Filozofie

Adevărul e mai straniu decât ficțiunea. O carte care te va ajuta să-ți descoperi puterile șamanice!

• Descrie lucrul autorului cu spiritele plantelor, cu enteogene cum ar fi ayahuasca, precum și cu șamani indigeni în cei 20 de ani petrecuți în jungla amazoniană peruviană.
• Explorează practica de recuperare a sufletului și lucrul șamanic cu pietrele și cu sunetul.
• Include tehnici de explorare a realității non-ordinare, exerciții de extindere a percepției senzoriale și practici de deschidere a potențialului vizionar, creativ și artistic.

De la accidentul care a însemnat începutul călătoriei sale la numeroasele întâlniri spirituale remarcabile care au avut loc de atunci, povestea lui Charing îi va convinge pe cititori să înceapă explorarea tărâmului conștiinței și al energiei care ne înconjoară și să accepte disoluția graniței dintre fizic și spiritual.

Howard G. Charing susține seminarii internaționale de șamanism și organizează tabere de vindecare cu plante în jungla amazoniană peruviană. Este coautor al cărților Plant Spirit Shamanism și The Ayahuasca Visions of Pablo Amaringo.

Dupa o cariera didactica si stiintifica cu varii recunoasteri nationale si europene, Paulescu a fost rechizitionat de mitografi, dar si de contestatari. Greu sunt identificabile discursuri echilibrate si argumentate din partea unor interpreti care sa-i fi citit scrierile savantului cu detasarea necesara. [...] Conflictul intre tratamentul aplicat ideilor paulesciene nu are datele pentru vreun tratat de pace. De aceea va propunem un armistitiu cultural, in care lectura a trei texte din 1905, lectii de filosofie biologica, sa suspende partizanatele in beneficiul istoriei ideilor.

Oamenii au tot timpul de facut alegeri. Eu am ales sa scriu aceasta carte. Vrei sa fim prieteni? Temele… temele… temele… Radacinile scolare sunt amare, dar intr-o zi poate s-or coace si ele, fructele cele dulci. Matematica va invata pe voi atunci cand voi o invatati pe ea. Ora de matematica as face-o afara, cu multa veselie si bucurie. Cifrele sunt hainele pe care le poarta numerele. Numerele impare sunt baieti, iar numerele pare sunt fete. Verbul este un cameleon care isi schimba forma in functie de fiinta care face actiunea. Fiecare om este un cantec si impreuna compun o simfonie.

Cand vede o carte, sufletul omului spune "MIRACOL". O stare normala de bine se numeste familie. Un geniu poate fi fericit in orice loc si in orice imprejurare. Ghioceii sunt oameni care sunt fericiti primavara.

Tu de ce nu zambesti?! Zambeste! Esti un copil minunat!

Reporter de război timp de mai bine de 15 ani, Stéphane Allix este confruntat cu un eveniment teribil: în aprilie 2001, fratele său mai tânăr moare în faţa lui, pe când erau împreună în Afganistan. Autorul nu reuşeşte să treacă peste durerea pricinuită de neașteptatul eveniment şi, chiar dacă e ateu, caută cu disperare un semn, un contact, o ultimă ocazie de a-i spune cât de mult ţinea la el.
Raţiunea rămâne uneori fără răspunsuri în faţa durerii provocate de moartea cuiva apropiat. Iar Allix face înconjurul lumii în căutarea lor.
La sfârşitul cărţii, autorul mărturiseşte cu multă onestitate un episod tulburător: după zece ani de anchetă asupra acestui subiect atât de delicat, în plină junglă amazoniană, sub îndrumarea unui şaman, a reuşit imposibilul: un contact cu … fratele său. Doar că spiritul său raţionalist a preluat repede comanda, supunând îndoielii experienţa prin care trecea - şi năruind-o.
Să fie această mărturie doar o iluzie? Sau o experienţă reală, raportată de un jurnalist trecut prin multe - şi mai ales pe lângă moarte, pe fronturile pe care era trimis ca reporter?
Ancheta lui Stéphane Allix ne duce în cele patru colţuri ale lumii, unde întâlnim medici, cercetători, mediumi, lamas tibetani sau şamani din Amazon, realizând astfel un puzzle de mărturii şi opinii asupra uneia dintre marile întrebări existenţiale: există viaţă după moarte?

S I M P L I T A T E A: U N   P R O D U S   D E   L U X   P A R   E X C E L L E N C E

O lume a obiectelor inutile, a ritualurilor inutile, a conceptelor inutile. A relațiilor inutile, a acumulărilor inutile, a exube­ranțelor inutile. Un desăvârșit de util spectacol al inutilității mondene, moderne și devoratoare, în căutarea fericirii, mereu pe drumuri greșite și lungi, din ce în ce mai lungi, când bucuria se află atât de aproape, încât nu reușești să o vezi, și lupta împotriva zădărniciei devine, de fapt, o artă secretă.

Eternele articolele de lux (parfumuri şi stofe „fine“, sau călătorii „exclusiviste“) au ajuns de o desăvârșită banalitate şi la îndemâna oricui, spre disperarea celor bogaţi – iar situaţia s-a răspândit cu repeziciune, transformându-se în sursă de inspiraţie pentru Hollywood ("American Psycho" sau "Fight Club"). În epoca în care totul a devenit disponibil oriunde şi oricând, industria de lux e obligată să îşi imagineze noi și noi strategii, cum ar fi rarefierea artificială, cu scopul de a lăsa impresia unor produse tot mai greu de obţinut. La Paris, un turist asiatic sau rus îşi poate cumpăra cel mult două genţi de la Louis Vuitton.

