Filozofie

Această carte este o scurtă biografie intelectuală. Ea oferă o prezentare de ansamblu a vieții lui Wittgenstein, excelent articulată cu o sinteză a gîndirii sale filozofice, într-o manieră accesibilă oricărui cititor cultivat. Lucrarea evidențiază cu mare claritate nu doar personalitatea cu totul excepțională a lui Wittgenstein, ci și originalitatea sa ieșită din comun. Totodată, expune contururile operei sale filozofice cu o limpezime demnă de admirat. (Peter Hacker)

Cartea lui Edward Kanterian se citește ca un roman al unei vieți excepționale – greu de cuprins, de înțeles și acceptat. În joc se află o existență tulburătoare, a unui om sfîșiat și frământat necontenit. Viața lui Wittgenstein, creionată cu tușe care-l radiografiază așa cum puțini biografi au reușit, rivalizează cu propriul geniu filozofic, devenind o operă de artă în sine. Cu toate idiosincraziile și contradicțiile sale, avem de a face cu o existență filozofică în sensul cel mai profund al cuvîntului. Kanterian ne poartă într-un veritabil tur de forță – nu doar prin filozofia sa, ci într-un lucru și mai complicat: drama existenței sale. (Florin George Călian)

Edward Kanterian s-a născut în 1969 în București și a trăit pînă în 1981 în România. Și-a obținut doctoratul la Universitatea din Oxford în 2006. După ce a predat filozofie la Universitatea din Oxford, în 2011 a devenit profesor de filozofie la Universitatea din Kent (Canterbury, Marea Britanie). Printre cărțile sale se numără Analytische Philosophie (2004), Wittgenstein (2007), Frege, A Guide to Perplexed (2012), Kant, God and Metaphysics (2019). În prezent lucrează la o carte despre istoria intelectuală a comunismului și una despre filozofia Pămîntului. Edward Kanterian este un profil rar în spațiul filozofic contemporan, cu expertiză atît în filozofia continentală, cît și în cea analitică. La editura Ratio et Revelatio a mai apărut Între credință și rațiune. Drama filozofiei de la Erasmus la Kant (2023).

„Costică Brădățan susține în mod grăitor că moartea nu este pur și simplu opusul vieții, ci că ea o traversează și îi conferă intensitate; moartea poate chiar să insufle vieții o nouă viață.” Times Literary Supplement

„Cartea extrem de pătrunzătoare și provocatoare a lui Brădățan este o scrutare exemplară a vieții în toată complexitatea expresiilor sale, spirituale și corporale.” Los Angeles Review of Books

„Brădățan pledează pentru o filosofie înțeleasă ca un gest profund întrupat, un act inseparabil de felul în care trăim, respirăm și murim în această lume.” Marginalia Review of Books

„Cartea este impregnată de o subtilă joie de mourir, care, după cum ar spune Socrate al lui Platon, este doar cealaltă fațetă a unei cumpănite joie de vivre.” Aspen Review

„Cărțile de filosofie sunt rareori captivante, dar Brădățan reușește o fascinantă explorare a situațiilor-limită existențiale în care filosofii nu-și mai pot susține adevărul decât plătind cu propria lor viață.” Existential Analysis

„Oamenii au murit «pentru o cauză» de când există pe lume. Au murit pentru Dumnezeu sau pentru semenii lor, pentru idei sau pentru idealuri, pentru lucruri reale sau imaginare, rezonabile sau utopice. Dintre toate variantele posibile de moarte voluntară, cartea de față se apleacă asupra filosofilor care mor de dragul filosofiei lor. Desigur, o asemenea moarte nu e lipsită de ironie: plăteşti cu cel mai preţios lucru ce ţi‑a fost dat (propria viaţă) pentru ceea ce de obicei trece drept activitatea cea mai lipsită de importanţă. Dar filosofilor – sau celor mai fascinanţi dintre ei – nu le lipseşte niciodată simţul ironiei. Într‑un anumit sens, A muri pentru o idee este un excurs într‑un domeniu încă necercetat: ontologia existenţei ironice.” Costică Brădățan

„O carte de căpătâi a civilizaţiei europene.“ — ANDREI PLEŞU

„Cu ani în urmă am cumpărat o ediţie veche din Marc Aureliu care purta următoarea dedicaţie: «Să-ţi fie prieten în ceasurile grele şi să te sprijine cum m-a sprijinit pe mine.» Nu cred că i se poate face unei cărţi un elogiu mai frumos decât acest «prieten în ceasurile grele».“ — CIORAN

„Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat şi care a scris de fapt un tratat despre tehnici de ameliorare şi de ţinere în frâu a eului propriu.“ — GABRIEL LIICEANU

„O veritabilă comoară de înțelepciune, absolut exemplară și astăzi.“ — DAN C. MIHĂILESCU

MARCUS AURELIUS Antoninus Augustus este cunoscut atât ca împărat al Romei, cât şi ca filozof stoic. Născut la Roma, la 26 aprilie 121, într-o familie senatorială de origine hispanică, a fost adoptat de viitorul împărat Antoninus Pius, la cererea împăratului Hadrian. Primeşte o educaţie aleasă, studiind retorica cu Marcus Cornelius Fronto şi Herodes Atticus şi filozofia cu Quintus Iunius Rusticus, Apollonius din Calcedonia şi Sextus din Cheroneea. Domnia sa, începută în anul 161, este marcată de un şir de catastrofe (ciumă, inundaţii, cutremure), precum şi de numeroase războaie, purtate cu succes; în plan militar, Marcus Aurelius a respins atacurile duşmanilor Romei de la hotarele imperiului, în special în Orient şi pe Dunăre, continuând politica defensivă iniţiată de Hadrian. A murit la 17 martie 180, de ciumă, se pare, la Sirmium sau la Vindobona (Viena de azi). Este ultimul din şirul „celor cinci împăraţi buni“. Ca filozof stoic, Marcus Aurelius şi-a exprimat ideile în lucrarea Ta eis heauton (Gânduri către sine însuşi), scrisă în limba greacă – una dintre pietrele de temelie ale canonului literar şi filozofic. Învăţăturile sale au un caracter moral şi aplicabilitate practică, fiind o serie de „exerciţii spirituale“ prin intermediul cărora omul poate dobândi cumpătarea, virtutea şi liniştea lăuntrică în faţa încercărilor vieţii.

La începutul filmului The Prestige, regizat de Christopher Nolan, un magician își execută numărul cu o pasăre mică ce dispare într-o cușcă aplatizată pe masă. Un băiețel din public începe să plângă tulburat că pasărea a fost ucisă. Magicianul se apropie de el și își încheie trucul, scoțând cu grijă din mânecă o pasăre vie – însă băiețelul nu este convins, insistând că aceasta este o altă pasăre, sora păsării ucise. După spectacol, îl vedem pe magician singur, aruncând o pasăre strivită la gunoi, alături de alte păsări moarte. Băiețelul avea dreptate. Trucul nu putea fi executat fără violență și moarte, însă eficiența sa depinde de ascunderea rămășițelor mizerabile și sfărâmate a ceea ce a fost sacrificat, eliminându-le acolo unde nimeni care contează nu le va vedea. Tocmai în aceasta stă premisa de bază a noțiunii dialectice de progres: atunci când vine o nouă etapă mai înaltă, trebuie să existe o pasăre strivită pe undeva. Slavoj Žižek

Obiectivul principal al cărţii este de a prezenta arhitectura abordării filosofice a regretatului Profesor Mihai Drăgănescu (1929-2010), academician, fondator şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei de la Academia Română şi preşedinte al Academiei Române ȋntre 1990 şi 1994. Sunt expuse cu claritate caracteristicile acestei arhitecturi. De asemeni, se argumentează ȋn mod convingător modul ȋn care opera profesorului Mihai Drăgănescu a fost influenţată de trei direcţii majore de gândire, faţă de care profesorul a avut o puternică afinitate. Este vorba de creaţiile lui Aristotel, Kant şi Husserl. Din comparaţia pe care profesorul a făcut-o cu operele acestor mari filosofi a rezultat o concepţie filosofică originală. Cartea Profesorului Gorun Manolescu reconstituie ȋn mod clar şi concentrat această concepţie.

Lucrarea propune o interpretare a operei lui Constantin Rădulescu Motru după o „tehnică” dominantă astăzi, firească dată fiind situaţia noastră culturală: interpretarea reconstrucţiei filosofice din perspectiva unui concept, a unei idei sau concepţii etc. semnificative într-un spaţiu mai larg, cel al filosofiei europene („universale”, s-ar putea spune), pentru a fi pusă în evidenţă poziţia filosofiei interpretate în orizontul filosofiei actuale. Într-un fel, cartea de faţă este proiectată după această tehnică, ceea ce îi aduce un spor în a oferi un material de cercetare pentru cei care se ocupă şi se vor ocupa de filosofia lui C. Rădulescu-Motru şi de problema modelelor filosofice de reconstrucţie a umanului. Multe dintre temele demersului au fost revizuite între timp. Ele au fost regândite, reaşezate în topos-uri filosofice noi, recumpănite în privinţa sensurilor proprii, chiar reformulate în contexte care se află la o anumită distanţă faţă de orizontul stabilit, pentru ele, de ediţia întâi a cărţii. Unele dintre aceste reinvestiri hermeneutice se vor recunoaşte însă în noua ediţie.

