Istorie & Politologie

"Islamul şi violenţa" este un manifest al celui mai important poet arab contemporan – nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel – împotriva decăderii culturii sale de origine, pe care s-a văzut nevoit s-o părăsească. Adonis trăieşte astăzi în Franţa, unde este liber să pună în discuţie cu luciditate cauzele crizei din lumea arabă musulmană: violenţa ca trăsătură caracteristică a Coranului; atotputernicia dogmei religioase în ceea ce priveşte treburile statului şi viaţa privată; falsificarea istoriei islamului; anularea subiectivităţii şi creativităţii fiinţei umane într-o civilizaţie a supunerii oarbe şi a imitaţiei; reducerea femeii musulmane la statutul de posesiune; condamnarea celor care au ieşit din cadrele restrictive ale religiei abordând în creaţiile lor teme precum dragostea, moartea şi libertatea; eroarea unor societăţi care nu cunosc conceptul de cetăţenie şi sunt incapabile să se adapteze la modernitate şi democraţie.
Fără să uite locul poeziei, misticii şi filozofiei arabe în cultura universală, Adonis demonstrează că islamul fundamentalist nu este o excrescenţă distructivă a unui islam originar paşnic şi tolerant, ci apariţia mişcărilor extremiste precum Statul Islamic reprezintă, de fapt, o reîntoarcere la începuturile sângeroase ale islamului unic, neschimbat de-a lungul timpului.

„Dacă nu separăm religia de stat şi nu eliberăm femeile de şaria, vom avea şi mai mulţi despoţi. Dictatura militară îţi controlează mintea. Dar dictatura religioasă îţi controlează şi mintea, şi corpul.“ (Adonis)

Cartea istoricului Christopher Clark oferă o imagine nouă asupra Primului Război Mondial punând accentul nu pe luptele şi atrocităţile acestuia, ci pe evenimentele şi interacţiunile complexe care au condus liderii statelor participante către brutalul conflict. Clark a urmat calea către război pas cu pas, acţiunile petrecute la Viena, Berlin, Sankt-Petersburg, Paris, Londra şi Belgrad şi a analizat decenii de istorie cu evenimente care au grăbit izbucnirea conflictului mondial în 1914. "Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914" este o cronică dramatică, meticuloasă, scrisă cu măiestrie, care surprinde pierderea echilibrului Europei şi izolarea acesteia de restul lumii.  O carte importantă... Unul dintre cele mai impresionante şi antrenante studii ale perioadei care s-au publicat vreodată. Max Hastings, Sunday Times  Un nou volum monumental... Revelator, chiar revoluţionar... Clark a făcut o treabă magistrală xplicând inexplicabilul. The Boston Globe

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

La mijlocul secolului al XVI-lea, reformatorul Jean Calvin conduce cu mână forte oraşul Geneva. Nu demult fusese el însuşi prigonit de Biserica Catolică, dar acum, când are în mână hăţurile puterii, nu e deloc dispus să acorde altora libertatea religioasă pe care o ceruse atât de vehement autorităţilor papale. În numele adevăratei credinţe reformate, Calvin instituie un regim de teroare, având grijă să supravegheze orice mişcare a cetăţenilor genevezi. Cei care se abat câtuşi de puţin de la doctrină şi de la reguli sunt închişi, surghiuniţi, torturaţi sau chiar executaţi. Totul culminează cu arderea pe rug a spaniolului Miguel Servet, condamnat pentru erezie.

În mijlocul tăcerii generale, se face deodată auzit un om care nu pare să se teamă de mâna lungă a lui Calvin: umanistul francez Sebastian Castellio, profesor la Universitatea din Basel, hotărăşte să-l combată pe dictatorul genevez cu singura armă care îi stă la dispoziţie – arma cuvântului. „A ucide un om nu înseamnă niciodată a apăra o doctrină, ci înseamnă a ucide un om“, îi transmite el fanaticului reformator.

Sub condeiul magistral al lui Stefan Zweig, evenimentele dramatice din epoca Reformei capătă o plasticitate neîntâlnită în cărţile istoricilor. Dar reflecţiile eseistului sparg cadrul istoric. În anii 1935–1936, când Zweig aşternea pe hârtie această poveste, intoleranţa şi violenţa făceau deja ravagii în Germania. Fără a-l pomeni pe Hitler, fără a rosti o singură dată cuvântul „nazism“, autorul surprinde, ca într-o oglindă, fizionomia propriei epoci – şi chipul schimonosit al tuturor dictaturilor viitoare. Căci din figurile celor doi adversari, Castellio şi Calvin, Zweig distilează eternul contrast dintre umanismul pluralist şi fanatismul doctrinar.

