Filozofie

Puține tradiții spirituale au stârnit atât de multă fascinație precum sufismul - calea mistică a islamului. Asociat de-a lungul timpului cu poeții derviși, dansul ritualic, practica invocației și experiența uniunii cu diviniatatea, sufismul continuă să atragă prin bogăția simbolurilor sale și prin felul în care vorbește despre iubire, adevăr și transformarea interioară.

A reflecta asupra consimţământului în toată complexitatea sa ne permite să abordăm vieţile noastre sexuale în toată profunzimea lor. Asta ne ajută să înţelegem că prostituţia nu este nici „viol contra cost”, nici o muncă ca oricare alta și că distincţia dintre munca sexuală și traficul de persoane nu este atât de ușor de stabilit pe cât pare, că pornografia le poate produce plăcere bărbaţilor și femeilor care o vizionează, dar că reprezentările pe care pornografia mainstream le propune despre bărbaţi, despre femei și despre sexualitate dăunează femeilor ca grup și fiinţelor umane în general. Că nu este același lucru să te culci cu cineva când ești ameţit după câteva pahare la sfârșitul serii sau să profiţi de o persoană care a băut atât de mult încât abia mai este conștientă pentru a avea o relaţie sexuală. Și că, spre deosebire de ceea ce ar vrea să ne facă să credem unele critici ale consimţământului, nu este același lucru să ai o relaţie sexuală neplăcută în sensul că experienţa a fost dezamăgitoare și să ai o relaţie sexuală neplăcută în sensul că autonomia și integritatea ta nu au fost respectate. Acest lucru ne arată, în cele din urmă, că femeile sunt deosebit de vulnerabile în ceea ce privește sexualitatea și că această vulnerabilitate conferă bărbaţilor o responsabilitate cu atât mai mare de a se asigura de consimţământul partenerelor lor. Și, în același timp, că femeile nu sunt singurele al căror consimțământ contează și că consimţământul nimănui nu poate fi considerat ca fiind de la sine înţeles. În acest sens, consimţământul sexual apare ca un concept care trebuie tratat cu precauţie, dar care poartă în sine promisiunea unei revoluţii sexuale care, de data aceasta, ar reprezenta o eliberare pentru toţi și pentru toate. Manon Garcia

Manon Garcia (n. 1985) este o filosoafă franceză, specialistă în filosofia feministă, care cercetează teme precum supunerea și consimţământul. Ea a studiat la École Normale Supérieure din Paris, iar ulterior a predat la Harvard și la Chicago. Din 2022 este profesoară la Freie Universität Berlin. Prima ei carte, On ne naît pas soumise, on le devient (2018), analizează formele multiple ale supunerii femeilor. În La Conversation des sexes. Philosophie du consentement (2021), autoarea investighează cultura violului și pledează pentru o erotizare egalitară a celor două sexe. Vivre avec les hommes. Réflexions sur le procès Pelicot (Cum să trăim cu bărbaţii. Reflecţii asupra procesului Pelicot, 2025) constituie cea de-a treia sa lucrare majoră.

Ce înseamnă, astăzi, a fi român? Întrebarea pare simplă, dar oricine a încercat să-i răspundă cu onestitate știe cât de repede se dizolvă răspunsurile facile — fie în mitologie patriotardă, fie în autoflagelare cosmopolită. Cartea de față propune o cale a treia: examinarea filosofică, lucidă și fără complexe, a ceea ce s-a numit, rând pe rând, „specificul național”, „sufletul românesc” sau, mai prudent, „identitate culturală”. Autorul reia firul marilor dezbateri din cultura română — de la Maiorescu și Eminescu la Blaga, Cioran, Noica, ș.a. — și le confruntă cu provocările prezentului: globalizarea, diaspora, criza tradiției, raportul tensionat dintre Orient și Occident, dintre rural și urban, dintre memorie și uitare.

Volumul face parte dintr-o serie de cărți care le prezintă adolescenților și tinerilor de azi, într-o manieră riguroasă dar accesibilă, subiecte esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăiesc. Seria este coordonată de Liviu Papadima și Roxana Jeler.

„Îmi doresc să fac posibilă pentru tine o întâlnire memorabilă și, pe cât posibil, transformatoare cu filosofia. Nu vei citi, așadar, o prezentare scorțoasă, nici o istorie amănunțită și voi omite destule nume mari și momente critice din istoria gândirii. Călătoria noastră va aduce mai mult cu plimbarea printr-o țară a minunilor, mirărilor fertile și întrebărilor curajoase, sau cu o expediție care, deși nu îți va permite să explorezi tot, îți poate aprinde în suflet un dor constant de a reveni, iar și iar, pentru a descoperi mai mult. [...]