Dorinţa de a rămâne cu orice preţ în apropierea unui suveran, prin etalarea unui fast frapant, a ruinat nobilimea franceză şi engleză, ale cărei averi s-au transferat către clasele aflate în ascensiune. Luxul s-a dovedit dintotdeauna un agent al transformării sociale şi economice, prin crearea unor necesităţi şi a unor ramuri economice inexistente până atunci. Luxul de ieri devine necesitatea de mâine. Cu graniţe greu de stabilit.

Abundenţa este atributul civilizaţiei. De ce ar mai fi nevoie de furculiţă, dacă se poate mânca şi cu degetele? Nevoia de abundenţă reprezintă impulsul fundamental al civilizaţiei umane. Din nevoia de a îndesa, din timp în timp, ceva în gură s-au atins culmile artei culinare. Din nevoia de a lupta pentru supravieţuire s-au dezvoltat idealurile eroismului, ale martiriului, ale sacrificiului de sine, ale cavalerismului şi ale confruntării oneste. Din dorinţa de a ne apropia trupurile şi de a ne bucura de atingerea lor am născocit iubirea, ce poate fi atât de intensă,  încât uneori e capabilă să renunțe chiar la propria ei împlinire.

De abundenţă te poţi bucura cu adevărat doar dacă nu ai parte de ea tot timpul.

Scrisă pe baza documentării în colecții de carte rară din Scoția, Statele Unite, Finlanda, Islanda, Olanda, Germania și Austria, lucrarea lui Cătălin Avramescu este unica istorie sistematică a canibalismului reflectată în oglinda filozofiei. Această istorie este reconstituită ca o succesiune de trei stadii. În cel dintâi, canibalul este tratat ca o creatură ivită din menajeria dreptului naturii. În cel de-al doilea, el ajunge o retortă diabolică, al cărei rost este să încurce socotelile teologilor și metafizicienilor. Cel de-al treilea este cel în care se pare că am ajuns astăzi: un stadiu în care antropofagia apare ca un produs al circumstanțelor și al educației. Dreptul natural, materialismul și relativismul sunt cele trei mari discipline animate de prezența canibalului.

Fiind doar în ultimă instanță subiectul concret al unei antropologii aberante, canibalul este mai înainte de orice o creatură livrescă, un personaj ce animă scrierile filozofilor și juriștilor dintr-o perioadă sau alta a istoriei. Destinul său luminează misterul general al declinului teoriilor dreptului natural, un declin în spațiul căruia gândim noțiunile de bine și de rău.

"O carte splendidă… Avramescu dezvoltă o teză originală despre locul cruzimii absolute în filozofiile politice ale societăților din epoca modernă timpurie. Cunoștințele sale istorice sunt uimitoare. Interpretările sale sunt mereu sobre și convingătoare." - Thomas Pavel, University of Chicago

"Istoria intelectuală a antropofagiei, relatată erudit și inteligent de filozoful român Cătălin Avramescu, redescoperă locul central pe care canibalul l-a avut în gândirea sistematică în privința a ceea ce înseamnă să fii om." - Steven Shapin, în Los Angeles Review of Books

"Un adevărat banchet…o delectare academică de prim rang." - Simon Blackburn, în Times Higher Education

"Contribuie semnificativ la înțelegerea naturii Răului." - Vladimir Tismăneanu, University of Maryland

"Acest studiu este o lectură esențială pentru cei interesați de istoria intelectuală a Europei." - Gananath Obeyesekere, în Historian

"Cartea lui Avramescu este un tur de forță." - Tom Sorell, University of Birmingham

"Caracteristica principală a cărții este dată de cunoștințele enciclopedice ale autorului… Este imposibil să nu recunoști că această lucrare este extrem de originală, valoroasă și,totodată, provocatoare." - Tim murphy, în European Legacy

"Avramescu ne prezintă pe noi și istoria noastră într-un mod complet original și captivant." - Daniel Garber, Princeton University

Pledoaria lui Socrate din finalul disputei cu sofistii Gorgias, Polus, Callicle si Cherefon, pentru desavarsirea omului si pentru promovarea binelui in treburile statului, explica de ce invatatul de o rara puritate morala, care era Teofil Simenschy, a ales si a tradus, in 1920, dintre toate dialogurile lui Platon tocmai Gorgias (sau despre retorica): „Singura afirmatia aceasta ramane neclintita - rosteste Socrate -, anume ca trebuie sa ne ferim mai mult de-a comite o fapta rea, decat de a o suferi, si ca cea mai inalta datorie a cuiva este ca sa-si dea silinta nu ca sa para bun, ci ca sa si fie, atat in particular, cat si in public; iar daca cineva devine rau in vreo privinta, trebuie sa fie pedepsit; si aceasta-i al doilea bine dupa acela de a fi drept; ca sa devii drept si sa fii indreptat prin pedeapsa; iar orice lingusire, atat fata de sine cat si fata de ceilalti, fie putini, fie multi, trebuie evitata, iar oratoria, trebuie intrebuintata totdeauna in vederea binelui si a oricarei fapte bune."

