Filozofie

Simone de Beauvoir (1908–1986) este una dintre marile voci europene ale secolului XX și una dintre figurile sale cele mai influente. Filosof și romancier, a abordat în lucrările sale chestiunea experienței libertății și obstacolele din calea acesteia. Adoptă și dezvoltă o filosofie existențialistă în care se discută relația individului cu ceilalți. Cea mai cunoscută lucrare filosofică a sa este Al doilea sex, în care Beauvoir examinează construcția culturală privitoare la corpul femeii, care duce la imposibilitatea acesteia de a fi subiect deplin. În acest scop, va analiza experiența trăită a femeilor. Bine-cunoscuta sa expresie Nu ne naștem, ci devenim femei expune ideea unei subiectivități ce derivă din cerințe sociale și culturale. Gândirea acestei autoare a avut o mare influență asupra dezvoltării filosofiei feministe contemporane. Cartea de față abordează principalele aspecte ale vieții și operei lui Beauvoir, care încearcă să explice opresiunea din punct de vedere cultural. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Gândirea franceză din a doua jumătate a secolului XX a fost cel mai probabil ultimul mare curent speculativ capabil să reînnoiască în întregime locul în care să punem probleme și metoda de lucru. Influența ei a fost enormă, acoperind complet geografia intelectuală și toate mediile, de la reflecția politică până la critica și experimentarea artistică. Gânditorii care au promovat această înnoire au fost numeroși și de o rară calitate intelectuală, dintre ei remarcându-se Michel Foucault (1926–1984) și Jacques Derrida (1930–2004). Amândoi au denunțat presupozițiile obișnuite ale unui determinat domeniu discursiv și au atacat etnocentrismul predominant, chiar dacă prin metode diferite: Foucault prin intermediul practicii genealogice a analizei istorice, iar Derrida prin deconstrucția logocentrismului și falocentrismului. Și azi, o parte importantă a aparatului conceptual de care dispunem este influențat de acești doi gânditori. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Ce este adevărul? Care este originea lucrurilor? Există o ordine în univers? De unde vin lucrurile pe care le vedem în lume și unde merg când par să moară? La cumpăna dintre secolele al VI-lea și al V-lea î.Hr., Heraclit și Parmenide ne conduc, prin aceste întrebări, la alte interogații privitoare la relația dintre unitate și pluralitate, ființă și devenire sau eternitate și timp. Acestea sunt câteva dintre problemele care, în primele etape ale filosofiei, trasează drumul pe care îl va urma tradiția gândirii occidentale. Un drum adesea uitat și ascuns, care îl îndeamnă pe filosof să privească dincolo de ce vede zi de zi și să se aventureze în tărâmul metafizic. Și tocmai acest drum trasat de Heraclit și de Parmenide îl vom urma pentru a trece dincolo de realitatea înconjurătoare și a gândi un nou spațiu, unde strălucește puritatea Unului. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Filosofia lui Heidegger (1889–1976) ilustrează o ambiguitate originală care îi traversează întreaga operă: faptul de a ridica pe culmi tradiția filosofică de la Platon și Aristotel până la Hegel și Nietzsche, concomitent cu punerea în operă a distrugerii sale. În cartea sa de căpătâi, Ființă și timp (1927), întrebarea privitoare la ființă (ontologia) își face ultima apariție scenică și retorică, tocmai pentru a-și evidenția eșecul ca întrebare: sensul ființei este refractar oricărei teorii și, prin urmare, nu poate fi tratat ca obiect, întrucât precede orice tematizare. Filosofiei îi revine, așadar, dubla sarcină de a demonta istoria ontologiei și de a gândi ființa ca fiind legată exclusiv de manifestarea și de interpretarea sa. Filosofia devine astfel fenomenologie și hermeneutică. Receptarea lui Heidegger astăzi este indisociabilă și de biografia lui controversată, pornind de la legăturile sale cu nazismul, dar și de uluitoarea sa aventură filosofică, una care a influențat principalele curente ale gândirii secolului XX – fenomenologia, existențialismul, marxismul, structuralismul, deconstructivismul –, ceea ce îl transformă în principalul filosof al epocii sale. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Cu privire la Blaise Pascal (1623–1662), Baudelaire a scris în Florile răului că „și-avea abisul cu dânsul mișcător“. Și așa era: un abis care l-a determinat să se confrunte cu natura umană în modul cel mai necruțător pe care istoria filosofiei l-a cunoscut până acum. Într-o perioadă marcată de o încredere neștirbită în rațiune, Pascal, profund cunoscător al acesteia, ne-a constrâns să nu ne întoarcem privirea de la limitele sale, să le acceptăm. Astfel, dorea să ne amintească faptul că problemele cu adevărat importante pentru om, cele care îl afectează în mod intim și radical, nu se demonstrează prin raționamente, ci trebuie simțite. De aici și binecunoscuta lui afirmație: „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște“, perspectivă pe care vom încerca să o explicăm în această carte. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Filosof de plan secund și puțin cunoscut, neoplatonicul Plotin (204–270) constituie fără îndoială un punct de reper în istoria gândirii, ajutându-ne să înțelegem transformarea spirituală a Greciei în secolele ce au marcat sfârșitul lumii antice. Cuprins de o profundă criză existențială, Occidentul greco-roman s-a lăsat influențat de curentele religioase orientale, de o rigoare conceptuală superioară la acea vreme. Înzestrat cu o clarviziune legendară și admirat de asistenții săi de la școala gratuită din Roma, Plotin și-a conceput filosofia ca sinteză ambițioasă a întregii gândiri grecești, destinată să depășească dualismul lui Platon și Aristotel. În centrul sistemului său se află concepția dinamică a Sufletului ca punct activ, ce permite să ajungem din vârful la baza cosmosului fără a pierde distincția riguroasă dintre diferitele niveluri ale realității, nici transcendența Unului din care toate emană și la care se întorc toate. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Polemică și controversată, opera marelui teoretician al puterii care a fost Niccolò Machiavelli nu a lăsat pe nimeni indiferent. Înzestrat cu cea mai prețuită inteligență practică din toată Renașterea, Machiavelli reflectează asupra naturii umane în contextul acțiunii politice, punând accent pe fapte, nu pe ideile justificative sau pe principiile morale. Perspectiva sa ne pune în fața unei oglinzi în care mulți preferă să nu se uite, chiar dacă e adevărat că liderii lumii păstrează un exemplar din Principele pe noptieră. Importanța realismului său politic este enormă, iar influența sa nu a făcut decât să sporească odată cu trecerea timpului. Cartea de față abordează sfaturile pe care Machiavelli le oferă tuturor celor care aspiră să iasă învingători în întrecerea pentru putere, un joc care, la fel ca în război și în dragoste, pare să nu aibă reguli. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Ar fi imposibil să înțelegem filosofia din a doua jumătate a secolului XX fără să-l fi citit pe Jürgen Habermas (Düsseldorf, 1929). Opera acestui autor, considerat un clasic în viață, nu este exclusiv filosofică, ci intră pe teritoriul gândirii interdisciplinare, cea mai bună tradiție a teoriei critice, curentul intelectual care a pus în legătură reflecția filosofică cu științele sociale. Cartea de față pătrunde în opera vastă a lui Habermas, din care extrage o prezentare a modului decisiv în care autorul susține democrația. Departe de a urmări o introducere exhaustivă în gândirea habermasiană, această carte va iniția cititorii în conceptele-cheie ale gândirii sale etice și politice. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Hannah Arendt (1906–1975) a creat una dintre cele mai originale filosofii din secolul XX. Aceasta se îndepărtează de tradiția filosofică dominantă și ne invită să „gândim fără balustrade“, din unghiuri neobișnuite, relația complexă dintre filosofie și politică. Luările sale de poziție în ce privește spațiul comun, cadru inevitabil al condiției noastre umane, ne oferă indicii importante pentru a înțelege principalele experiențe politice ale acestui secol, precum totalitarismul, societatea maselor sau revoluțiile. Obiectivul său este de a analiza experiențele umane care creează concepte politice fundamentale – putere, acțiune, violență, responsabilitate... – pentru a le recupera sensul originar. În această carte sunt abordate principalele aspecte ale vieții și operei sale, care se focalizează pe situarea politică a omului în lume și pe consecințele pierderii acestei lumi comune. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Filosofia lui Baruch Spinoza (1632–1677) constituie apogeul gândirii raționaliste. Nici un alt autor nu s-a limitat mai riguros decât el la conceptele intelectului pur pentru a realiza o descriere a universului și a omului, a planului fizic exterior și a dimensiunii morale și afective interioare. Fascinat de metoda matematicii geometrice, proprii triumfătoarei Revoluții Științifice din secolul al XVII-lea, Spinoza și-a alcătuit filosofia pe bază de definiții, axiome și demonstrații. Uluitor este că, la mai bine de trei secole de când a fost pusă la punct, când această metodă nu mai are aplicabilitate în mediul filosofic, concepția spinozistă asupra existenței rămâne în continuare una dintre cele mai bogate, stimulatoare și fascinante din câte a creat gândirea umană. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Nu mulți autori au fost atât de caricaturizați precum Leibniz. Satira pe care i-a dedicat-o Voltaire în Candide i-a redus filosofia la optimismul celei mai bune dintre lumi... Nimic mai nedrept pentru un gânditor pe cât de prolific, pe atât de complex, a cărui operă rămâne în cea mai mare parte inedită prin dimensiuni și caracter interdisciplinar. Politician și filosof dedicat vremii sale, ca matematician a proiectat o mașină de calcul și a descoperit calculul infinitezimal, documentând și sistemul binar datorită interesului său față de cultura chineză. Leibniz, căruia i-ar fi plăcut să găsească un limbaj universal pentru a rezolva controversele și a contribui la înțelegerea dintre diferitele confesiuni, a îndrăznit să îl pună pe Dumnezeu pe banca de rezerve, cu a sa Teodicee, și a elaborat lema Theoria cum praxis, adevărat simbol al Iluminismului. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