Studiile și eseurile cuprinse în acest volum, o continuare a temelor cuprinse în monografia „Teme și reflecții pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii”, apărută la Editura Paideia, București, sunt o premisă pentru un model filosofic antropologic și axiologic al existenței imanente și transcendente, a cunoașterii. Sunt meditații filosofice gândite prin adevărul dreptei credințe ortodoxe, asupra ființării și a devenirii ființării întru ființă, a căilor pe care omul fiind în lumescul acestei lumi, cea mai bună dintre lumile posibile, cum spune filosoful Gottfried Wilhelm Leibniz, poate să ajungă la plenitudinea ființării întru ființă, la seninătate, la beatitudine.

Bazat pe un curs extrem de popular de la Universitatea din California, Berkeley, volumul de față ne arată cum putem folosi „trucurile” din cercetarea științifică, pentru a lua cele mai bune decizii și a rezolva cele mai dificile probleme, într-o epocă a incertitudinii și a avalanșei de informații.

Cum luăm decizii legate de sănătate atunci când indicațiile medicale se bat cap în cap? Cum știm dacă ceea ce relatează presa este cu adevărat o ”descoperire științifică epocală”? Cum abordăm cu prietenii sau cu rudele teme sensibile, precum încălzirea globală sau importanța vaccinării?

În Gândirea mileniului trei, un fizician premiat cu Nobel, un psiholog și un filosof ne familiarizează cu instrumentele pe care oamenii de știință le-au dezvoltat pentru a evita să se păcălească singuri, pentru a înțelege mai clar lumea și pentru a lua decizii utile, în cunoștință de cauză.Creând oportunități pentru exersarea gândirii critice, într-un limbaj accesibil și cu exemple vii din viața cotidiană, dar și din culisele cercetării științifice, cartea ne ajută să găsim sensuri în ceea ce pare lipsit de orice sens.

Saul Perlmutter este câștigător al Premiului Nobel pentru fizică în (2011) în urma descoperirii cercetărilor expansiunii accelerate a universului.
John Campbell a fost președinte al Societății Europene pentru Filosofie și Psihologie.
Robert MacCoun este specializat în psihologie socială și predă cursuri de drept.

Aerul si visele. Eseu despre imaginatia miscarii. Imaginatie si mobilitate. Visul zborului. Caderea imaginata. Nietzsche si psihismul ascensorial. Arborele aerian. Imaginea literara. Filosofie cinematica si filosofie dinamica

Pamantul si reveriile vointei. Dialectica energetismului imaginar. Metaforele duritatii. Materiile moliciunii. Reveria pietrificatoare. Metalismul si mineralismul. Cristalele. Reveria cristalina. Roua si perla. Psihologia greutatii. Imaginatia materiala si imaginatia vorbita

Pamantul si reveriile odihnei. Eseu asupra imaginilor intimitatii. Dialectica energetismului imaginar. Metaforele duritatii. Materiile moliciunii. Reveria pietrificatoare. Metalismul si mineralismul. Cristalele. Reveria cristalina. Roua si perla. Psihologia greutatii. Imaginatia materiala si imaginatia vorbita

Apa si visele. Eseu despre imaginatia materiei. Imaginatie si materie. Complexul lui Caron. Apele indragostite. Complexul Ofeliei. Apa materna si apa feminina. Puritate si purificare. Apa violenta. Morala apei. Vorbirea apei. Apele adanci, apele statute si apele moarte

Descoperă lumea împăratului roman Marcus Aurelius și provocările enorme cu care s-a confruntat și pe care le-a depășit cu ajutorul filosofiei stoice.

Această nouă biografie îl readuce la viață pe Marcus Aurelius (121–180 d.Hr.) pentru o nouă generație de cititori, explorând fascinanta călătorie psihologică a împăratului roman.