Pe 10/22 mai 1866, tânărul Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la Bucureşti pentru a prelua tronul Principatelor. După depunerea jurământului, el făcea o declaraţie solemnă: „Ales de către naţiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, şi ţară, şi familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român.“ La 150 de ani de la acel moment, figura lui Carol I este încă foarte prezentă în dezbaterea publică. Numele celui care a desăvârşit modernizarea României este pomenit adesea când vorbim despre ce are de făcut România pentru a ajunge din urmă Occidentul.

Efectele profund transformatoare ale domniei lui Carol I erau evidente pentru întreaga Europă deja pe la începutul secolului XX. Aceasta o arată şi cartea de faţă, publicată în 1906, când se aniversau 40 de ani de la urcarea pe tron. Scriitorul german Paul Lindenberg a venit în România, l-a cunoscut personal pe Carol I şi, beneficiind de sprijinul acestuia, a elaborat una dintre primele biografii ale regelui. Copilăriei petrecute la reşedinţele familiei din sudul Germaniei, anilor de formare în armata prusacă şi călătoriilor de tinereţe le urmează lunga perioadă în care destinul său se va confunda cu cel al României: faza turbulentă de la începutul domniei, căsătoria cu Elisabeta de Wied, avântul economic al ţării, cucerirea independenţei pe câmpul de luptă, ridicarea României la rang de regat. Paginile memorabile dedicate pitorescului local vin să întregească o relatare plină de farmec, care are darul de a-l transporta pe cititor în lumea de atunci.

O amplă sinteză asupra memorialisticii închisorilor, elaborată atît pe baza memoriilor propriu-zise, cît și a numeroase dosare din arhiva CNSAS. O lucrare de maximă importanță și noutate. 

Pentru construcţia acestei ample sinteze asupra memorialisticii închisorilor, am fructificat 46 de surse primare din cele 149 înregistrate în cronologia cărţilor ce aparţin genului literar tratat. De asemenea, am valorificat 34 de volume din zecile de dosare studiate în arhiva CNSAS începând din anul 2010. Multe informaţii inserate în text, precum şi o parte din biografiile reconstituite cu ajutorul documentelor sunt de absolută noutate şi de maximă importanţă. La finalul cărţii se poate consulta o anexă cu 19 fotocopii din dosarele Securităţii deschise pe numele mai multor memorialişti ai detenţiilor politice. (Maria Hulber)

Maria Hulber (n. 1970) este cercetător acreditat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Doctor în Filologie, profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” din Oradea. Articole şi recenzii publicate în Revista de cultură Familia, Revista de pedagogie, volumul colectiv Hermeneutica fenomenului literar (Sibiu, 2010) şi în revista virtualăLaPunkt.ro. Colaborări în domeniul didacticii la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti.

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta. Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)

„«Republica de la Ploiești» a intrat în limbajul comun ca un alt nume dat eșecului comic şi nepotrivirii mijloacelor cu scopul idealizat. Dacă îl reducem la acțiunile din ziua de 8 august 1870, episodul poate fi cu greu eliberat din registrul în care l-a fixat Caragiale. Mișcarea trebuie abordată însă în contextul anilor 1866–1871. Cu tot eclectismul şi incoerențele ei, a existat o gândire politică antidinastică, republicană şi «democrată» care trebuie pusă în lumină. Este ambiția acestui volum, un eseu asupra ideilor politice ale vremii și asupra modului în care actorii episodului republican își explică acțiunile și deciziile.

Mişcările antidinastice şi republicane iniţiate de liberalii radicali munteni («roșiii») relevă, de fapt, existența unei profunde crize constituţionale. Prin ideile-cheie pe care le apără cu convingere – supremaţia constituţiei, dreptul poporului de a se opune despotismului, suveranitatea poporului, limitarea prerogativelor executivului, responsabilitatea miniştrilor în faţa majorităţii din Cameră, legislativul monocameral, urgenţa unui nou 1848 la 1870, garantarea libertăţilor politice, neamestecul străinilor în afacerile interne şi afirmarea suveranităţii interne şi externe a statului –, «roșiii» cultivă conflictul şi îl consideră legitim. Ei nu sunt teoreticieni ai politicului, dar gândesc politic, dezbat politica și sunt oameni ai acțiunii.

