Istorie & Politologie

Contractul social nu este doar o antologie de formule sententioase, ci un sistem de gandire interogativa, care isi dezvaluie actualitatea cu fiecare noua etapa istorica. Despre contractul social sau Principiile dreptului politic

„Publicarea Cărţii negre a comunismului a iscat o violentă polemică în Europa Occidentală, scoţând la iveală fractura memoriei, ignoranţa istorică şi persistenţa puternicei propagande leniniste şi staliniste. Comuniştii, troţkiştii, maoiştii şi chiar mulţi socialişti nu au suportat să-şi vadă «iluziile» spulberate odată pentru totdeauna. Au refuzat mai ales să accepte că Holodomorul (marea foamete deliberată) şi regimul khmerilor roşii ar putea fi calificate drept genocid. Şi, mai ales, că ar putea fi trasată o comparaţie între regimul comunist şi cel nazist. Au refuzat să admită că acestea erau «totalitare».”

Stéphane Courtois

„Pentru a ajunge la putere și pentru a se menține, partidele comuniste din Rusia/URSS, Europa Central-Estică, Asia, America Latină și Africa au utilizat de-a lungul secolului al XX-lea o gamă largă de metode: au provocat tulburări și violențe, lovituri de stat sângeroase, războaie de amploare și teroare extinsă. Milioane de oameni au fost afectați în modul cel mai brutal, au fost spoliați, arestați, întemnițați, deportați, maltratați și/sau uciși. Cartea neagră a comunismului pune în fața publicului o oglindă a răului ideologic și politic.”

Dorin Dobrincu

„Cartea neagră a comunismului este o bornă, poate cea mai importantă, în evoluția cercetărilor privind istoria regimurilor comuniste. A relansat acest domeniu în Occident și a influențat decisiv paradigma în care a fost analizat trecutul totalitar în fostele țări socialiste. Publicarea Cărții negre în România a impulsionat studiile de istoria comunismului și oferă încă, la mai bine de două decenii și jumătate de la apariție, cheia de înțelegere a totalitarismului comunist. Iar această nouă ediție a Cărții negre va contribui la consolidarea studiilor de istorie recentă în România și la pregătirea unor noi generații de cercetători, muzeografi și profesori.”

Armand Goșu

O frescă vizuală a figurilor-cheie din istoria românească, de la domnitori și intelectuali la artiști și lideri moderni, într-o selecție ce traversează secolele și redă chipul unei națiuni.

Biografia țarului rus Ivan al IV-lea, supranumit „cel Groaznic”. Acesta a lucrat la reorganizarea țării și la expansiunea ei prin lupte necontenite împotriva polonezilor, suedezilor și a tătarilor.

Născut la Moscova la 25 august 1530, Ivan al IV-lea a fost încoronat țar în 1547 și a murit în 1584, după o domnie marcată de crime și masacre.

Deopotrivă sadic și religios, Ivan se considera trimisul lui Dumnezeu pe pământ și credea că va fi iertat pentru toate excesele sale. Paranoia lui bolnăvicioasă l-a făcut să vadă peste tot spioni și trădători, iar cei mai devotați colaboratori ai săi au pierit, unul după altul, în urma unor chinuri atroce. În genunchi, între două rugăciuni, a dat cele mai crunte porunci și s-a căsătorit de opt ori.

Cu toate acestea, nu și-a pierdut din vedere misiunea politică și a lucrat la reorganizarea țării și la expansiunea ei prin lupte necontenite împotriva polonezilor, suedezilor și a tătarilor.

Această biografie concisă readuce la viață un personaj extraordinar și constituie o lectură fascinantă pentru cei care doresc să afle cine a fost Ivan cel Groaznic.

„Cartea pe care venerabilul prozator francez de origine rusă Henri Troyat – membru al Academiei Franceze vreme de o jumătate de veac, din 1958 până la dispariția sa în 2007 – o consacră acestui sumbru personaj este fascinantă tocmai fiindcă reușește nu doar să reflecte mulțimea de aspecte cât se poate de contradictorii ale acestui complicat personaj, ci și să-i restituie acestuia o coerență și o autenticitate greu de bănuit la prima vedere.” - Prof. univ. dr. ZOE PETRE

Când avocatul specializat în drepturile omului Philippe Sands primește invitația de a ține o conferință în orașul ucrainean Lviv, începe să descopere o serie de coincidențe istorice extraordinare. Acestea îl trimit într-o căutare care îl va purta prin jurul lumii, explorând originile dreptului internațional și căutând propria istorie secretă de familie, începând și terminându-se cu ultima zi a proceselor de la Nürnberg.