Donald Robertson examinează relațiile lui Marcus Aurelius cu figurile-cheie din viața sa, precum mama sa, Domitia Lucilla, și împăratul Hadrian, precum și cu maeștrii lui stoici. Autorul se bazează în mare măsură pe propriile meditații ale împăratului și pe corespondența acestuia, examinându-i deopotrivă acțiunile, așa cum sunt descrise în Istoria Augusta și în alte texte antice.

Marcus Aurelius s-a străduit să reconcilieze filosofia și valorile morale cu presiunile politice la care era supus ca împărat la apogeul puterii romane. Robertson examinează atitudinea lui Marcus față de sclavie și dilema morală pusă de capturarea inamicilor în război, dar și aspecte precum atitudinea sa față de femei, rolul stoicismului în reacția față de amenințarea războiului civil, tratamentul creștinilor sub domnia sa și numirea ca succesor a fiului său Commodus.

Pe parcursul cărții, Meditațiile sunt folosite pentru a clarifica din surse directe mentalitatea împăratului – caracterul, valorile și motivele sale – în timp ce Robertson împletește cu măiestrie călătoria interioară a lui Marcus Aurelius ca filosof cu evenimentele exterioare din viața sa de împărat roman.

DONALD ROBERTSON este psihoterapeut, specializat, printre altele, în terapie cognitiv-behavioristă, în filosofie stoică şi în hipnoză clinică. A tratat pacienţi cu probleme legate de anxietate. Este autorul a zeci de articole publicate în reviste de specialitate, dar şi al volumelor The Philosophy of Cognitive-Behavioural Therapy şi The Practice of Cognitive-Behavioural Hypnotherapy.

Cuvânt înainte de Simon Blackburn

„Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic.“ SOCRATE

În această evocare strălucită a peste 80 dintre cei mai importanți gânditori ai lumii, volumul explorează, în texte clare şi în imagini, poveştile fascinante ale vieţilor, iubirilor şi operelor acestora.

Cum a început universul? Ce este adevărul? Cum putem avea o viaţă împlinită? De-a lungul istoriei, umanitatea şi-a pus aceste întrebări majore, precum şi altele despre natura vieţii şi a existenţei – iar marii gânditori au oferit soluţii ce continuă să influenţeze lumea în care trăim.

Scris într-un limbaj accesibil, volumul abundă în explicaţii concise care lămuresc jargonul, în diagrame care descurcă iţele teoriilor încurcate, în citate memorabile şi în ilustraţii ingenioase care ne dau peste cap convingerile şi percepţiile.

Fie că domeniul filosofiei este ceva nou pentru voi, fie că sunteţi studenţi sau posedaţi o mulţime de cunoştinţe teoretice, veţi găsi în paginile acestei cărţi suficiente lucruri care să vă stârnească curiozitatea şi să vă stimuleze deopotrivă.

Lucrarea de fata a luat in calcul diferite forme de argumentare prezente in discursul filosofic al unor ganditori exponentiali sau scoli filosofice din Grecia veche - filosofice, retorice, logice - incercand o sistematizare tematica in cele patru mari capitole (am restrans cercetarea la patru mari scoli cu contributii relevante pentru dezvoltarea logicii).

Premiul MONTYON acordat de Academia Franceză (în 2013)

A propune o imagine a sinelui presupune deopotrivă un control asupra identității proprii și asupra expresiei care îi corespunde. Însă acest dublu control impune o cunoașterea singularității care le ridică probleme filosofilor antici: identitatea e închisă în condiția ei tautologică, iar individul în singularitatea sa monadică. Numai universalul poate fi cunoscut așa cum se reflectă în individ, nu individul în unitatea sa indestructibilă cu el însuși. La acestea se adaugă obstacolul logic sau juridic al veracității: imposibilitatea de a da mărturie despre sine sau de a înlocui dovada printr-o reprezentare proprie. Cum putem da seama atunci de singular? Reflexivitatea, înscrisă la rădăcina identității, deschide mai multe căi de acces către singularitatea ființei individuale. Provenind din practica inaugurală a filosofiei, cea a cunoașterii de sine, textele analizate aici prezintă imagini ale conștiinței unicității și universalității ființei ce a depășit conflictul tragic al ego-ului, fără a avea încă îndrăzneala de a identifica sinele cu cogito-ul. În imaginea sa, omul descoperă o alteritate fraternă. Recunoscându-se, el poate dărui semenilor expresia proprie a acelei transcendențe intime pe care o împarte cu ei. De la Apuleius și Plutarh la Grigorie de Nazianz, trecând prin scrieri ale lui Plotin, Porfir, Grigorie de Nyssa și Iulian Împăratul, această carte prezintă studii de caz în care conștiința sinelui se manifestă într-un cuvânt rostit în nume propriu sau în oglinda răsturnată a unui portret refuzat.

