Filozofie

Traducere, introduceri şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Timaios, Critias, Philebos, Scrisoarea a VII-a

„Gândirea lui Platon urmează modificarea esenţei adevărului; această modificare devine istoria metafizicii.“ — MARTIN HEIDEGGER

Acest volum este al cincilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

Avem o carte preponderent de sondare a mentalităţii ruse, care este rezultatul unei radiografieri a societăţii pe mai multe paliere, dintre care se detaşează cel istoric şi cel religios.

(…) Rusia bolnavă este scrisă în primii ani după evenimentele revoluţionare din 1905-1907, în cursul cărora autorul a avut o participare activă, mai ales în ce priveşte punerea acestei revoluţii sub semnul lui Hristos. Este o carte importantă tocmai pentru că oglindeşte deziluziile unei naturi pasionale, care, în centrul istoriei şi al religiei, pune mereu fapta. Fireşte acum, după Arhipelagul lui Soljeniţîn, pamfletele lui Merejkovski par simple exerciţii de stil, „nelibertatea” dezavuată în ele, Rusia ţaristă ca „închisoare a popoarelor” apărând chiar foarte apropiată de ceea ce s-ar putea numi „stat de drept”.

În privinţa „demascării” ororilor contemporaneităţii, putem spune că – aşa cum au dovedit-o deceniile bolşevice – întotdeauna este loc de mai rău. (Emil Iordache)

În noua lui carte dedicată lui Marcus Aurelius, renumitul istoric al filosofiei stoice John Sellars se concentrează pe interpretarea autorului Meditațiilor ca filosof stoic, nu doar ca un autor moral, fragmentar sau eclectic. Astfel, Sellars își propune să respingă opinia conform căreia Marcus Aurelius nu ar fi fost cu adevărat filosof sau că Meditațiile nu reprezintă un text filosofic autentic. Autorul pune Meditațiile în contextul tradiției stoice, fundamentate pe logică, fizică și etică, argumentând că împăratul stoic face trimiteri, uneori subtile, la toate aceste aspecte. De asemenea, Sellars discută forma literară specială a Meditațiilor, închegate din scrieri personale, reflecții, exerciții de descoperire a sinelui, precum și rolul acestora ca text de „formare filosofică” ce consacră filosofia ca mod de viață.

„Durata vieții omului e un moment infim, iar substanța lui e curgătoare, simțirea lui e imperceptibilă, alcătuirea întregului trup e supusă putrefacției, sufletul e un titirez, soarta e greu de ghicit, reputația e indecisă; într‑un cuvânt, tot ceea ce ține de trup e curgere de apă, iar ceea ce ține de suflet e vis și fum, viața e luptă și loc de popas al unui străin, iar reputația lăsată în urmă e uitare. Prin urmare, ce anume ne poate călăuzi «de‑a lungul vieții»? Un singur și unic lucru: filosofia.“ Marcus Aurelius, Meditații, 2.17, 1–2

JOHN SELLARS este lector de filosofie la Royal Hollow, Universitatea din Londra, și colaborator științific extern la King’s College, Londra. Este cofondator al Centrului pentru Filosofie Antică din Londra și membru în două organizații nonprofit, Modern Stoicism și The Aurelius Foundation, care își propun să aducă stoicismul antic în fața unui public mai numeros. Cărțile sale, printre care The Art of Living: The Stoics on the Nature and Function of Philosophy (Arta de a trăi: Stoicii despre natura și funcția filosofiei), Hellenistic Philosophy (Filosofia elenistă) au fost traduse în peste zece limbi. La Editura Litera au apărut Lecții de stoicism și Epicur și arta fericirii.

Primele doua studii sunt dedicate configurarii unei genealogii istorice a conceptului de virtualitate, pentru a demonstra ca virtualitatea digitala, pe care contextul actual ne provoaca sa o intelegem, nu este decat o ipostaza istorica a unei idei mai vechi care a aparut ca urmare a aporiilor si tensiunilor intrinseci gandirii antice si, in special, ale platonismului. Studiul meu, arata cum imposibilitatea de determinare a ideilor ultime ale mintii, caracterul lor inefabil si, in acelasi timp,fondator pentru orice ordine sistematica a intelegerii si a lumii, a lasat deschis un spatiu al virtualului in care valorile insele (Binele, Frumosul, Adevarul) se prefigureaza ca nise virtualitati niciodata manifeste ca atare. Pornind de aici, gandirea medievala a preluat aceasta sugestie si a dezvoltat pentru prima oara conceptul propriu-zis de virtualitate in coordonatele filosofiei crestine, pentru a desemna modalitatea in care entitatile spirituale (sufletul, ingerii, Dumnezeu insusi) se manifesta inrealitatea fizica prin efectele pe care le produc.

Paradigme culturale și experiențe spirituale Fără a include experiența spirituală, ca formă radicală de cunoaștere, nu se poate contura o înțelegere adecvată a complexității realității. Experiența spirituală are specificitatea sa în a aduce noi soluții la problemele și crizele de astăzi. Practica spirituală este o modalitate de a descoperi mereu ceva nerelevat anterior, iar acest fapt poate fi explicat dacă luăm în considerare că fiecare ființă umană are modul său propriu de a urma o cale spirituală. Istoria practicilor spirituale nu este una repetitivă, fiecare epocă istorică a adus ceva diferit și nou. Dacă filosofia este astăzi înțeleasă nu doar ca o întreprindere teoretică și speculativă, ci mai degrabă conectată la o modalitate de experiențialitate practică, la un mod de viață, atunci practica spirituală este cu siguranță o parte a acesteia.

