Filozofie

Filosofia culturii pe care o practica Nietzsche este o intersectie a cunoasterii estetice si a eticii responsabilitatii politice, o contiguizare a cognitivismului si a moralitatii de tip civic. De aici deriva si violenta respingerii de catre filosoful german a meditatiei de catedra, capabila doar de reflectarea decadentei unei lumi delabrate.

Hotărât, avem nevoie urgentă de filozofi care să ne ajute să repunem în discuție și să regândim întrebarea „Ce este omul?”. Dacă cineva evită sau respinge această întrebare, nu putem să-l considerăm un filozof, indiferent dacă se consideră „analitic” sau „continental”, sau chiar numai un istoric al filozofiei.

În cazul de față, cel al lui Leszek Kołakowski, avem, dimpotrivă, exemplul strălucit al unui adevărat filozof, al unui gânditor care nu numai că nu poate fi clasificat după dihotomia simplistă pe care am criticat-o, dar care repune întrebările lui Kant într-un mod accesibil în veritabilele miniaturi eseistice din prezentul volum. Kołakowski, atât în aceste scurte texte, cât și în ampla sa operă este, poate, unul dintre puținii care salvează filozofia modernă de la propria auto-anihilare. Îl invit pe cititor să parcurgă atent textele care urmează, să mediteze asupra lor și să-și formeze singur un răspuns despre subiectele atât de importante pe care marele gânditor polonez le abordează cu atâta luciditate și onestitate.  (Edward Kanterian)

În pofida diversității tematice, structura fiecărui eseu în parte capătă un caracter unitar, datorită consecvenței metodologice și autorului care, pe lângă valorificarea eficientă a instrumentelor disciplinei filozofice, beneficiază de fiecare dată și de o excelentă orientare în problemele cu care se confruntă lumea de astăzi. Aproape în fiecare eseu, dincolo de esența problemei abordate, incită felul autorului de a formula idei și premise care ne surprind, la care poate nu ne-am gândit până atunci, o anumită familiarizare a oamenilor cu problemele de fiecare zi, în urma căreia se așterne rutina, îi face pe mulți dintre noi să nu-și mai pună întrebări de bază, să nu se mai frământe și să nu mai caute cauzele sau răspunsurile la ceea ce se întâmplă în jur. În mare măsură, eseurile filozofului polonez au rostul de a ne scoate din rutină, de a ne redezvălui complexitatea vieții și bogăția ei – lucru pe care îl cunoaștem din practică – și de a ne orienta în acest mecanism, de multe ori misterios, și a învăța să gândim logic și să fim sensibili. O mare credibilitate acordă autorul inteligenței umane în organizarea și stabilirea ordinii morale și nu numai. În acest sens, Kołakowski apelează frecvent nu doar la știința filozofică propriu-zisă, ci și la sfere adiacente: etică, religie, economie, mitologie. Cea mai mare izbândă a volumului de față, dincolo de valoarea în sine, o constituie, după părerea mea, conturarea unui larg context cultural și mental care permite intergrarea lui în sfera istoriei culturale. (Constantin Geambașu)

Volumul de față reunește trei texte esențiale pentru înțelegerea lucrării Tractatus logico-philosophicus, singura scriere publicată de Ludwig Wittgenstein în timpul vieții sale. Mai întâi, Jurnalele din anii 1914–1916, care constituie schița preliminară a cărții, apoi Câteva remarci asupra formei logice, unde, după un deceniu, autorul încearcă detalierea gândurilor exprimate în lucrare. Al treilea dintre acestea, O conferință despre etică, este fără-ndoială unul dintre marile texte mici ale filozofiei din toate timpurile. Fără aceste trei texte, multe dintre argumentele și afirmațiile Tractatus-ului ar rămâne pe mai departe enigmatice sau mai puțin accesibile interpretării.