Nu trăim într-o lume simplă. Nu a existat niciodată o lume simplă. Se petrec schimbări profunde și ai și tu locul tău în această gigantică desfășurare de forțe. Chiar dacă nu cunoaștem chipul viitorului, ne putem întreba, cu discernământ și grijă pentru tot ce e valoros în natura umană, cum ar trebui să ne pregătim pentru ceea ce vine. Sunt gata să cred că lumea va fi un loc mai bun pentru toate ființele dacă vom ști să primim provocările cu înțelepciune, moderație și empatie. Dacă vom ști să evităm noile și vechile fanatisme și ne vom păstra vii simțul critic și capacitatea de a deosebi adevărul de fals – toate, daruri ale filosofiei. Dar filosofia îți propune un pariu care nu e lipsit de pericole. Să dai dovadă de luciditate fără să cazi în infatuare. Să realizezi că nicio formă de cunoaștere nu e infailibilă fără a cădea în relativism. Să dai dovadă de smerenie fără să uiți cine ești. E cel mai prețios pariu, pentru că miza lui ești chiar tu.” - Doru Căstăian

Redevenit popular odată cu filmul lui Ridley Scott Gladiatorul, împăratul roman Marcus Aurelius (121–180) a inspirat și alinat marile minți ale ultimelor două milenii prin cartea de căpătâi a culturii occidentale Gânduri către sine însuși. Întrebarea firească este: Cum a reușit conducătorul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii să-și păstreze seninătatea în mijlocul tumultului războaielor, al trădărilor, al epidemiilor sau al catastrofelor naturale care i-au zguduit domnia timp de aproape două decenii?

Un portret deopotrivă emoționant și lipsit de complezență al lui Marcus Aurelius, împărat uneori inflexibil, dar sensibil și frământat, care aspira să devină mai bun și să fie de folos lumii. Cartea ne ajută să descoperim marile chei ale gândirii stoice care l-a ghidat pe împăratul-filosof: de la conceperea universului ca ființă vie, la modul în care căutarea fericirii individuale e strâns legată de grija pentru binele comun.
Frédéric Lenoir a fost director literar la Éditions Fayard și realizator de emisiuni radio la France Culture.

Frédéric Lenoir este autorul prolific a peste 50 de cărți, traduse în 20 de limbi. Filosof, romancier și istoric al religiilor, a scris o lucrare de doctorat despre influența budismului în Occident (EHESS, 1999). Fost director literar la Éditions Fayard și realizator de emisiuni radio la France Culture, a fondat școala de filosofie practică La Maison des Sagesses (Casa Înțelepciunilor). Dintre titlurile traduse în limba română, amintim romanele Atingerea îngerului (Trei, 2021), Oracolul Lunei și Sufletul lumii, respectiv cărțile de filosofie și spiritualitate Despre fericire. O călătorie filosofică, Jung. O călătorie către sine, Miracolul Spinoza. O filosofie menită se ne lumineze calea și Mic tratat de viață interioară.

Este practica adevărului singurul focar de rezistență la abuzurile puterii politice? A fost, în cele din urmă, Foucault un gânditor neopragmatist şi un liberal critic? Cum e posibilă o estetică a existenței în lumea de azi? Cum se împletește în chip efectiv îngrijirea de sine cu grija de ceilalți? Volumul de față întrebuințează „lada cu unelte” a lui Foucault pentru a interpreta într-un mod original și incitant o serie de experiențe și aspecte notabile din realitatea socială: de la scriitura de sine pe Facebook la eugenismul liberal și de la natura regulilor morale la istoria practicilor sinelui în Antichitatea greco-romană și în creștinism.

Prof. univ. dr. Cristian Iftode este director al Departamentului de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei de la Universitatea din București. 