Cele trei volume ale ANAMTEMELOR pot fi considerate, din aceasta perspectiva, trei brate ale unei delte. Brazdate de o retea de „canale”, uneori secate prin schimbarea albiilor, alteori transformate in insule plutitoare ori balti inchise. De pe grindul pe care s-a insingurat, autorul inregistreaza doar ecourile, vibratiile si reziduurile cataractelor, cheilor sau meandrelor prin care a curs chiar viata lui.

Contribuția științelor experimentale la problema epistemologică Deși oamenii acceptă ușor complexitatea fenomenelor materiale, se feresc de ideea unei realități spirituale care le dă naștere. Omul de știință, chiar dacă se crede ferm pe terenul cunoașterii, rămâne, de fapt, dependent de presupuneri și de un plan spiritual nevăzut. Progresul științific nu sporește neapărat cunoașterea esențială: legile și principiile fundamentale rămân la fel de enigmatice ca în urmă cu mii de ani, iar acumularea de informații exacte nu poate compensa lipsa unei viziuni de ansamblu. Precizia formală devine o iluzie, dacă nu se ține cont de contextul general al fenomenelor. Înțelegerea profundă a lumii necesită străbaterea ordinii interioare a spiritului, recunoașterea semnificațiilor și funcțiunilor reale ale lucrurilor și evenimentelor. Autorul cărții critică specializarea excesivă a cercetării, care riscă să transforme știința într-un simplu meșteșug tehnic, pierzându-și scopul de a descoperi adevărul. Analiza obsesivă a detaliilor, izolarea disciplinelor și neglijarea perspectivei globale pot reduce cunoașterea la confuzie și erori. În acest context, știința poate deveni un instrument de inducere în eroare, dacă pierde contactul cu adevărata sa misiune: slujirea Vieții și a Adevărului. Concluzia lui Alexandru Mironescu este că omul de știință trebuie să depășească limitele planului material și al specializării înguste, redobândind o viziune de ansamblu. Doar astfel cunoașterea capătă sens și relevanță, iar raportul Om-Adevăr, problemă fundamentală a cunoașterii, poate fi abordat cu adevărat. - Vianu Mureșan

Cum să-ți anihilezi fără replică adversarul și să ieși triumfător din orice dispută intelectuală.

O carte despre disputa de argumente care te va ajuta să identifici strategiile la care recurg cei ce vor să aibă întotdeauna dreptate.

• Adversarul trebuie înfuriat (Stratagema VIII)
• Apelați la argumente absurde (Stratagema XV)
• Apărați-vă despicând firul în patru (Stratagema XVII)
• Întrerupeți și deturnați discuția (Stratagema XVIII)
• Argumentul autorității (Stratagema XXX)
• Nu înțeleg nimic din ce-mi spuneți (Stratagema XXXI)
• În teorie da, în practică nu (Stratagema XXXIII)
• Interesele sunt mai presus decât rațiunea (Stratagema XXXV)
• Luați disputa la modul personal, proferați injurii și purtați-vă ca un necioplit (ultima Stratagemă)

Rezultat al unei reflecții profunde și radicale, redactate într-un stil impecabil, meditațiile asupra fenomenului erosului (amour) ale lui Jean-Luc Marion sunt o amplă analiză și regândire a unei teme fundamentale a culturii europene. La trei veacuri și jumătate după Descartes și Pascal, filozoful francez reușește să depășească spectaculos polaritatea metafizico-teologică gândire — iubire (pensée — charité) responsabilă de inflația cunoașterii și puterii în modernitate și care a dus la dezastrul iubirii sfâșiate și împinse în patologic și irațional de un subiect rațional ce s-a instituit refulând-o. Criza metafizicii moderne s-a soldat și cu reducția vieții la biologic, a iubirii la plăcere, a rațiunii la calcul, a ființei la prosperitate, productivitate și consumism, iar aceste dihotomii se reflectă în incoerența discursurilor despre o iubire scindată ale gânditorilor secolului XX. Într-un peisaj erotic tectonic, bântuit de fantasmele infernale ale disjuncțiilor schizoide sau ale fuziunilor pulsionale, Jean-Luc Marion, veritabil Orfeu al gândirii, pleacă în căutarea iubirii. La capătul unui parcurs meditativ de peste un sfert de veac putem spune că gânditorul francez și-a ținut în întregime pariul imposibil: acela de a gândi într-un mod nemetafizic cu ajutorul unei fenomenologii renovate atât filozofia, cât și teologia, în așa fel încât să facă dreptate amorului originar, iubirii unice care e atât motorul ultim al gândirii omului care iubește și este iubit înainte de a gândi și de a fi, cât și al revelației „erosului nebun” al lui Dumnezeu „Care iubește să fie iubit”. Ceas fast al filozofiei actuale, meditațiile fenomenologice despre amor ale lui Jean-Luc Marion sunt introducerea într-o gândire în același timp originară, profetică, o veritabilă Cântare a Cântărilor filozofică care ne inițiază în taina iubirii iubirii.