În cartea Războiul prin ochii unui scriitor, Beevor și Vinogradova au recompus o narațiune din articolele și scrisorile lui Vasili Grossman. Rezultatul este un excepțional volum de reportaje de război.
Antony Beevor a descoperit caietele lui Vasili Grossman în timp ce lucra la propria sa carte, Stalingrad, care a primit Premiul Samuel Johnson, Premiul Wolfson pentru Istorie și Premiul Hawthorn­den. Este și autorul volumului Berlin: Căderea 1945, carte tradusă în 25 de limbi, iar recent a scris The Mystery of Olga Chekhova. În prezent este președintele Societății Autorilor.
Dr. Liuba Vinogradova, cercetătoare, traducătoare și jurnalistă independentă, a studiat biolo­gia la Universitatea din Moscova și are
studii de engleză și germană. A obținut un doctorat în microbiologie în anul 2000. În ultimii 10 ani, a lucrat cu Antony Beevor la trei din cele mai recente cărți ale sale, dar a colaborat și cu alți istorici britanici și americani.

„Memorabil… Antony Beevor și Liuba Vinogradova au recuperat o adevărată capodoperă, reportaje pe care le crezusem pierdute.” Sean McCarthy, Scotsman

Vasili Grossman s-a născut în 1905 în orașul Berdîciv din Ucraina. În 1941, a devenit corespondent de război pentru ziarul Armatei Roșii, Krasnaia Zvezda (Steaua Roșie), și a ajuns să fie considerat un erou legendar, după ce a transmis știri despre
apărarea Stalingradului, căderea Berlinului și despre consecințele Holocaustului. Viață și destin, capodopera pe care a finalizat-o în 1960, a fost socotită o amenințare la adresa regimului totalitar, astfel că i s-a comunicat că nu există nicio șansă ca lucrarea să fie
publicată în următorii 200 de ani. Grossman a murit în 1964.

Bazându-se pe documente inedite și pe numeroase mărturii ale supraviețuitorilor, medicul Bruno Halioua reconstituie magistral
povestea puțin cunoscută a medicilor de la Auschwitz și încearcă să le înțeleagă psihologia. O carte înfricoșătoare, dar mai ales
esențială, pentru că descrie în detaliu rolul jucat de medicii SS în aplicarea Soluției finale.

„În conflictul dintre Bine și Rău din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, infamii medici naziști au jucat un rol crucial. Ei iau precedat pe torționari și asasini în știința cruzimii organizate pe care o numim Holocaust.

Există un proverb talmudic, destul de neliniștitor, care li se aplică: Tov she-barofim le-gehinom – Cei mai dăruiți doctori sunt sortiți iadului. Medicii naziști au zămislit iadul.“ Elie Wiesel

„Cu ajutorul lui Bruno Halioua intrăm în universul mental și sufletesc al unor oameni și nonoameni din spațiul concentraționar de la Auschwitz.” Alexandru Florian, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” 

Bruno Halioua este dermatolog, cu o diplomă postuniversitară în istorie contemporană, lector la Universitatea ParisSorbonne și editorialist la France 5. Este autorul a aproximativ o sută de articole despre istoria medicinei. Printre publicațiile sale se numără Blouses blanches, étoiles jaunes (2000), Le Procès des médecins de Nuremberg (2007), Les 948 jours du ghetto de Varsovie (2018) și Leur Seconde Guerre mondiale (2020).

O forță a naturii umane, Petru I, pe care Ecaterina cea Mare îl considera precursorul și maestrul ei, s-a abătut asupra propriei țări ca o tornadă.

