Filozofie

Ultimul dintre comentatorii aristotelici de limbă greacă, Teofil Coridaleu s-a impus drept cea mai importantă personalitate filozofică a secolului al XVII-lea în lumea post-bizantină, influența sa resimțindu-se și în secolul al XVIII-lea, când scrierile sale sunt studiate la Academiile domnești din București și Iași. A fost profesor și director al Școlii Patriarhiei din Constantinopol. Cursurile sale, sub formă de comentarii asupra operelor lui Aristotel – Fizica, Metafizica, Despre cer, Despre suflet etc. –, au avut un rol esențial în revigorarea învățământului grecesc, precum și în recuperarea izvoarelor filozofiei eline în Sud-Estul european. Prin comentariul său la tratatul Despre suflet, Coridaleu se înscrie în tradiția marilor comentatori aristotelici (Alexandru din Afrodisia, Temistius, Simplicius și Filopon), urmând îndeaproape textul lui Aristotel, pe care îl analizează cu finețe și cu o impecabilă rigoare logică.

Traducerea de față este un omagiu adus unuia dintre cei mai importanți filozofi ai religiei din a doua jumătate a secolului XX, dar și unui prieten excepțional, Juan Martín Velasco. L‑am avut profesor, la Seminarul Conciliar din Madrid, în anul universitar 1991‑1992. Preda fenomenologia religiei, materia care înlocuise apologetica. După Conciliul Vatican II (11 octombrie 1962 – 8 decembrie 1965), învățământul catolic și‑a modificat, benefic, structura și substanța. Apologetica, socotită anacronică, a fost înlocuită, gradual, cu filozofia religiei sau, în cazul de față, cu fenomenologia religiei, accentul fiind pus nu pe sublinierea „superiorității“ catolicismului față de alte religii sau confesiuni, ci pe înțelegerea comparativă a fenomenului religios („comprehensiunea“, după Martín Velasco). Termenul însuși „religie“, simțit ca restrictiv, e înlocuit cu „sacrul“, înțeles ca „ambitus“, sferă sau nivel de realitate generat de Misterul divin.

Misterul, punctul central, de foc al sacrului, rămâne insondabil rațiunii, „antenelor“ strict umane. El se manifestă însă prin hierofanii (termen eliadesc preluat de teologul spaniol), determinând anumite atitudini religioase și creând, de‑a lungul timpului, expresii religioase (cult, instituții etc.). Aceste noțiuni, pe larg explicate și exemplificate, structurează volumul de față, devenit, încă de la prima ediție (1978), nu doar manualul seminariștilor și studenților catolici din lumea hispanică, ci și un bestseller. – Cristian Bădiliță

Energia spirituala, volum tiparit initial in 1919, aduna sapte dintre cele mai importante eseuri ale lui Henri Bergson (1859-1941), membru al Academiei Franceze (din 1914), premiat Nobel pentru Literatura (in 1927, ca "o recunoastere a ideilor lui bogate si incitante si a stralucitei maiestrii cu care au fost infatisate").

Introducere și tabel cronologic de Dionisie Pîrvuloiu

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

Ce să fac?

Moartea mă urmărește și viaţa trece în goană.

Învaţă-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viaţa.

Dă-mi curaj în înfruntarea greutăţilor și liniște deplină în faţa inevitabilului.

Dezleagă-mă din strânsoarea timpului.

Arată-mi că preţul vieţii nu stă-n durata ei, ci în felul cum o folosești, că se poate întâmpla, ba chiar se și întâmplă foarte des, ca unul care-a trăit foarte mult să fi trăit prea puţin.

Spune-mi de câte ori merg la culcare: „S-ar putea să nu te mai trezești“, și la trezire: „S-ar putea să nu mai dormi niciodată“.

Spune-mi la plecare: „S-ar putea să nu te mai întorci“, și la venire: „S-ar putea să nu mai pleci“.

După ce însă vei scăpa de această boală, orice schimbare a locului îţi va face plăcere.

Chiar dacă ai fi gonit la capătul lumii, în orice colţ sălbatic de ţară te-ai așeza, acea așezare, oricum ar fi, îţi va părea primitoare.

Interesează mai mult în ce stare de spirit mergi decât unde mergi și, de aceea, nu trebuie să ne legăm sufletul de nici un loc.