„Patru studii consacrate unor texte din Antichitatea târzie încearcă să răspundă la o întrebare recurentă: de ce particularul nu se închide în identitatea cu sine, ci, dimpotrivă, ne permite să gândim unitatea cu universalul în fiecare fiinţă vie? Mai mult, cum ne permite să gândim această unitate fără a ne pierde în ea, păstrându‑ne în acelaşi timp singularitatea şi arătându‑ne astfel celorlalţi, unici, dar recognoscibili? Cum de individul poate sesiza în sine relaţia sa intimă cu specia căreia îi aparţine? Altfel spus, cum ştie un om că este om şi cum îi permite această relaţie intimă să gândească universalul şi, de asemenea, să surprindă universalul în sine? Răspunsul este că această relaţie intimă are loc prin medierea propriei imagini, a unei imagini a sinelui care permite omului deopotrivă să se reprezinte şi să se prezinte, situându‑se faţă de el însuşi la distanţa necesară pentru ca expresia identităţii sale să apară de la sine.” Anca Vasiliu

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată nonficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Scrierile adunate în acest volum propun o așezare a adevărului despre cavaleri undeva la mijloc între ficțiunea idealizantă și informația frustă legată de războaie, statistici necruțătoare și cinice manevre din culisele puterii. Reinventarea cavaleriei prin intermediul acestor texte constituie o tentativă de raționalizare a exercițiului puterii căreia cavalerii i se asociază și care se manifestă chiar în sânul instituțiilor prin care puterea se exercită. Produse în cancelarii regale, în tăcerea scriptoriului monastic și în imediata apropiere a bătăliilor politice și teritoriale de către regi, teologi misionari ori mari nobili și cavaleri, tratatele sunt o reflecție asupra propriilor circumstanțe și un efort de autoreglementare a comunității oamenilor de arme, ca datorie față de semeni și în scopul propriei mântuiri. Iar dacă cei care dețin puterea o păstrează nu numai prin forță, ci și în virtutea unui bine superior pe care îl explică și îl justifică, asta înseamnă că individul aflat la baza acestui mecanism încetează să mai fie exclusiv un mijloc, ca să devină, măcar într‑o anumită măsură, un scop.“ — MIANDA CIOBA

Tratatele medievale de doctrină cavalerească sunt o tipologie textuală cu origine hispanică, așa cum romanul cavaleresc este creația lui Chrétien de Troyes. Cele patru reunite în această ediție împărtășesc o istorie comună ce se întinde de-a lungul a trei sferturi de veac (1265–340). În toate, ficțiunea cavalerească rezonează cu experiențe sociale și istorice concrete. Este evidentă influența pe care o are asupra autorilor, fie ei cunoscuți sau anonimi, lectura Eticilor și a Politicii aristotelice, a Summei Sfântului Toma, precum și impactul culturii predicației și al cărților sapiențiale. La fel de grăitor e și modul în care fiecare tratat recurge la doctrina bisericii, la etica de esență creștină, pentru a schița, cât mai categoric și convingător, deontologia cavaleriei pe temeiul unui complicat sistem de dependențe și responsabilități. Dacă în tratatele lui Alfonso X și al lui Don Juan Manuel regele și elita nobiliară formulează principii pornind de la misiunea cavaleriei de a apăra biserica și comunitatea, Ramon Llull extrage această misiune din ordinea profană și face din cavaler instrumentul realizării unității religioase a lumii sub semnul credinței lui Hristos. Cartea Ordinului Eșarfei ar fi cântecul de lebădă al apologiei ordinului cavaleresc, identificat cu clasa nobiliară. Tratatele de doctrină cavalerească conțin mărturia căutării unui statut marcat de responsabilitatea și solidaritatea care devin piatra de temelie a construcției instituțiilor politice, într-o lume structurată în jurul războiului.

Tratatul llullian a cunoscut numeroase traduceri încă din epoca medievală, iar reglementările alfonsine din Partida 11 au fost traduse relativ recent în limbile franceză și engleză. Cartea Cavalerului și a Scutierului și Cartea Ordinului Eșarfei apar aici pentru prima dată transpuse într-o altă limbă decât cea originală.

