Filozofie

Cuvânt înainte de Adrian Miroiu

„Mircea Dumitru este unul dintre puținii filosofi români care au luat în serios cerința ca filosofia să se aplece asupra unor teme foarte aplicate, cu uneltele logicii contemporane. Cartea exemplifică într-un mod cu totul remarcabil statutul autorului de filosof profesionist, competent și racordat pe deplin la cercetările de vârf pe plan internațional. În același timp, arată cum un spirit analitic reușește să facă inteligibile susțineri abstracte și complexe chiar și unui cititor mai puțin familiarizat cu temele abordate. Prin publicarea ei, avem bucuria unui eveniment important pentru filosofia din țara noastră și, în general, pentru cultura română.” (Adrian Miroiu)

„Este contraproductiv să ne aventurăm pe teritoriul unor răspunsuri sau soluții iluzorii atunci când ceea ce trebuie să facem este să învățăm cum să punem întrebările bune. Dacă alegem, totuși, să nu ascultăm acest avertisment, riscul este în mod evident sporirea confuziei. Iar dacă sarcina noastră este aceea de a ne lămuri care sunt interogațiile fertile în contextul cercetării conștiinței, atunci filosofia minții și, în general, buna filosofare nu sunt câtuși de puțin un lux. S-ar putea să fie chiar cheia descifrării enigmei și a misterului conștiinței.” (Mircea Dumitru)

A filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, pregătindu-te pentru sfârşit. În teorie, ca şi în viaţă, e mult mai greu decât sună – poate imposibil. Tocmai de aceea merită încercat, poate că nimic altceva nu merită mai mult încercat şi nimic altceva nu este „filosofie”, adică iubire de înțelepciunea pe care nu o posezi.
Cristian Iftode

Există o zicală populară conform căreia mintea de pe urmă ar fi cea mai înțeleaptă. Cea cu care am fi reușit – dacă am fi posedat-o la timp – să evităm capcanele și să ajungem la cea mai bună versiune a noastră. Enunță oare această sintagmă o iluzie, o ironie, un adevăr? De la ea pornește cartea, ca o speranță oferită cititorului, ca o provocare cu care se confruntă autorul.

Scrisă ca o suită de texte din și referitoare la etape de viață diferite, Mintea de pe urmă descrie traiectoria unei căutări de sine care explodează în miezul cuvintelor, lăsând întrebările și gândurile să numească cele mai intime cumpene ale sufletului și invocând cu erudiție texte clasice și autori care au trecut și ei cândva prin astfel de încercări.

Cristian Iftode (născut în 1979) este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană.

 A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015), Viața bună. O introducere în etică (Trei, 2021) şi Filosofia ca mod de viaţă. Sursele autenticităţii (Trei, 2022, ediţia a doua).

Este membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din București și membru fondator al Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice de la aceeași universitate. Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o consistentă activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

Pandemia ne făcuse prizonieri în propria casă și noi ne uitam neîncetat la tot ce apărea și dispărea pe ecranul telefoanelor.  Nu ai cum să nu te gândești la povestea peșterii din Republica lui Platon. Am început atunci să recitesc Republica. După ce am terminat, mi-am dorit să mă întâlnesc cu cineva care nu a citit-o și să i-o povestesc. Dar erau încă restricții. Nu-mi rămâne, mi-am zis, decât să o povestesc în scris. Cătălin Partenie

Cătălin Partenie predă filosofie la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București. A studiat filosofia la universitățile din București, Oxford, Heidelberg și Glasgow.

Colaborator al Stanford Encyclopedia of Philosophy și The Bloomsbury Handbook of Plato, a editat mai multe volume, printre care: Plato. Selected Myths (Oxford World’s Classics) și Plato's Myths (Cambridge University Press). Primul său roman, Vizuina de Aur, pe care l-a scris în limba engleză, a luat două premii și a fost tradus în română, spaniolă, portugheza braziliană și germană.

Ce ne face să fim ființe morale? Cum distingem între bine și rău? Cum au evoluat valorile noastre de-a lungul istoriei? Dincolo de „războaiele culturale” și de epoca post-adevăr, există oare un set comun de valori și norme morale care ne leagă pe toți oamenii?