Unul din cei mai importanti filozofi ai secolului XX, Michel Henry (1922–2002) îsi încununeaza în Eu sunt Adevarul meditatia filozofica de peste o jumatate de secol cu o provocatoare si decisiva „filozofie a crestinismului”. Prezentându-si reflectiile sub forma unui amplu comentariu fenomenologic la prologul Evangheliei dupa Ioan, Michel Henry nu urmareste sa ofere o demonstratie speculativa a adevarului crestinismului, ci sa puna în lumina noutatea radicala a genului de Adevar pe care Hristos îl reveleaza si propune oamenilor. Radical diferit de adevarul lumii, Adevarul lui Hristos este Adevarul lui Dumnezeu care este Viata, iar Esenta Sa este auto-revelarea patetica a Vietii într-un Prim Viu — Fiul si Cuvântul ei — si oameni care nu sunt vii decât ca Fii ai Vietii. Revelatie a filialitatii divine si umane, Adevarul-Viata al crestinismului rastoarna conceptia noastra despre om si lume, si adevarul lor exterior, esuate în barbaria stiintei, tehnicii si societatii actuale, dar se afla într-o secreta corespondenta cu viata invizibila care e Adevarul ultim si mântuirea lumii.

Dialogurile lui Platon sunt aidoma unei lumi ce te invită să o străbați. Vom porni de la două dintre ele: Timaios și Critias, în care aflăm cum au fost alcatuite sufletul și trupul universului și cum vechea cetate a Atenei a biruit Atlantida, o mare putere ce voia să supună multe cetăți și ținuturi. Vom ajunge apoi la alte dialoguri – Phaidros, Philebos și Omul politic – care ne spun că sufletul este precum un car înaripat; că în el sunt la lucru un scrib și un pictor; și că a fost o vreme când oamenii se iveau din pamânt, batrâni, și apoi întinereau și deveneau copii. Urmarind firul unei întrebări la care toate acestea te fac să te gândești – și anume, cum te îndeamnă Platon să fii pentru a începe să filozofezi? -, ne vom întoarce, pentru un posibil răspuns, la cele două dialoguri de la care am pornit. Această carte își propune să fie un imbold pentru a călători și tu în lumea lui Platon. O lume pe care trebuie să o vezi cu ochii tăi pentru a te putea minuna de ea. - Cătălin Partenie

Cătălin Partenie predă filozofie la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București. A studiat filozofia la universitățile din București, Oxford, Heidelberg și Glasgow. Colaborator al Stanford Encyclopedia of Philosophy și The Bloomsbury Handbook of Plato, a editat mai multe volume, printre care: Plato. Selected Myths (Oxford World’s Classics) și Plato’s Myths (Cambridge University Press). Cartea sa Androginul. Despre suflet și cetate (Editura Trei) pornește de la Republica lui Platon și se încheie cu un dialog despre Platon și noi. Primul său roman, Vizuina de Aur, pe care l-a scris în limba engleză, a luat doua premii si fost tradus în română, spaniolă, portugheza,braziliana si germana.

Nick Srnicek este lector în economie digitală la King’s College London. Interesele sale de cercetare vizează schimbările generate de economia digitală și inteligența artificială, mișcările postmuncă și posibilitățile unui viitor postcapitalist. A publicat volume importante precum Capitalismul de platformă (Idea Design & Print, 2025), After Work: The Fight for Free Time (în colaborare cu Helen Hester, 2023) și Silicon Empires: The Fight for the Future of AI (2025).

Alex Williams este lector în științe politice la University of East Anglia. Cercetările sale urmăresc evoluția politicii de stânga și noile structuri ale puterii generate de mediul digital. Printre lucrările sale se numără Hegemony Now: How Big Tech and Wall Street Won the World (and How We Win It Back) (împreună cu Jeremy Gilbert, 2017) și Political Hegemony and Social Complexity (2019).

O lume nouă va trebui construită nu pe ruinele celei vechi, ci pe cele mai avansate elemente ale prezentului. Vedem peste tot potențialitățile ascunse ale acestei abordări, în faptul că tehnologiile necesare pentru atingerea unor obiective clasice ale stângii (reducerea timpului de muncă, creșterea abundenței, extinderea controlului democratic) sunt mai disponibile ca oricând. - Nick Srnicek | Alex Williams

Cand Fiinta se armonizeaza cu propriul Suflet, Constiinta devine clara si Subconstientul ordonat. In aceasta stare, Fiinta atinge echilibrul intre manifestare si esenta, intre miscare si repaus. Aceasta este adevarata pace interioara – momentul in care Fiinta se recunoaste ca expresie a Sufletului sau.

Aceasta lucrare este o incercare de a intelege nu doar cum se desfasoara Existenta, ci si cum respira ea.

Fiecare expansiune a luminii si fiecare retragere in intuneric formeaza ciclurile respiratiei Duoversului – aceeasi respiratie pe care o regasim in plamani, in zi si noapte, in viata si moarte. Nimic nu dispare si nimic nu se repeta; totul revine, transformat, in ritmul originar al echilibrului dintre lumina si intuneric. Lucrarea „Duoversul – o teorie a existentei duale” nu este o speculatie metafizica, ci o lectura ontologica a Fiintei.

Ea reuneste in acelasi limbaj concepte din fizica, filozofie si constiinta, intr-un efort de a descrie ordinea profunda a realului – o ordine care nu poate fi masurata, ci doar traita. - Alexandru Simon

Cum putem folosi în viața de zi cu zi învățăturile celui mai mare filosof al Antichității?