Trebuie să trăim cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colţ de lume; patria mea este întreg universul…

Căci acum nu călătorești, ci rătăcești mânat fără voie și schimbi loc după loc când ceea ce cauţi, o viaţă frumoasă, se află în orice loc.

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul «creștin» al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

Pe copertă: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

Există o zonă în care viaţa, personalitatea şi opera unui mare autor se întrepătrund, luminându-se reciproc: e genul însemnărilor nedestinate, în fond, publicului. Dar publicul este adesea mai fascinat de această operă secundă decât de opera însăşi.Iată zona în care se deplasează volumul de faţă. Publicate postum, aceste aforisme au revoluţionat imaginea convenţională despre Nietzsche. Născute în altă epocă, multe dintre aforismele lui Nietzsche sunt totuşi extrem de actuale; intuiţiile sale se dovedesc profetice.

„Istoria filozofiei este o furie ascunsă împotriva premiselor vieţii, împotriva sentimentului valorilor ei, împotriva apărării ei. Filozofii nu au pregetat niciodată să postuleze un univers, cu condiţia ca acesta să contrazică universul existent, să ofere un mijloc de a vorbi de rău acest univers. Până acum istoria filozofiei a fost marea şcoală a calomniei...“ (Friedrich NIETZSCHE)

Intotdeauna am considerat ca cele doua intrebari referitoare la Dumnezeu si la suflet sunt cele mai importante dintre acelea care ar trebui determinate mai degraba cu ajutorul filosofiei decat cu cel al teologiei, ceci, desi pentru noi, cei credinciosi, este de ajuns sa luam drept chestiuni de credinta faptul ca sufletul omului nu moare odata cu trupul si ca Dumnezeu exista, pare cu siguranta imposibil sa-i convingem pe necredinciosi de realitatea vreunei religii sau chiar de orice virtute morala, in afara daca, mai intai de toate, aceste doua lucruri le-ar fi dovedite pe calea ratiunii naturale. - Rene Descartes

Tehnologia este marea arena a spiritului care se gaseste in persoanele noastre, deoarece ea ne dezvaluie cel mai bine ce anume am ales in existenta noastra pamanteasca. Dar ceea ce am ales determina in ultima instanta, dupa cum a spus Augustin, ce vom fi.

Text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru  •  Indice de nume și de lucrări de Victor Bârsan

A ține un „jurnal de idei“ a fost preocuparea constantă a lui Noica începând din 1939, anul primelor notații pentru viitorul Jurnal filozofic, publicat în 1944. Știm că până în 1958 umpluse nouă caiete cu însemnări și reflecții, caiete care s-au pierdut. În anii de detenție politică (1959–1964), Noica, desigur, n-a mai făcut însemnări. După moartea lui (1987), s-au găsit, pe lângă un caiet din 1958 abia început, șase caiete și agende acoperind perioada 1965–1987. Ele au fost descifrate și publicate sub titlul Jurnal de idei în 1990. 

Volumul de față reia cu minime modificări acea ediție.

Notațiile Jurnalului – acumulări de atelier în vederea unor viitoare cărți, încercări succesive de definire și nuanțare a ideilor filozofice proprii, cugetări, aforisme, comentarii de lectură, însemnări autobiografice – dau simultan o impresie de policromie și coerență. Autorul își alimentează și verifică ideile-obsesie recurgând la cele mai diverse discipline, de la matematică și logică până la științele naturii, teologie sau arte, dar în desfășurarea aceasta speculativă există o perfectă armonie internă.

Jurnalul de idei este cea mai bună introducere în gândirea lui Noica, în sistemul său filozofic și chiar în Weltanschauung-ul și psihologia sa.

Profesorul Mircea Flonta argumentează meticulos că gândirea științifică ar trebui abordată din perspectiva, adesea ignorată, a imaginii pe care cercetătorul o are despre știință. Între știință și teoria științei se interpune așadar imaginea despre știință. De regulă, cei ce nu sunt activi în cercetarea științifică, publicul larg, inclusiv cel cultivat, intră în contact cu imagini ale științei, nu cu știința propriu-zisă.