La Wittgenstein, logica și etica sunt precum „ale filei două fețe“. Pentru a ajunge să identifici inexprimabilul din cuprinsul limbajului (ceea ce nu putem rosti, dar este totuși „mai înalt“), trebuie să indici mai întâi limitele vorbirii cu sens. Uimirea în fața existenței lumii, sentimentul siguranței absolute, încredințarea intimă că ai urmat o cale bună – toate acestea sunt experiențe care scapă din plasa enunțurilor noastre, se ridică deasupra lor. Iată gândurile ce-l preocupau pe tânărul care scria cu fervoare în jurnalul său, în tranșeele „furtunii de oțel“ – cum a numit Ernst Jünger Primul Război Mondial. Gânduri incandescente, care au schimbat traiectoria gândirii apusene în secolul XX.

Traducere de Alexandru Bejinariu şi Ion Tănăsescu (după volumul editat de Oskar Kraus în 1924 la Felix Meiner Verlag, Leipzig)

Studiu introductiv de Ion Tănăsescu

„Psihologia din punct de vedere empiric (1874) a lui Franz Brentano (1838–1917) este una dintre cele mai importante scrieri de limbă germană din a doua jumătate a secolului XIX și totodată sursa unor teorii epocale atât în sfera filozofiei, cât și în cea a cercetărilor psihologice. Freud și-a dezvoltat psihanaliza distanțându-se de teze fundamentale ale psihologiei lui Brentano, ale cărui prelegeri de filozofie le-a frecventat totuși constant. Nu mai puțin, însăși fenomenologia husserliană își află, în bună măsură, fundamentul în gândirea brentaniană. Nu este deci nici o exagerare să spunem că întreaga filozofie a psihologiei, precum și actuala filozofie a minții nu pot fi înțelese în resorturile lor ultime fără studiul acestei opere apărute acum 150 de ani.“ — ION TĂNĂSESCU

„Brentano e un tip teribil de inteligent, poate chiar un geniu!… E un om ideal în multe privințe!“ — SIGMUND FREUD

„Fără Brentano nu aș fi scris un rând filozofie!“ — EDMUND HUSSERL

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

Cele mai frumoase poveşti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiţi povestitori sunt cei care inventează lumi şi reinventează lumea. Această minunată stirpe a „mincinoşilor", născută în zorii civilizaţiei din nevoia oamenilor de a desluşi tainele vieţii şi ale morţii, ne încântă şi astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spaţiul buddhist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveştile transcend graniţele istorice şi culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.

Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase şi mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carrière. Pagină după pagină, poveştile surprind diferenţele, subtile ori vădite, între o tradiţie şi alta, recompunând spiritul umanităţii în cele mai diverse ipostaze ale sale.

„Poveştile – inventate într-o zi de cine ştie ce geniu necunoscut – vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale şi sociale, să tulbure politica, să aţâţe ceea ce se află dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru paşnic ceva neaşteptat, ciudat, un grăunte de nelinişte. Ating uşor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de «poveşti filozofice».“ — JEAN-CLAUDE CARRIÈRE

O carte captivantă despre viețile celor patru filosofi  care au marcat secolul XX

Este anul 1919. 
Walter Benjamin fuge de tatăl său autoritar și încearcă să-și câștige  existența ca recenzent. 
Ludwig Wittgenstein, descendent al uneia dintre cele mai bogate  familii din Europa, renunță la moștenirea sa, dedicându-se căutării clarității spirituale. 
Martin Heidegger abandonează credința creștină și își încearcă norocul cu școala fenomenologică a lui Husserl. 
Ernst Cassirer schițează o nouă teorie a culturii umane într-un tramvai berlinez aglomerat. Scena este pregătită pentru o mare dramă intelectuală.

În următorul deceniu, viețile și sistemele de gândire ale celor patru vor converge și se vor întrepătrunde, pe măsură ce fiecare va dobândi o importanță istorică mondială, determinând remodelarea filosofiei moderne.