Fragment:
" Socrate: — Sa-ti arat acum mai lamurit, daca voi putea, ce vreau sa spun. Exista doua lucruri, pentru care eu admit doua stiinte: pe una privitoare la suflet o numesc politica; celeilalte, referitoare la corp, nu pot sa-i dau tot asa un singur nume, ci, desi ingrijirea corpului e numai una, ea se subimparte in doua parti, din care pe una o numesc gimnastica, pe cealalta medicina. Partea politicii corespunzatoare gimnasticii o numesc legislatie; iar pe cea corespunzatoare medicinei, justitie. Fiecare din acestea insa, referindu-se la acelasi obiect, sunt in legatura una cu alta, atat gimnastica cu medicina, cat si justitia cu legislatia; totusi se deosebesc intru catva. Deci, pe cand aceste patru arte se ingrijesc totdeauna in vederea unui bine cat mai mare, — unele de corp, iar celelalte de suflet, — lingusirea, dandu-si seama de aceasta si bazandu-se nu pe stiinta, ci pe presupuneri, se imparte in patru si substituindu-se fiecareia din aceste parti, se da drept stiinta in locul careia s-a substituit; ea nu se gandeste deloc cum sa aduca un bine cat mai mare, ci cauta sa surprinda si sa insele naivitatea prin fel de fel de ademeneli placute, asa ca pare a pretui foarte mult. Deci, in locul medicinei s-a substituit arta culinara si pretinde ca ea cunoaste cele mai bune mancaruri pentru corp, astfel incat, daca ar trebui sa dispute intre ei medicul si bucatarul inaintea unor copii, sau a unor oameni tot atat de lipsiti de minte ca si copiii, care din doi se pricepe ce alimente sunt bune si care rele, medicul sau bucatarul, ar muri de foame medicul. De aceea eu o numesc lingusire si spun ca asa ceva e un lucru rusinos, Polus, caci cu tine vorbesc, fiindca tinteste la placere, fara sa aiba in vedere binele, iar stiinta nu o numesc, ci o deprindere, pentru ca nu poate da nici o socoteala despre cele ce procura, de ce natura sunt, asa ca nu poate spune cauza fiecaruia. Eu insa nu numesc stiinta un lucru, despre care nu se poate da socoteala. Iar daca te indoiesti in privinta acestor lucruri, sunt dispus sa te lamuresc.
    Asadar, dupa cum spuneam, in locul medicinei se substituie ca lingusire arta culinara, iar in locul gimnasticii, tot in acelasi mod, gatealal, care-i raufacatoare, inselatoare, ordinara, si servila, amagind prin gesturi si spoieli, prin poleieli si toalete, asa ca facem pe oameni sa neglijeze adevarata frumusete, care se capata prin gimnastica, si sa umble dupa cea artificiala. Deci, ca sa nu lungesc vorba, vreau sa ma exprim ca geometricienii, (caci acum cred ca ma poti intelege), ca gateala este in acelasi raport fata de gimnastica, in care se afla arta culinara fata de medicina. si mai bine inca astfel: ceea ce-i gateala fata de gimnastica, aceea e sofistica fata de legislatie, si ceea ce-i arta culinara fata'de medicina, aceea e retorica fata de justitie. Aceasta e deosebirea naturala intre lucrurile despre care-ti vorbesc; fiind insa apropiati intre ei, sofistii si oratorii, ei sunt confundati impreuna, atribuindu-li-se acelasi rol, si nici ei nu stiu cum sa se numeasca, nici ceilalti oameni ce nume sa le dea. si intr-adevar, daca sufletul n-ar carmui corpul, ci acesta s-ar conduce singur, si daca atat arta de-a gati bucate, cat si medicina, nu ar fi examinate de suflet si separate, ci ar judeca insusi corpul, cantarindu-le dupa placerile pe care i le procura, s-ar realiza adesea vorbele lui Anaxagora, dragul meu Polus, caci tu ii cunosti invatatura; intr-adevar, atunci s-ar confunda laolalta toate lucrurile, neputandu-se distinge daca se refera la medicina, la higiena sau la bucatarie. Asadar, ai auzit ce numesc retorica; ea este pentru suflet ceea ce e arta culinara pentru corp. Am facut probabil un lucru ciudat, ca nelasandu-te sa tii discursuri lungi, am prelungit eu insumi cuvantarea mea. Se cuvine insa ca sa ma ierti; caci, cand am vorbit pe scurt, nu m-ai inteles, nici nu stiai ce sa faci cu raspunsul pe care ti 1-am dat, si aveai nevoie de explicatii."

„O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar.
O carte trebuie să fie o primejdie.“ (CIORAN)

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Mutilat de cenzura comunista, prin eliminarea maximelor din Biblie, din Sfintii Parinti si din scriitorii neagreati de regim, precum si prin introducerea abuziva a unor citate din clasicii marxismului sau prin trunchierea adnotarilor autorului, "Dictionarul de maxime comentat" vede lumina tiparului, dupa ani buni de la prima aparitie, in forma intregita dorita de Tudor Vianu si purificat de balastul adaugirilor conjuncturale.