Obișnuiți fiind cu o structură strict duală – știința și teoria științei – cei mai mulți nu realizează că se află în fața unui raport triadic. Astfel, știința, imaginile științei și teoria științei formează o „trinitate” conceptuală prin care se poate analiza cercetarea și discursul științific. Imaginea devine așadar mediul prin care se realizează legătură între știința „în sine” și teoria științei. În urma acestei lecturi savante și clarificatoare, atât cititorul avizat, cât și cel neinițiat în interogațiile științifice vor putea să distingă și să-și restructureze propriile certitudini și reprezentări despre știință. (Florin George Călian)

De ce este filozofia asa de complicata? Ar trebui ea oare sa fie simpla? Filozofia dezleaga noduri in gandirea noastra, pe care, in mod necugetat, le-am creat acolo; si, pentru a realiza asta, trebuie sa faca miscari la fel de complicate cum sunt aceste noduri. Complicatia filozofiei nu rezida in materia ei, ci tine de intelectul nostru incalcit. (Ludwig Wittgenstein)

„Matricea stilistică“ este ca un mănunchi de categorii care se imprimă, din inconştient, tuturor creaţiilor umane, şi chiar şi vieţii întru cât ea poate fi modelată de spirit. Matricea stilistică, în calitatea ei categorială, se întipăreşte, cu efecte modelatoare, operelor de artă, concepţiilor metafizice, doctrinelor şi viziunilor ştiinţifice, concepţiilor etice şi sociale etc. Sub acest unghi trebuie să notăm că „lumea" noastră nu e modelată numai de categoriile conştiinţei, ci şi de un mănunchi de alte categorii, al căror cuib e inconştientul. Frontul creator uman în raport cu „lumea" nu e simplu, cum cred Kant şi toţi care l-au urmat, ci multiplu, sau cel puţin dublu. „Lumea noastră" se înfruptă deci din spontaneitatea umană cu o intensitate exponenţială. (Lucian BLAGA)

„Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația. Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“

„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor. Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

Ilustraţia de pe copertă: Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson (1767–1824), Enea, Anchise şi Ascaniu fugind din Troia (detaliu)

Selecție, prefață, prezentări și note de Mircea Flonta și Hans‑Klaus Keul

Volumul de față cuprinde câteva texte mai scurte și mai accesibile ale lui Immanuel Kant pe teme morale, religioase și politice. Ele au apărut între anii 1784 și 1795, așadar după publicarea Criticii rațiunii pure (1781), o perioadă în decursul căreia aveau să vadă lumina tiparului și acele lucrări în care și-a expus sistematic principiile filozofiei sale practice: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), Critica rațiunii practice (1788) și Religia în limitele rațiunii (1793). Kant a socotit că nu se poate sustrage îndatoririi de a prezenta, pe înțelesul publicului cultivat mai larg, modul cum filozofia lui critică întemeiază libertatea și autonomia individului ca ființă rațională, progresul în desfășurarea istoriei universale, credința religioasă, drepturile omului și ale cetățeanului, guvernarea republicană, relațiile între comunități și state într-o ordine mondială cosmopolită. Astfel au luat naștere scrierile care alcătuiesc acest volum, dintre care unele sunt traduse pentru prima dată în limba română. Ele oferă o imagine mai cuprinzătoare și mai nuanțată asupra filozofiei morale, filozofiei religiei și filozofiei politice ale marelui gânditor german, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta trei sute de ani.

Timpul ca „orizont posibil al oricărei înțelegeri a ființei“ nu e doar timpul pe care îl cunoaștem din activitățile curente și pe care îl măsurăm, îl pierdem sau, uneori, îl câștigăm. Este, de astă dată, mult mai mult, este „termenul secund“ prin care ajungem la înțelegerea lui „a fi“. Lucrarea de față descrie parcursul ulterior al lui Heidegger după publicarea, în 1927, a lucrării Ființă și timp. Ea înfățișează o experiență a gândirii din care nu lipsesc peripețiile.