Cristian Iftode (născut în 1979) este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015), Viața bună. O introducere în etică (Trei, 2021), Filosofia ca mod de viaţă. Sursele autenticităţii (Trei, 2022, ediţia a doua) și Mintea de pe urmă. Breviar de filosofie practică (Trei, 2025) Este membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din București și membru fondator al Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice de la aceeași universitate. Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o consistentă activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

Creația este semnul distinctiv al trecerii omului prin lume, pecetea prezenței sale active în lume și o încercare de depășire a condiției tragice. Nimic nu-l definește probabil mai bine decât ipostaza de homo creator. Capacitatea de creație reprezintă o trăsătură excepțională, unică a speciei umane, care o deosebește de celelalte specii, conferindu-i o identitate aparte. Omul se definește astfel, în esența lui, ca un homo creator. - Vasile Boari

Mintea și conștiința pot fi imaginate după figura unei benzi Möbius. Nu ca o structură cu interior și exterior, nici ca un depozit ordonat de conținuturi, ci în felul unei suprafețe continue, răsucite, în care opozițiile se transformă în bucle. Ceea ce numim conștient și inconștient, amintire și uitare, prezență și absență nu sunt regiuni separate, ci aceeași suprafață parcursă din direcții diferite. Identitatea psihică nu are un centru stabil și nici o margine clară: ea se formează prin înnodarea acestor mișcări ale minții, prin traversări și reveniri. A gândi mintea ca o bandă Möbius înseamnă a accepta că viața psihică nu se desfășoară pe două fețe opuse, ci pe una singură, infinit răsucită, în care pierderea și regăsirea sunt doar moduri diferite de a parcurge aceeași suprafață.

Secularizarea reprezintă, în mod evident, cea mai mare provocare cu care se confruntă biserica timpurilor noastre. În urma Revoluției din 1989, ateismul de stat obligatoriu a fost înlocuit de invazia secularismului și a materialismului capitalist occidental. Propaganda anti-comunistă occidentală, anterioară Revoluției, ne-a convins atunci că Occidentul înseamnă libertate și credință, motiv pentru care aceasta năvală a secularismului și constrângerile ideologice care ne-au fost impuse de capitalismul financiar au venit peste noi, în România, ca un fel de trădare. Eliberați din strânsoarea mănușii de fier a comunismului, creștinii români s-au văzut apucați cu mănușa de pluș a capitalismului, fără să înțeleagă, la început, că nu s-au schimbat decât mănușile.

Orice societate este inerent ierarhică. Chiar și așa-zisele societăți liberale sunt ierarhizate pe structura guvernanți - guvernați în spatele căreia se disimulează stratigrafia puterii. Dialectica hegeliană a stăpânului și sclavului a fost considerată ca veritabilă categorie transcendentală a istoriei. Cum orice revoluție aspiră să răstoarne definitiv structura ierarhică a istoriei, orice revoluție vizează sfârșitul istoriei fiind o eshatologie vizată dar din același motiv ratată. Pornind de la câteva studii aplicate pe Fenomenologia Spiritului concluzionăm că nu există nici un motiv să decretăm istoria ca sfârșită în sens kojèvian.

Această carte este o încercare de a circumscrie o contradicţie fundamentală a modernităţii și reprezintă o etapă intermediară în explorarea relaţiei dintre rezonanţă și disponibilitate, o perspectivă care poate aduce o lumină nouă asupra problemelor noastre politice și personale cotidiene, asupra confruntărilor interioare și exterioare pe care le purtăm zi de zi. Poate că, dincolo de toate acestea, ea ne poate ajuta să înţelegem întreaga frustrare și furia faţă de viaţă și societate, precum și disperarea care ne cuprinde în faţa unei lumi care ne este deschisă și disponibilă mai mult ca oricând în istorie. Nu vom găsi originea acestor fenomene în ceea ce continuă să ni se refuze, ci în ceea ce am pierdut, tocmai pentru că ni l-am făcut disponibil și am pus stăpânire pe el. - Hartmut Rosa

În volumul de față se cuvin remarcate un sistem de gândire profund coerent și o metodă de interpretare hermeneutică perfect adaptată obiectului în studiu. Temele puse în discuție, teme majore ale gândirii universale, sunt regândite, reproblematizate cu ajutorul unui instrumentar filosofic de certă originalitate. Aproape toate sunt subsumate raportului – invizibil în sine – între viață și moarte, modurilor în care viața manifestă un ascendent asupra morții, sfidând-o în chiar rațiunea ei de a (nu) fi. Dacă moartea ia vieții ultimul cuvânt, acest ultim poate fi însă cel mai relevant, cel mai răsunător, deși deja aproape stins. Este cuvântul vieții de la sfârșit care trage concluzia, semnează despărțirea. Dar este totodată cuvântul tăcut, neștiut, al morții de la început. Același cuvânt și totuși spus altfel, din perspectivele diferite ale posibilității originare și a celei finale.