Cu o energie și o ferocitate incredibile, el a schimbat fața Rusiei, bulversându-și compatrioții. A răsturnat tradiții, a tăiat bărbi și… capete, a impus veșminte și idei în manieră europeană, a învățat el însuși tot felul de meșteșuguri, mânuind compasul și securea. A luptat necontenit împotriva Turciei, Suediei, repurtând victorii răsunătoare. A sacrificat mii de supuși ca să construiască Sankt Petersburg, a pus zăgaz dominației Bisericii, înlesnind o modernizare binevenită a moravurilor și a credinței.

În Petru cel Mare se găsește un amestec de geniu și nebunie, de bufonerie și orgoliu, ceea ce face din el un personaj fascinant, care se înalță în toată măreția lui pe fundalul barbar și misterios al vechii Rusii.

Cu toate că am realizat atâtea lucruri în lumea modernă, liniștea sufletească este greu de găsit. Într-o epocă tot mai complexă și împovărată de conflicte, ni se spune că starea noastră de bine depinde de conectarea cu prezentul. Dar dacă, până la urmă, cheia pentru a fi prezent se află în trecut?

În volumul Din înțelepciunea veacurilor îndepărtate, Neil Oliver ne duce înapoi în timp pentru a ne însuși ideile îngropate în culturi uitate și civilizații timpurii. De la urmele de pași din Laetoli, Tanzania, până la ritualurile culturii Kerala, cercurile de piatră și picturile rupestre, autorul ne poartă într-o călătorie globală prin antichitate. Un maestru al poveștilor, care se bazează pe cunoștințe vaste despre trecutul nostru străvechi, el distilează această înțelepciune în douăsprezece mesaje care au trecut testul timpului și ne invită să ne gândim la modul în care acestea s-ar putea aplica vieții noastre de astăzi. Rezultatul este puternic și inspirațional, emoționant și profund.

Tiranii proiectează invincibilitate, dar toți cad, până la urmă. Acest lucru se datorează faptului că se confruntă cu slăbiciuni critice care se pot transforma într-o capcană fatală. Fie că este vorba de cercul lor de apropiați care se întorc împotriva lor, de resentimentele elitelor militare, de masele alienate de clientelism sau de revoluționarii care complotează în exil, tiranii au întotdeauna mai mulți dușmani decât prieteni. Iar când cad, nu se retrag în liniște – se confruntă cu exilul, închisoarea sau moartea. Ce rămâne în urma lor poate schimba soarta unei națiuni.

În urma întâlnirilor cu inițiatori ai loviturilor de stat, cu disidenți și insurgenți, politologul Marcel Dirsus realizează interviuri extraordinare pentru a examina modul în care funcționează și disfuncționalitățile tiranilor. Aflăm povestea unui revoluționar (numit „Satana“) care a riscat să fie capturat de Stasi pentru a submina un regim opresiv, a unui fost lider al unui grup rebel din Burundi care a comis un masacru și a unui activist americano-gambian care a complotat pentru a-și elibera patria în timpul pauzelor de la locul de muncă, fiind angajat în construcții.

Dar nu este suficient să îi înțelegem pe dictatori. Cum se prăbușesc tiranii este un ghid captivant și documentat în detaliu despre cum să îi înlăturăm de la putere.

Ultima mea Vointa!

Unicul dor al al vietii mele este sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care, dupa puteri, am si lucrat pana acum, durere, fara mult succes, dar tocma acum cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac in nimic.

Nu stiu cate zile mai pot avea. Un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur. Voiesc dara si hotarat sa dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul Natiunii si intru ajutorul infiintarii unei academii de Drepturi, tare crezand ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Natiunii noi.

Testamentul lui AVRAM IANCU

Avram Iancu n-a dorit nimic pentru el, ci totul pentru Natiune, lucru pe care ar trebui sa-l reinvatam.

Numele lui Iancu simbolizeaza destinul implacabil al istoriei, dar si biruinta asupra vremurilor grele. E destinul unui neam tradat, impilat, mintit, dar care sta cu fruntea sus in fata viitorului, convins fiind ca dreptatea nu piere niciodata. De aceea, Avram Iancu este motivul luminos prin care istoria noastra isi depaseste infirmitatile, intrand pe marea poarta a consacrarii.