Când, în momente de pesimism, sunt înclinat să cred ca „nimic nu s-a schimbat“ prin locurile noastre, lectura thrillerului heideggerian al lui Cătălin Cioabă îmi este suficientă ca să-mi recâștig încrederea în timpul pe care îl trăim. (GABRIEL LIICEANU)

„O bogată istorie culturală care prilejuiește cunoașterea a două personaje deopotrivă de fascinante: enigmatica Regină Christina a Suediei și marele filozof René Descartes. Volumul înmănunchează curiozități privind ideile, viața și moartea lui Descartes la Stockholm, dar și îndelungata călătorie post mortem către Paris a trupului filozofului. Svante Nordin așază toate acestea în diferite rame suprapuse, care spun nu doar povestea întâlnirii lui Descartes cu Regina Christina, ci dezvăluie multe alte detalii savuroase ale vieții la curtea celei mai savante regine nordice din toate timpurile, de la ambițiile profesorilor de greacă veche și latină, la curentele de gândire, dar și amănunte privind ritmul cotidian, inclusiv cutumele medicale ale doctorilor vremii. Fragmente captivante din corespondența privată a lui Descartes cu Prințesa Elisabeta a Boemiei, ambasadorul Franței Chanut și Regina Christina însăși adaugă mister și fac deliciul acestei bijuterii bibliografice a Nordului îndepărtat.” (Raluca BOBOC)

„Volumul lui Svante Nordin poate interesa nu doar erudiții și istoricii filozofiei, ci și pe cei împătimiți de genul detectivistic. Avem de-a face cu ceea ce Ernst Cassirer numea „o ecuație cu două necunoscute“. La capătul acestei lecturi, cititorul va putea afirma că știe cel puțin formula ecuației, însă fără a fi sigur dacă nu există mai multe necunoscute de luat în calcul. O carte care, chiar dacă nu reușește să răspundă definitiv la numeroase întrebări legate de întâlnirea dintre cei doi protagoniști, izbutește să formuleze clar cadrul coregrafic.” (Florin George CĂLIAN)

„Sistemul filosofic blagian este un uriaș postulat, format din nenumărate postulate concrete, toate înlănțuite într-un foileton filosofic grandios și în esență netestabil. Fundamentul ultim pe care se sprijină întreaga construcție și în care îi stau rădăcinile este Geneza biblică.” (Marta Petreu)

Castigator al Premiului Pulitzer pentru non-fictiune in 1968, Will Durant este cunoscut pentru „povestile” sale erudite, prin care reuseste o inegalabila munca de popularizare a filosofiei si istoriei. Povestea filosofiei este o descriere concisa si remarcabila a vietilor si ideilor unor mari filosofi – Platon, Aristotel, Bacon, Spinoza, Voltaire, Kant, Schopenhauer, Spencer, Nietzsche, Bergson, Croce, Russell, Santayana, James si Dewey. Aceasta carte este una dintre cele mai reusite introduceri in filosofie care exista, fiind un instrument de nelipsit pentru oricine care vrea sa se familiarizeze cu istoria si dezvoltarea ideilor filosofice in Occident.

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideile şi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.” HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Zbor, desen de Ștefan Câlția

© Fundaţia Ștefan Câlția

„O concepţie metafizică e destinată să dea o transparenţă mai întâi figurii şi articulaţiilor grave ale existenţei, să pună în lumină coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, să reveleze osatura şi arhitectura secretă ce le bănuim în fiinţa Marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gând metafizic aspiră să-şi aducă lumina sa în noaptea mare în mijlocul căreia suntem puşi. Metafizica e o lansare de făclii aprinse în ultime abisuri şi se repercutează în noi ca o «trezire». Noaptea din afară nu e însă totul. Mai este şi o noapte lăuntrică a propriei noastre fiinţe. Când ochiul filozofic s-a îndrumat spre lăuntrul omului, s-a ajuns de asemenea la înţelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit şi ele tot atâtea «treziri» pentru spiritul omenesc.“ (Lucian BLAGA)

Introducere, cronologie și traducere de Ștefan Aug. Doinaș

Receptarea lui Nietzsche în cultura germană, selecție și traducere de texte de Horia Stanca