Centrata pe publicistica politica a lui Sebastian si pe psihologia tinarului scriitor – ce l-a fixat afectiv, ca pe-o iedera, de Nae Ionescu si de Eliade –, cartea examineaza rolul pe care l-a avut Nae Ionescu in formarea discipolului sau si cit de tare a fost influentat invatacelul de ideile politice si filosofice ale maestrului. De pe urma acestei cercetari, facute in presa anilor 1927-1936, autoarea demonstreaza ca Mihail Sebastian a fost (ca mai tirziu Cioran, Eliade, Noica s.a.) un reprezentant al aripii de extrema dreapta a generatiei sale, generatia ’27.

„Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tinar indragostit de absolut si un alchimist al gindirii pentru care viata nu este altceva decit experiment, aventura, risc. O iubire care a implicat ambele parti: o stim de la Hegel, dialectica stapinului si sclavului nu este una univoca. In Sebastian, dincolo de anumite interese indoielnice, Nae a gasit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladiva. Poate ca tocmai aceasta vulnerabilitate excesiva explica slabiciunea lui Nae pentru cel pe care il remarcase inca de la acel fatidic bacalaureat din Braila. O slabiciune care nu s-a stins vreodata, dincolo de inregimentarea profesorului intr-o miscare totalitara a carei natura tinea de ceea ce Hannah Arendt a numit «logodna intre gloata si elite».” (Vladimir Tismaneanu)

„Studiul Martei Petreu despre tineretea lui Mihail Sebastian e un exemplu de cercetare de biblioteca in urma careia iese la iveala un lucru practic nestiut, ignorat de toata lumea, desi priveste o figura culturala indeajuns de proeminenta. Incercind sa inteleaga misterul fidelitatii tinarului evreu Sebastian fata de profesorul sau nationalist Nae Ionescu, autoarea se duce la colectia ziarului Cuvintul si o parcurge. Ei bine, va descoperi acolo altceva decit – probabil – se astepta: un Sebastian dezlantuit ca gazetar politic, de totala obedienta fata de maestru, deci extremist el insusi! Un caz – adica – de psihologie paradoxala, de fascinatie si de subordonare a virtualei victime fata de calaul simbolic. Prin documentarea impecabila si prin calitatea argumentatiei, cartea e un model de cercetare; prin spectaculozitatea demonstratiei – e entuziasmanta; prin problematica – impresionanta si nelinistitoare, obligind la reflectie asupra complicatelor teme ale istoriei trecute ori actuale. In plus, Marta Petreu scrie atragator si convingator, cu nerv si cu acel tip de talent narativ care poate face dintr-un studiu doct o lectura captivanta.” (Ion Bogdan Lefter)

Umberto Eco a reunit textele din acest volum pentru a demonstra preocuparea sa continua pentru filosofie, estetica si semiotica medievala inca din anii facultatii, cind a inceput sa fie interesat de istoriografie.
Sint incluse cercetarile sale despre estetica medievala, in special cea a lui Toma din Aquino, studiile de semantica despre arbor porphyriana si despre evolutia medievala a notiunii aristotelice de metafora, analize avind ca subiect limbajul animal, falsificarea, tehnicile de reintrebuintare din Evul Mediu, textele lui Beatus din Liebana si ale literaturii apocaliptice, ale lui Dante, ale lui Raimundus Lullus si ale lullismului, interpretarile moderne ale esteticii tomiste, inclusiv textele de tinerete ale lui Joyce. O a doua sectiune cuprinde texte mai putin academice, dar care pot oferi nespecialistilor citeva idei cu privire la gindirea medievala si la ecourile pe care aceasta le are in epoca moderna, cu reflectii asupra embrionilor in viziunea lui Toma din Aquino, estetica luminii in paradisul dantesc, Milionul lui Marco Polo, miniaturile irlandeze si cele din Evul Mediu tirziu, o parte dintre ele redate in fasciculul de imagini.

„Orice as face, m-am nascut ca sa cercetez strabatind paduri simbolice, locuite de unicorni si grifoni, si comparind structurile ascutite si patrate ale catedralelor cu impunsaturile malitiei exegetice ascunse in formulele tetragonale din Summulae, hoinarind intre Strada Paielor si navele cisterciene, intretinindu-ma cordial cu calugari de la Cluny culti si masivi, tinut sub observatie de un Aquinat dolofan si rationalist, tentat de Honorius din Autun, de geografiile sale fantastice, in care pe vremuri se explica quare in pueritia coitus non contingat, cum sa ajungi pina la Insula Pierduta si cum sa capturezi un vasilisc inarmat numai cu o oglinjoara si cu o neabatuta credinta in Bestiar. Aceasta inclinatie si aceasta pasiune nu m-au parasit niciodata, chiar daca mai tirziu, din varii motive, nu am urmat ca profesie academica medievistica. Astfel, Evul Mediu a ramas, daca nu meseria mea, hobby-ul meu – si tentatia constanta –, si il vad in toate, transparind in lucrurile de care ma ocup, care nu par medievale si totusi sint.” (Umberto Eco)

Filozof specialist în lucruri comune şi în cinema, Adèle Van Reeth pre­zintă „Les Nouveaux chemins de la connaissance“, emisiune de filozofie difuzată zilnic pe France Culture.