Contractul social nu este doar o antologie de formule sententioase, ci un sistem de gandire interogativa, care isi dezvaluie actualitatea cu fiecare noua etapa istorica. Despre contractul social sau Principiile dreptului politic

Hrabanus Maurus, arhiepiscop de Mainz în secolul al IX-lea, este unul dintre cei mai însemnați autori latini ai culturii carolingiene, în a cărui operă găsim un tratat despre educație, Despre instruirea clericilor, care poate fi pus alături de cele mai importante texte dedicate temei educației în Evul Mediu latin, de la Cassiodor, cu Instituțiile sale, și până la Hugo de Saint-Victor, cu Didascalicon. Găsim în acest tratat un rezumat al dogmaticii creștine pus în practica educativă adresată clericilor, precum și o judecată asupra celor șapte arte liberale și un mic îndrumar moral, care, împreună, au surse în Grigore cel Mare, Ieronim și Augustin. Ochiul atent al medievistului poate descoperi o structură țesută de autorități și o concepție originală despre auctorialitate, care îl fac pe Hrabanus Maurus un scriitor singular, prestigios, original, una dintre adevăratele surse timpurii ale culturii latine occidentale.

Foucault, cel care, într-o zi, s-a proclamat în mod provocator un „optimist fericit”, a fost un om în pericol și care, fără să se laude cu asta, a avut un simţ ascuţit al primejdiilor la care suntem expuși, interogându-se pentru a afl a cine sunt cei ce ne ameninţă și cine sunt cei cu care putem temporiza. De aici importanţa pentru el a noţiunii de strategie și de aici jonglarea cu ideea că ar fi putut, dacă hazardul ar fi hotărât altfel, să devină un personaj de stat (un consilier politic), dar și un scriitor... un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine.

În orice caz, un om în mers, singuratic, tainic și care, din cauza asta, neîncrezător în toate prestigiile interiorităţii, refuză capcanele subiectivităţii, căutând unde și cum este cu putinţă un discurs de suprafaţă, scânteietor, dar fără miraje, deloc străin, cum au putut crede unii, cercetării adevărului, ci lăsând să se vadă (după mulţi alţii) primejdiile acestei cercetări, precum și relaţiile sale ambigue cu diversele dispozitive ale puterii.

Maurice Blanchot

Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca raţiune de a fi eternitatea. Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul și eternitatea. Nietzsche însă avea obsesia actualităţii. Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mișcare, o îndoială. Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.

Michel Foucault

Actul conștiinței, care este probabil cel mai dificil de înțeles fără a recurge la generozitate, este sacrificiul, care, privind întreaga ființă, deci fiind un act „total”, cere o sursă și o putere pe măsură. Astfel generozitatea este în stare, mai mult chiar decât iubirea (care nu este, în definitiv, decât una dintre implicațiile sale) să facă față exigențelor sacrificiului.

Nici Platon, nici Aristotel nu „citeau” filosofi și filosofii în sine, nici pe acestea ca fapte istorice, ci le converteau în argumente, deci le resemnificau pentru a gândi cu ele.

Aceasta reprezintă a treia carte consacrată primilor filosofi ai Greciei, nu însă ca reconstituiri monografice. Aproape mai toate „interpretările” se vor fi aplicat problemelor controversate, pentru că la atâta vreme de când au trăit, presocraticii încă provoacă, fiind „operă deschisă”.

Nici Platon, nici Aristotel nu „citeau” filosofi și filosofii în sine, nici pe acestea ca fapte istorice, ci le converteau în argumente, deci le resemnificau pentru a gândi cu ele.

Parmenides, ca filosofie, în lectura lui Platon pare a fi cazul crucial, ca „părinte”, fiind făcut să simbolizeze marea ruptură săvârșită în dialogul omonim. După ce, în prima parte 130 a–136 e, ca personaj, „Parmenides” supunea criticii fundamentele ontologiei prin aceea a „doctrinei ideilor”, încheind astral: „Vezi, Socrate, în ce dificultate – áporia – se ajunge dacă se admit eide ca realități în sine?” – hós ónta aútá kath’aútá (133 a 8), în cea următoare (136 e–166 c), prin cele 9 ipoteze privitoare la unu și multiplu fixa programul metafizicii, în concept platonician, henologică. Dar cum „ființa și unul sunt în identitate și de aceeași natură, presupunându-se reciproc” – tó ón kai tó hén tautón kai mia physis tó akolouthein allelois, experierea platoniciană și aceea aristoteliciană „ousiologică” (problema eternă „ce este ființa” – ti tó ón, revine la ce este substanța” – tis he oúsia) erau complementare. Din varii situații, cele 9 ipoteze se adunau în marea aporie a metafizicii: cum gândim în identitate și în deosebire, totdeodată, unul și multiplul.