Este de fapt, în esență, tema dominantă ce traversează captivantele studii de thanatologie filosofică ale lui Horia Vicențiu Pătrașcu, alcătuind o carte ca o casă cu toate ferestrele deschise. Doar în aparență toate, căci pe una dintre ele trebuie să o deschidem noi, privind cât mai departe și mai adânc cu un ochi filosofic întrebător: ceea ce se vede din înaltul ferestrei morții este cu adevărat viața unui a fi care rămâne să fie, darul în sfârșit posibil al nemuririi? Nu e vorba de greu credibila valență soterio-logică a filosofiei, ci de acea luminoasă „privire transfiguratoare” în așteptarea neașteptatului, a vieții ce privește filosofia. Atunci, în acea clipă kairotică, bine-cuvântată, filosofia, la rândul ei, poate privi a-fi-ul vieții – fiindul viu, neprecogitabil, al unei veșnice donații – „în lumina stelelor de pe cer sau în acea cumpănă ce ne-a brăzdat viața”.

Dorin Ștefănescu

Studiile de thanatologie filosofică ale lui Horia V. Pătrașcu reușesc performanța să fie, în același timp, pătrunzătoare și sclipitoare, tulburătoare și dătătoare de speranță, elegante și tonifiante. Pătrașcu scrie cu precizie și gândește cu dezinvoltură, iar erudiția lui e debordantă la limita perplexității: de la Platon și Sfinții Părinți, prin Albrecht Dürer și Desiderius Erasmus, până la Martin Heidegger și Gershom Scholem nimic nu pare să-i fi scăpat. Cum să devii nemuritor se citește nu doar cu mare placere, dar și cu mult folos. Cartea te poate face, dacă nu nemuritor, ceva mai bine pregătit să-ți accepți condiția precară și muritoare.

Costică Brădățan

Când, în 1925, tânărul profesor Heidegger vorbea studenților săi de la Marburg despre „o fenomenologie fundată în problema ființei“, avea desigur în minte tot ce va scrie în lucrarea sa fundamentală, Ființă și timp (apărută în 1927). Privită retrospectiv, Ființă și timp apare astfel ca vârful unui aisberg, susținut la suprafață de texte care abia ulterior au devenit cunoscute, datorită publicării în Ediția completă. Iată, așadar, cu Prolegomenele, o fenomenologie predată „pe viu“ de către cel care pe atunci era socotit „regele cel ascuns din regatul gândirii“ (Hannah Arendt). Cititorul cărții va lua parte, studiind-o și adâncindu-se în ea, la spectacolul edificării unei ontologii în care tenacitatea problematizării, prin metoda fenomenologică, face să izbucnească din adâncuri lava interogațiilor primordiale – „vechea problemă a ființei“.

Traducere, introducere generală, introduceri şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Apărarea lui Socrate, Criton, Eutyphron, Charmides, Alcibiade I, Ion, Hippias I, Hippias II, Protagoras, Laches, Theages, Lysis.

„Tradiţia filozofică europeană e doar o lungă serie de note de subsol la Platon.“ — ALFRED NORTH WHITEHEAD

Platon – Opera integrală este un proiect susţinut de Fundaţia „Republica Literelor“ și Editura Humanitas.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

În top 10 al celor mai bune 100 de cărți din secolul XX – National Review

Modernitatea a subminat prestigiul și statutul obiectiv al virtuților și al moralei, creând ceea ce C.S. Lewis numește „oameni fără piept“, oameni lipsiți de sălașul simbolic al curajului, onoarei și responsabilității. Cartea reunește trei conferințe susținute de autor în februarie 1943, la Universitatea din Durham, în plin război mondial. Pentru a dovedi că raportarea la o normă absolută și morala constituie fapte obiective, definitorii și universale pentru om, C.S. Lewis invocă mari nume ale gândirii grecești, romane, iudaice și creștine, precum Platon, Aristotel, Augustin, Toma d’Aquino, alături de maeștri ai gândirii orientale, Confucius sau înțelepții hinduși. Cartea se înscrie în rândul celor mai clarvăzătoare critici ale omului modern și postmodern. Obișnuit să considere adevărul și dreptatea niște chestiuni subiective, interpretabile, omul actual și-a pierdut criteriul essential care poate să-i confere rezistență în fața tiraniei și totalitarismului.

