Filozofie

Leviatanul este considerat de multi una dintre cele mai influente si mai importante opere din istoria intelectuala si politica a Europei, putand fi comparat cu scrieri ale lui Platon, Aristotel, Machiavelli, Hegel si Marx. Multe dintre subiectele discutate aici de Hobbes – de la elemente care tin de antropologie, epistemologie si psihologie pana la conceptul de suveranitate si cel de reprezentare, teoria generarii statelor, structura sociala si educatia, cauzele dizolvarii statului si cauzele razboiului civil, relatia dintre constiinta privata si cea publica, precum si cea dintre Stat si Biserica – au ramas cat se poate de actuale.

Profesorul Vizureanu explică, analizează și argumentează conceptele și ideile pe care Descartes le va dezvolta în cadrul filosofiei sale: existența lui Dumnezeu, cunoașterea bazată pe experiență, ideile înnăscute, intuiția, deducția, cogito-ul, morala provizorie, mathesis universalis, facultățile cognitive, lucrurile clare și distincte, dualismul substanțelor, rigoarea raționamentelor matematicii și a geometriei aplicabile, în concepția sa, la toate celelalte științe, îndoiala metodică. În capitolul „Prezența în lume”, autorul prezintă percepția atât în epocă, cât și în secolele următoare, a sistemului filosofic și a ideilor științifice carteziene. Ultima secțiune, „Destinul postum”, îl plasează pe Descartes drept centru al canonului filosofiei occidentale, cel care promovează ființa și gândirea ca fundamente ale filosofiei moderne, preluate și prelucrate ulterior de Spinoza, Malebranche, Locke, Leibnitz, Kant, Husserl, Heidegger și chiar de Noam Chomsky în elaborarea gramaticii sale generative.

Într-un interval de cîteva decenii, Edith Stein (1891 Breslau – 1942 Auschwitz) a ieșit din întunericul unei morți anonime într-o mare recunoaștere internațională. Doi factori au contribuit la această atenție extraordinară: lucrările ei cu o tematică de mare anvergură, bogate în idei, în cadrul fenomenologiei și filozofiei religiei; însă nu mai puțin destinul ei neobișnuit, în armonie cu uimitoarea ei măreție umană. Mai presus de toate au atras atenția transformarea vieții sale, în nefastul an 1933, din filozof în carmelitană și exterminarea ei la Auschwitz la vîrsta de 51 de ani – ca o victimă între multe altele în cadrul execuțiilor în masă, dar ca o victimă implicată în chip conștient. Mulți factori care în altă parte își pierd coeziunea au fost ținuți în cazul lui Edith Stein laolaltă, sub constrîngere, dar și sub propriile-i standarde înalte. În ea se întîlnesc știința și religiozitatea, intelectul și dăruirea, gîndirea profundă și umilința, iudaismul și creștinismul.

„Cercetând hotarele sufletului, nu le vei găsi, oricare ar fi calea pe care ai merge; atât de adânc logos are” spusese, odinioară, profundul Heraclit. De ce nu aș putea afla hotarele sufletului? Să fie, într-adevăr, spiritul gânditor fără de margini? După cum se vede, câmpul cercetării s-a deschis dintr-o dată, neașteptat de vast.

Ce este arta? Ce semnificație are obiectul numit „operă de artă” și de ce îl numim astfel? De ce vorbim despre „frumos” și ce semnificație are? Cu alte cuvinte, ce înseamnă, de fapt, frumusețea?

”Ce rol i se va atribui însă lui Iona? El este profetul înțelept și fals, prins în capcana confruntărilor universale, singurul care ia mascarada în serios și este sacrificat pentru că o ia în serios, mesagerul care cade victimă mesajului transmis, sluga doar mustrată câtă vreme dorește libertatea, dar anihilată în urma serviciului prestat cu credință. Iona este martorul care piere pentru ca să nu se deconspire o contrafacere și pentru ca ea să devină totuși publică, numai că într-o versiune înfrumusețată, care să-i povățuiască pe urmași să fie mai docili și mai răbdători. Iona își depășește însă rolul, îl interpretează cu destulă viclenie, cu imprevizibile adăugiri de text și, mai ales, accente de subtext. Lăudându-și pe față Cârmuitorul, el îl mai și acuză în taină; I se supune și se răzvrătește împotriva Lui; prezice o istorie reală care nu poate fi acceptată; anticipează o lege adevărată doar în sens de adeverită, necroită altminteri pe măsura omului; ajunge profetul unei necesități sufocante!