Destinul frant si nefericit al acestui mare visator si vizionar a fost comparat nu de putine ori cu acela al lui Eminescu. Amandoi ilustri in zborul ideatic al gandirii lor, eliberata de orice sentiment meschin si limitat. In ciuda tineretii lor, au fost mari intemeietori, cu fascinante personalitati, si fac parte din categoria Parintilor Patriei.

Faptul ca geniul innascut al tanarului jurist Avram Iancu a fost in masura sa organizeze si sa dirijeze un sistem militar alcatuit dupa principiile stramosilor nostri romani si ca, dispunand de arme depasite si rudimentare, a reusit sa tina piept, timp de doi ani, tuturor expeditiilor unor detasamente profesioniste, de linie, au facut din gandirea lui sociala un fel de Spartacus modern. In acelasi timp, exista in comportamentul lui Avram Iancu o linie morala de sorginte socratica, de o clarviziune aproape religioasa de a nu raspunde decat in fata propriei constiinte si a da seama doar poporului care l-a investit cu prerogativele de conducator. Refuzand orice incercare de ademenire, orice forma de distragere de la drumul lui imperturbabil, Iancu e un personaj de tragedie antica, inflexibil si impenitent, cu destin si moira dinainte programate. Ca orice mare personaj antic, Iancu isi urmareste destinul cu ochi arzand de himere si de pretentii umilitoare pentru imparat, care se vede mustrat de privirea sfredelitoare a motului pentru faptul de a fi mintit un popor si a-i fi nesocotit jertfele si sacrificiile de vieti omenesti. - MIRCEA POPA

Povestea adevărată a scufundării „navei copiilor“, din Al Doilea Război Mondial Premiul Golden Kite pentru Nonficțiune Distincția Horn Book Fanfare Premiul de Excelență Yalsa pentru Nonficțiune, volum finalist Liverpool, vineri, 13 septembrie 1940. Al Doilea Război Mondial este în toi. Peste Anglia plouă cu bombe, iar din adâncurile oceanului pândesc submarinele naziste. Nouăzeci de copii pășesc emoționați la bordul unei nave imense ce urma să-i ducă spre un loc mai sigur, pe celălalt țărm al Atlanticului. Dar minunata aventură pe care o așteptau se va transforma într-un coșmar.

„Bunul meu prieten George Bezviconi, de care mă leagă 30 de ani și mai bine de strânsă amiciție și colaborare, cunoscut și familiei mele – nu mai este! Uimirea mea – trebuie să repet – este mare și încă nu-mi vine să cred de cele ce îmi scrieți. Într-adevăr cu stingerea sa atât de timpurie din viață, știința istorică românească pierde un mare animator, un adevărat pioner sârguitor, dotat de o rară modestie, de o erudiție și competență mare ! Dar așa se întâmplă cu noi toți ce trăim pe acest pământ. Fiecare se va duce pe neașteptate – la urma urmei noi toți nu suntem decât niște simpli muritori. Cunosc bine activitatea lui George, pe care am apreciat-o și am prețuit-o totdeauna. Tot ceea ce a scris dânsul va prezenta un monument ce va dăinui perpetuu, neputând fi distrus niciodată de nimeni. Aceasta îi va fi, așa cred, răsplata cea mai bună a zecilor săi de ani de muncă dezinteresată, împletiți cu multe necazuri și puține bucurii.” (Dimitrie N. Mincev, istoric bulgar) „Istoria nouă este scrisă de oameni noi şi din ea nu va lipsi numele acestui mare romantic al istoriei basarabene – Gheorghe Bezviconi. Iar el a fost nu doar un mare istoric, ci și un aristocrat al Istoriei.” (Iurie Colesnic)