Absolvent al École Normale Supérieure şi profesor de filozofie, Raphaël Enthoven este producătorul emisiunii „Le Gai savoir“ la postul de radio France Culture şi prezintă pe Arte emisiunea „Philosophie“. A scris numeroase lucrări despre filozofie.
Este fiul filozofului Jean-Paul Enthoven, alături de care a scris Dictionnaire amoureux de Marcel Proust, volum distins cu Premiul Fémina pentru eseu în anul 2013.
Este bine cunoscut în Franţa nu doar pentru emisiunile sale de radio şi televiziune, ci şi pentru relaţiile cu femei celebre:  fosta soţie, Justine Lévy, fiica lui  Bernard-Henri Lévy, Carla Bruni ori actriţa Chloé Lambert.

A   F I   S A U   A   N U   F I
Î N Ă U N T R U L   C L A N U L U I ?
A C E A S T A   E   Î N T R E B A R E A .

Dar snobul are cu adevărat de ales?
Tu ești snob?
Și… când ești snob?
Dar poți să fii snob fără să știi?
Oricum, cel dintâi semn de snobism este să te aperi de snobism.

Snobismul este un aer de superioritate care temperează nebunia de a te sprijini pe o prejudecată prin înțelepciunea de a te lua peste picior pe tine însuți, asemenea prințului de Guermantes, care a refuzat o invitație la cină printr-un bilețel ce suna așa: „Imposibil să ajung la cină astă seară, minciuna o transmit mai târziu.“

Proust • Bergson • Wilde • Marivaux • Pascal • Tocqueville • Kant • Hume • Nietzsche • Bourdieu • Sartre • Camus • Cioran • Machiavelli • Spinoza • Onfray

Snobismul e o dispoziție a temperamentului care depinde de împrejurări, o slăbiciune, o pasiune tristă, o robie în care nesiguranța cu privire la ceea ce ești îți impune, brusc, să-l reduci pe celălalt la ce ai vrea să fie.

„Și apoi, filozofia îmi pare că ne oferă mijloacele pentru a gândi snobismul (pe care istoria îl prezintă ca pe un fenomen punctual, iar sociologia îl indexează la lupta de clasă) ca pe o deturnare de la ideea de certitudine însăși. Ce înseamnă să fii snob? Să simți ca indubitabile «adevăruri» care nu sunt așa.
[…]
«Nu trebuie blamat (filozoful) pentru aerul naiv și pentru neștiința lui, când are de-a face cu sarcini îndeplinite de sclavi», căci nimeni nu știe mai bine ca el «cum să-și ridice toga, cu un gest relaxat, pe umărul drept… ca să proslăvească viața cea adevărată, viața zeilor și a oamenilor fericiți» (Theaitetos). Mulțumesc frumos. De două mii cinci sute de ani trebuie să ne apărăm de povestea asta.
[…]
Mai întâi, dacă există o disciplină căreia i s-a făcut un proces pe caz de snobism, aceea e tocmai filozofia; ce este figura filozofului cu capul în nori, inadaptat la realitățile concrete, pierdut în speculații, dacă nu filozofia așa cum și-o imaginează snobul care strâmbă din nas la adresa filozofului pentru că i se pare snob? De unde vine perenitatea neobosită a acestui clișeu care cere să te păzești mereu de a avea capul în nori dacă ești filozof? Dintr-o combinație de snobisme.“

Lectura lucrarilor lui Boris Cyrulnik este esentiala pentru toti cei care au cunoscut un traumatism sever in biografia lor, deci pentru fiecare dintre noi.

Elaborarea unei povestiri despre sine umple vidul provocat de suferinta. Construim o imagine, organizam evenimentele intr-un mod coerent, indreptam o ofensa nedreapta, iar o povestire face posibila reconcilierea cu lumea exterioara.

Fragment:

" Boris Cyrulnik in cultura africana sau asiatica, sau intr-una mult mai saraca decat a noastra, majoritatea oamenilor considera, intr-adevar, ca „e nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil". Putem afirma acest lucru si in alt fel. De exemplu, americanii, in cercetarile lor despre teoria ata-samentului — teorii care sunt in acelasi timp biologice si psihologice — sustin ca in jurul copilului trebuie organiza-ta o constelatie afectiva. Mai exact spus, in cadrul acestei constelatii, mama reprezinta desigur o stea esentiala, dar si tatal este o stea importanta, ca si sora mai mare, veri-soara, vecinul... Toate imaginile familiale sustin dezvolta-rea copilului. in cultura noastra, lucrurile se petreceau in acest fel pana acum cateva zeci de ani.
M-am intors din Peru, unde am fost invitat de indie-nii Incan de la nord de Lima, din regiunea Lambayeque: desi sunt foarte saraci, tot satul de ocupa de copii, cu alte cuvinte ei alearga peste tot prin sat, rara insa sa-1 para-seasca, pentru ca le este teama de ce se intampla in afara lui. Interiorul satului este in schimb incarcat cu o famili-aritate stranie, pentru ca la orice pas gasesti un adult care supravegheaza copiii. Accidente nu au avut loc, sau daca da, foarte putine, desi peste tot sunt numai pietre. Copiii sunt crescuti de un grup de femei si altul de barbati care se organizeaza special in acest scop.
Copiii acestor oameni foarte saraci nu sunt violenti, nu exista delicventa, pentru ca ei au partea lor de responsabilitate. Cand am lucrat cu Claire Brisset, aparatoare a drepturilor copiilor, i-am propus sa li se mai acorde un drept suplimentar copiilor, care ar fi acela de a darui."