Cu o superbă stăpânire a subiectelor, într-un limbaj în același timp accesibil și suplu, Ciprian Mihali realizează o incitantă introducere în filosofia socială cu teme de interes pentru societatea românească de azi. Autorul ne poartă, prin spațiul construit (fizic) de arhitecți și (conceptual) de filosofi, de la biopolitică și reprezentanți emblematici ai filosofiei franceze contemporane (Foucault, Lyotard, Derrida, Nancy) la precaritatea condiției umane individuale, de la suveranitate la drepturile omului, culminând cu reconfigurarea filosofiei sociale în epoca digitală.

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

Știm cu toții că viața este plină de surprize – unele bune, altele dezastruoase. Ne facem planuri atent documentate și totuși situații greu de prevăzut ne împiedică să le ducem la capăt. Cum luăm hotărâri în condiții de incertitudine? Simplu: pregătindu-ne pentru improbabil. Numai așa vom reuși să minimizăm daunele atunci când lovește dezastrul.

Fie ca sunteti un cautator al adevarului, un pasionat de filosofie sau pur si simplu un cititor curios, puteti considera opera lui René Guénon o calauza de nadejde in intelegerea temelor majore precum metafizica, traditia, simbolismul sau gnosticismul. In cele peste 30 de volume pe care le semneaza, René Guénon readuce la viata Philosophia Perennis, intelepciunea primordiala, perena si universala care se afla la baza tuturor traditiilor religioase si metafizice ale omenirii, oferindu-ne astfel un instrument eficient pentru a intelege lumea in care traim.

Publicată în 1792, „Religia în limitele rațiunii pure”, lucrare de mare însemnătate în istoria gândirii religioase occidentale, reprezintă o încercare de a demonstra că morala poate exista foarte bine fără ideea unei ființe supreme și că nu depinde de religie, ci își este suficientă sieși, grație rațiunii practice pure. Abordând toate temele aferente unei filozofii a religiei de înaltă ținută, Kant îi vorbește cititorului despre credință și Dumnezeu, despre etică și ideea binelui suprem, despre cult și Biblie, în cadrul unui discurs de o ireproșabilă rigoare.

„Morala, în măsura în care este întemeiată pe conceptul de om ca ființă liberă, nu are nevoie nici de ideea unei alte ființe superioare ei spre a-și cunoaște datoria, și nici de un alt resort decât legea însăși, spre a respecta datoria. Cel puțin este vina omului dacă în el există o asemenea nevoie, care în acest caz nici nu poate fi înlăturată de altceva, întrucât ceea ce nu izvorăște din el însuși și din libertatea lui nu compensează lipsa propriei moralități.“ — IMMANUEL KANT

,,Istoria filosofiei antice" pentru toți (set 10 volume), de Giovanni Reale - o lucrare scrisă într-o formulă de o îndrăzneață accesibilitate.

Profesorul Aurel Codoban construiește scenarii teoretice strânse și clare (dacă gândul tău e limpede, căci ruminat îndelung, expresia nu poate fi decât limpede și ea, credea D.D. Roșca, cel dintâi invitat la noul simpozion al ideilor), în marginea cărora provoacă neobosit exerciții aplicative, demontări cu schepsis, răsfrângeri surprinzătoare, cu aceeași gesticulație calmă, rafinată și tandru ironică. Tandra ironie e detectabilă, de altminteri, în tot ce scrie A.C.: pătrunde în miezul fierbinte al subiectului înarmat cu bibliografii străbătute la pas și în ritmul gândului alert, dar și cu fine, subtile intuiții, păstrând mereu o distanță sinonimă cu atingerea. Să mai adaug aici inconfundabila grație a frazei care face ca o convorbire cu el (lectura capătă, în cazul cărților sale, această înfățișare de taifas inteligent) să fie mereu firească și eliberată de prejudecăți.

A spune despre cultura moderna ca este "secularizata" poate insemna, pe de-o parte, ca este vorba despre o lume din care sacrul a disparut. Pe de alta parte, poate insemna ca vorbim despre o lume care continua sa fie legata de radacinile ei crestine, in ciuda tuturor incercarilor sale de emancipare fata de crestinism. - Wolfhart Pannenberg

Aspectul complementar al ,,Constructelor" este chiar viața noastră actuală, prezentă, care ne înconjoară, ne împrejmuiește și ne presează, și care poate fi și o primejdie. Viața noastră cea de toate zilele, dacă nu chiar și cea de toate nopțile; filtrată, desigur, în aceste Constructe, prin cuvinte. Căci cuvântul are menirea să măsoare și să exprime intervalul și distanța, dar și legătura posibilă și necesară dintre viață și gând....