În urma unei impresionante genealogii a moralității, eticianul german Hanno Sauer ne surprinde cu răspunsurile sale inedite, bazate pe cercetările științifice de ultimă oră asupra evoluției umane în plan biologic, cultural și social. Cartea acoperă sute de mii de ani de istorie a moralității – de la primele gesturi de cooperare și autodomesticire ale hominizilor până la disputele actuale privind woke-ismul și cancel culture.

HANNO SAUER predă etica la Catedra de Filosofie și Științele Religiei de la Universitatea din Utrecht (Țările de Jos). A scris numeroase articole academice și monografii, a fost cercetător-bursier la Columbia University și City University (ambele din New York), iar în 2020 a obținut Premiul Academiei Regale de Arte și Științe din Țările de Jos pentru cercetători remarcabili aflați la început de carieră. Inventarea binelui și răului este bestseller Der Spiegel, fiind tradus în 15 țări. Hanno Sauer este interesat de psihologia morală, dar și de neuroștiințe și psihologia socială.

„Bogată în detalii, cartea îmbină antropologia și biologia evoluționistă, pentru a arăta cum se schimbă moralitatea.” The Wall Street Journal

Istoria sexualității trebuia să aibă șase volume. Michel Foucault, unul dintre cei mai influenți gânditori ai secolului XX, nu a mai apucat să scrie decât patru. Doar trei au fost publicate în timpul vieții lui (între 1976 și 1984): Voința de a ști, Folosirea plăcerilor, Grija de sine. Al patrulea volum, Mărturisirile cărnii, a apărut postum în Franța abia în 2018. Pentru prima dată în România va apărea întreaga serie în colecția FilosoFii Academos, în traducerea inedită a lui Bogdan Ghiu.

S-a considerat multă vreme că modernitatea a impus un discurs de cenzură sexuală. Proiectul lui Foucault contrazice această teză. Cum? Demonstrând că, începând din secolul al XVII-lea, în spațiul culturii europene s-a manifestat constant o voință sistematică de a ști totul despre sexualitate prin crearea unui întreg mecanism social de administrare a ei și nașterea unei adevărate „scientia sexualis” – de unde decurge că atât controlul (practica confesiunii, medicina, psihanaliza, dreptul etc.), cât și transgresiunea (literatura erotică) au fost de fapt forme de proliferare, nu de negare a discursului despre sex.

De ce suntem atât de fascinați de sex și sexualitate?

O uimitoare explorare a motivelor pentru care simțim nevoia de a analiza și discuta în mod constant despre sex, precum și o investigare a mecanismelor sociale și mentale ale puterii care ne determină să raportăm întrebările despre cine suntem la felul în care ne concepem sexualitatea.

MICHEL FOUCAULT (15 octombrie 1926 – 25 iunie 1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie etc.

A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând pe rând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1954 și 1960 a predat franceză la Universitatea din Uppsala, lucrând apoi pentru scurte perioade de timp la universitățile din Varșovia, Hamburg și Tunis. A revenit în Franța, unde a fost mai întâi titular al catedrei de filosofie de la Universitatea Clermont-Ferrand, apoi la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la Collège de France din Paris. 

Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc. De același autor, la Editura Trei au mai apărut Istoria nebuniei în epoca clasică și Discursul filosofic.

Prima traducere integrala a unuia dintre textele majore ale stiintelor politice. Scrisa intre 1519 si 1520, Arta razboiului are structura unui manual de afaceri militare, indispensabil in exercitiul de guvernare al principelui italian. Adresabilitatea a impus si forma discursiva a cartii. Niccolo Machiavelli a influentat stiinta politicii din secolul al XVI-lea si pana in zilele noastre, oferind sfaturi care sa poata anima virtutile diriguitorilor. Iar virtu, conceptul central al gandirii lui Machiavelli, acopera ca semnificatie capacitatea umana, eminamente politica, de a se adapta si de a inrauri cursul evenimentelor.