Romanii si crestinatatea dupa caderea Bizantului Stefan al III-lea cel Mare (1457-1504) a avut cea mai lunga domnie medievala - de aproape o jumatate de secol - din istoria romanilor si, prin infaptuirile sale, a fost cel mai important suveran roman din Evul Mediu. De aceea, viata si soarta sa au fascinat, incepand cu secolul al XVI-lea, toate generatiile de istorici romani si pe multi dintre istoricii straini, din tari vecine sau mai indepartate. De aceea, despre Stefan cel Mare s-a si scris cel mai mult. Anii din urma, insa, au adus la lumina, in urma unor laborioase cercetari, noi izvoare de epoca, in limbile latina, italiana, germana, franceza ori spaniola, culese din anumite arhive occidentale (Venetia, Roma, Milano, Mantova, Florenta, Munchen, Paris, Barcelona etc.), izvoare care, alaturate surselor mai vechi, publicate in colectii si volume obscure sau ramase necunoscute scrisului istoric romanesc, au evidentiat noi fatete ale acestei personalitati de exceptie. - Autorii

In ce greutate ma aflu eu acum, incercand sa-mi descurc amintirile minunatei mele tinereti. Minunata, fiindca asa mi s-a infatisat de cate ori ma intorceau gandurile spre dansa; dar iata ca de-abia a inceput condeiul sa-mi alerge pe hartie si imi dau seama ca minunea era mai mult in mine, si ca in afara de mine lucrurile nu se aratau in realitatea lor decat foarte rar sub stralucitele culori cu care le imbracase imaginatia mea, biciuita atat prin noutatea senzatiei cat si prin influente speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un incepator nu se poate libera in momentele formarii sale intelectuale.

Aceste insemnari cuprind date si evenimente al caror martor ocular a fost si sunt desprinse din cotidian si puse direct pe hartie. Atunci cand o informatie se dovedeste a fi gresita, pe parcurs autorul o corecteaza. Din stiri, mai mult sau mai putin comentate, din conversatii, audiente, vizite se incheaga imaginea vietii politice din perioada 1935-1944.

Evocînd și comentînd vechi culturi dispărute, Ivar Lissner scrie știință popularizată. Cărturar multilateral, el este de părere că în arheologie „e mai bine să sapi mai întîi în cărți și apoi în pămînt”. Procedîndu-se astfel, de multe ori s a ajuns la rezultate nebănuite. În toate cazurile, chiar dacă nu sapă decît în cărți și deloc în pămînt, ci doar văzînd, simțind lucrurile la fața locului, recunoscînd terenul, confruntînd documentul cu realitatea, el ajunge la concluzii neașteptate. A călătorit de altfel vreme de șaptesprezece ani pe aproape întregul glob: din Canada pînă pe Mississippi, prin toată America de Sud, din insulele Pacificului pînă în Noua Zeelandă și Australia, din China pînă în Japonia, prin regiunile încă necercetate ale nordului Asiei pînă spre marele cot al Amurului, din India pînă în Orientul Apropiat și pînă în Africa și apoi de cealaltă parte a Mediteranei, în Europa. De aceea, cărțile lui cumulează cele mai autorizate păreri, verificate la fața locului.

Marele dar al lui Ivar Lissner este acela de a ști să dea viață acestor istorii și acestor culturi, de a ști să le deosebească particularitatea și să le facă prezentă ființa.

Autorul acestor Culturi enigmatice nu se mulțumește cu evocarea și comentariul, nu se mărginește să reînvie și să descrie. Orice sinteză, oricît de mică, se reduce la rezumat dacă nu e însuflețită de o idee. Iar ideea ce se desprinde din suita de sinteze pe care o cuprinde această carte este aceea că omul are libertatea de a-și făuri el însuși istoria și viitorul, că nu e o minge a forțelor naturii și a destinului orb; omul acela mărunt, omul de zi cu zi, care populează orașele și templele, casele și mormintele în tainele cărora ne introduc paginile ce urmează, omul a cărui trudă țintește dintotdeauna să surprindă eternitatea și căruia uneori i-a și reușit s-o facă.

Asemenea vechilor sarzi sau vechilor locuitori din Tartessos, pe care îi evocă Lissner în paginile acestei cărți, popoare întregi s-au adunat odinioară pentru marele drum, au luptat, au construit, au iubit și au dat naștere altor vieți, au plâns și au râs, au disperat și s-au bucurat pentru ca apoi, într-o bună zi și uneori din pricini ce nu se vor afla poate niciodată, să părăsească tăcute scena istoriei și să ducă în morminte enigmele existenței lor.