CLIVE STAPLES LEWIS (1898–1963) – romancier, poet, profesor universitar, medievist, critic literar, eseist, teolog laic şi apologet creştin – a fost unul dintre marii intelectuali ai secolului XX. A predat, între 1925 şi 1954, literatură engleză la Universitatea din Oxford (Magdalen College), precum şi, din 1954 până în 1963, literatură medievală şi renascentistă la Universitatea din Cambridge. A fost un vorbitor de excepţie, fiind îndrăgit de studenţii săi, asupra cărora a exercitat o influenţă profundă şi durabilă. A scris peste treizeci de cărţi, adresate publicului larg. Operele sale, traduse în peste treizeci de limbi, vândute în milioane de exemplare – unele dintre ele (Chronicles of Narnia, bunăoară) popularizate pe scenă, la televiziune, radio sau cinema –, continuă să atragă, an de an, mii şi mii de noi cititori.

Nu lăsa ranchiuna să-ți scrie istoria!

Filosofia politică și psihanaliza au în comun o problemă esențială pentru viața oamenilor și a societăților: resentimentul, acea nemulțumire surdă care ajunge să ne macine existența, să ne amărască viața. Cartea de față nu doar că lămurește originile psihice și instituționale ale ruminațiilor celor nedreptățiți, ci oferă și căi pentru a calma și vindeca ura revanșardă.

Plecând de la psihanaliza lui Freud și Reich, dar și de la filosofia lui Nietzsche, Scheler, Adorno sau Cioran, cititorul va afla modalități concrete pentru vindecarea de resentiment: în plan personal, va fi nevoie de o sublimare a energiei resentimentare în creativitate, angajament, umor și contemplare, în vreme ce în context social, vor trebui asigurate spații de recunoaștere, echitate și emancipare. 

Cynthia Fleury, fostă discipolă a lui Jacques Derrida, este specializată în filosofie și psihanaliză, domenii pe care le predă la centre universitare din Paris.

CYNTHIA FLEURY, specializată în filosofie și psihanaliză, este profesor titular al catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris. De asemenea, este titulară a catedrei de filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Cynthia Fleury a scris cărți dedicate individuării și statului de drept, precum: Les pathologies de la démocratie, La fin du courage, Les irremplaçables și Le soin est un humanisme. Și-a făcut doctoratul cu Jacques Derrida și este una dintre cele mai cunoscute reprezentante din Franța ale umanismului medical. Din 2013, este membră a Comitetului Național Consultativ de Etică din Franța.

Istoria sexualității trebuia să aibă șase volume. Michel Foucault nu a mai apucat să scrie decât patru. Doar trei au fost publicate în timpul vieții sale (între 1976 și 1984): Voința de a ști, Folosirea plăcerilor, Grija de sine. Al patrulea volum, Mărturisirile cărnii, a apărut postum în Franța abia în 2018. Seria apare pentru prima dată în traducere integrală în colecția ”FilosoFii Academos”, sub îngrijirea lui Bogdan Ghiu.

Cum a devenit experiența sexuală o problemă morală în Occident?

Folosirea plăcerilor continuă să investigheze sursele sexualității occidentale, oprindu-se la modul în care tehnicile erotice (și de viață) au fost percepute de către grecii antici.

Studiind experiența sexualității, mi‑am dat treptat seama că există în toate societățile niște tehnici care le permit indivizilor să efectueze, prin propriile lor puteri, un anumit număr de operații asupra propriilor corpuri, asupra propriilor suflete, asupra propriilor gânduri, asupra propriei conduite, astfel încât să se transforme pe ei înșiși, să se modifice pe ei înșiși și să atingă un anumit grad de perfecțiune, de fericire, de puritate, de putere supranaturală etc. Acest soi de tehnici „tehnici“ sau „tehnologie de sine”. Michel Foucault

MICHEL FOUCAULT (1926–1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie și lingvistică.
A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1954 și 1960 a predat franceză la Universitatea din Uppsala, lucrând apoi pentru scurte perioade de timp la universitățile din Varșovia, Hamburg și Tunis. A revenit în Franța, unde a predat filosofie la Universitatea Clermont-Ferrand și la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la Collège de France.
Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc. De același autor, la Editura Trei au mai apărut Istoria nebuniei în epoca clasică și Discursul filosofic.

„Dăm de proști la tot pasul: în familie, la birou, pe stradă, la piață, în trafic, printre prieteni și colegi, în instituții, partide,biserici și asociații. Ne amuză, ne enervează, ne plictisesc, ne deprimă, iar uneori sînt chiar chitiți să ne facă rău. Ce ne facem, așadar, cu atîția proști? Cum facem să nu ne strice cheful de viață, să nu ne contamineze, să nu ne prindă în capcana prostiei lor? Și cum evităm capcanele prostului interior care sălășluiește în fiecare dintre noi?” - Theodor Paleologu

O carte care oferă nu doar posibile răspunsuri, ci și context pentru aceste întrebări, pornind de la rădăcinile prostiei și trecînd prin soluțiile cîtorva minți strălucite sau curente de gîndire de-a lungul istoriei – de la Socrate la cinici, stoici sau creștini și pînă la Erasmus, Voltaire, Caragiale, Flaubert sau... Paleologu însuși.