«Republica de la Ploieşti», punctul culminant al seriei de acţiuni republicane, devine astfel revelatorul unui anumit tip de republicanism parlamentar și al unei dinamici instituționale și electorale ce permite așezarea parlamentarismului. De aceea, nu putem reduce ideile actorilor de la 1870 şi practicile lor electorale la simple interese conjuncturale și nici la registrul comic al lui Caragiale. «Roşiii» merită cu prisosinţă să fie luaţi şi în serios.“ (Silvia MARTON)

Ilustrația de pe copertă:„Arborele discordiei“, caricatură din Ghimpele, 17 decembrie 1867 (cu textul însoțitor „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu amor de țară să vă apropiați“). Printre personaje, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Beizade Mitică, Lascăr Catargiu și Manolache Costache Epureanu.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. în spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit. „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Gulagurile. Procesele înscenate. Cizma care calcă orice în drumul ei. Aceste imagini ale totalitarismului postbelic au rămas în memoria noastră colectivă – brutale și terifiante, dar, după mai mult de 50 de ani, rupte de context, devenind mai mult un soi de sperietori ale trecutului.

Cortina de Fier, de Anne Applebaum, este o încercare plină de forță de a demonstra că totalitarismul a însemnat mai mult decât excesele sale manifestate public. Cartea de față analizează detaliile conducerii totalitare: diaspora de partid, din URSS până în restul Blocului Sovietic, preluarea posturilor de radio, a universităților și a grupurilor de tineri de către partizani, răspunsul contradictoriu al conducătorilor Bisericii Catolice față de metodele lui Stalin.

Grație interviurilor realizate de Applebaum și cercetărilor amănunțite în diversele arhive ale timpului, Cortina de Fier se asigură că experiențele zilnice ale celor care au trăit în Blocul Sovietic vor rămâne vii în paginile de istorie, chiar dacă aceștia vor părăsi, în curând, istoria trăită.  

„Excelenta carte a lui Applebaum relatează cu simpatie și sensibilitate soarta lipsită de noroc a Europei de Est: să fie eliberată de sub stăpânirea nazistă de singurul regim la fel de inuman ca aceasta.“ (The Independent)

În întreaga lume, se poartă un război între dictatori și cei care se ridică împotriva lor. Prin intermediul unor reportaje originale și al unei analize strălucite, apreciatul jurnalist William J. Dobson dezvăluie mecanismele interioare ale regimurilor autoritare din prezent și ne duce în spatele liniilor acestei bătălii pentru viitorul libertății.

Regimurile autoritare actuale, după cum arată Dobson, nu seamănă prea mult cu autocrații secolului XX sau cu anacronicul regim nord-coreean. Un număr crescând de țări conduse de dictatori și președinți pe viață nu au întărit statul polițienesc, nici nu s-au izolat de lume. În schimb, și-au adaptat cu inteligență guvernarea, plănuind să profite la maximum de pe urma sistemului global, fără a pierde din putere. Iranul are partide de opoziție și alegeri.

Cetățenii ruși au libertatea de a călători. În China, piața liberă a înlocuit planurile cincinale. Forța brută a lăsat locul mijloacelor tehnocrate de control. Cu toate acestea, oamenii continuă să nu fie liberi. Dar, pe măsură ce dictatorii au devenit mai abili, la fel s-a întâmplat și cu cei care li se opun. Acum, aceştia se confruntă cu milionari, filantropi, academicieni, bloggeri, ONG-uri, consultanți și grupuri studențești, care au capacitatea de a-și transmite într-o clipă mesajul în întreaga lume.

Dovedind o uimitoare cunoaștere a scenei mondiale, autorul Dictaturii 2.0 aduce în prim-plan acest joc de-a șoarecele și pisica cu miză uriașă și ne arată modul în care fiecare tabără își perfecționează strategiile pentru războiul care ne va defini epoca.

Alan Forrest ne spune povestea remarcabila a modului in care fiul unui avocat corsican a devenit cel mai puternic om din Europa., un barbat ale carui charisma si mostenire au ramas vii dupa ce a murit, parasit la multe mii de kilometrii distanta de tara a carei soarta devenise una cu a lui.

Cartea de față vrea să relateze succint, dar temeinic, evenimentele petrecute în cei douăzeci de ani de insecuritate și criză ce au urmat Marelui Război. Indiferent cât de puternice sau de durată au fost forțele ce au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a existat un moment când principalii actori pe scena istoriei s-au văzut nevoiți să se confrunte cu aceste forțe și să ia anumite decizii.

Marile evenimente ale istoriei își generează o dinamică și o desfășurare proprii. Din perspectiva noastră, a celor de acum, al Doilea Război Mondial pare să fi izbucnit din cauza crizei internaționale provocate de Germania lui Hitler. însă nimic din ce se întâmplă în istorie nu este inevitabil, după cum va încerca să demonstreze acest volum.

Dialogul straniu între sistem și actorii lui se află la baza relatării istorice. Evenimentele înseși pot fi, în același timp, cauză și efect – la fel cum s-a întâmplat și cu cele care au împins Europa în război în urmă cu șaptezeci de ani.