Socrate este filosoful prin excelență, sursa întregii tradiții filosofice occidentale, dar și părintele spiritual al stoicilor. Și-a trăit viața învățându-i pe oamenii simpli din Atena cum să gândească înțelept și cum să ia decizii bune. Cartea de față este prima care aplică ideile lui Socrate pentru lumea contemporană, oferind un ghid clar și util pentru oricine e dispus să ia distanță și să-și reevalueze opiniile și credințele. Donald J. Robertson ne poartă înapoi în Atena antică, istorisind povestea captivantă a unui filosof care a respins plăcerile materiale și a rămas fidel convingerilor sale, chiar dacă asta l-a costat viața.

Specializat în terapia cognitiv-comportamentală, autorul arată cum principiile moderne ale psihologiei bazate pe dovezi se întâlnesc cu filosofia lui Socrate și cum gândirea acestuia ne poate inspira și ajuta să trecem peste temeri și indecizii, dar și să confruntăm gândurile iraționale – ale noastre sau ale influencerilor, acești sofiști ai zilelor noastre.

Donald J. Robertson este scriitor și psihoterapeut cognitiv-comportamental. S-a născut în Scoția, iar după ce a locuit în Anglia și a lucrat mulți ani la Londra, a emigrat în Canada, stabilindu-se în Quebec. Robertson studiază filosofia antică (în special stoicismul), pe care o aplică în munca sa de cabinet. Este unul dintre membrii fondatori ai organizației nonprofit Modern Stoicism, dar și președintele ONG-ului Plato’s Academy Centre din Grecia. Robertson a mai fost tradus în limba română cu următoarele titluri: Cum să gândești ca un împărat roman, Stoicismul și arta de a trăi fericit, precum și Marcus Aurelius. Împăratul stoic.

Notă asupra traducerii, note şi îngrijirea ediţiei de Alexander Baumgarten „Deoarece Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Christos, prin îngerul care mărturisește că și-a mântuit poporul de păcate, ne-a arătat în el însuși calea adevărului prin care putem să ajungem înviind la fericirea vieții nemuritoare, este necesar ca, pentru încheierea întregii lucrări teologice, după studierea scopului ultim al vieții omenești, al virtuților și al viciilor, cercetarea noastră să continue cu Mântuitorul tuturor și binefacerile sale pe care le-a pus la dispoziția neamului omenesc. Cu privire la aceasta, ar trebui cercetat mai întâi Mântuitorul însuși. În al doilea rând, sacramentele sale prin care luăm calea mântuirii. În al treilea rând, scopul vieții nemuritoare, la care ajungem prin el în urma învierii.” (Toma din Aquino)

Introducere și tabel cronologic de Dionisie Pîrvuloiu

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

Ce să fac?

Moartea mă urmărește și viaţa trece în goană.

Învaţă-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viaţa.

Dă-mi curaj în înfruntarea greutăţilor și liniște deplină în faţa inevitabilului.

Dezleagă-mă din strânsoarea timpului.

Arată-mi că preţul vieţii nu stă-n durata ei, ci în felul cum o folosești, că se poate întâmpla, ba chiar se și întâmplă foarte des, ca unul care-a trăit foarte mult să fi trăit prea puţin.

Spune-mi de câte ori merg la culcare: „S-ar putea să nu te mai trezești“, și la trezire: „S-ar putea să nu mai dormi niciodată“.

Spune-mi la plecare: „S-ar putea să nu te mai întorci“, și la venire: „S-ar putea să nu mai pleci“.

După ce însă vei scăpa de această boală, orice schimbare a locului îţi va face plăcere.

Chiar dacă ai fi gonit la capătul lumii, în orice colţ sălbatic de ţară te-ai așeza, acea așezare, oricum ar fi, îţi va părea primitoare.

Interesează mai mult în ce stare de spirit mergi decât unde mergi și, de aceea, nu trebuie să ne legăm sufletul de nici un loc.

Trebuie să trăim cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colţ de lume; patria mea este întreg universul…

Căci acum nu călătorești, ci rătăcești mânat fără voie și schimbi loc după loc când ceea ce cauţi, o viaţă frumoasă, se află în orice loc.

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul «creștin» al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

Pe copertă: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

Despre viaţa unui om angajat religios se vorbeşte de obicei din perspectivă înaltă, din perspectiva reperelor lui morale şi spirituale. C.S. Lewis, distins universitar englez, e un creştin înzestrat cu realism şi umor; el alege cealaltă perspectivă: cum se vede viaţa unui om din unghiul diavolului care îl are în grijă, care trebuie să îl achiziţioneze drept hrană pentru infern? Cartea joacă pe competenţa psihologică a diavolilor, pe priceperea de a folosi măruntele noastre slăbiciuni, de fiecare zi, suficiente pentru a ne face deseori surzi la glasul Celuilalt. Cu toate astea, la capătul cărţii şi al unei vieţi duse cu onestitate şi cu atenţie spirituală, eroul anonim îl întâlneşte, discret şi simplu, pe Celălalt.

„Mai mult decât oricare alt gânditor al secolului XX, Lewis și-a ajutat cititorii să găsească un răspuns la întrebările lor filozofice.“ — Los Angeles Times

Pe copertă: Hieronymus Bosch, Iadul și Potopul (detaliu)

(fragment Cuvânt înainte)

Paginile de față au la bază un curs de filosofie românească, de un semestru, ținut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, în ultimii trei ani (2021–2024).

Ele încearcă o inițiere în gândirea românească, pornind de la ideile esențiale ale câtorva filosofi români, unsprezece la număr.1 Desigur că numărul lor ar putea fi extins, ca și operele luate în discuție; am ales însă aceste figuri reprezentative în scopul de a oferi o introducere adresată studenților de anul I și, de asemenea, oricui s-ar arăta interesat de filosofia românească din ultimele aproape două secole.