Cartile cu caracter esoteric si literatura de specialitate furnizeaza o sumedenie de informatii privitoare la aura omului, viata in astral, telepatie, imaginatie creatoare, hipnotism, puteri paranormale si altele de acest fel. Toate sunt concepte pe care ni se intampla sa le privim cu un anumit grad de suspiciune, cauzat de sursele mai mult sau mai putin demne de incredere.

Lobsang Rampa, unul dintre cei mai respectati autori in domeniu, a cautat prin intermediul vastei sale opere sa puna la indemina cititorilor acele informatii care sa duca la descoperirea puterilor latente in fiecare;  bine intrebuintate,  aceste insusiri nebanuite pot duce la dezvoltarea armonioasa a fiintei umane si la gasirea unor cai care sa conduca la eliberarea de suferinta si la o viata optimizata.

Referindu-se la "Cunoasterea de sine", Rampa afirma: "Aceasta lucrare este alcatuita dintr-o suita de lectii de o factura mai deosebita si este adresata celor care se intereseaza in mod sincer de misterele vietii. La origine, acest material urma sa constituie un curs prin corespondenta, insa organizarea lui s-ar fi dovedit destul de anevoioasa. In cele din urma am preferat sa prezint materialul intr-o carte. Daca va veti margini doar la simpla parcurgere a acestei lucrari, veti constata ca ati realizat deja un castig important; daca insa o veti studia cu atentie, castigul va fi considerabil. Pentru a va veni in ajutor, lectiile au fost precedate de niste instructiuni care ar fi trebuit sa insoteasca cursul prin corespondenta, preconizat initial".

„Ştiinţa politică are ambiţia şi vocaţia de a guverna şi raţionaliza o serie de obiecte de reflecţie şi de investigaţie precum puterea, participarea, guvernarea ori statul. O face întotdeauna în funcţie de propriul său nucleu de raţionalitate, stabilit de judecata politică, de normele cunoaşterii ştiinţifice, precum şi de diferitele limbaje ale ştiinţei şi ale politicii înseşi. În loc să fie conştiinţa critică a democraţiei, ştiinţa politică s-a transformat treptat într-un instrument de legitimare intelectuală a tuturor actelor de dominaţie pe care regimurile politice ale prezentului le întreprind sub numele democraţiei. În chip asemănător, sociologia a devenit ştiinţa care, studiindu-le cu ajutorul unei metodologii din ce în ce mai formalizate, confirmă şi justifică toate presupoziţiile pe care se întemeiază societatea seculară, fragmentată funcţional şi divizată etic. Drept urmare, ştiinţele sociale nu-şi propun să spună adevărul în prezenţa puterii, ci se întreabă dacă au cumva de spus vreun adevăr şi dacă mai este cineva interesat să-l afle. Teologia a rămas pesemne singura nişă intelectuală în care adevărului îi este dat să se refugieze fără a-şi ascunde identitatea şi fără a-şi anunţa iminenta dispariţie. Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului, de restaurare a suveranităţii cunoaşterii şi de confruntare cu adevărul a puterilor din politică şi din societate. Atât politica, cât şi societatea zilelor noastre şi-au adăugat acelaşi prefix pentru a deveni inteligibile. Post-democraţia face pereche analitică cu societatea post-seculară. Dacă sunt văzute nu ca imanenţe supuse unei ştiinţe empirice, ci ca ficţiuni, ca operaţiuni încrucişate şi agregate ale gândirii, ţesutul social contemporan şi regimul politic ce-l pune în operă au nevoie de o hermeneutică ce nu mai poate face economie de transcendenţă. Teologia politică poate fi o asemenea hermeneutică, cu condiţia de a nu ceda ea însăşi tentaţiei imanenţei, revendicându-se de la o tradiţie creştină anume, ci îndrăznind să se raporteze reflexiv şi critic la toate.”

„În societăţile democratice şi pluraliste de azi, raţiunea seculară tinde, adesea cu maximă energie şi de regulă în termeni extrem de persuasivi, să nu-şi mai reprezinte subiectul sub specia omului, a fiinţei, ci sub cea a cetăţeanului, adică a unui agent raţional care nu mai este construit şi explicat ontologic, ci în termeni etico-politici şi, la rigoare, în cheia juridică a drepturilor şi obligaţiilor. Întrebarea din titlu, au cetăţenii suflet?, îşi propune să situeze chestiunea cetăţeniei democratice pe teren teologico-politic. Teza acestei cărţi este aceea că teologia politică are atât vocaţia, cât şi instrumentele conceptuale şi metodele de analiză pentru a se comporta ca o ştiinţă socială a societăţilor post-seculare.”

Daniel Barbu a studiat istoria artei, istoria, filosofia şi teologia la Bucureşti, Cluj şi Fribourg. Din 1996 este profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti. A fost profesor invitat la University of Pittsburgh, Pa., Institut d'Études Politiques din Bordeaux, Central European University din Budapesta şi Institut d'Études Politiques din Aix-en-Provence. A publicat douăsprezece cărţi, între care: Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge (1998),Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească (2001), Politica pentru barbari (2005), Die abwesende Republik (2009). Fost ministru al Culturii (2012-2013), în prezent senator.

„Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate. Despre dramă se vorbeşte mai curând în cheie telenovelistică, despre suferinţă, în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită — în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de «reţetar», viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.“ (Andrei PLEȘU)

„Prin prezenta ediţie bilingvă ne propunem să facem accesibil cercetătorilor filozofiei antice, studenţilor şi publicului român interesat de filozofie unul dintre cele mai valoroase instrumente de studiu al patrimoniului gândirii greceşti – lucrarea Stoicorum Veterum Fragmenta (1903–1905), prin care Hans von Arnim a realizat, pentru reconstituirea operelor pierdute ale stoicismului vechi, ceea ce contemporanul său Hermann Diels realizase pentru începuturile filozofiei greceşti prin celebra sa culegere Fragmentele presocraticilor. La mai bine de un secol de la apariţie, culegerea lui Arnim îşi păstrează relevanţa şi actualitatea.
Urmând structura culegerii lui Arnim, acest prim volum este dedicat fondatorului şcolii stoice, Zenon din Kition, şi discipolilor săi, iar următoarele două vor fi dedicate lui Chrysippos. Volumul I începe cu traducerea prefeţei latineşti a lui Hans von Arnim – de fapt o micromonografie dedicată celor mai dificile probleme ale surselor filozofiei lui Chrysippos, în care perspicacitatea, spiritul critic şi precizia neegalată a demonstraţiilor dau o impresionantă mărturie despre nivelul filologiei clasice germane aflate la apogeul înfloririi sale.“ (Filotheia BOGOIU şi Cristian BEJAN)

„În lucrarea de faţă am schiţat un tablou pe cât am putut de precis şi complet al filozofiei lui Chrysippos, iar lui Zenon şi Cleanthes le-am atribuit numai cele cuprinse în sursele care îi citează nominal; conţinutul primului volum va fi deci clarificat prin celelalte două care-i urmează. Tot ceea ce mi-am propus a fost să aşez fundamentele pe care să se sprijine cercetările ulterioare în această direcţie. Căci am alcătuit această culegere de fragmente doar pentru a înlesni accesul la substanţa propriu-zisă a tradiţiei stoice.“ (Hans von ARNIM)

Muzica este una din referințele esenţiale în viața şi opera lui Cioran. O prezenţă constantă, inalterabilă. De la prima până la ultima sa carte, Cioran dedică muzicii pagini exaltate, judecăţi fără recurs, sintagme inspirate. Filozofia însăși, sustrăgându-se oricărui sistem, se acordează muzicii, deopotrivă ontologic și epistemologic.
Antologia urmăreşte aşezarea „fragmentelor muzicale“ din opera lui Cioran într-o carte care să-l fi putut tenta pe autorul Tratatului de descompunere, lectură în cheie muzicală a disperărilor și scepticismului lui.

Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.

În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.

Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.

În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.

Prezentând aceste pagini într-un moment în care interesul pentru gândirea lui Edith Stein recâştigă teren, iar studiile care îi sunt consacrate cunosc un dinamism cu adevărat creator, sperăm să încurajăm cercetarea în special în domeniul gândirii sale educative, dând „un impuls într-o direcţie ce trebuie să fie urmată, şi (încrezători) că alţii vor face mai bine în continuare”.

Învățăturile lui Osho, unul dintre cei mai cunoscuți lideri spirituali ai secolului XX, răstoarnă tiparele clasice de gândire, provocându−ne la o permanentă punere sub semnul întrebării a certitudinilor și la un proces de conștientizare de sine. Cărțile din seria Incursiune într−un nou mod de viață prezintă viziunea lui Osho privind cele mai importante probleme pe care și le pun oamenii interesați de știința transformării de sine și de o spiritualitate adaptată la provocările cotidiene ale vieții contemporane.

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

"The School of Life oferă soluţii revoluţionare prin care putem să ne însuşim tezaurul comun al cunoaşterii umane." Independent on Sunday

Seria Lecţii de viaţă din The School of Life alege câte un mare gânditor şi pune accentul pe acele idei ale sale care au o însemnătate profundă pentru noi, cei de astăzi. Cărţile din această serie demonstrează că voci importante din trecut încă au lucruri fundamentale de transmis generaţiilor actuale.

Søren Kierkegaard a fost un filosof danez, teolog, poet, critic social şi autor religios. S-a născut în 1813 la Copenhaga. Opera sa filosofică evidenţiază primatul individului concret şi importanţa alegerii personale şi a angajamentului. Critic acerb al gânditorilor idealişti contemporani cu el, Kierkegaard este considerat primul filosof existenţialist. Veţi găsi aici fragmente din cele mai importante lucrări ale sale.

Volumul de faţă e alcătuit şi prefaţat de Robert Ferguson, autor al The Hammer and the Cross: A New History of the Vikings, precum şi a două romane în limba daneză. E romancier, biograf, dramaturg şi istoric.

Scris in 1367, tratatul Despre ignoranta este raspunsul pe care Petrarca il da celor patru invatati aristotelicieni care il socoteau un om bun, dar necultivat. Textul este o pledoarie densa, construita in jurul a trei idei fundamentale: acceptarea propriei ignorante, manifestarea unei culturi superioare celei a detractorilor sai si definirea incapacitatii general umane de a atinge cunoasterea. Cunostintelor enciclopedice, vazute mai cu seama ca manifestare orgolioasa a unei curiozitati excesive si vane, Petrarca le opune privirea intoarsa spre sinele uman. Umanismul sau este, astfel, un crestinism de certa inspiratie augustiniana, dublat de o entuziasta admiratie fata de Cicero.