Vremea magicienilor readuce la viață o miraculoasă explozie de creativitate intelectuală, fără egal în istoria filosofiei — și, odată cu ea, o întreagă epocă, de la exuberanța postbelică la criza economică și apariția național socialismului. Cu un talent deosebit, Wolfram Eilenberger reface parcursul celor patru titani dea lungul unei epoci tumultuoase. Le surprinde personalitățile și le scoate în evidență realizările, analizând cu o claritate deosebită filosofiile pe care fiecare le-a întruchipat și le-a îmbrățișat. Rezultatul este povestea unei aventuri intelectuale, o călătorie captivantă prin cea mai importantă revoluție a gândirii occidentale, relatată prin intermediul celor patru protagoniști ai săi, fiecare cu propria privire pătrunzătoare și propriul răspuns la întrebarea care a animat filosofia încă de la începuturile ei: Ce suntem noi?

Wolfram Eilenberger  (n. 1972), scriitor și filosof german cunoscut pe plan internațional. Este fondatorul și redactorul șef al revistei Philosophie Magazin și moderatorul emisiunii TV Sternstunde Philosophie transmisă de rețeaua elvețiană de radio și televiziune SRF. În 2018, a publicat Vremea magicienilor în Germania, unde a devenit în scurt timp bestseller, dar și în țări precum Italia și Spania, bucurându-se de o largă apreciere și în Statele Unite și Marea Britanie. În noiembrie 2018, Vremea magicienilor a câștigat prestigiosul Bayerischer Buchpreis, iar în Franța i s-a decernat Prix du Meilleur Livre Étranger 2019. Volumul a fost tradus în treizeci de limbi. Eilenberger a colaborat cu numeroase publicații, printre care Die Zeit, Der Spiegel și El País. A predat la University of Toronto, Indiana University Bloomington, ETH Zürich și Universität der Künste Berlin

„Cu multă migală, Eilenberger îi scoate pe cei patru magicieni intelectuali din umbra scrierilor lor. Rezultatul nu este o carte de filosofie academică, ci mai degrabă o istorie intelectuală ce reușește să aducă filosofia la viață.“ - The New York Times Book Review 

„Ca orice mare poveste, cea a lui Eilenberger nu este inventată, ci recuperată. Căci evenimentele au un mod de a se dezvălui singure atunci când întâlnesc un povestitor talentat.“ - Los Angeles review of Books

„O narațiune minuțios documentată, în care Wolfram Eilenberger aduce la viață destinele întrepătrunse a patru dintre cei mai influenți gânditori ai secolului XX, iluminându-le ideile și contribuind la explicarea epocii în care au trăit. Plină de povești personale, dar și de erudiție, este o carte care ne învață cum să trăim într-o perioadă de criză, dar și cum să reflectăm asupra ei — abilități de care iarăși avem nevoie, chiar și în ziua de azi.“   - Anne Applebaum

Traducere, introducere generală, introduceri şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Apărarea lui Socrate, Criton, Eutyphron, Charmides, Alcibiade I, Ion, Hippias I, Hippias II, Protagoras, Laches, Theages, Lysis.

„Tradiţia filozofică europeană e doar o lungă serie de note de subsol la Platon.“ — ALFRED NORTH WHITEHEAD

Platon – Opera integrală este un proiect susţinut de Fundaţia „Republica Literelor“ și Editura Humanitas.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

Traducere, introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Phaidos, Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic

„Platon îmi pare că a ales pe drept cuvânt acest fel de a filozofa prin dialoguri, ca să pună mai lesne în gura altora feluritele și schimbătoarele sale idei.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Acest volum este al patrulea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

Cuvânt înainte de Joseph Campbell

„În câte cărți, ca editor, nu am crezut în zadar, nu mi-am pus speranțele, și pe câte nu le‑am făcut să intre în lume cu gândul de a împărtăși celorlalți bucuria și profitul lecturii lor!  Regele și cadavrul e una dintre acele cărți care, odată citite, încep să facă parte din desenul sufletului tău. O vei purta în tine toată viața și o vei așeza, ca pe bunul cel mai de preț, pe raftul cărților-bijuterii.  Neavând parte la noi de primirea pe care ar fi meritat-o, mi-a rămas ca un ghimpe în inimă. Dar, cine știe, poate că abia acum a sosit vremea acestor pagini scrise de un mare savant al secolului XX, o carte a marilor povești despre bine și rău.“ — GABRIEL LIICEANU