Am ales să elimin fișele bio-bibliografice, pentru a lăsa doar comentariile și prezentările textelor și ideilor filosofice. Există astăzi numeroase surse electronice care pot oferi date despre viața și opera filosofilor discutați aici.

Gilles Deleuze (1925-1995) a predat filosofia vreme de mai bine de douăzeci de ani la Lyon și Paris, din 1964 până în 1987. Istoric al filosofiei, critic al psihanalizei și al capitalismului, teoretician al artei și al literaturii, Deleuze desfășoară în lucrările sale o gândire originală și complexă.
Filosofia lui a diferenţei și a devenirii, a creaţiei de concepte și a intensităţilor, elaborată pornind de la o critică a raţionalităţii occidentale și a dispozitivelor de control, reprezintă una din cele mai inovatoare teorii ale secolului al XX-lea.
În limba română au fost traduse mai multe lucrări ale lui Deleuze, dintre care: Diferenţă şi repetiţie (Babel, 1995); Ce este filosofia? (cu Félix Guattari; Pandora-M, 1998); Foucault (Idea Design & Print, 2002); Tratative (Idea Design & Print, 2005); Nietzsche și filosofia (Ideea Europeană, 2005); Kafka. Pentru o literatură minoră (cu Félix Guattari; Art, 2007); Capitalism și schizofrenie (I). Anti-Oedip (cu Félix Guattari; Paralela 45, 2008); Cinema I. Imaginea-mișcare (Tact, 2012); Cinema II. Imaginea-timp (Tact, 2013); Mii de platouri (cu Félix Guattari; Tact, 2013); Dialoguri (cu Claire Parnet; comunicare.ro, 2017); Logica sensului (Tact, 2023); Filosofia critică a lui Kant (Tact, 2025).

Filosofia nu e făcută să reflecteze cu privire la orice. Căci nimeni nu are nevoie de filosofie pentru a reflecta. Dacă filosofia ar trebui să servească la a reflecta asupra unui lucru, ea nu ar avea niciun motiv să existe. Dacă filosofia există, este pentru că ea are propriul său conţinut. Este cât se poate de simplu: filosofia este o disciplină la fel de creativă, la fel de inventivă precum orice altă disciplină, și constă în a crea sau a inventa concepte.
Conceptele nu există de-a gata într-un soi de cer unde ar aștepta să fie sesizate de un filosof. Conceptele trebuie fabricate. Desigur, ele nu se fabrică cu una, cu două. Nu-ţi spui într-o zi: „Iată, voi inventa cutare concept”, la fel cum nici un pictor nu își spune într-o zi: „Iată, voi face un tablou în felul acesta” sau un cineast: „Iată, voi face cutare film!” Trebuie să existe o necesitate, atât în filosofie, cât și în alt domeniu, altfel nu există nimic.
Un creator nu este un predicator care lucrează de plăcere. Un creator nu face decât ceea ce trebuie în mod absolut să facă.
Gilles Deleuze

Subiectivitatea umană este inevitabil descentralizată, fragmentată, plină de tensiuni și definită de conflicte insolubile între dorinţe și evaluări. Totuși, dictatele modernităţii târzii ale vitezei, competiţiei și termenelor-limită creează două dileme care justifică verdictul unei noi forme de alienare ce merită atenţia criticii sociale: în primul rând, aceste dictate conduc la modele de comportament și experienţă care nu sunt create de un set sau altul de valori sau dorinţe, ci rămân cu adevărat „străine” subiecţilor. În al doilea rând, spre deosebire de alte tipuri de regimuri socio-culturale, cadrul modernităţii târzii nu oferă idei sau instituţii de „reconciliere” potenţială: toate eșecurile și neajunsurile cad nemijlocit asupra indivizilor. Este numai și numai vina noastră dacă suntem nefericiţi sau dacă nu reușim să ţinem pasul.
Hartmut Rosa

Ediția a doua, cu un nou cuvânt înainte de Danielle Allen și o introducere de Margaret Canovan

Condiția umană este una dintre cele mai profunde și mai vizionare reflecții asupra existenței umane și a vieții comunitare moderne.

În această operă esențială, Hannah Arendt propune un vocabular nou pentru a înțelege relația dintre gândire și acțiune, influența tehnologiei, erodarea intimității, înstrăinarea și pierderea libertății în lumea contemporană. Ea distinge între muncă, lucru și acțiune, cele trei forme fundamentale ale activității umane, și arată cum echilibrul dintre acestea s-a schimbat radical odată cu modernitatea. Este o invitație la gândirea sensului vieții active și a condiției noastre de ființe care, trăind împreună, creează o lume comună.

Prin finețea analizei și actualitatea ideilor, Condiția umană rămâne o carte indispensabilă pentru toți cei care caută să înțeleagă sensul libertății, al acțiunii și al responsabilității în epoca noastră.