„Şi-abia atunci, cînd voi cu toţii vă veţi fi lepădat de mine, am să mă-ntorc din nou la voi. Da, cu alţi ochi îi voi căuta atunci, o, fraţi ai mei, pe cei pe care-odată i-am pierdut; şi cu-altă dragoste atunci vă voi iubi. Şi încă-o dată-o să-mi deveniţi prieteni şi fii ai unei singure speranţe: căci pentru-a treia oară am să fiu cu voi, spre-a celebra cu voi Marea-Amiază. Şi-această Mare-Amiază este atunci cînd omul la mijlocul cărării sale va sta-ntre animal şi Supraom, sărbătorindu-şi drumul spre amurg drept cea mai nobilă speranţă-a sa: căci este drumul înspre-o nouă dimineaţă. Şi-n clipa aceea chiar cel ce-apune se va binecuvînta, pentru că trece-o vamă mai înaltă; iar soarele cunoaşterii sale-i va fi atunci în crucea zării nemişcat. Morţi sînt toţi zeii: acum noi vrem ca Supraomul să trăiască – aceasta ne va fi cîndva, în crucea-Amiezii celei Mari, voinţa ultimă!“ (Friedrich NIETZSCHE)

„Am început să traduc Also sprach Zarathustra pornind de la o presupunere – bazată pe impresia cîtorva lecturi anterioare – care pe parcurs s-a confirmat: aceea că mă aflu în faţa unui «discurs mixt», text pe care filozoficul şi poeticul şi-l dispută în egală măsură.“ (Ştefan Aug. DOINAŞ)

Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Imposibila lui separare de noi nu ne permite să-l atingem și să-i pipăim conturul. Cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână spre necunoscutul din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că, într-un târziu, va ieși la iveală, vom cădea la o înțelegere și mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.

„În această carte eu sunt «îndrăgostitul în acțiune» (l’amoureux au travail) al lui Barthes, iar «ideile îndrăgostite» sunt cele care s-au născut în mine, cu care am stat de vorbă în taina minții mele, adăpostindu-le întreaga viață. Și, desigur, le-am iubit. Dar, spre deosebire de ideile lui Barthes, ale mele, ca obiecte ale adorației, nu sunt o absență. Le-am dat glasul meu, le-am înființat. Nevoia de a înțelege, care m-a condus la întâlnirea cu ele, este o formă de iubire prin care îmbrățișăm toate lucrurile lumii. Prin noi și numai prin noi, ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate avea sens și poate fi iubită.“ — GABRIEL LIICEANU

Este oare filozofia lui Kant, așa cum se crede, cel mai dificil cod al gândirii? Cel pe care, în primii ani după publicarea lui, au reușit să-l „spargă“ numai câteva minți? Cartea lui Mircea Flonta pare să spulbere acest mit. În limba română nu există o mai limpede prezentare a demersului care s-a asociat cu suprema glorie și suprema dificultate a filozofiei. Ce-ar fi dacă am constata, după lectura acestei cărți, că una dintre cele mai severe minți ale gândirii poate să ne iasă în întâmpinare și să ne propună prietenia ei?

„Reforma metafizicii întreprinsă de Kant are la bază distincția sa dintre rațiunea pură teoretică sau speculativă și rațiunea pură practică. Prima conține condițiile de posibilitate ale oricărei cunoașteri cu valoare obiectivă, cea de-a doua, principiile deciziei și acțiunii morale. În demersul care este critica rațiunii, demers pe care Kant l-a comparat cu un proces intentat rațiunii, aceasta este acuzatul, acuzatorul, apărătorul și judecătorul, dar deopotrivă instanța de la care emană legile ce orientează judecata.“ — MIRCEA FLONTA

Interculturalitatea nu este un rezultat, ci un proiect deschis al gândirii, limbii şi imaginaţiei culturilor. Întru poate fi traseul antropologic al acestui proiect simbolic în care s-ar regăsi, deopotrivă, Identitatea şi Alteritatea, Estul și Vestul, ca șansă a regenerării Europei înseși.

Nietzsche este, poate, cea mai ilustră victimă a aventurii socratice a cunoașterii de sine. Viața nu posedă fenomene originale, ci numai unele repetitive, care prin reluarea lor veșnic identică își tocesc conturul lor original. Cadrul repetiției nu este viața, căci viața însăși este un fenomen de repetiție. Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Toți au mai fost nu o dată, ci de nenumărate ori în trecut și vor mai fi de nenumărate ori în viitor. Tot ce trebuia și putea să se producă s-a produs deja. Restul este doar monotonă repetiție: veșnică revenire a aceluiași.