În 1927 Whitehead a grupat, în cadrul unei teorii generale despre simboluri și funcționarea acestora, două prelegeri de filosofie a percepției și o prelegere de filosofie a civilizației. Doctrina despre percepție dezvoltată în Simbolismul. Semnificația și efectul lui se bazează pe o analiză originală a experienței, permițând depășirea empirismului clasic fără a cădea nici în scepticism, nici în idealism transcendental, întemeierea empirică a ideii de cauzalitate și redefinirea activității subiectului percepător ca sintetică, dar totuși neconstitutivă. Whitehead dialoghează astfel atât cu filosofii clasici (Descartes, Locke, Berkeley, Hume, Kant), cât și cu contemporanii săi, membri ai diverselor școli realiste din epoca edwardiană. În prelegerea de filosofie a civilizației, Whitehead subliniază rolul fundamental al simbolismului – lingvistic, artistic, ritualic, instituțional etc. – în funcționarea societăților, în menținerea identității acestora și în progresul lor spre libertate și raționalitate. Combinarea și unificarea unor subiecte atât de diferite sub aceeași categorie speculativă este una dintre mărcile distinctive ale gândirii metafizicianului Whitehead.

,,Cartea lui Emilian Mihailov este cea mai bună introducere în limba română a eticii lui Kant, nu numai pentru cei care se ocupă în mod profesional de filosofie, ci și pentru aceia care urmăresc și participa la lumea gândirii și la spectacolul ideilor care au structurat și au dat substanță viziunii morale și politice asupra Europei de azi. Emilian Mihailov este un ghid sigur pe acest teren accidentat și plin de capcane al conceptelor și ideilor filosofice, cu o competență superbă și o maturitate a gândirii remarcabilă. Pregătirea sa în domeniul filosofiei analitice la Școala regretatului Profesor Valentin Mureșan transpare în fiecare pagină, în reconstrucția fiecărui argument și a multiplelor controverse și dileme hermeneutice și, nu în ultimul rând, în stilul clar, sobru și pătrunzător al prozei sale filosofice. Pentru studioșii eticii și, mai ales, pentru cei interesați de filosofia morala a lui Immanuel Kant, cartea lui Emilian Mihailov va fi, pentru ani mulți de acum înainte, un reper obligatoriu." - Mircea Dumitru - Vice-Președinte al Academiei Române

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Cartea descrie existența a opt moduri diferite de gândire, strâns conectate cu valorile noastre individuale. Aceste opt moduri de gândire corespund celor opt tipuri diferite de valori pe care le numim niveluri de valori.

Într-o lume obișnuită cu mediocritatea și complezentă cu lipsurile și slăbiciunile proprii, o pledoarie pentru posibilitatea virtuților, ancorată în experiența religioasă, este nu numai bine-venită, ci și necesară pentru promisiunea statornică a demnității și a nobleței umane. Acoperind tematici intense și profund intime, precum speranța, fidelitatea, iubirea, moderația, bunătatea, frica, modestia, politețea, eseurile cuprinse în acest volum vorbesc fiecăruia și fiecăreia dintre noi în cuvintele după care tânjeam, în încercarea de a articula nevoia de apropiere, suflu interior, deschidere totodată spre umanul și divinul din noi. „Inteligența inimii” este acel nod fundamental în care sinele se întâlnește cu celălalt și cu cerescul, în care înțelegerea și iubirea se contopesc, în care existența și transcendența capătă sens și nemărginire. „Dacă cerul vieții este inima, Dumnezeu este cerul inimii”, scrie atât de viu și de frumos Bogdan Tătaru-Cazaban.

Cele trei eseuri cuprinse în acest al doilea volum din „Parerga et paralipomena” (1851) – culegere târzie, apărută la 33 de ani de la publicarea primului volum din „Lumea ca voinţă şi reprezentare” – nu reprezintă o simplă anexă a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregătit succesul fulgerător şi recunoaşterea generală a gândirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţă.

