Filozofie

Aristotel a dat, in Despre suflet, ideea unei stiinte despre intregul adevar, pentru ca sufletul este, oarecum, toate lucrurile. De aceea, din acest tratat a rezultat o stiinta a vietii, un elogiu al corpului si o teorie a cunoasterii prin care cunoscatorul devine, treptat, intreaga lume, iar lumea devine fenomen al cunoasterii. La intrebarea Cine sunt? Aristotel poate raspunde oricui: o simpla puritate insetata de experienta. Dar peste ea sta istoria interpretilor tratatului, care au construit, citind si recitind textul lui Aristotel, rupandu-se de el si revenind la el periodic, ideea subiectului modern.

Aparuta in 1900, cartea are in centrul ei o definitie celebra, adesea invocata, a comicului: acesta ar fi du mecanique plaque sur du vivant.

Volumul Iter in silvis II. Gnoza si magie ilustreaza liniile principale ale cercetarilor de istorie a religiilor intreprinse de Ioan Petru Culianu in perioada 1981-1986, pe cind autorul era profesor la Universitatea din Groningen (Olanda). Gnozele si experientele extatice, dar si magia medievala si renascentista sint subiectele centrale ale scrierilor incluse in Iter II. Daca, investigind universul gnozelor, Culianu se incadreaza intr-o directie de studiu ilustrata de profesorul sau Ugo Bianchi, de savanti ca Gilles Quispel sau Hans Jonas, in scrutarea Renasterii ascunse el se alatura cercetarilor novatoare ale lui D.P. Walker sau Frances A. Yates.

Un intelect care s-ar lasa condus de alte legi decat legile logicii pure ar fi un intelect fara intelect. (Edmund Husserl)

Asculta rationamentul lui Descartes despre trezitul in fiecare dimineata, intreaba-l pe Nietzsche cum sa scapi de turma in timp ce mergi la slujba, afla ce spun Ovidiu si Simone de Beauvoir despre sex, invata de la Machiavelli cum sa organizezi o petrecere si lasa-l pe Freud sa-ti interpreteze visele.

Editia a II‑a, revazuta si adaugita

„Am adunat in acest volum citeva din studiile de istoria comparata a filosofiei romanesti ori pe tema romanismului. Adresindu-ma in primul rind filologilor si scriitorilor si numai in al doilea rind citorva filosofi si specialisti romani in filosofie, si anume acelora care recunosc valoarea filosofiei romanesti, am, marturisesc, un reconfortant sentiment de «acasa». Asta pentru ca refuz in principiu ideea de filosofie si de istorie a filosofiei facute in jargon filosofic exclusivist, cum ar zice Gadamer, pentru minuscule cercuri inchise. Apoi, pentru ca prin aceasta adresare ma integrez unei vechi traditii culturale romanesti - despre care a scris frumos Ion Ianosi, in O istorie a filosofiei romanesti —, a relatiei strinse dintre filosofie si literatura.” (Marta Petreu)

 

”Ne dăm seama că multe pot să apară străine sensului comun, mai ales în lumea formelor de expresie şi în cea a vieţii. Cu orice distanţă faţă de percepţia obişnuită a stărilor de lucruri, nonsensul se face resimţit într-un fel sau altul. Destule situaţii ne oferă aşa ceva, în joc fiind propoziţii şi imagini, idei, naraţiuni şi gesturi simbolice. Sau întrebările grave, precum cele cu privire la lumea în care trăim şi rostul existenţei noastre.” (Ştefan Afloroaei)

”Paginile acestei cărţi reprezintă o încercare de a-l aduce pe Toma din Aquino în contemporaneitate, făcându-l părtaş la dezbaterea epistemologică dintre realism şi reprezentaţionalism. Concret, sunt vizate posibilele răspunsuri pe care Toma le-ar da dacă s-ar implica în mod direct în această dispută.” (Elena Băltuță)

Volumul cuprinde două din cele mai reprezentative lucrări în care filosoful german îşi expune concepţia morală: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785) şi Critica raţiunii practice (1788). În Întemeierea metafizicii moravurilor Immanuel Kant expune prinicpiile moralităţii, iar în Critica raţiunii practice îşi construieşte propriul său sistem etic, ceea ce face ca aceasta să fie considerată, după Critica raţiunii pure, a doua sa operă fundamentală.