Dar întâmplarea e întâmplare, o știe, chiar dacă a uitat de unde ; o fi fost la Studion sau la altă mănăstire, atonită sau nu, poate și pe vreun drum, la un han, într-o crâșmă ; oamenii povestesc de toate în călătorie, și bune și rele, știu că n-au să se mai întâlnească niciodată cu cine-i ascultă și-și dau drum la gură ca la curea burduhoși de vorbă, tinerețe și bătrânețe la fel chef și mai și cântă. Ba i-a și cântat și tare i-a plăcut, de mai multe ori, cum i-a cerut el să cânte, și ce frumos, Doamne, ce frumos, a învățat și a cântat și el ; împreună, cu cine ? - nu mai știe ; unde ? - nu mai știe, dar cântarea, aceea, ia s-o mai încerce ! Și se lumină, și nu se mai gândi la altceva, o știe, o aude, n-a mai cântat-o de nu mai știe când, și tuși. Irmos ori axion?

Visurile spre care tînjim trădează cine sîntem. Firea noastră împreună cu inteligența și gusturile noastre dau calitatea unui vis, a unui țel spre care țintim. Cumva, avem fix visurile pe care le merităm, ele sînt cu adevărat cartea noastră de vizită.

„O carte de căpătâi a civilizaţiei europene.“ — ANDREI PLEŞU

„Cu ani în urmă am cumpărat o ediţie veche din Marc Aureliu care purta următoarea dedicaţie: «Să-ţi fie prieten în ceasurile grele şi să te sprijine cum m-a sprijinit pe mine.» Nu cred că i se poate face unei cărţi un elogiu mai frumos decât acest «prieten în ceasurile grele».“ — CIORAN

„Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat şi care a scris de fapt un tratat despre tehnici de ameliorare şi de ţinere în frâu a eului propriu.“ — GABRIEL LIICEANU

„O veritabilă comoară de înțelepciune, absolut exemplară și astăzi.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Machiavelli a profesat-o in multiplele sale misiuni diplomatice, intr-un moment in care Italia inventa sistemul ambasadelor perma­nente, si a creat astfel un modus operandi; esential de studiat de catre cei care doresc sa exploreze trecutul negocierii ca practica politica.

Gandirea secretarului florentin conceptualizeaza negocierea caracterizata prin autonomia principelui si prin preocuparea constanta a acestuia pentru secret, indiferent daca este al lui – si trebuie pastrat – sau al altora – si, atunci, trebuie descifrat. Prima mare teza care legitimeaza disimularea in actiunea politica.

De ce o noua traducere a cartii de referinta a stiintelor politice? Pentru ca textele mari isi modifica sensul la o noua lectura, iar actualitatea Principelui depinde de intelegerea si de acceptarea fiecarei noi generatii de cititori. Politica este la Machiavelli un calcul al beneficiilor si al costurilor, iar omul politic are a fi constient de singura realitate a lumii care este puterea si nu moralitatea. Axioma politicii machiavellice (binele are adesea drept consecinta raul si invers) a inspirat termenul realpolik, maturizat notional abia in secolul al XIX-lea si operationalizat in veacul trecut si azi.

A pune pe acelasi palier indrumarile secretarului Florentei cu abilitatile politice ale lui Otto von Bismarck sau cu cele diplomatice ale lui Henry Kissinger inseamna a construi o genealogie a unei filosofii, sau a unei tehnici, sau a unei capacitati de diagnoza si tratament. Iar Machiavelli nu a produs doar acesti discipoli ci multi altii, inclusiv dictatori, care si-au legitimat crimele prin malformarea ideii de actiune politica necesara. - Lucian Pricop

 

„Cartea de față este o reușită a unui gen de abordare pe care l-aș putea numi «inter-intra-disciplinar» (adică interdisciplinar în interiorul unui domeniu foarte larg și extins, cum este cel al filosofiei contemporane), într-o zonă intelectuală destul de puțin cultivată la noi, și anume filosofia religiei. Adrian Miroiu tratează o temă gravă pe care tradiția teologică a reliefat-o cu pregnanță: problema existenței, a rolului și a rostului răului, precum și a modului în care acesta e răspândit în lume (așadar, ideea de dreptate divină). Cititorii, deopotrivă specialiști sau numai interesați de domeniu și de temă, vor găsi în cartea lui Adrian Miroiu o analiză și o construcție conceptuale foarte pătrunzătoare, creative și originale.” (Mircea Dumitru, Academia Română)