„Hannah Arendt este în primul rând teoreticiana începuturilor. Toate cărțile ei sunt povești despre neașteptat (fie că e vorba de ineditele orori ale totalitarismului ori de noii zori ai revoluției), iar reflecțiile despre capacitatea omului de a începe ceva nou îi impregnează întreaga gândire. Când a publicat Condiția umană în 1958, a pus ea însăși pe lume ceva neașteptat, iar acum, zeci de ani mai târziu, originalitatea cărții e mai frapantă ca oricând. Fiindcă nu poate fi încadrată în nici un gen, n-a avut parte de imitatori de succes, iar stilul și metoda ei rămân cu totul aparte. Chiar dacă Arendt n-a încercat niciodată să-și adune discipoli și să întemeieze o școală de gândire, a fost o mare educatoare, căci le-a deschis cititorilor săi ochii către noi moduri de a privi lumea și treburile omenești.“ — MARGARET CANOVAN

„Dacă ar fi în viață astăzi, Hannah Arendt probabil ar susține că faima pe TikTok indică ceea ce ea descrie în carte drept «cea mai fatală, mai sterilă pasivitate pe care a cunoscut-o istoria vreodată», trăită de «ființe lipsite de gândire rămase la mila tuturor dispozitivelor tehnice cu putință». Pentru această problemă, autoarea nu oferă nici o soluție facilă. Ea ne îndeamnă să apelăm la cel mai important lucru care ne face oameni: «Propun… ceva foarte simplu», scrie ea: «Nimic mai mult decât să gândim ceea ce facem».“ — The Conversation

„Cea mai importantă lucrare filozofică scrisă de Hannah Arendt.“ — New Republic

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee.

Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“

„Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Întâlnirile istorice dintre două mari culturi trezesc mereu o curiozitate febrilă, iar interesul este și mai pregnant atunci când ambele părți revendică universalitatea mesajului lor, așa cum au făcut-o gândirea greacă și, mai apoi, creștinismul. Ultima carte scrisă de eruditul filolog Werner Jaeger, devenită între timp o referință indispensabilă în domeniu, fixează cadrul esențial pentru înțelegerea procesului sinuos de elenizare a religiei creștine și de creștinare a civilizației grecești. Marile întrebări despre continuitate și transformare, influențe și rezistențe își găsesc lămuriri riguroase de-a lungul unor analize istorice dedicate figurilor fondatoare din perioada apostolică și post-apostolică, de la Sfântul Pavel la Clement din Alexandria sau de la Origen la Grigorie de Nyssa. Firul roșu care traversează aceste studii este puternic legat de conceptul de paideia, pentru că educația constituie dimensiunea prin excelență în care idealurile culturii grecești și credința creștină se întrepătrund și hrănesc astfel reprezentarea lui Hristos ca mare Învățător al omenirii.

„Atunci când am scris lucrarea Paideia, am avut în vedere, de la bun început, faptul ca textul să includă un volum special dedicat receptării paideiei greceşti de către creştinismul timpuriu. Dar, deşi mare parte din munca mea s‑a desfăşurat, de atunci, în zona literaturii creştine antice, tocmai miza ambiţioasă a acestei munci m‑a împiedicat să duc la bun sfârşit planul unei lucrări cuprinzătoare dedicate continuităţii istorice şi transformării suferite de tradiţia paideiei greceşti de‑a lungul secolelor creştine din Antichitatea târzie. La vârsta pe care o am acum, nu mai pot fi sigur că voi fi vreodată în măsură să discut aceste probleme la o scară atât de largă. Totuşi, chiar dacă nu mi‑am pierdut speranţa de a atinge acest obiectiv, am luat hotărârea – acum, când cred că sunt suficient de pregătit pentru a face acest lucru – să prezint, în cadrul acestor prelegeri, liniile principale ale muncii mele şi să ofer publicului un fel de preludiu a ceea ce sper că va fi un întreg mai mare.” Werner Jaeger

Confucius a propus legile și principiile morale care se regăsesc în maxima „să nu facem altora ceea ce nu vrem să ni se facă nouă”. Chiar și în zilele noastre acestea sunt considerate drept regulile de aur ale principiilor morale universale din diverse culturi și societăți.
Confucius este fondatorul confucianismului și cel care a decis în detaliu prin înțelepciunea sa caracteristicile morale ale sistemului cultural și de gândire confucianist. Datorită poziției esențiale pe care gândirea confucianistă o deține în cadrul culturii tradiționale chineze, aceasta din urmă, la bază, este o cultură profund morală. Principiile morale confucianiste reprezintă un sistem multilateral complex, ceea ce le determină propria natură, dar și caracteristicile plurivalente integrate. Indiferent de orice însușire, o cultură morală trebuie neapărat să fie aplicabilă relațiilor umane de zi cu zi, și să influențeze în mod real viața oamenilor — aceasta fiind funcționalitatea de bază a eticii. Principiile morale se pot aplica în diverse feluri, iar confucianismul influențează oamenii și societatea în principal prin ritualuri, muzică și o cultură care prețuiește educația.

Cuprins:

Confucianismul și morala
I. Principalele aspecte culturale
II. Dimensiunea etică
III. Educația prin ritualuri și muzică

Conștiința și virtutea
I. Virtutea unește Cerul și pământul: baza teoretică a eticii confucianiste
II. Reflecții asupra temperamentului: metafizica moralității
III. Discernământul binelui și al răului: în căutarea naturii umane intrinseci
IV. Controversa căii progresului: onoarea virtuții și învățarea taoistă

Personalitatea și cultivarea sinelui
I. Maturitatea și înțelepciunea: Farmecul personalității ideale
II. Înțelepciune temeinică prin practică și teorie: dezvoltarea cultivării de sine, păcii și guvernării
III. Bunăvoința și faptele bune: cultivarea intenționată a temperamentului și filantropia
IV. Spiritul și caracterul: perfecționarea sinelui și toleranța
V. Viață și aspirații: Confucius și Yan