Formal, moartea acestor culturi este evidentă. În esență însă ele nu au încetat să trăiască niciodată, fiindcă întreaga noastră gândire și activitate poartă în ele ceva din esența acestor culturi mute, creează și recreează din adâncurile unei lungi memorii istorice care înmagazinează nu numai ceea ce știm, ci și spiritul acelor civilizații încă neștiute, pe care le mai acoperă încă colbul veacurilor. Într-o bună zi însă ele ies la iveală și ne surprind prin enigma trecutelor existențe.

Volumul face parte dintr-o serie de cărți care le prezintă adolescenților și tinerilor de azi, într-o manieră riguroasă dar accesibilă, subiecte esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăiesc. Seria este coordonată de Liviu Papadima și Roxana Jeler. Vă gândiți la istorie ca la o înșiruire de date și de evenimente majore, presărată de figuri mitice?

Universul unui morar din secolul al XVI-lea Una dintre cele mai cunoscute microistorii, Brânza și viermii este povestea unui morar din secolul al XVI-lea, Domenico Scandella, zis Menocchio, cercetat și condamnat la moarte de Inchiziție din cauza ideilor sale religioase și sociale considerate inacceptabile în epocă. Carlo Ginzburg reconstituie cu multă migală lumea din nordul Italiei, unde Menocchio și-a trăit aproape întreaga viață. Bazându-se pe interogatoriile Inchiziției la care a fost supus morarul, cartea dezvăluie existența unei culturi populare despre care nu se știa aproape nimic și a unor oameni simpli, țărani, care aveau curajul să gândească altfel decât și-ar fi dorit autoritățile, chiar și în vremea arderilor pe rug. Fără să fie unică, viața lui Menocchio a fost neobișnuită, acest morar care avea păreri „scoase din mintea sa”, după cum notau surprinși anchetatorii, dovedindu-se un personaj plin de fantezie și curiozitate, un precursor poate naiv, dar nu mai puțin interesant al omului modern, dispus să se îmbarce în propria călătorie a cunoașterii.

Analiza sistemului administratiei publice romanesti din perspectiva institutionala i-a preocupat deopotriva pe istorici sau juristi, fapt reflectat de multitudinea lucrarilor monografice sau de sinteza aparute pana in momentul de fata, departe insa de epuizarea intregii problematici. Pe linia unor astfel de abordari se inscrie, ca si studiu de caz, demersul intreprins de dl. Adrian-Marcel Tudor-Draghici concretizat in lucrarea pe care o prefatam si consacrat institutiei Consiliului Judetean Gorj, in primii ani de la infiintare, rezultat al explorarii a numeroase surse de arhiva, ramase in cea mai mare parte inedite. Suntem convinsi, totodata, ca lucrarea de fata poate constitui nu numai o evocare a gradului de implicare a autoritatilor locale in administratia publica a judetului Gorj la nivelul anilor 1864-1868, ci si un imbold spre cunoasterea cat mai profunda a rolului administratiei publice, in general, in amplul proces de modernizare a societatii romanesti din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. - Sorin-Liviu Damean

In aceasta lucrare doresc sa aduc o noua lumina asupra cercetarii impactului si influentei animalelor asupra mentalitatii si constiintei egiptene antice. Acest subiect este unul destul de vast si foarte studiat, motiv pentru care zeci de istorici si egiptologi au decis sa se ocupe separat cu studiul acestui subiect. Cu toate acestea, nu a existat un studiu general si cuprinzator care sa le puna cap la cap pe toate si sa explice de ce animalele au avut o influenta asa de mare asupra constiintei si societatii antice egiptene spre deosebire de alte popoare din lumea antica. Vechii egipteni erau foarte buni observatori ai naturii si ai mediului inconjurator in care isi duceau existenta, motiv pentru care au tratat animalele din mediul lor cu un alt respect pe care restul popoarelor antice care au ajuns in Egipt sau care prin forta armata au cucerit Egiptul nu l-au inteles si li s-a parut bizar.