„Această carte este un tur de forță. Este un spectacol. Este ceva fără precedent în tradiția gândirii filosofice și eseistice românești. Și îi găsesc cu greu un echivalent chiar și în literatura străină cu care sunt familiarizat. Este clar un eseu în tradiția eseului conversațional anglo-saxon. O carte unică în context românesc, un dar făcut culturii intelectuale și gândirii românești.” (Paul Dragoș Aligică, George Mason University și Universitatea din București)

„O carte provocatoare, scrisă de un filosof care vine din tradiția analitică anglo-saxonă și se îndreaptă spre religie cu scopul de a pătrunde mai în profunzime legăturile dintre credință și rațiune. Adrian Miroiu răscolește convingerile religioase ale celor care cred, invitându-i să creadă mai întemeiat, și le dă de gândit celor care cred că nu cred.” (Wilhelm Dancă, Universitatea din București)

Din perspectiva unei distanțări ce devine posibilă cu trecerea timpului, Ludwig Wittgenstein și Martin Heidegger ni se înfățișează drept cei mai originali gânditori ai secolului trecut. Această afirmație ar putea fi cu greu contestată. Atât întrebările pe care le pun, cât și modul în care răspund la ele îi distanțează în mod net de moduri consacrate de a concepe și de a practica filosofia. Totodată, atât temele centrale ale acestor gânditori neconvenționali, cât și modul în care sunt ele abordate îi situează la antipozi. Îi apropie oare ceva? Este întrebarea la care răspunde această carte. Tema îi poate interesa nu numai pe cei familiarizați cu gândirea lui Heidegger sau a lui Wittgenstein, ci și pe cei dornici să se familiarizeze cu mișcări mai puțin convenționale ale gândirii. Ele sunt înfățișate într-un mod atrăgător de un autor care scrie bine. (Mircea Flonta)

Cătălin Cioabă (n. 1970) a absolvit Facultatea de Litere (1995) și Facultatea de Filozofie (1997) la Universitatea din București. Doctor în filozofie al aceleiași universități (2005). A urmat stagii de studii și de cercetare la Viena, Freiburg, München, Heidelberg, Berlin și Paris. A fost bursier al Fundației Humboldt (2003–2004) și cercetător la Institutul de Filozofie al Universității din Viena (2007–2009). În prezent este lector la Facultatea de Filozofie a Universității din București.

Cărţi de autor: Timp şi temporalitate (Humanitas, 2000); Jocul cu timpul: Ontologia temporală a lui Martin Heidegger (Humanitas, 2005); Filozoful și umbra lui: Turnura gândirii la Martin Heidegger și Ludwig
Wittgenstein (Humanitas, 2013).

Traduceri (selecție): Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger (Humanitas, 1998); Martin Heidegger, Fiinţă şi timp (Humanitas, 2003, 2012; în colaborare cu Gabriel Liiceanu), Prolegomene la istoria conceptului de timp (Humanitas, 2005), Despre miza gândirii (Humanitas, 2007; în colaborare); Ludwig Wittgenstein, Jurnale: 1914–1916 (Humanitas, 2010), Scrisori despre „Tractatus“ (Humanitas, 2012; în colaborare).

Ediții: Mărturii despre Eminescu (Humanitas, 2013), Mihai Eminescu, Poezii (Humanitas, 2014), Mihai Eminescu, Versuri din manuscrise (Humanitas, 2015, împreună cu Ioana Bot), Mihai Eminescu, Publicistică literară (2018, împreună cu Ioan Milică).