Etica relațiilor interpersonale și mediul social
I. Dreptatea dintre conducător și supușii săi
II. Bunătatea tatălui și pietatea fiului
III. Armonia dintre soț și soție
IV. Relația dintre frați: dragoste și respect
V. Calea prieteniei

Cele cinci virtuți constante și umanitatea
I. Oamenii buni îi iubesc pe ceilalți
II. Îndreptarea oamenilor prin justiție
III. Ritualurile construiesc caracterul omului moral
IV. Înțelepții cunosc natura oamenilor
V. Încredere în ceilalți

Rigiditatea și adaptabilitatea principiilor
I. Doctrina loialității și iertării
II. Distincția dintre dreptate și profit
III. Virtutea moderației
IV. Relația dintre principiile flexibile și cele rigide

Tradiție și modernitate
I. Etica confucianistă și spiritul național
II. Etica confucianistă și economia de piață modernă
III. Etica confucianistă și construirea moralității moderne
IV. Destinul istoric al eticii confucianiste

Postfață

De câte ori nu ne-am reprimat trăirile?  Am făcut-o pentru că ne-a fost rușine de  privirea celorlalți. Sau pentru că ne-am  obișnuit să ne ignorăm bietele şi nerezonabilele afecte.  
Și totuși tocmai emoțiile ne permit să  cunoaștem pe deplin lumea. Și tot ele ne fac cu adevărat umani. Fiecare emoție pe  care o trăim are povestea ei - este  povestea tuturor celor care au simțit-o, au rostit-o, au cântat-o sau au studiat-o.  
Prin recursul la filosofie, poezie și istorie  culturală, dar și prin confesiuni sincere și  adesea autoironice, Ilaria Gaspari reface  povestea emoţiilor noastre, înfățişate în toate nuanţele lor - de la fericire, compasiune și recunoștință la anxietate,  nostalgie și gelozie.
Și ne mai învață că a ne încrede în ceea ce  simţim nu e un semn de slăbiciune, ci o dovadă că suntem vii și deschiși către experiență, pregătiți să ne minunăm de lumea în care trăim. 

Ilaria Gaspari trăiește între Roma și Paris. A studiat filosofia la Școala Normală Superioară din Pisa, iar apoi și-a susținut doctoratul la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. A mai publicat: Rațiuni și sentimente. Viața privită filosofic (2018), Lecții de fericire. Exerciții filosofice pentru buna folosire a vieții (2019), Cenușărese și surori vitrege. O botanică a frumuseții (2022), La Berlin. Cu Ingeborg Bachmann în orașul divizat (2022), dar și romanele Etica acvariului (2015), Reputația (2024) și Hotelul timpului pierdut. Să nu furi (2025). În 2022, a realizat podcastul Chez Proust, o călătorie în paisprezece episoade dedicate romanului În căutarea timpului pierdut.

Fericirea, spune Russell, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi. Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia... Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Gândirea noastră europeană începe cu grecii: de atunci, ea a fost considerată ca fiind singura formă de gândire. Fără îndoială, această formă de gândire greacă a devenit normativă pentru noi, europenii; atunci când filozofia și știința fac uz de gândire, ea se desprinde de toate condiționările istorice și țintește spre ceea ce este necondiționat și constant, așadar spre adevăr. Nu numai atât: pe lângă faptul că țintește într-acolo, ea reușește să conceapă ceea ce este constant, necondiționat și adevărat. Și totuși, această gândire a devenit ceea ce este de-a lungul istoriei – într-un sens mai profund al cuvântului „a deveni“ decât s-ar putea crede. Deoarece suntem obișnuiți să considerăm gândirea aceasta ca fiind ceva normativ, o proiectăm în mod naiv și natural și asupra altor moduri de gândire. O înțelegere istorică din ce în ce mai profundă a reușit să depășească, la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, reprezentarea raționalistă a unui „spirit“ veșnic identic cu sine. Cu toate acestea, oamenii continuă să nu arate prea multă înțelegere pentru ideea unei nașteri a gândirii grecești, preferând în schimb să judece mărturiile lumii grecești timpurii prin prisma reprezentărilor noastre moderne. Iar întrucât Iliada și Odiseea, cele două poeme care constituie începutul Greciei, ne vorbesc în chip nemijlocit și ne ating profund, trecem ușor cu vederea faptul că lumea lui Homer este fundamental diferită de cea cu care suntem noi obișnuiți. Pentru a urmări, în cadrul dezvoltării lumii grecești timpurii, procesul care duce la apariția gândirii europene, trebuie să înțelegem în chip radical ce înseamnă „ascensiunea“ gândirii la greci: aceștia nu numai că au cucerit noi domenii (cum ar fi știința și filozofia) cu ajutorul unei gândiri care existase deja, extinzând astfel vechile metode (cum ar fi un mod de a proceda logic), ci, mai mult, au fost primii care au creat ceea ce numim noi azi „gândire“. Au descoperit spiritul uman ca pe un spirit activ, căutător, cercetător. Or, la baza acestui fapt stă o nouă concepție a omului despre sine însuși. Acest proces, descoperirea spiritului, poate fi observat în istoria poeziei și a filozofiei grecești de la Homer încoace; poemele epice, poezia lirică, tragedia, încercările de a înțelege în mod rațional natura și esența omului sunt etape ale acestui drum.