John Locke (1632–1704), părinte al empirismului și al liberalismului politic, este considerat unul dintre cei mai influenți filosofi din toate timpurile, în ciuda faptului că, în multe perioade, a fost aproape uitat. Cartea de față își propune să îi facă dreptate, aprofundând domeniul filosofiei, al politicii și al popularizării științei. Realizările sale sunt strâns legate de epoca și de locul cărora le -a aparținut: englez tipic pentru secolul al XVII-lea, Locke a trăit apogeul burgheziei, criza sistemului feudal și înflorirea noii științe. Apărător al experienței și sensibilității, ca surse valide ale cunoașterii, în raport cu excesele raționalismului extrem, viziunea sa moderată și critică l-a determinat să formuleze o teorie politică autoritară, în favoarea unui stat care să garanteze libertățile individuale și dreptul cetățenilor de a se revolta împotriva guvernelor. De aici și interesul acordat examinării reflecțiilor echilibrate ale acestui filosof, în măsura în care funcționează ca antidot critic împotriva prejudecăților. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

ARTHUR SCHOPENHAUER s-a născut la Danzig pe 22 februarie 1788. Datorită averii moştenite de la tatăl său, a putut duce multă vreme o viaţă lipsită de griji, dedicându-se filozofiei. După studii de medicină şi ştiinţe ale naturii la Göttingen, întrerupte curând, îşi obţine în 1813 titlul de doctor în filozofie la Jena, cu lucrarea Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente. La sfatul îndrumătorului său de doctorat, filozoful sceptic Gottlob Ernst Schulze, îi citeşte pe Platon şi Kant. În 1811 audiază cursurile lui Fichte la Berlin, fiind mai degrabă dezamăgit. Prin mama sa, Johanna Schopenhauer, scriitoare cunoscută în epocă, tânărul Arthur reuşeşte să-l cunoască personal pe Goethe, care îi va fi o vreme partener de discuţii pe teme de teorie a culorilor. În urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate cu Goethe, publică în 1816 scrierea Despre văz şi culori. La începutul anului 1819 apare Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată aici pentru prima dată şi care se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". Temperamentul tumultuos al autorului cărţii răzbate şi din lunga corespondenţă cu editorul Brockhaus, ce rămâne un document literar al epocii. Imediat după publicarea cărţii, Schopenhauer pleacă într-o călătorie în Italia, pentru ca, în 1820, să se înscrie ca docent privat la Universitatea din Berlin, profesând doar puţină vreme (dar rămânând înscris formal până în 1831). Concurenţa făţişă pe care încearcă să i-o facă lui Hegel în faţa studenţilor, programându-şi cursul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu acesta, se termină cu o înfrângere: doar un număr de 9 studenţi, în total, sunt interesaţi de prelegerile sale. Hegel va muri de holeră în 1831, iar Schopenhauer părăseşte la rându-i Berlinul de frica bolii, mutându-se la Frankfurt. În 1839, scrierea sa Despre libertatea voinţei este premiată de Academia Norvegiană şi va apărea în 1841 împreună cu o altă scriere, căreia premiul îi fusese însă refuzat, intitulată Despre fundamentul moralei. În 1843 publică, tot la Brockhaus, a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. De-a lungul întregii vieţi, Schopenhauer a ţinut în preajma sa şi un pudel, pe care la fiecare zece ani, când animalul îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, ce primea acelaşi nume, Atman (în sanscrită: „suflu vital"), fiind convins că cel în viaţă este o reîntrupare a celorlalţi, că este „ascunsul sâmbure al câinelui", cu o vorbă din Faust-ul lui Goethe. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă. Acestea îi aduc celebritatea, publicul acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţii sale de tinereţe. E, totodată, momentul în care Schopenhauer, care se considera întemeietorul unei noi religii, al unei soteriologii de sursă brahmanică şi deci opusă celei iudeo-creştine, se vede înconjurat şi de discipoli. Pe aceştia îi numeşte, fără vreo reţinere, „apostolii" şi „evangheliştii" săi. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant". Era convins de asemenea că, în viitor, va deveni obiectul unui adevărat cult. Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

Hildegard din Bingen, scriitoare și abatesă, figură intelectuală majoră a secolului al XII-lea din Occidentul latin, își narează în Scivias viziunile mistice folosind alegoria vocii divine. Narațiunea propune un flux de imagini, convertit treptat în unul al cunoașterii revelate, consemnată pentru a îndruma omul aflat pe cale spre Creatorul său. Părțile I și a II-a ale lucrării, publicate în acest prim volum, dezbat probleme de teologie, filosofie, etică, eclesiologie și escatologie orientate spre asumarea radicală a vieții spirituale.

KIERKEGAARD

Primul existențialist

Søren Kierkegaard (1813–1855), autorul unei opere extrem de personale, deschide o nouă cale a filosofiei, ce statuează ca fundament al oricărui act de gândire subiectul existent, ființa umană reală și istorică. Prin intermediul acesteia construiește o nouă concepție asupra cunoașterii și adevărului, diferită de cea abstractă și eternă pe care au susținut-o idealismul și raționalismul tradiționale. Existentul concret și particular, cu încărcătura sa subiectivă și aspirația sa spirituală, se situează astfel în centrul cunoașterii. Când, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, filosofii curentului existențialist încearcă să reformuleze de la zero o nouă filosofie morală și o nouă cultură, ei nu vor căuta abstracțiile ce au favorizat barbaria, ci orientarea kierkegaardiană față de centrul ființei umane. Pornind de la această recuperare, s-a descoperit în gânditorul danez o enormă bogăție în care psihologia, filosofia și geniul literar se pun în slujba unei sarcini religioase: a ridica ființa umană individuală la esența creștinismului. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

HOBBES

Autoritatea supremă a marelui Leviatan

Thomas Hobbes este unul dintre cei mai străluciți – și în același timp uitați – filosofi din secolul al XVII-lea. Literat, umanist și om de știință, el a combinat empirismul și raționalismul pentru a aplica filosofiei metoda ipotetico-deductivă. Gândirea sa este amintită mai ales datorită ideilor politice. Hobbes este arhitectul unui edificiu teoretic întemeiat pe deciziile raționale ale unor indivizi hotărâți să clădească această putere suverană și protectoare care este statul. Obligația de a ne supune acestei autorități supreme pornește din consimțământul dat printr-un contract social pe care îl stabilesc tocmai acești indivizi. Paradoxal, puterea centralizată și absolută, imortalizată în figura marelui Leviatan, este pentru Hobbes cea mai bună garanție a libertății oamenilor în raport cu ei înșiși. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