La Ratio et Revelatio a mai apărut Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger (2024)

Ediție stabilită, prezentată și adnotată de Franck Planeille

„Întâlnirea [dintre Albert Camus şi René Char] precedă prietenia, dar îi conferă tonalitatea aparte ce o poate transforma în fraternitate. Cei care se întâlnesc în 1946 nu sunt doar doi oameni, ci doi imenşi artişti foarte diferiţi unul de celălalt şi totuşi apropiaţi în acest «râu subteran» de care doar operele lor ne pot apropia. Prietenia este atunci acea descoperire ce‑i depăşeşte pe indivizi, care lărgeşte spaţiul fiecăruia ca artist.
[...] Este posibilă fraternitatea între creatori? Întâlnirea dintre doi artişti, iar uneori prietenia, nu poate exista în afara operei pe care o săvârşesc şi care se desăvârşeşte în ei. Iată de ce, fără îndoială, lectura corespondenţei scriitorilor îl dezamăgeşte uneori pe cititor. [...] Această corespondenţă este mărturia unei prietenii care ne hrăneşte meditaţia asupra acelor circumstanţe ce contează cu‑adevărat într‑o viaţă, transfigurând‑o uneori ca pe o şansă fulgurantă.” (Franck Planeille)

„Dragă René,
[…] Timpul nu desparte, nu‑i laş decât pentru cei despărţiţi – Altfel, e fluviu care duce, într‑o aceeaşi mişcare. Ne asemănăm mult şi ştiu că se întâmplă să avem dorinţa de a «dispărea», de a nu fi nimic în fond. Dar de‑ar fi să dispari şi zece ani, tot vei regăsi în mine aceeaşi prietenie, la fel de tânără ca acum câţiva ani, când te‑am descoperit odată cu opera dumitale. Şi nu ştiu de ce, simt că la fel se întâmplă şi cu dumneata faţă de mine.” (Albert Camus)

„Dragă Albert,
Îţi mulţumesc pentru prezenţa dumitale dorită ca un pahar de apă limpede, într‑o dimineaţă de extrem deşert. […] Sunt atât de puţini cei pe care îi iubim cu‑adevărat, şi fără rezerve, care ne lipsesc şi cărora ştim că le lipsim câteodată, tainic, încât cele două senzaţii, cea în sine şi cea pe care o percepem la celălalt, aduc acelaşi elan şi aceeaşi îngrijorare...” (René Char)

Foucault, cel care, într-o zi, s-a proclamat în mod provocator un „optimist fericit” a fost un om în pericol și care, fără să se laude cu asta, a avut un simţ ascuţit al primejdiilor la care suntem expuși, interogându-se pentru a afla cine sunt cei ce ne ameninţă și cine sunt cei cu care putem temporiza. De aici importanţa pentru el a noţiunii de strategie și de aici jonglarea cu ideea că ar fi putut, dacă hazardul ar fi hotărât altfel, să devină un personaj de stat (un consilier politic), dar și un scriitor... un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine. În orice caz, un om în mers, singuratic, tainic și care, din cauza asta, neîncrezător în toate prestigiile interiorităţii, refuză capcanele subiectivităţii, căutând unde și cum este cu putinţă un discurs de suprafaţă, scânteietor, dar fără miraje, deloc străin, cum au putut crede unii, cercetării adevărului, ci lăsând să se vadă (după mulţi alţii) primejdiile acestei cercetări, precum și relaţiile sale ambigue cu diversele dispozitive ale puterii. Maurice Blanchot

Eu aș vedea societatea noastră consacrată mai degrabă „exprimării” sexului decât reprimării lui. Să-mi fie iertat acest cuvânt devalorizat. Aș vedea Occidentul încrâncenat să smulgă adevărul sexului. Tăcerile, barajele, tăinuirile nu trebuie să fie subestimate; dar acestea n-au putut să se formeze și să producă efecte redutabile decât pe fondul unei voinţe de cunoaștere care străbate întreaga noastră raportare la sex. Voinţă de cunoaștere atât de imperioasă și în care suntem atât de prinși, încât am ajuns nu numai să căutăm adevărul sexului, ci și să-i pretindem propriul nostru adevăr. El trebuie să ne spună ce se întâmplă cu noi. Michel Foucault