Atena începe să vorbească: „Vin din cer să potolesc a ta mânie, de te vei lăsa convins (ei ke pitheai)“. Ce nobilă amabilitate zace în aceste trei scurte cuvinte! Un astfel de discurs presupune forme sociale aristocratice: în mod politicos și cavaleresc, cineva își arată considerația față de celălalt și își ține în frâu propriile pretenții. Iată că o astfel de moralitate aristocratică guvernează și relațiile nemuritorilor cu muritorii. Zeul grec nu vine ca o furtună și o vreme rea pentru a vorbi tunător omului; iar omul nu se confruntă, îngrozit, cu propria-i slăbiciune atunci când dă ochii cu divinitatea. Dimpotrivă, Atena i se adresează aproape ca și cum ar vorbi cu cei de-o seamă cu ea: „Urmează-mă, dacă dorești“. Iar Ahile îi răspunde, liber și sigur: „Chiar dacă cineva e foarte mânios, tot mai bine este să-i urmeze pe zei“. La Homer, de fiecare dată când zeul îi apare unui om, nu-l strivește, făcându-l una cu pământul; dimpotrivă, când zeul i se alătură unui om, îl înalță și îl face liber, puternic, curajos și sigur de sine. (Bruno Snell)

„Așa nu se mai poate continua” – criza a devenit astăzi instanța (cândva reprezentată de Dumnezeu) care impune acest imperativ absolut. Printr-o vastă investigație asupra naturii umane, Peter Sloterdijk dezvoltă în Trebuie să îți schimbi viața o antropologie fundamental nouă, subliniind nevoia unei schimbări fundamentale de perspectivă atât asupra individului, cât și asupra societății. În centrul concepției sale despre ființa umană se află ideea cultivării de sine.

Omul care, prin exercițiu repetat, se creează continuu devine o ființă care se transcende pe sine.

„O capodoperă care abordează istoria filosofiei, religiei și gândirii, atât occidentale, cât și orientale, într-un mod care te face să reflectezi profund asupra evoluției ființei umane în ultimele câteva mii de ani.” Los Angeles Review of Books

PETER SLOTERDIJK (27 iunie 1947) este considerat una dintre marile figuri ale filosofiei contemporane. Între 1968 și 1974 a studiat filosofia, istoria și germanistica la München și la Universitatea din Hamburg, obținându-și doctoratul în 1976. Între 1978 și 1980, Sloterdijk a locuit în ashramul lui Bhagwan Shree Rajneesh (ulterior Osho) din Pune, India. Critica rațiunii cinice (1983) se numără printre cele mai vândute cărți de filosofie ale secolului XX. În perioada 2001-2015, Sloterdijk a fost rectorul Universității de Artă și Design din Karlsruhe, iar din 2002 până în 2012 a fost gazda emisiunii TV Das philosophische Quartett. În 2023-2024 a deținut catedra anuală „L'invention de l'Europe par les langues et les cultures" de la Collège de France (Paris). El este, între altele, autorul lucrărilor: trilogia Sphären, Reguli pentru parcul uman, Derrida, un egiptean, Das SchellingProjekt. Ein Bericht, Zelul față de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme, Mânie și timp, Philosophische Temperamente: Von Platon bis Foucault, Zeilen und Tage (I, II, III). De-a lungul vremii a obținut numeroase distincții – Ernst Robert Curtius Prize, Friedrich Märker Prize, pentru eseu, Business Book Award, Sigmund Freud Prize pentru proză științifică, Lessing Prize, pentru critică, Cicero Prize, European Prize for Political Culture etc. – și este doctor honoris causa al Universității din Nijmegen, Țările de Jos (2011), și al Universității din Timișoara (2023).

Gioacchino din Fiore a fost o uluitoare descoperire pentru modernitatea europeană: un autor din secolul al XII-lea care prevestește, prin spectaculoase analogii biblice și istorice, o epocă a iubirii și a egalității oamenilor, corespondentă Duhului Sfânt și eventual unui al treilea Testament, după cel al Tatălui și cel al Fiului. Această nouă epocă, în versiunea ei seculară, a alimentat utopiile sociale ale gânditorilor moderni. Așadar, de ce nu am regândi însăși identitatea și utopiile lumii recente recitind textele medievale care le-au fondat?

„Ceea ce il distinge pe Sun Tzu de gandirea strategica occidentala este faptul ca el nu reduce razboiul la simpla confruntare armata, ci il intelege ca pe o arta subtila a mintii si a puterii. În preceptele sale, victoria
nu se obtine prin forta bruta, ci prin cunoasterea adversarului, prin stapanirea contextului politic si prin finetea psihologica a liderului. Tocmai aceasta viziune, in care diplomatia, inteligenta si echilibrul sufletesc se ridica deasupra sabiei, a facut ca Arta razboiului sa ramana peste veacuri una dintre cele mai profunde carti de strategie ale omenirii.“ (Henry Kissinger)

Admirata si citata de lideri militari, diplomati si oameni de afaceri din intreaga lume, „Arta razboiului“ depaseste cadrul strict al conflictului armat si devine un ghid universal despre puterea mintii, disciplina spiritului si arta de a obtine victoria fara lupta.
Generalul Samuel B. Griffith observa ca valoarea cartii lui Sun Tzu nu consta numai in tacticile de lupta, ci in modul in care el imbina inteligenta militara cu intelegerea contextului politic, moral si psihologic, o viziune holistica care inca modeleaza arta de a anticipa si de a decide.