Theodor Paleologu, fost elev al École Normale Supérieure și doctor în filosofie politică, predă în prezent la Casa Paleologu.

THEODOR PALEOLOGU, fost elev al École Normale Supérieure, doctor în filosofie politică al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) și al Universității Ludwig-Maximilian (München), cercetător postdoctoral la Notre Dame și Harvard, a predat la Bard College Berlin, a fost ambasador la Copenhaga și ministru al Culturii, iar în prezent predă la Casa Paleologu. La Editura Trei, a mai publicat Patologiile puterii și Cine mai oprește Apocalipsa? (ambele în 2025).

Duoversul – Mic tratat despre dualitatea existentei propune un model ontologic al realitatii, dincolo de explicatiile exclusiv fizice. Lucrarea porneste de la afirmatia ca Existenta este necesara si construieste axiomatic relatia dintre potential si manifestare.

Existenta este definita ca energie ontologica – potential absolut de devenire. In regimul nemanifest, numit Universul Intunecat, nu exista spatiu, timp sau diferentiere, ci doar capacitatea pura de manifestare.

Printr-un act intern al Existentei, numit actualizare, apare Universul Luminii, domeniul realitatii manifeste, unde se nasc relatia, spatiul, timpul, materia si cauzalitatea. Lumina este prima forma de diferentiere ontologica, conditia aparitiei ordinii si masurii.

Cele doua regimuri coexista ontologic si sunt inseparabile. Nimic nu apare din nonexistenta: orice forma manifesta are un corespondent potential. Spatiul este o structura relationala, timpul este ordonarea succesiunii relatiilor, iar materia este o forma stabilizata a manifestarii energetice.

Desi formele sunt finite si pot disparea prin dezactualizare, Existenta nu se consuma niciodata.

Duoversul desemneaza unitatea vie dintre regimul potential si cel manifest – totalitatea Existentei ca potenta invizibila si manifestare vizibila. Din tensiunea lor emerg spatiul, timpul, materia si, in cele din urma, constiinta.

Sensul ultim al Universului Luminii este aparitia Fiintei capabile sa isi recunoasca propria Existenta. Lucrarea ofera astfel o perspectiva unificatoare asupra realitatii, adresata celor interesati de ontologie si fundamentele Existentei.

Trăim vremuri de profundă criză morală; valorile umaniste comune s-au erodat. Individualismul, polarizarea exacerbată de mediul online, provocările tehnologiei și ale noilor curente ideologice iscă pretutindeni neîncredere, agresivitate în spațiul public, demagogie, izolare socială.

De la acest tablou al societății contemporane pornește argumentația filozofului și teologului Jonathan Sacks, care face o pledoarie pentru regăsirea valorilor morale și a spiritului de comunitate sub semnul toleranței și al dialogului interconfesional. Societatea liberă este o „operă morală“, care nu se poate susține doar prin legi și piețe. Statul poate impune reguli, economia poate genera prosperitate, dar ele nu pot construi, singure, legătura dintre oameni.

Aici intervine rolul esențial al societății civile. Ca soluție pentru coagularea ei, Sacks propune reîntoarcerea la o „cultură a legământului“, care presupune angajamentul voluntar al indivizilor de a trăi împreună în baza unor valori împărtășite: încredere, empatie, întrajutorare, solidaritate, sentimentul responsabilității colective. Doar astfel mai poate fi slujit binele comun în secolul XXI. În joc, spune autorul, este însuși viitorul nostru ca societate.

„Această ultimă carte a lui Jonathan Sacks se citește ca o sinteză a operei sale de-o viață: un dar binevenit și un punct de pornire pentru dezbatere.“ — The Washington Post

„Sacks expune, fără a se lăsa copleșit de pesimism sau inerție, complexitatea problemelor cu care ne confruntăm. Și vine cu soluții pragmatice, arătând că ne putem consolida comunitatea morală în câțiva pași ușor de făcut: fii prezent, fii bun cu semenii tăi, asumă-ți o parte din responsabilitate pentru cei mai vulnerabili membri ai societății. Iar pildele din experiența personală a autorului ne oferă speranță pentru viitor.“ — TLS

„Lordul Sacks a fost o veritabilă sursă de înțelepciune și bună judecată, promotor al valorilor morale, un far călăuzitor pentru toate națiunile. Am găsit în el un îndrumător de încredere, un maestru plin de inspirație și un prieten credincios.“ — Regele Charles III

Cartea conține trimiteri multimedia și 10 episoade podcast video cu autorul.