Tot asemenea erau „citiți” ca filosofii și Zenon eleatul, și Cratylos heracliteanul, și Protagoras ori Gorgias dintre sofiști, ca Socrate, protagonist în mai toate dialogurile, să fie „masca” lui Platon în devenirea sa filosofică. Dacă nu l-ar fi trecut din fapt istoric în socratism, filosofie deschisă, la prima scufundare, așadar, în „posteritatea critică”, Socrate, acela care a coborât filosofia din cer pe pământ, în vetrele și în sufletele noastre, ar fi rămas o enigmă.

Cum să-mi trăiesc viața? După ce valori să mă ghidez? Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

Ce țeluri vreau să ating?

Marea majoritate a oamenilor nu-și pun aceste întrebări, ci acționează pur și simplu fără să-și ia un răgaz să gândească, adoptând concepțiile convenționale despre viață și ceea ce este important de-a lungul ei, duși încotro îi poartă valul mulțimilor alcătuite din indivizi care au răspunsuri de-a gata, fără să se îndoiască vreo clipă de ele.
A.C. Grayling

Scrisă clar și cu erudiție, profundă și plină de exemple grăitoare, inclusiv de ordin biografic, noua carte a  lui Grayling explorează cele mai utile concepte și ipoteze care ne pot ajuta, specialiști sau nu, să găsim răspunsurile care ni se potrivesc la întrebările fundamentale ale vieții.

Filosofie și viață este un tur de forță cultural, cu trimiteri la filosofie (Confucius, Seneca, Nietzsche etc.), dar și la marea literatură (Shakespeare, Thomas Mann, Ursula LeGuin etc.), cu „grăunțe de înțelepciune” culese nu doar din trecut (de la stoici sau Aristotel), ci și din timpurile noastre – de la „omul în căutarea sensului” (Viktor Frankl) până la reconsiderarea compasiunii (Martha Nussbaum).

ANTHONY CLIFFORD (A.C.) GRAYLING este un faimos filosof britanic. Până în iunie 2011, a fost profesor de filosofie la Birkbeck, University of London, unde a predat din 1991. În 2011 a fondat New College of the Humanities, o instituție independentă dedicată predării științelor socio-umane, integrată mai apoi în cadrul Northeastern University.

A fost director la Prospect Magazine și este vicepreședinte al British Humanist Association. Principalele sale interese academice se axează pe epistemologie, metafizică și logică filosofică. Se descrie drept „un om de stânga” și este asociat cu mișcarea intelectuală New Atheism. E o prezență constantă în presa britanică, dezbătând în diverse articole probleme filosofice.

La Editura Trei, de același autor au apărut Istoria filosofiei și Frontierele cunoașterii. Ce știm despre știință, istorie și creierul uman.

Țineți în mîini o carte pur și simplu splendidă! Ea prezintă atît opera timpurie a unuia dintre cele mai mari genii filozofice de la Kant încoace, cît și fascinantul context cultural și istoric în care Wittgenstein și-a petrecut copilăria și tinerețea. Aflăm în acest fel și despre Viena lui Sigmund Freud, Theodor Herzl, Karl Kraus, Otto Weininger, Adolf Loos, Arnold Schönberg, Ernst Mach, Ludwig Boltzmann și mulți alți monștri sacri ai Europei moderne. Filozofie, psihologie, politică, literatură, artă, muzică, fizică – despre toate acestea aflăm vizitînd Viena magnifică a lui Wittgenstein la începutul secolului trecut. (Edward Kanterian)

Ce putem face astăzi cu Merleau-Ponty? Ceea ce devine tot mai clar este că drumul spre lucrurile în sine este presărat cu obstacole și că nu este suficient să proclamăm apariția unor noi filozofii orientate spre obiect pentru a regăsi realul. Lumea sensibilă nu poate fi redusă la un ansamblu de obiecte – critica fenomenologică a obiectului a demonstrat acest lucru. Ne rămâne să descriem toată complexitatea proceselor prin care lucrurile apar, în câmpurile lor. Fără îndoială, această fenomenologie a mediilor și a medierilor a fost doar întrevăzută de Merleau-Ponty și este, cu siguranță, mai mult operativă decât tematică, pentru a folosi celebra distincție a lui Eugen Fink. Ea rămâne, de fapt, o „filozofie de făcut”, care să urmărească diferitele moduri – epistemologice, tehnice, artistice, politice – prin care ceva apare acolo unde până adineauri părea să nu fie nimic. Așa cum aceste emergențe sunt inseparabile de distribuția care le asigură posibilitatea, invers, fiecare ocurență reorganizează întregul câmp a ceea ce poate fi spus, gândit și văzut. La rândul ei, filozofia poate însoți aceste procese și poate interveni, în sensul deopotrivă descriptiv și normativ al termenului, ca o operație de sensibilizare. Merleau-Ponty însuși spunea: „sursa sensului nu este nici în spatele nostru, nici în fața noastră, nu este nici un imediat pierdut, nici un punct omega de atins […] ea se află în a vedea, a vorbi, a gândi”. Pe scurt, este vorba despre o practică sensibilă. (Emmanuel Alloa)