Asemenea primilor europeni care vor fi văzut un papagal ce le vorbea limba, suntem oaspeţi a ceva ce anunţă lumea ce stă să vină. Am așteptat zeul, am așteptat omul prometeic, am așteptat extratereștrii... Probabil că mulţi dintre noi s-au gândit la noua lume după imaginaţia romanelor, povestirilor și filmelor SF. Marile călătorii și descoperiri geografice a fost extinse de imaginaţia noastră la dimensiunile sistemului solar, galaxiei și universului. Am așteptat descoperirea unor lumi noi, mai aspre sau mai primitoare, pe planetele sistemului solar, sau măcar a resturilor unor civilizaţii, până când vom fi început călătorii cu viteze incredibile spre toate „colţurile” galaxiei noastre eliptice și vom fi dat peste extratereștri. Numai că nu am apucat să vedem, ca Robinson Crusoe pe plaja insulei lui, pași străini pe nisipul stelar. Pașii pe nisipul plajei noastre sunt ai inteligenţei artificiale, care, pentru noi, e un soi de „extraterestru”, poate chiar cea mai probabilă variantă pe care vom apuca să o vedem în cuprinsul vieţii noastre. Aurel Codoban

Aurel Codoban (născut în 1948) este eseist și filosof interesat de semiologie, hermeneutică și teoria critică a comunicării. A ţinut cursuri și a condus doctorate la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București și Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Membru corespondent al Academiei Române (2024). Este autorul lucrărilor Repere şi prefigurări: Eseuri de istoria și epistemologia sociologiei artei (1982); Structura semiologică a structuralismului: Critica unei semio-logii pure și practice(1984); Filosofia ca gen literar (1992, 2005); Introducere în filosofie (1995, 1996); Sacru şi ontofanie: Pentru o nouă filosofie a religiilor (1998); Semn şi interpretare: O introducere postmodernă în semiologie și hermeneutică (2001); Amurgul iubirii: De la iubirea-pasiune la comunicarea corporală (2003, 2004, 2010, 2019); Comunicare și negociere în afaceri (2007); Imperiul comunicării (2011); Exerciţii de interpretare (2011); Body, Image and Relationship: From Culture of Knowledge to Culture of Communication (2013); Gesturi, vorbe și minciuni: Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată (2014); Sentimentul straniu al vieţii: Eseu (2023). A debutat cu proză în revista Tribuna (1969) și în volum cu romanul Jurnalul Amurgului iubirii (2018).

Analecte - Confucius. Cele doua parti care alcatuiesc aceasta carte sunt pentru intaia data asezate intr-un acelasi volum. In acord cu structura colectiei Forma mentis, am plasat drept introducere un capitol din cartea lui Max Weber, Confucianism si taoism, iar pe post de postfata am scris un text susceptibil sa lamureasca actualitatea conficianismului, fata cu “miscarile culturale” clasice, moderne sau contemporane.

Ediție aniversară 30 de ani

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideileşi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.“ —  HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Concepute de Alcuin din York, figură centrală a Renașterii Carolingiene, ca dialoguri între dascăl și elevii săi, Discuția despre adevărata filosofie și Gramatica sunt două scrieri relevante pentru reforma educațională inițiată de Carol cel Mare. Prima vorbește despre adevărata fericire și despre importanța artelor liberale în apărarea dreptei credințe. Gramatica este dedicată începătorilor în limba latină și, pe lângă informații despre morfologie, este însuflețită de glume, jocuri de cuvinte și mesaje subliminale care trimit la realitățile vremii. Acest volum conține cea mai recentă ediție a celor două texte și prima lor traducere integrală într-o limbă modernă. Inedită este și traducerea celebrelor documente Epistolă despre cultivarea literelor și Îndemn general, fundamente ale revirimentului cultural carolingian.

Prezentul volum se compune din trei eseuri filo­zofice pe care Robert Sokolowski le-a scris între 1982 și 2011. Ele se referă, în moduri diferite și privilegiind concepte diverse, la teme majore ale filozofiei: știința fi­inței ca ființă, temporalitatea, filozofia primă în raport cu fenomenologia. Sokolowski face parte din acea ca­tegorie de filozofi pentru care gândirea se exersează în conversație, iar filozofia nu e exceptată de la regulă. Astfel, textele profesorului american ne propun să in­trăm în dialog cu Aristotel și Toma de Aquino, dar și cu Husserl sau cu John Wippel, acesta din urmă fiind un distins coleg și vechi prieten de la Catholic University of America. (Alin Tat)

Îl înțeleg pe celălalt exact prin corpul meu, după cum prin corpul meu percep „lucruri”. Astfel „înțeles”, sensul gesturilor nu se află în spatele acestora, ci se confundă cu structura lumii pe care gestul o desenează (…) el se desfășoară pe gestul însuși (…).