Primul dintre aceste eseuri, „Despre filozofia de universitate“, conţine o analiză, extrem de actuală şi astăzi, a mecanismelor pătrunderii și impunerii ideologiei oficiale în mediul academic, cu consecințe mergând de la bizarerie și ridicol până la trădarea adevărului, la anihilarea spiritului critic și la compromiterea formării intelectuale a tinerei generații. Cel de al doilea eseu, „Despre inten­ţionalitatea vizibilă din destinul individului“, merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determină evenimentele vieţii individuale. O sută de ani mai târziu, C.G. Jung va elabora noțiunea de „sincronicitate“ pornind de la concepția dezvoltată aici de Schopenhauer. În ultima scriere din volum, „Eseu despre vederea de spirite și altele conexe“, îl regăsim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de mărturii privitoare la așa-numitele fenomene oculte, cărora le propune o explicaţie unică. Demersul său reușește atât să conserve premisele kantiene ale dualității fenomen–lucru în sine, cât și să aducă o dovadă supli­mentară în favoarea propriei teorii a voinței, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.

„Venim pe lume echipați cu «Dumnezeu», altfel spus cu nevoia de a da nume vastității, acelui «Ceva» gândit în toate sensurile posibile ale nelimitatului. Dumnezeu este arhetipul perfecțiunii de care am nevoie pentru a trece dincolo de relativ, de aproximativ, de coruptibil. Dumnezeu e «cuierul» ontologic în care ne agățăm nevoia de absolut, idealul, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte. Nu facem decât să-l înjosim căutându-l prin ceruri, văzduhuri și galaxii. Pentru a-l găsi, ne-ajung galaxiile dinlăuntru, «cămările infinite ale spiritului nostru» (Sf. Augustin).“

„Dumnezeu nu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca să poți apoi, având măsura a ce se cade și a ce nu, să stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit să te salte în ochii lui și să sfârșească răsplătitor cu un loc călduț în rai. Totul, în raportarea la el, se petrece pentru a te întoarce la tine. Dumnezeu nu te judecă, ci te ajută să te judeci prin ochii lui, ca și cum ar fi și s-ar uita la tine. Dumnezeu e «banca din cer» în care ne-am depus tot capitalul moral.

Dar nu e bine să crezi că ai, în contul transcendenței, mai mult decât ai. Tot ce primești primești prin ricoșeu din ideea orientativă de Dumnezeu. În tot ce faci. Tot prin el îți măsori derapajele și căderile; la limită, ticăloșiile de ființă neîngerească. Însă e tare greu să-ți reglezi de-a lungul vieții cântarul interior care-ți permite să nu trăiești cu o falsă imagine de sine. Neexistând un tribunal divin, nu vei primi niciodată un certificat de bună purtare. Lui Dumnezeu nu-i ceri, iar el nu-ți dă. N-ai cu cine negocia. Obligația care-ți revine la ieșirea din viață este – dacă te-ai uitat bine la el – să-ți fi numărat singur păcatele.“ — GABRIEL LIICEANU

Ilustraţia de pe copertă: Pescar (simbol al lui Isus), mozaic, sec. VI, Biserica Sfinţilor Lot şi Procopius, Khirbet al-Mukhayyat (Nebo), Madaba, Iordania

„Ce relaţie există între sănătatea mentală şi dezordinea creatoare? Cât de precară, de discutabilă, de condiţionată istoric şi cultural este normalitatea noastră? Cărţile mari devin mai actuale cu trecerea timpului, de parcă ar fi fost scrise pentru viitor. Considerată, în epocă, un veritabil reper pentru mişcarea antipsihiatrică, Istoria nebuniei în epoca clasică ne vorbeşte, în contextul războaielor culturale care polarizează lumea de azi, despre primejdia de a transforma privirea clinică în bisturiul unei societăţi bolnave de conformism şi secătuite vital." – Cristian Iftode

„Ce este nerațiunea? Cum am devenit noi, oamenii moderni, ființe care se definesc prin rațiune, exilând în temnițe, în beciuri umede și reci sau în azile, tot ceea ce ne înspăimântă la ceilalți ca fiind lipsă de rațiune? Istoria nebuniei este povestea fascinantă a călătoriei omului modern în spațiul întunecat dincolo de zidurile pe care el le-a înălțat în jurul minții sale, pentru a-și proteja rațiunea, adeseori fără succes, de ispitele care nu încetează să o seducă și să o amenințe cu prăbușirea." – Ciprian Mihali