Critica raţiunii pure, tradusă de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc în 1969, a ajuns la cea de-a treia ediţie.

Unul singur filosoful autentic, adevăratul înţelept ştie că, deşi se află în puterea Zeului, este doar om şi, ca om, are un destin uman. Aspirat de lumina divină, el se va putea înălţa totuşi prin gândire în orizontul sacru pe care-l va putea cunoaşte din interior, mişcându-se, odată cu interioritatea originară, spre Sinele-de-veci. Căci, adevăratul rost şi sens al filosofării acesta este: de a-l conduce spre ţărmul abia întrezărit al călătoriei pământeşti, permiţându-i să exploreze încă de pe acum, cu instrumentele raţiunii (inevitabil limitate) ţinutul divin.

Trei idei domină Întrebările pariziene: unificarea sufletului cu Dumnezeu, preeminența înțelegerii în raport cu ființa și cunoașterea lui Dumnezeu prin negație.

Din cuprins:

Semnificația tradiției • Dumnezeu și omul • Timp și eternitate • Creștinismul și istoria • Renașterea și umanismul • Pătrunderea mașinii • Dezagregarea chipului uman • Concepția despre progres și sfârșitul istoriei • Voința de viață și voința de cultură

Temele majore ale filosofiei lui Șestov nu sunt, în fond, mai mult de patru și toate sunt „agonale”: lupta cu morala imperativului categoric; lupta cu puterile absolute ale rațiunii, așa cum sunt ele elogiate în tradiția filosofică; lupta împotriva imaginii armoniei și a ordinii realității obiective; în sfârșit, lupta împotriva ipostazierii lui Dumnezeu ca treaptă supremă a Binelui.

„Filozofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în felul ştiinţelor naturii. Această tendinţă este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filozof într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată aceea de a reduce ceva la altceva sau de a explica ceva. Filozofia este într-adevăr «pur descriptivă».“ (Ludwig Wittgenstein)

„Îl consider pe Wittgenstein un geniu filozofic, nu numai datorită marelui său talent de a vedea neîncetat esenţialul la o problemă, ci şi datorită forţei copleşitoare a minţii sale, a intensităţii gândirii sale, cu ajutorul căreia merge spre temeiul întrebărilor şi nu se mulţumeşte niciodată cu ipoteze pur şi simplu probabile.“ (Frank Ramsey)

„Bucuria pe care mi-o dau gândurile mele este bucuria pe care mi-o dă viaţa, pe care mi-o dă ciudata mea viaţă. Este aceasta bucuria de a trăi? Numai dacă gândim mult mai nebuneşte decât filozofii putem dezlega problemele lor. Dacă ceva este bun, este şi divin. Oricât de ciudat ar suna, aceasta rezumă toată etica mea. Nimic nu este atât de greu ca a nu te înşela pe tine însuţi.“ (Ludwig Wittgenstein)

”Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală” (Andrei Pleșu)

Ştiinţa voioasă este rodul experienţei lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit a infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare şi a reuşit să afle în sine, într-un sfârşit, speranţa însănătoşirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoşi pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reuşeşte să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenorociri, când se întoarce din această lume a suferinţei îmbogăţit cu nemaiauzite cunoştinţe? (Friedrich Nietzsche)

“Este groaznic să vezi cum o singură idee neclară, o singură formulă fără înţeles, care se furişează în capul unui tânăr, va acţiona uneori ca un obstacol de materie inertă într-o arteră, împiedicând circulaţia în creier şi condamnându-şi victima spre ofilire în plenitudinea vigorii intelectuale şi în mijlocul abundenţei intelectuale.”