„Ființă și timp este una dintre cele mai ambițioase cărți ale filozofiei, ea nefiind egalată – prin efortul ei de a înțelege și de a explica «totul» – decât de Critica rațiunii pure a lui Kant și de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Miza acestei cărți este totodată imensă și limitată. Este imensă pentru că își propune să tălmăcească unitar ființa a tot ceea ce sîntem (și aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să știm că asta sîntem. Fiecare pagină a acestei cărți reprezintă un formidabil efort de înțelegere a subînțelesului. Ceea ce face Heidegger aici este o investigație în caracterul misterios al banalului și familiarului accesibil, și nu în cel inaccesibil al unui exotic «dincolo» prezumat. Iată de ce miza acestei cărți, fiind imensă, este totodată limitată. Ea nu se ocupă decît de ceea ce se arată fără să ascundă altceva decît pe sine însuși. În acest sens Ființă și timp este o carte fără mister. Ceea ce se arată prin sine însuși («fenomenul») nu ascunde «în spatele» său nimic, nici «lucrul în sine», nici infinitul spiritului absolut. «În spatele» fenomenului nu este decît partea ascunsă a propriei sale manifestări. Iar cînd fenomenul acesta sîntem noi înșine, tot ce putem spera este să ajungem, scoțîndu-o din propria ei ascundere, la ființa «aruncării» noastre în lume, la ființa conviețuirii noastre «aici» sau la ființa propriului sine. Restul – adică enigma «de unde»-lui și «încotro»-ului nostru – este fenomenologic inabordabil și, ca atare, trebuie să rămînă cu adevărat învăluit în tăcere.“ — GABRIEL LIICEANU

„De-a lungul istoriei, secularizarea a fost mereu dublată de revitalizarea vieții religioase și revirimentul sacrului. Printre altele, ceea ce leagă secularizarea de desecularizare este raportarea permanentă la realitatea misterioasă a sacrului.
În cadrul unei cercetări fundamentate pe numeroase trimiteri la literatura de specialitate, urmărim să dezvoltăm teoria lui Mircea Eliade conform căreia sacrul este camuflat în societățile predominant secularizate. Evidențiind cele mai frecvente, mai actuale și mai operaționale sensuri ale sacrului, propunem astfel un exercițiu al decriptării prezenței acestuia și al căutării sale în diferite manifestări ale lumii contemporane, precum geografia marilor orașe, manipulările ideologice ale partidelor politice sau seducătoarele fantasme ale transumanismului.” (Nicu Gavriluță)

Notă istorică și În ajutorul cititorului de Mircea Flonta

Note de Mircea Dumitru

„Să construiești o teorie a logicii care să nu fie în nici un punct al său evident greșită înseamnă să realizezi o muncă de o extraordinară dificultate și importanță. După părerea mea, cartea domnului Wittgenstein are acest merit, ceea ce o face de neignorat pentru orice filozof cu preocupări serioase.“ — BERTRAND RUSSELL

„Această carte va fi, poate, înțeleasă doar de acela care a gîndit el însuși odată gîndurile ce sînt exprimate în ea, sau cel puțin gînduri asemănătoare. – Ea nu este, așadar, un manual. – Scopul ei ar fi atins dacă i-ar produce plăcere cuiva care o citește cu înțelegere.

Cartea tratează problemele filozofice și arată – după cum cred eu – că modul în care formulăm aceste probleme se sprijină pe neînțelegerea logicii limbajului nostru. Întregul înțeles al cărții ar putea fi exprimat aproximativ în cuvintele: ceea ce se poate în genere spune se poate spune clar; iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.“ — LUDWIG WITTGENSTEIN

Când ne uităm la noi înșine, în noi înșine, găsim o structură fizică, membre și organe, structuri mentale și ordine; găsim procese de natură externă sau internă, pulsiuni, acte, schimbări de stare. Și vedem tot ceea ce este în noi și ceea ce se întâmplă acolo ca o unitate. Nu ne apare doar astfel, ci chiar este o unitate. Ar trebui să nu ne mai încredem în toate percepțiile noastre dacă am vrea să ne îndoim de faptul că suntem cu adevărat o unitate fizic-spirituală. Suntem. Și nu putem să nu raportăm tot ceea ce suntem ca indivizi, tot ceea ce se întâmplă cu noi și prin noi, la această unitate: fie ca piatra ei de construcție, fie ca efectul care emană din ea. (Romano Guardini)