Schimbul de idei continuă pe IdentitateaVirtuala.ro.

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

Cu o introducere de Baruch Spinoza

Ultima carte publicata antum de Descartes, „Les passions de l’âme“ (1649), este rodul intregii sale filosofii. Acest tratat, un rezumat al biologiei carteziene, este orientat spre o intelegere medicala concreta a elementelor de psihofiziologie. Totusi, alaturi de observatiile stiintifice, Descartes nu ezita sa adauge notatii a caror finete aforistica a fermecat saloanele aristocratice, dar si viata culturala moderna si contemporana. Concluziile stiintifice, morale si metafizice sunt imbogatite cu experienta vietii traite integral, care face din aceasta carte, scrisa pentru tanara printesa Elisabeta a Boemiei, modelul de lucrare stiintifica accesibila publicului larg.

Cuprins :

Partea I. Despre sentimente in general si cu acest prilej, despre intreaga natura a omului

Partea a II-a. Despre numarul si ordinea pasiunilor cu explicarea celor sase sentimente primitive

Partea a III-a. Despre sentimentele particulare

Într-o lume aflată permanent într-un vârtej de neoprit, curajul de a spune NU a devenit azi o virtute civică, politică și socială. Este expresia unei forme de rezistență la strategiile care ne seduc cu apelurile pentru o viață „autentică” și „împlinită”, dar care ne fac să fim obedienți de bunăvoie, gata să mergem „cu valul". Ciprian Mihali descrie multiplele forme de supunere voluntară (cognitivă și afectivă, deopotrivă) și felul în care ne lăsăm în voia unor rețete de viață promițătoare sau chiar miraculoase. Dar nu judecă această obediență ca pe o decădere, ci o vede ca pe un mod de a ne integra, de a fi „în rând cu lumea“, fără să ridicăm prea multe întrebări și fără să mai facem un pas înapoi, ca să sesizăm toată țesătura politico-economică în care ne-am lăsat prinși. Acestei tendințe de resemnare și retragere din spațiul public, autorul îi contrapune curajul de a spune NU limitărilor lumii de azi și de a participa activ la un viitor comun, mai just și mai bun pentru cât mai mulți dintre noi.

CIPRIAN MIHALI este profesor de filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără Dicționar ilustrat de educație socială (Humanitas, 2023), Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală (Trei, 2023), precum și traduceri din Michel Foucault, Discursul filosofic (Trei, 2024), respectiv Achille Mbembe, Comunitatea terestră (Idea, 2024).

Volumul de față conține studii de caz și reflecții asupra istoriei și epistemologiei științelor vieții. Toate textele reprezintă încercări noi, întreprinse din mereu alte perspective, de a transmite ceva din fascinația obiectelor științifice – a acelor organisme, spații, aparate și tehnici care au fost colonizate de cercetare și care, la rândul lor, au transformat și diversificat cercetarea. În aceasta constă una dintre ambițiile unei istoriografii a culturii materiale a științelor motivate teoretic.

Cartea este structurată în patru părți, fiecare având un accent diferit. În prima parte este vorba despre istoricizarea cunoașterii științifice studiată de mine în lucrările a patru teoreticieni ai științei (Ludwik Fleck, Edmund Husserl, Gaston Bachelard și Georges Canguilhem). Partea a doua constă din patru studii de caz autonome referitoare la istoria geneticii și a biologiei reproducerii. Toate relatează despre lucrări realizate de cercetători care au lucrat la Institutul de Biologie Kaiser-Wilhelm din Berlin-Dahlem. Pe baza materialului de caz extras din experimentele lui Carl Correns, Max Hartmann, Alfred Kühn și ale Atelierului Dahlem de cercetare a virusurilor (care îi includea, între alții, pe Gernot Bergold, Rolf Danneel, Georg Melchers, și Gerhard Schramm), sunt prezentate aici diverse configurații ale experimentelor biologice și în special genetice din prima jumătate a secolului XX. Accentul cade aici pe funcția organismelor model în științele vieții. Partea a treia se concentrează asupra interacțiunii dintre aparatură și formarea conceptelor în biologia moleculară; primul studiu are ca punct central conceptul de genă, un concept esențial atât pentru genetica clasică, cât și pentru cea moleculară; în centrul celui de-al doilea studiu stă un aparat de măsurare a urmelor radioactive, indispensabil pentru biologia moleculară; al treilea este centrat pe limbajul informației din noua biologie. În partea a patra și ultima abordez câteva chestiuni epistemologice fundamentale – mai întâi relația dintre instrumentele și obiectele cunoașterii, apoi preparatele ca o clasă specială de obiecte epistemice și, în fine, tehnicile de înregistrare în scris utilizate în laboratorul de cercetare. (Hans-Jörg Rheinberger)