André Gide (1869-1951), scriitor important al literaturii franceze, poate fi definit încă de timpuriu ca un răzvrătit contra oricărui tip de conformism. Anticolonialist și antifascist, devine la începutul secolului XX un adept al ideologiei comuniste. Ca mulți dintre contemporanii săi care îmbrățișau aceeași doctrină, Gide pleacă într-o călătorie în U.R.S.S., iar concluziile sale nu se lasă așteptate. Întoarcerea din U.R.S.S. apare aproape imediat și stârnește reacții violente. În ciuda faptului că oficialitățile sovietice depuseseră mari eforturi pentru a-i prezenta o imagine edulcorată, autorul vede dincolo de vitrina frumos aranjată. Și, pornind de la convingerea că „minciuna, fie chiar aceea a tăcerii, poate să pară oportună, ca și perseverența în minciună, dar ea face dușmanului un joc prea frumos, și adevărul, fie el dureros, nu poate răni decât pentru a vindeca”, aduce în atenție tot ceea ce scârțâie, și ar putea fi, cândva, îndreptat.

Cartea de față se ocupă de prințesa Elisabeta, dar pe nesimțite autorul mută atenția spre lucrurile materiale ce au înconjurat-o pe aceasta. Și o face într-o formă foarte atrăgătoare. Achiziționarea terenului din parcul național (gest rămas mereu discutabil), ridicarea palatului, înzestrarea lui, furnizorii, evenimente petrecute acolo – totul se desfășoară în fața cititorului. Punct de plecare spre vânători regale, loc de abdicare, în 1947, a Regelui Mihai I, mai apoi, după anii ’90, redevenit reședință regală, palatul Elisabeta din București dobândește sub pana lui Narcis Dorin Ion o personalitate aparte.

Urmărind-o pe prințesa Elisabeta în meandrele vieții, cu frumusețea ei rece, impersonală, calculată și bogată, constați odată în plus cât de complicată, dar și plină de învățăminte este istoria, cât de mult folos dobândești pentru înțelegerea vremurilor pe care le trăim.

Acad. Georgeta Filitti

Continuăm seria inițiată în vara anului 2024, la Editura Vremea, în colecția Planeta București, cu o monografie închinată unei insolite reședințe princiare din Capitală: Palatul Elisabeta, cunoscut astfel după numele ilustrei sale proprietare, principesa Elisabeta a României, fiica cea mare a regelui Ferdinand I și a reginei Maria, devenită regină a Greciei. Este o clădire cu valoare de monument istoric, emblematică pentru Capitala noastră, care a reușit – de-a lungul vremurilor, nu de puține ori tulburi – să își păstreze farmecul și caracteristicile arhitecturale și decorative. În plus, după un pasaj de peste cinci decenii de utilizare ca reședință de protocol (din 1949 până în 2001), Palatul Elisabeta și-a reluat firul istoriei regale prin noua destinație pe care a primit-o: reședință a regelui Mihai I al României și, astăzi, a Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei, și a principelui Radu al României.

Narcis Dorin Ion

Silvia Colfescu va invita la o plimbare pe strazile Bucurestilor. Conceputa sub forma unei vanatori de minunatii arhitecturale, cartea scoate in evidenta ceea ce are mai tainic si mai de pret acest oras, adevarate comori incarcate de detalii artistice, de povesti din alte vremuri si de istorie. Este o declaratie, dar si o promisiune de dragoste pentru orasul nostru. Un altfel de tur ghidat - cititorul este invitat ca, pe baza informatiilor din carte, sa mearga sa identifice cu propriii ochi detalii arhitecturale prea putin cunoscute. Sa inceapa vanatoarea!

Unul dintre cei mai cunoscuți răufăcători ai secolului al XX-lea, Pablo Escobar a fost un personaj a cărui viață tumultuoasă a ținut capul de afiș al presei din Columbia, dar și din Statele Unite ale Americii. Clădindu-și un adevărat imperiu, în special pe baza afacerilor cu droguri, El Doctor a fost deopotrivă adulat și detestat în Columbia natală, faptele sale rămânând în memoria colectivă până în prezent.

Scriitorul și gazetarul Mark Bowden reușește să ne introducă magistral în culisele operațiunii de prindere a baronului drogurilor, având acces la informații colectate chiar de la protagoniștii acesteia. Cititorul are ocazia să pătrundă, astfel, în atmosfera culturală, socială, politică și economică a vremii și să ia contact cu o epocă sângeroasă din istoria țării sud-americane, una în care au luat amploare marile carteluri ale drogurilor, dar și una în care justițiari hotărâți au încercat să facă dreptate.