ROUSSEAU

Și politica l-a făcut pe om (așa cum este)

 

Și politica l-a făcut pe om... așa cum este. Dacă cineva și-a dat seama că politica și cei care guvernează modelează decisiv popoarele, atunci acesta a fost Rousseau, ferm adept al impozitării marilor averi, convins că proiectul coeziunii sociale depinde de crearea unei clase de mijloc, prin eradicarea simultană a sărăciei și bogăției. A fost muzician, romancier, politolog, filosof moral, pedagog, botanist și a inaugurat genul autobiografic. Iluminist atipic, Rousseau nu a uitat de rolul emoțiilor, în pofida cultului rațiunii, specific vremii sale, motiv pentru care scrierile sale i-au inspirat atât pe Kant, cât și pe romantici. Robespierre l-a idolatrizat, iar mulți au văzut în el părintele intelectual al Revoluției Franceze, fiind considerat totodată precursor al lui Marx sau chiar al totalitarismului. Meritul cel mai mare al lui Rousseau constă în faptul de a fi știut să întrezărească toate momentele de răscruce care caracterizează epoca modernă: a noastră. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

WITTGENSTEIN

Conștiința limitei

 

Ludwig Wittgenstein a revoluționat istoria filosofiei în două rânduri, astfel încât se disting două etape clare ale gândirii sale, cea corespunzătoare teoriei pictoriale a limbajului și cea care se bazează pe maxima „semnificația unui cuvânt este folosirea lui în limbaj“. Onestitatea activității sale filosofice a fost atât de mare încât nu a ezitat să răstoarne ideea principală din prima etapă, pe care mulți o susțineau încă și pe care el însuși o considerase punctul final al filosofiei sale. Această carte prezintă într-o manieră simplă aspectele cele mai importante ale gândirii sale, încercând să ofere în același timp un portret al personalității sale complexe, urmând convingerea autorului că filosofia și viața nu merg fiecare pe drumuri separate, ci una e reflexul celeilalte, și invers. Cititorul va descoperi o ființă umană profund absorbită de chestiuni etice fundamentale, chiar și când se ocupă de logică, dar și de probleme de estetică – elemente ce i-au călăuzit activitatea filosofică. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)

William B. Irvine este profesor de filosofie la Wright State University și locuiește în Dayton, Ohio. Filosoful preferă să scrie nu pentru alți filosofi, ci pentru cititorii dornici să-și regândească realitățile zilnice. A publicat numeroase articole și cărțile: A Guide to the Good Life: ­The Ancient Art of Stoic Joy/ Ghid pentru o viață împlinită: arta antică a bucuriei stoice (Editura Seneca, 2017), You: A Natural History, On Desire: Why We Want What We Want, A Slap in the Face: Why Insults Hurt – And Why ­They Shouldn’t, Aha! ­The Moments of Insight that Shape Our World, With Two Oars: Reflections on Sculling.

Thomas Cathcart  a studiat teologia și a condus câteva organizații medicale înainte să scrie, împreună cu Daniel Klein, amuzantul bestseller New York Times Platon și un ornitorinc intră într-un bar..., care le-a adus autorilor notorietatea. Cei doi au cotinuat seria de cărți în care explică filozofia prin glume, în paralel ținând prezentări și seminare în același spirit ludic.

Thomas Cathcart locuiește în New York.

Daniel Klein a scris scenarii pentru comedianți ca Lily Tomlin și Flip Wilson și semnează mai multe cărți de ficțiune și nonficțiune, de la thrillere la lucrări de popularizare a filozofiei. Împreună cu Thomas Cathcart, și-a câștigat notorietatea scriind bestsellerul New York Times Platon și un ornitorinc intră într-un bar..., cei doi continuând apoi seria și susținând în paralel prezentări și seminare în același spirit ludic.

Daniel Klein locuiește în Massachusetts.

