiența subiectivă conștientă nu par să se potrivească acestei explicații naturaliste și fizicaliste... Să fie oare orice încercare de a înțelege conștiința un drum înfundat, ceva sortit să eșueze?” (Mircea Dumitru)