HANS-JÖRG RHEINBERGER (n. 1946) este Director emerit la Max-Planck-Institut für Wissenschaftsgeschichte din Berlin.

Opere principale: Experiment, Differenz, Schrift. Zur Geschichte epistemischer Dinge (1992); Iterationen (2005); Historische Epistemologie zur Einführung (2007); Rekurrenzen. Texte zu Althusser (2014); Die Farben des Tastens (2015); Der Kupferstecher und der Philosoph (2016). La Ratio et Revelatio a mai apărut Secțiune și îmbinare. O fenomenologie a experimentului (2023).

Arta de a fi fericit de Arthur Schopenhauer este o lucrare postuma care adună reflectiile filosofului asupra vieții cotidiene si a modului in care oamenii pot gasi un echilibru interior.

Asupritorii popoarelor au văzut în Voltaire o amenințare, oprimații - un apărător, luptătorii - un aliat.” Tudor Vianu

Această ediție reproduce traducerile lui Al. Philippide (Zadig sau Destinul, Candid sau Optimismul) din volumul al doilea al Operelor alese de Voltaire, apărut în 1959 la Editura de Stat pentru Literatură și Artă.

Pentru a introduce cititorul în opera și viața lui Voltaire, dar și în contextul social și politic al veacului al XVIII-lea, am ales, ca text de deschidere, eseul biografic al lui Tudor Vianu despre Voltaire, apărut inițial la Editura Tineretului, în 1955, iar în 1972, la Editura Albatros. În ediția de față, am preluat textul apărut în 1972.

Cuprins:

Studiul ”Voltaire” de Tudor Vianu

Zadig sau Destinul Candid sau Optimismul

”Câinii, maimuțele și papagalii sunt de o mie de ori mai fericiți decât noi. Fetișii olandezi, care m-au convertit, îmi spun în fiecare duminică că toți suntem copiii lui Adam, și albi și negri. Eu nu sunt genealogist, dar dacă predicatorii aceștia spun adevărul, atunci suntem toți veri de-al doilea. Trebuie însă să spunem că nu se poate să te porți mai urât cu neamurile.”

Dintru început, se cuvine a da expresie unor serioase întrebări: Ce reprezintă etica în cercetarea științifică? La ce bun, studierea unei etici aplicate cercetării științifice?

Manon Garcia (n. 1985) este o filosoafă franceză, specialistă în filosofia feministă, care cercetează teme precum supunerea și consimţământul. Ea a studiat la École Normale Supérieure din Paris, iar ulterior a predat la Harvard și la Chicago. Din 2022 este profesoară la Freie Universität Berlin. Prima ei carte, On ne naît pas soumise, on le devient (2018), analizează formele multiple ale supunerii femeilor. În La Conversation des sexes. Philosophie du consentement (2021), autoarea investighează cultura violului și pledează pentru o erotizare egalitară a celor două sexe. Vivre avec les hommes. Réflexions sur le procès Pelicot (2025) constituie cea de-a treia sa lucrare majoră.

Aș putea alcătui o listă interminabilă a modurilor multiple în care existenţa mea și a celorlalte femei este limitată de violenţa bărbaţilor, dar în acest moment mă interesează altceva: să înţeleg ce anume este în joc în acest proces. E vorba doar de o fascinaţie morbidă în faţa răului? [...] Procesul acesta, la fel ca procesele de după Al Doilea Război Mondial, la fel ca procesele marilor prădători sexuali, este, în felul său, procesul răului. Însă Dominique Pelicot nu se află singur în boxă. Varietatea profilurilor, a vârstelor, a poveștilor celorlalţi cincizeci de acuzaţi interoghează și terorizează: s-ar putea ca un ins oarecare să o violeze fără probleme pe soţia vecinului său, dacă i se ivește ocazia?