Pe parcursul acestor pagini, evenimentele din viața lui Escobar și descrierea acțiunilor de urmărire se împletesc într-un mod armonios și alert, totul constituindu-se într-un captivant thriller istoric, o biografie magistral realizată.

„Maestru al jurnalismului narativ, [Bowden] folosește aceleași tehnici de recreare a scenelor și a dialogului care au făcut ca bestsellerul său, Black Hawk Down, să fie o lectură captivantă.” - Linda Robinson, New York Times Book Review

„Autor al bestsellerului Black Hawk Down, care descrie implicarea militară a Statelor Unite în Somalia, Bowden dă o nouă lovitură editorială cu această cronică a vânării lordului columbian al drogurilor, Pablo Escobar.ˮ - Publishers Weekly

„Această relatare fascinantă despre asasinarea fostului lord al drogurilor, columbianul Pablo Escobar, urmărește ascensiunea și căderea baronului cocainei cu suficientă atitudine și intuiție pentru a oferi o perspectivă nouă asupra comerțului cu droguri.ˮ - The Austin Chronicle

Amintirile diplomatului Camil Demetrescu despre evenimente importante din istoria României în secolul al XX-lea, adevărate memorii politice de mare însemnătate.

Camil Demetrescu și-a scris amintirile în anii ’70 și ’80, în condiții pe care orice memorialist le-ar considera potrivnice: turnat de informatori, arestat din nou și condamnat, „influențat pozitiv”, fără succes, de persoanele de sprijin ale Securității, percheziționat și urmărit încontinuu.

În acei ani, ca și acum, amintirile lui Camil Demetrescu alcătuiau una dintre puținele mărturii veridice despre diplomații români din perioada interbelică și din anii războiului. Figuri precum Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Grigore Niculescu-Buzești, Constantin Vișoianu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, și nu doar ei, străluceau prin spirit, bună-credință și competență.

Aceleași memorii politice mai arătau, atunci, ca și acum, că, în anii războiului, în Ministerul Afacerilor Străine, colaborând cu partidele politice democratice, cu armata și cu regele Mihai, o echipă de diplomați a căutat soluții pentru salvarea in extremis a României și a reușit să strice planurile Uniunii Sovietice. Așadar, pentru regimul comunist, fragilul fost diplomat și neînduplecatul fost deținut politic era un pericol major, fiindcă, prin Note, relatări, contrazicea versiunea oficială, mincinoasă și triumfalistă asupra actului de la 23 august 1944, pe care comuniștii l-au confiscat și l-au transformat într-un fals mit fondator al nefastei lor istorii.

„Nu datorează nimănui nimic, țara însă îi este obligată la recunoștință și pietate. Este unul din făuritorii Armistițiului, și omul care l-a felicitat ultima dată pe Iuliu Maniu, înlăcrimându-l, cu ocazia aniversării actului Unirii. A făcut-o la închisoarea din Galați, asumându-și toate riscurile ce decurgeau din nerespectarea regulamentului. Dar nu numai atât, a făcut-o solemn, distins, cu eleganța și demnitatea care-l caracterizau.” (Mihaela Bărbuș)

„Prima ediție a acestor memorii politice a apărut, în 2001, cu un cuvânt-înainte semnat de Mihaela Bărbuș, care, împreună cu Anca Cernea, este legatară universală a lui Camil Demetrescu, drept care se extinde și asupra operei testatorului. «Operă», folosit aici, nu este doar un termen specific legislației drepturilor de autor, ci și cuvântul care descrie cel mai bine acest text memorialistic cu reale calități narative și stilistice. Note, relatări, care astăzi, din cauza unui tiraj foarte mic, nu mai e de găsit nici măcar în anticariate, a circulat printre prieteni și printre cunoscătorii «problemei 23 August 1944», ca și cum ar fi fost un text clandestin, ceea ce, în anii ’70 și ’80, chiar a și fost.” (Cătălin Strat)