„Pe Heinrich Zimmer l-am cunoscut la începutul anilor ’30. Am găsit în el un om genial cu un temperament extrem de viu. Vorbeam mai ales despre mitologia indiană. În întreaga sa ființă, Zimmer a fost un puer aeternus, care, pe aripile unui limbaj strălucitor, făcea să înflorească toți mugurii din grădinile legendelor indiene. I-a împărtășit și soarta, căci tânăr moare cel ce e iubit de zei. Atât Zimmer, cât și Richard Wilhelm aveau o naivitate genială. Amândoi păreau să trăiască în realitate ca într-o lume străină, în timp ce ființa lor cea mai lăuntrică urma, neexplorată și neatinsă, linia sumbră a destinului.“ — C.G. JUNG

Volum apărut la aniversarea a 80 de ani ai autorului, sub egida Centrului Cultural „Lucian Blaga” Sebeș

Pentru ca o filosofie să poată purta eticheta de românească, trebuie să-și înfigă adânc rădăcinile cele mai puternice în solul hrănitor al realităților naționale românești. (VASILE MUSCĂ)

Spre deosebire de Liiceanu și de Pleșu, Vasile Muscă a mizat întotdeauna pe filosofia universitară, chiar și atunci când Universitatea era prinsă în cleștele roșu al dialecticii marxist-leniniste. Sunt multe glasuri, chiar și în Universitate, care spun că filosofia de la catedră se află în afara filosofiei vii, a acelei filosofii care-i mai poate spune ceva omului. La prima vedere, Vasile Muscă nu pare să fie încercat de o astfel de neliniște – cu care, însă, magistrul său, D.D. Roșca, s-a confruntat deseori: să ne amintim aici că autorul Existenței tragice socotea filosofia o disciplină riguroasă, dar întemeiată pe o intuiție lirică. Pentru cine-i citește atent studiile este clar că Vasile Muscă problematizează – e drept, indirect, implicit, șovăielnic – statutul filosofiei pe care o practică. (VIRGIL LEON, 1985)

Stilul pedagogic de a lămuri conceptele al profesorului Vasile Muscă te face să te îndrăgostești de filosofie. Sper ca această pledoarie pentru filosofia românească să-și atingă scopul: să-l facă pe cititor să o prețuiască mai mult. (VASILE GEORGE DÂNCU)

Cu această ocazie aniversară pentru mine, trebuie să fac o declarație privind identitatea mea culturală. Ca intelectual, m-am născut și am crescut în atmosfera spirituală oferită cu dărnicie, încă din anii liceului orădean, de cultura română. În substanța ei bogată am găsit întotdeauna îndemnuri rodnice pentru formarea și evoluția mea. Cele mai multe dintre temele pe marginea cărora am meditat își au originea în cultura românească. Mă simt pentru aceasta dator culturii românești. Nu am desconsiderat niciodată această origine a mea în cultura română și nu m-am lăsat ispitit să rup, în vreun fel, legătura cu ea. Dimpotrivă, prin personalitățile majore cu care a contribuit la tezaurul spiritualității mondiale, consider cultura română cea mai realizată între micile culturi din Balcani și Răsăritul european.

Un asemenea titlu, ca cel pe care l-am pus în fruntea prezentelor mele considerații, poate provoca nemulțumirea și iritarea celor care nu acceptă realitatea unei filosofii românești, dar nu admit nici măcar posibilitatea ei. În aceste condiții, a manifesta un interes cât de neînsemnat pentru filosofia românească se taxează drept un perfect exercițiu de inutilitate, fiindcă înseamnă să te ocupi cu ceva care, de fapt, nu există. Mă surprind în modul cel mai neplăcut, ba chiar mă revoltă asemenea declarații venite din partea unor comilitoni din aceeași arenă a gândirii românești. Oare filosofia românească nu există, într-adevăr, după ce și-a adus contribuția, prin câțiva din reprezentanții săi de seamă, la fondul gândirii europene? (VASILE MUSCĂ)

Studiile din lucrarea de față au apărut de-a lungul mai multor ani în diverse reviste de specialitate și volume colective. În vederea cuprinderii în acest volum de autor, variantele lor inițiale au fost supuse revizuirii și, uneori, restructurării.