Renumit ca mare invatator stoic, printre altele maestrul lui Epictet, Musonius concepea filosofia ca fiind nimic altceva decat insusirea unui comportament nobil. El sustinea angajamentul de a trai pentru virtute, nu pentru placere, deoarece virtutea ne salveaza de greselile care ne ruineaza viata. Desi filosofia este mai greu de invatat decat alte discipline, ea este mai importanta deoarece corecteaza erorile de gandire care conduc la erori de actiune. De asemenea, el facea apel la obiceiuri personale austere, inclusiv la cea mai simpla dieta vegetariana si la imbracaminte si incaltaminte modeste, pentru a avea o viata buna si temperata, in acord cu principiile stoicismului. El credea ca filosofia trebuie studiata nu pentru a cultiva stralucirea in argumente sau o inteligenta excesiva, ci pentru a dezvolta un caracter bun, o minte agera si un corp rezistent si sanatos. Musonius condamna viciul sub toate formele sale si dezaproba activitatea sexuala in afara casatoriei. El sustinea ca femeile ar trebui sa primeasca aceeasi educatie in filosofie ca barbatii, deoarece virtutile sunt aceleasi pentru ambele sexe. El a consolidat invatatura stoica, sustinand ca nici moartea, nici vatamarea, nici insulta, nici durerea, nici saracia, nici exilul nu sunt de temut, deoarece nici una dintre acestea nu constituie un rau.

Una dintre cele mai răspândite cărți ale Evului Mediu apusean, nelipsită din bibliotecile importante ale epocii și imprimată încă de la începuturile erei tiparului, Etimologiile lui Isidor de Sevilla (c. 560-636) constituie enciclopedia fără de care cu greu poate fi analizată și înțeleasă cultura medievală. Cartea a XIII-a și cartea a XIV-a, dedicate cosmologiei și geografiei, sintetizează cunoștințele științifice ale Antichității clasice și târzii regândite din perspectivă creștină. Nu citim însă doar despre forma și alcătuirea universului și ale Pământului situat în centrul acestuia, nu aflăm doar cum arăta harta cerului și a lumii locuite de om, ci și, în paralel, cum li s-au pus nume tuturor acestora și cum toate au fost înțelese grație acelor nume. Ne putem întreba dacă mai are sens lectura unor astfel de cărți în era supertehnologiei. Un răspuns afirmativ ar putea fi justificat prin argumentul „arheologiei culturale” – ca să știm cum au gândit cei dinaintea noastră. Dar poate că e mai important să le citim pentru a regăsi unul dintre pasionantele episoade ale efortului de a ne cunoaște propria lume și de a da o interpretare acestei cunoașteri.

Recent, interesul pentru fenomenologia lui Husserl a trecut printr-un fel de renaștere în întreaga lume. În măsura în care cercetarea gîndirii lui Husserl îi preocupa aproape exclusiv pe cercetătorii umaniști din Germania, Belgia și Franța, situația curentă este una mult mai diversificată. Se lucrează excelent acum în nordul și sudul Americii, în Asia de Est, în Țările Nordice etc. Mai mult, Husserl nu mai este privit pur și simplu ca un capitol depășit din istoria fenomenologiei. Din contră, el este tot mai mult recunoscut ca un gînditor de referință, a cărui contribuție este indispensabilă, nu numai atunci cînd vine vorba de o înțelegere adecvată a fenomenologiei, ci totodată ale cărui cercetări cu privire la temporalitate, subiectivitate, corporalitate, intersubiectivitate, intenționalitate, lumea-vieții etc. rămîn de mare însemnătate pentru o varietate de domenii diferite, precum filozofia, psihologia, științele cognitive, estetica etc. (Dan Zahavi)