Nicolas de Condorcet (1743-1794) reprezinta una dintre figurile importante ale iluminismului francez. Elev al enciclopedistului Jean d’Alembert, el a fost preocupat mai intai de matematica, scriind o serie de lucrari in domeniul analizei si calculului integral si devenind cunoscut pentru modul in care a aplicat in astronomie rezultatele analizei matematice. Membru al Academiei Regale de Stiinte, prieten cu economistul Turgot, Condorcet devine inspector general al Monedei, aparator al drepturilor omului, in special al drepturilor femeilor, evreilor si negrilor. Propune un sistem de vot propriu, scrie Viata lui Voltaire si Viata lui Turgot. Este condamnat pentru tradare in 1793, facand parte din ordinul girondinilor, proscrisi de catre iacobinii condusi de Robespierre.

Alexandru Volacu este conferențiar la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București, cadru didactic asociat al SNSPA și director al Bucharest Center for Political Theory. Principalele sale interese de cercetare privesc etica votului, teoriile dreptății și teoriile democrației. A publicat articole în reviste internaționale, precum Political Studies, Political Research Quarterly, Journal of Applied Philosophy, Philosophical Studies, Ethical Perspectives, Contemporary Political Theory și altele. Cea mai recentă carte a sa este Avem datoria de a vota ? (2019).

Daniela Cutaș este conferențiară la Universitatea din Lund și Universitatea din Umeå, Suedia. A lucrat la Universitatea din Göteborg, Universitatea din Maastricht, Karolinska Institutet și Universitatea din Manchester. Este coeditoare a două volume colective, unul despre etica familiei (2012) și unul despre responsabilitatea parentală în contextul neuroștiințelor și al geneticii (2017). În România a publicat un volum pe tema eticii reproducerii, articole pe teme de etică aplicată (și în special bioetică) în publicații precum Dilema Veche, TOTB și Scena9 și a coordonat un număr special despre iubire în revista Analize.

Adrian Miroiu este profesor de științe politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București. A publicat lucrări de filosofia limbajului și a științelor sociale, de teorie politică și de analiză a politicilor publice. Fuga de competiție (2016), Lumea lui Anaxagora (2017) și Între logică și etică (2020) sînt trei dintre cele mai recente cărți ale sale.

CARLO M. CIPOLLA (1922–2000), reoutat istoric italian, pasionat de economie, a studiat la Sorbona şi la London School of Economics. Pe parcursul îndelungatei sale cariere academice, a predat istoria economiei la University of California, Berkeley, la Institutul European din Florenţa şi la Scuola Normale din Pisa. A mai publicat, printre altele: Storia dell'economia italiana (1959), Economic History of World Population (1962), The Economic Decline of Empires (1970), The Technology of Man: A Visual History (1980), Allegro ma non troppo (1988), Between Two Cultures: An Introduction to Economic History (1992).

„Contractul social“ este primul tratat de filosofie politica pentru care oamenii nu sunt obiect, ci subiect al discursului, inventand astfel ideea democratiei absolute. Guvernatii sunt implicati la fel de mult ca printii sau guvernele; conditia cetateniei este teoretizata, in vreme ce omul este propriul supus si depinde doar de legile pe care si le prescrie. „Contractul social“ nu este doar o antologie de formule sententioase, ci un sistem de gandire interogativa, care isi dezvaluie actualitatea cu fiecare noua etapa istorica: Cum pot fi integrate interesele tuturor in ceea ce numim interes comun?; Cum ne putem opune tentatiei guvernelor de a diminua libertatile cetatenilor?; Cum se poate educa in fiecare individ convingerea ca angajamentele care ne leaga de corpul social sunt mutuale? Ce asteapta sau ar trebui sa astepte cetateanul de la stat in schimbul respectarii legilor? Scopul lui Rousseau in „Contractul social“, volum publicat pentru intaia oara in 1762, este de a deduce forma constitutionala a statului legitim, Republica. Sunt expuse aici atat principiile fundamentale ale acestei Republici, cat si motivele care o fac o realitate istorica condamnata la disparitie. La momentul scrierii, Rousseau, inspirat de modelul oraselor antice, era convins ca libertatea politica apartinea unei ere apuse. Inovatiile parlamentare din Anglia nu faceau decat sa-i confirme declinul republican: in societatile liberale moderne, interesele individului prevaleaza intr-adevar asupra virtutii civice. Un text politic riguros, „Contratul social“ ar trebui citit mai degraba ca o critica anticipativa a democratiilor contemporane, decat ca un manifest militant pentru cauze revolutionare.