„În esență, Istoria nebuniei este o deconstrucție a unei tendințe prea-omenești: aceea de a judeca și a exclude. Actualitatea cărții vine din reiterarea unui adevăr simplu: fie că a încercat să creeze mituri sau, dimpotrivă, să anihileze stranietatea, omul rămâne întotdeauna o ființă însetată să dea sens lucrurilor pe care nu le poate înțelege. Creator sau violent, el se legitimează prin nevoia de sens, raționalitatea sau nebunia fiind, înainte de toate, categorii menite să normalizeze prezența excepționalului în cotidian." - Magdalena Mărculescu

Intrucat, in scurt timp, va trebui sa ma adresez omenirii cu cea mai grea solicitare care i-a fost prezentata vreodata, mi se pare imperios necesar sa spun cine sunt. In principiu, ar trebui sa se stie: caci nu m-am lasat "neatestat". Dar discrepanta dintre maretia misiunii mele si micimea contemporanilor mei si-a gasit expresia in faptul ca nici nu am fost auzit, nici nu am fost vazut. Traiesc pe propriul meu credit, sa fie poate o simpla prejudecata faptul ca traiesc?... Este de ajuns sa stau de vorba cu vreun "om cultivat", care vine vara in Engadina de Sus, ca sa ma conving ca nu traiesc...

Despre viaţa unui om angajat religios se vorbeşte de obicei din perspectivă înaltă, din perspectiva reperelor lui morale şi spirituale. C.S. Lewis, distins universitar englez, e un creştin înzestrat cu realism şi umor; el alege cealaltă perspectivă: cum se vede viaţa unui om din unghiul diavolului care îl are în grijă, care trebuie să îl achiziţioneze drept hrană pentru infern? Cartea joacă pe competenţa psihologică a diavolilor, pe priceperea de a folosi măruntele noastre slăbiciuni, de fiecare zi, suficiente pentru a ne face deseori surzi la glasul Celuilalt. Cu toate astea, la capătul cărţii şi al unei vieţi duse cu onestitate şi cu atenţie spirituală, eroul anonim îl întâlneşte, discret şi simplu, pe Celălalt.

În top 10 al celor mai bune 100 de cărți din secolul XX – National Review

Modernitatea a subminat prestigiul și statutul obiectiv al virtuților și al moralei, creând ceea ce C.S. Lewis numește „oameni fără piept“, oameni lipsiți de sălașul simbolic al curajului, onoarei și responsabilității. Cartea reunește trei conferințe susținute de autor în februarie 1943, la Universitatea din Durham, în plin război mondial. Pentru a dovedi că raportarea la o normă absolută și morala constituie fapte obiective, definitorii și universale pentru om, C.S. Lewis invocă mari nume ale gândirii grecești, romane, iudaice și creștine, precum Platon, Aristotel, Augustin, Toma d’Aquino, alături de maeștri ai gândirii orientale, Confucius sau înțelepții hinduși. Cartea se înscrie în rândul celor mai clarvăzătoare critici ale omului modern și postmodern. Obișnuit să considere adevărul și dreptatea niște chestiuni subiective, interpretabile, omul actual și-a pierdut criteriul essential care poate să-i confere rezistență în fața tiraniei și totalitarismului.

Lucrarea oferă o introducere în problematica și conceptele de bază ale hermeneuticii, considerate în contextul istoriei domeniului și al perspectivelor multiple din logică, metodologie și filosofia științei.

Volumul nu este doar o introducere în fenomenologie, cât o introducere în filosofie pe calea fenomenologiei. Lucrarea de față este proiectată ca o introducere în studiul filosofiei; autorul însă a țintit, de asemenea, să scoată la iveală o cale posibilă de filosofare sau de reconstrucție filosofică. Titlul lucrării conține o indicație în privința acestei căi: este vorba de calea fenomenologică. Așadar, nu vom încerca aici o introducere în fenomenologie, cât o introducere în filosofie pe calea fenomenologiei.

Corneliu Mircea ne propune în acest volum un discurs despre Fiinţă, despre semnificația și valorile acesteia, în încercarea sa de a demonstra că spiritul – înţeles ca principiu – nu se poate „dedubla”, spre a se pune în contradicţie cu sine, întrucât această dedublare pare a fi un act arbitrar.

O fascinantă incursiune în domeniul filosofiei populare, în încercarea de a surprinde variatele aspecte ale modului de a gîndi și a privi lumea al locuitorilor din satul românesc tradițional.