Probabil sîntem într-o situaţie revoluţionară […] Acest sentiment al nostru de a ne găsi într-o revoluţie se exprimă, printre altele, tot ca un sentiment, acela de a fi nevoie să te reorientezi pentru a putea în general acţiona; ca sentimentul de a trebui să prelucrezi noi tipuri de teorii pentru a putea fi în general practic. Acest sentiment a apărut odată cu propunerea unei teorii generale a gesturilor: a gesturilor, pentur că avem de-a face cu fenomenul nostru concret de a-fi-în-lume activ; cu libertatea. Şi într-o revoluţie este întotdeauna, în cele din urmă, vorba despre libertate. Vilém Flusser

Vilém Flusser s-a născut la Praga în 1920, unde şi-a început studiile de filosofie în 1938. A emigrat împreună cu viitoarea sa soţie Edith în 1939, după ocupaţia nazistă, întîi la Londra, stabilindu-se apoi la São Paolo în 1941, unde a combinat cercetările filosofice cu munca salariată, devenind pînă în 1961 managerul unei fabrici de transformatoare. În 1963 a devenit profesor de filosofia comunicării la Universitatea São Paolo. În contextul guvernării militare din Brazilia, în 1972 a emigrat din nou, în Italia, susţinînd numeroase conferinţe ca profesor invitat în Europa şi în Statele Unite. Din 1981, soţii Flusser s-au stabilit în Provence, Franţa. Vilém Flusser a decedat în 1991 în urma unui accident de maşină survenit la scurt timp după ultima sa conferinţă, susţinută la Praga. Dintre cărţile sale, în limba romînă a mai apărut Pentru o filosofie a fotografiei, traducere de Aurel Codoban, Idea Design & Print, 2003.

De ce trebuie să repetăm, în contemporaneitatea noastră, formule de politică despre care ştim deja, într-un mod demonstrat peste măsură, ca nu sînt în stare să ne scoată din impasul mondial în care am ajuns pe toate planurile? Cu alte cuvinte, de ce singurul peisaj politic care ni se oferă încă este acela al unei stîngi, al unei drepte şi al unui centru instalate în parlamentele noastre, unde declină în diverse feluri neputinţa politică, ura faţă de semenii noştri (de alte rase sau etnii, de pildă), ierarhiile sociale bazate pe cele mai stranii samavolnicii şi chinuiala de zi cu zi pentru un trai nu atît decent, cît extrem de conformat unor tipare tot mai rigide (şi lista ar putea continua)? Cum se face că „guvernarea cea bună” sarcină străveche a oricărei politici demne de acest nume, e mereu la o distanţă imposibil de atins? Alexandru Polgár

Alexandru Polgár (n, 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy and Stuff (1997-2000), a lucrat şi ca redactor al revistei de artă contemporană Balkon din Cluj (1999-2003), iar în prezent este redactor al revistei IDEA artă + societate. Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA), iar în 2013 a publicat o primă carte proprie intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA), dedicată esenţei mondializante a capitalismului.

Colonialitatea e constitutivă modernităţii în sensul că modernitatea nu poate exista fără colonialitate. Ca urmare, retorica modernităţi e doar o altă faţă a logicii colonialităţii. Gîndirea decolonială urmăreşte criticarea şi deplasarea raţiunii imperiale moderne, a imperialismului capitalist… Gîndirea unică nu caracterizează doar neoliberalismul. Gîndirea unică este ansamblul gîndirii occidentale, cuprinzînd versiunea sa liberală sau neoliberală, creştină sau neocreştină, marxistă sau neomarxistă. Gîndirea unică – o „monocultură a spiritului” – include toate cele trei macronaraţiuni ale civilizaţiei occidentale. Ea trimite la limbile imperiale în care au fost formulate aceste naraţiuni (engleza, germana, franceza, italiana, spaniola, portugheza), precum şi la soclul lor greco-latin. Pentru a ne elibera de matricea colonială şi ordinea logică a colonialităţii sub forma gîndirii unice, a monoculturii spiritului, e necesară instalarea unei epistemologii a frontierei, în care e posibilă imaginarea unor alternative la modernitate (ceea ce nu e acelaşi lucru cu imaginarea unor modernităţi alternative). În acest sens, desprinderea şi procesul decolonizării ne proiectează către o lume transmodernă, globală şi plurală. Walter Mignolo

Născut în Argentina, Walter Mignolo e unul dintre fondatorii grupului Modernitate/Colonialitate şi unul dintre cei mai influenţi teoreticieni ai gîndirii decoloniale. Walter Mignolo e William H. Wannamaker Distinguished Professor la Universitatea Duke, coeditor al Writing Without Words: Alternative Literacies in Mesoamerica and the Andes (1994), autor al cărţilor The Darker Side of the Renaissance: Literacy, Territoriality and Colonization (1995), Local Histories/Global Designs: Coloniality, Subaltern Knowledges, and Border Thinking (2000), The Idea of Latin America (2005), Desobediencia epistémica (2010).

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane.
Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten.
Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre.
Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

Din cuprins :

Valoarea suprema : omul

Povara veacului nostru

Turnul de fildes

Dialectica in antichitate

Mihai Eminescu si etica durerii