Selectarea acestora s-a făcut după criteriul îmbinării a două direcții fundamentale ale filosofiei, care au caracterizat-o dintotdeauna, conturând-i cu fermitate chipul inconfundabil: metafizica și etica.

Într-un fel, ele constituie polii între care s-a edificat drumul gândirii sale în cea mai mare parte din istoria-i multimilenară. Chiar și în zilele noastre, când se pare că vremea marilor sisteme metafizice a trecut, cele două direcții rămân încă foarte puternice în peisajul extrem de variat al filosofiei, deoarece gândirea speculativă nu a murit, dimpotrivă, iar etica filosofică și-a extins competența asupra tuturor aspectelor vieții oamenilor, nu numai în plan privat, ci și în zona profesională și publică.  

Dar relația dintre metafizică și etică nu vizează doar virtuțile lor complementare în configurarea, fie ea ancestrală sau actuală, a sferei filosofiei. Fiindcă deși ele vizează niveluri aparent opuse ale realității – cel inteligibil, abstract, etern și imuabil, ieșit de sub incidența percepției senzoriale, și cel format din tot ce poate fi mai concret și mai perisabil, incluzând cele mai banale aspecte ale vieții cotidiene –, niciodată acestea nu s-au dezvoltat în mod izolat una de cealaltă.

Astfel, etica filosofică a urmărit întotdeauna să își întemeieze valorile, principiile și normele din perspectiva mai largă a unei concepții despre om și despre lume, pe care nu o putea obține decât prin apelul la metafizică. La rândul său, metafizica s-a avântat mereu neobosită „dincolo de fizică” doar pentru ca, ulterior, să o explice mai bine pe cea din urmă, oferindu-i omului șansa să poată acționa în cunoștință de cauză în cadrul ei; de aceea toate concepțiile metafizice configurează în subsidiar, mai mult sau mai puțin implicit, modele ideale despre cum să trăim corect, în conformitate cu „natura” noastră și cu „natura” în genere, cu alte cuvinte, despre cum să trăim cel mai bine. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că, atunci când filosofii au încercat să identifice termenul central al metafizicii, unul din conceptele privilegiate, alături de cel de „Ființă”, a fost acela al „Binelui”.  

Așadar, între metafizică și etică au existat permanente schimburi, transferuri, influențe, iar lucrul acesta se poate observa la majoritatea filosofilor. În acest sens,  toate studiile din prezentul volum sunt „studii de caz”, care ilustrează fiecare dintre aceste două mari orientări filosofice, precum și interferențele dintre ele. Operând selecții determinate de interesele proprii de cercetare ale autoarei, volumul acoperă întreaga istorie a filosofiei, din Antichitatea greacă până în contemporaneitate.

Ce reprezentari asupra filosofiei au avut si au prestigiu in lumea culturala romaneasca? Care este, astazi, mesajul Luminarii? Cum putem gandi relatia dintre ratiune, cunoastere stiintifica si credinta religioasa? In ce sens este toleranta o conditie a oricarei discutii si controverse rationale? Cum se infatiseaza in zilele noastre relatia dintre cultura stiintifica si cultura umanista? Care sunt foloasele si limitele unei raportari strict rationale la probleme cardinale ale vietii oamenilor? De ce este Kant un ganditor mereu actual, iar Wittgenstein un filosof foarte original? Cum ne-ar putea ajuta filosofia in cautarea unui raspuns la intrebarea Ce este viata buna? Acestea sunt cateva dintre temele discutiilor purtate de Leonid Dragomir cu profesorul Mircea Flonta.