Descoperă modul în care înţelepciunea antică a stoicilor îţi poate oferi o filosofie de viaţă în secolul XXI, care te va face mai rezilient, mai pozitiv, mai de succes şi mai fericit. Învaţă meritele faptului de a trăi clipa, descoperind cum poţi să supravieţuieşti şi să prosperi în vremuri grele, şi schimbă ceea ce poţi schimba, acceptând ceea ce nu poţi face. Drumul tău către o viaţă mai bună începe aici!

Această carte simplă, dar plină de forţă îţi arată cum să foloseşti înţelepciunea antică pentru a face schimbări practice, pozitive, în viaţa ta. Folosind studii de caz provocatoare, idei-cheie şi oferind instrumente de autoevaluare, demonstrează că stoicismul este o cale profundă şi dovedită spre fericire.

Bine cunoscut în spațiul discuțiilor filosofice și culturale de la noi, Vasile Cătălin Bobb face parte din noua generație de intelectuali, pentru care, bunăoară, raportul cu filozofia occidentală și cu cea românească presupune deja acea distanțare atentă, lucidă, ce face posibilă o mai bună apropiere și înțelegere a celuilalt. Studiile publicate până acum ni-l descoperă ca un interpret excelent inițiat în hermeneutica filozofică și fenomenologie, în filosofia actuală și în studiul unor viziuni simbolice sau religioase. Cartea de față, Pâlpâiri ale ființei. Mihai Șora și problema omului, poate surprinde cititorul în modul cel mai plăcut și atrăgător. Deși anunță orientarea atenției către unele cercetări în aparență aride, precum ontologia sau metafizica, asumă o manieră de înțelegere neașteptat de vie și expresivă, de o concretețe frapantă a judecății și a modului de vorbire. În felul acesta, chestiunile pe care scrierile lui Mihai Șora le aduc în față, privind, de exemplu, verbul și numele, faptul de a exista și cel de a insista, faptul de a avea și cel de a fi, eu însumi și celălalt, întâlnirea și dialogul, sunt regăsite ca chestiuni proprii („mă explică: pe mine mie însumi și lumea în care sunt așezat”, cum spune Vasile Cătălin Bobb). Așadar, o carte în care experiența personală de lectură și înțelegere devine locul unei reale întâlniri cu o voce distinctă a filosofiei actuale. (Ștefan Afloroaei)

„Inginer chimist de formație, însă pasionat de alchimie, filosof à ses heures perdues, Alexandru Pop ne oferă în Libellus Nomisticus o mostră de alchimie speculativă. Care e miza acestor pagini? Aceea de-a ne spune – uneori doar sugerat, alteori cu argumente – că dincolo de ceea ce vedem, deopotrivă în metoda și-n reușitele ei, gândirea are o structură tainică, care cere și duce la o altă înțelegere. (…) Domnul Pop e dintre cei care caută punctul focal în care știința întâlnește conștiința și cunoașterea se dezvăluie ca frumusețe. Cât de mult s-a apropiat de el? S-o judece cititorii paginilor ce urmează. Ceea ce pe noi ne bucură e faptul că îl știm pe drum, cu o tinerețe și o determinare jovială ce mărturisește să transmutația e posibilă în sufletul celor ce cred în Marea Operă.” (Mihai Maci)

Noica a avut multe umbre și încă le mai poartă, unele create artificial de exegeza tendențioasă, iar altele reale și încă nedescoperite. Prin acest tur de forță, Ovidiu Pecican reușește să contureze una dintre cele mai puternice umbre noiciene, care definește mai bine omul și opera acestuia. Cartea lui Pecican deschide noi direcții de cercetare în ceea ce privește figura lui Noica, în special datorită utilizării multiplelor unghiuri de lumină prin care se evidențiază portrete nesubliniate până acum. Este în joc nu doar o umbră importantă a lui Noica, ci și altele care se conturează pe parcursul lecturii. (Florin George CĂLIAN)

Volumul de fata abordeaza tema moralitatii in intelligence, atat la nivel "strategic", cat si la nivel "operational". Aceasta lucrare isi propune doua scopuri: evaluarea teoriilor contemporane ale moralitatii in intelligence si fundamentarea unei noi conceptii ancorata in teoriile dreptatii cosmopolite. Noutatea volumului consta in abordarea in oglinda a celor doua niveluri si propunerea unei teorii unificatoare care aduce impreuna mai multe directii din literatura de specialitate.