Romano Guardini (1885-1968), italian de origine, dar naturalizat german, a fost preot și unul dintre gânditorii catolici importanți ai secolului XX. Este renumit în special pentru reflecția sa aprofundată asupra liturghiei și este unul dintre principalii protagoniști ai Mișcării liturgice, precum și un precursor al Conciliului Vatican II. A scris multe volume, pe teme diverse, de la revizitarea marii literaturi și filozofii europene văzute cu ochii credinței, la cele propriu-zis spirituale. Cărțile sale se citesc cu plăcere datorită stilului accesibil, rămânând relevante și astăzi.

…Adeseori am visat un monstru melancolic și erudit, știutor al tuturor idiomurilor, cunoscând pe de rost toate versurile și toate sufletele, și rătăcind prin lume spre a se hrăni cu otrăvuri, fervori, extaze, străbătând Persiile, Chinele, Indiile defuncte și Europele muribunde – adeseori am visat un prieten al poeților, care să-i fi cunoscut pe toți din deznădejdea de a nu fi de-al lor.

CIORAN

Ilustrația de pe copertă: Frans Huys, gravură după Cornelis Floris, Mască (detaliu).

• În „Inima literaturii ca cizelare a dragonului” se spune: „Acumulează cunoștințe ca să depozitezi comori; reflectă îndelung la principiile din spatele lucrurilor ca să-ți cultivi abilitățile.” Conceptele-cheie sunt cheia și ghidul culturii chineze; urmându-le, putem să ne extindem cunoștințele, să stăpânim calea învățăturii și scrierii, dar și să descifrăm misterele culturilor chineză și occidentală. Yuan Jixi (Profesor la Institutul de Studii Chineze, Universitatea Renmin din China)

• Fiecare dintre conceptele-cheie din cultura chineză tradițională sunt repere în lumea gândirii și culturii chineze. Am ales conceptele cele mai reprezentative prin care cititorii vor putea explora cultura și gândirea chineză. Wang Bo (Prorector și Profesor la Universitatea din Peking)

• Cele trei sute de concepte-cheie din cultura chineză tradițională sunt precum scoicile frumoase de pe o plajă vastă în comparație cu oceanul imens al culturii chineze. Nie Changshun (Profesor la Centrul de Cercetare a Culturii Tradiționale Chineze, Universitatea din  Wuhan)

• Aproape fiecare concept-cheie din cultura chineză are în spate o istorie de câteva mii de ani. Este nevoie de mult efort pentru a putea reda într-o manieră facilă, în alte limbi, o gândire care s-a format în decursul a peste cinci mii de ani. Conceptele-cheie din cultura chineză tradițională reflectă esența gândirii chineze și reprezintă cel mai recent efort de diseminare a acesteia. Huang Youyi (Vicepreședinte executiv al Asociației Chineze de Traducători și președinte al Comitetului de Experți pentru
Examenele Naționale de Calificare la Specializarea Traducători de Limba Engleză)

Dacă discursul privitor la viața reușită și împlinită poate să se adreseze în întregime individului care este chemat să facă alegerea existențială în favoarea cutărui ori cutărui gen de viață, discursul privitor la viața alienată, neîmplinită sau mutilată, în schimb, este numaidecât constrâns să postuleze că o viață individuală este înscrisă într-un context social de viață determinat. Discursul privitor la viața alienată sau neîmplinită întâlnește numaidecât condițiile exterioare individului care îl constrâng să ducă o viață trăită ca limitată sau mărginită, neputincioasă sau mutilată. Până într-acolo încât chiar și condițiile interne, îndeosebi de ordin psihic, care pot fi menționate cu titlu de elemente explicative ale unei vieți alienate, sunt condiții care trimit la rândul lor la contextul familial și social în care un individ a fost constrâns să se formeze.

Franck Fischbach