Charles Sanders Peirce

 

„Supraeul unui epoci culturale are o origine asemănătoare cu a celui individual; se sprijină pe impresia pe care au lăsat-o mari personalităţi conducătoare, oameni de o forţă spirituală copleşitoare sau cei la care una dintre tendinţele umane a găsit configuraţia cea mai puternică şi mai pură, de aceea adesea şi cea mai unilaterală.”

Sigmund Freud

 

Cititorul poate descoperi în aceste pagini un filosof care s-a aplecat asupra temei societăţii cum puţini au făcut-o înainte de secolul XX, întrucât acesta este „miezul fierbinte” al gândirii hobbesiene, pe care arhicunoscutele sintagme „starea de natură” şi bellum omnium contra omnes nu au reuşit niciodată să-l scoată la iveală.

“Istoria naturii începe aşadar cu binele, căci este lucrarea lui Dumnezeu, iar istoria libertăţii cu răul, căci este lucrarea oamenilor. Pentru individ, care, în exerciţiul libertăţii priveşte doar către sine, o astfel de schimbare a fost o pierdere; pentru natură, ale cărei scopuri sunt orientate spre oameni ca specie, a fost un câştig."  Immanuel Kant

 

John Locke este unul dintre cei mai importanți filosofi britanici de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Moștenirea sa intelectuală este de neprețuit, atât ca teoretician al empirismului, cât și ca gânditor fondator al liberalismului clasic, teorie ce stă la baza ideologiilor politice de centru-dreapta din zilele noastre.

Bertrand Russell (1872-1970) este unul dintre cei mai faimoși și mai importanți filosofi ai secolului al XX-lea. În această lucrare dedicată vieții și operei lui Russell, A. C. Grayling ne prezintă atât contribuțiile tehnice ale acestuia la logică și la filosofie, cât și opiniile autorului pe teme extrem de diverse, de la educație și politică la război și moralitate sexuală.

Considerat de câțiva cel mai mare șarlatan care și-a luat vreodata titlul de „filosof”, de unii apologet al nazismului, iar de alții lider recunoscut al gândirii europene, Martin Heidegger este probabil gânditorul cel mai controversat din secolul al XX-lea.

Alături de Montesquieu, Hume, Smith şi Kant, dintre contem­poranii săi, Rousseau a exercitat cea mai profundă influenţă asupra istoriei intelectuale europene moderne, ba poate chiar depăşindu-i pe toţi cei care au trăit în vremea sa. Niciun alt gân­ditor din secolul al XVIII-lea n-a dat scrieri mai importante într-o atât de largă gamă de subiecte şi forme, nici n-a scris cu o mai constantă pasiune şi elocinţă. Nimeni altcineva n-a reuşit, deo­potrivă prin scrierile şi prin viaţa sa, să incite şi să tulbure atât de adânc imaginaţia publică.

Viața filosofică activă a lui Rene Descartes a fost foarte scurtă, iar operele filosofice ale gânditorului francez pot fi numărate pe degete. Totuși, contribuția lui la fondarea filosofiei moderne este inestimabilă. Cel mai cunoscut fragment din opera sa este, desigur, Cogito, ergo sum. Folosind un amestec metodologic între intuiție și deducție, Descartes a derivat din principiul simplu al cogito-ului existența lumii materiale.

Filosofia lui Friedrich Nietzsche a fost neglijata aproape complet pana in 1889. Apoi, odata cu boala, Nietzsche a fost revendicat ca figura legendara de catre oameni dintr-un spectru uluitor de divers, ale caror interpretari date gandirii lui variaza intre irationalul sublim si analiticul ferm.

David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. Perspectiva sa ”naturalistă” asupra unei varietăți de subiecte filosofice l-a condus la o sumă de teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politica și religie. Una dintre cele mai importante contribuții ale sale este provocarea sceptică la adresa raționamentelor inductive și, în strânsă legătură cu aceasta, contestarea conceptului de lege cauzală.