în primăvara lui 1985, Mihail Gorbaciov, abia ales secretar general al Partidului Comunist al URSS, începea un proces de reformare a întregului sistem economic și politic sovietic. Ceea ce avea să devină cunoscut drept perestroika („reconstrucție“) a durat doar șase ani, până în decembrie 1991, când Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte al URSS.

Efectele politicii lui au fost incredibile, provocând nu doar dezmembrarea URSS și prăbușirea regimului comunist în toată Europa de Est, ci și căderea Cortinei de Fier și reunificarea Germaniei. Nu este de mirare că, în Rusia, Gorbaciov este considerat de majoritatea populației drept principalul vinovat de disoluția URSS-ului și de pierderea statutului de superputere. Le-a dat rușilor libertate, dar erau ei pregătiți să o primească?

Occidentul, pe de altă parte, i-a apreciat meritele indiscutabile pe plan extern – reducerea tensiunilor Războiului Rece, diminuarea arsenalului nuclear, inițierea retragerii trupelor sovietice din Afghanistan, neintervenția în afacerile interne ale țărilor din fostul bloc estic. în 1990, pentru toate aceste merite i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.

La 84 de ani, Mihail Sergheevici Gorbaciov rămâne unul dintre cei mai influenți (și controversați) oameni ai secolului XX

Istoria ilustrată a României, coordonată de Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, a fost elaborată după circa 15 ani de la căderea comunismului în România, fiind rezultatul sintetizării unor cercetări recente, care aduc noi interpretări în legătură cu multe dintre episoadele trecutului românilor. Autorii au intenţionat să cultive convingerea că trecutul, cunoscut şi asumat, oferă o cheie a înţelegerii prezentului

O carte excelenta, accesibila pentru publicul larg si obligatorie pentru politicieni. Cartea ne aduce aminte ca fiecare aspect al vietii noastre este in continua miscare si ca , daca nu preluam initiativa pentru a dirija schimbarile, ramanem la mila acestor evolutii.

In ultimul deceniu, centru lumii s-a mutat dispre Europa spre Asia. Cu rezerve imense de petrol si gaze naturale, dupa secole de dispute teritoriale, Marea Chinei de Sud, in special, este o sursa de potential conflict.

Era un tinar obisnuit, fara niciun fel de pregatire in contraspionaj. Tot ce stia despre misiunile sub acoperire aflase din Miami Vice si din filme ca Ronin, Spioni de elita si orice avea Bond sau Bourne in titlu. Si totusi, sperind sa cistige ceva experienta ca sa devina ofiter al serviciilor de informatii din cadrul marinei militare, i-a convins atit pe rusi, cit si pe cei de la FBI ca pot avea incredere in el. Dind dovada cind de inteligenta, cind de naivitate, a reusit sa prinda in plasa un ofiter din serviciile secrete militare rusesti care recruta spioni pe teritoriul american. Cum sa prinzi un spion ruseste o poveste captivanta si plina de umor despre ceea ce inseamna spionajul in lumea reala.

„Jamali a reusit cumva sa tina piept unui ofiter al serviciilor de informatii rusesti care credea ca a racolat un informator, desi in tot acest timp colabora in secret cu agentii federali americani.” (The Washington Post)

„O lectura pe care stilul autoironic al autorului o face cu atit mai delectabila.” (Publishers Weekly)

Pastrarea identitatii sub un regim opresiv a fost o problema cu care s-au confruntat atit romanii, cit si locuitorii altor tari comuniste, ca Bulgaria, Polonia sau fosta Iugoslavie. Cele 37 de studii reunite in volum abordeaza aceasta problema din perspective diferite – sociala, culturala, etnica si religioasa. Pe baza documentelor de arhiva, a interviurilor si cercetarilor efectuate in tara si in strainatate, autorii reconstituie portrete ale unor oameni care au luptat prin orice mijloace impotriva regimului comunist, de la trimiterea de scrisori anonime catre autoritati, pina la proteste publice sau chiar rezistenta armata. Lor li se alatura cei care au ales lupta pentru pastrarea identitatii minoritatilor nationale sau religioase, ca sasii transilvaneni, populatia turca si tatara din Dobrogea, comunitatile musulmane din Bulgaria. Prezentind aspecte diverse ale regimurilor comuniste si ale rezistentei impotriva acestora, volumul ofera o imagine complexa a realitatii din citeva tari aflate in spatele Cortinei de Fier.

Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismulreia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.

Bestseller
Capcana Daesh, cea mai cunoscuta lucrare a lui Pierre-Jean Luizard, a obtinut Prix Brienne du livre geopolitique (2015).
 
Necunoscut pina in urma cu putin timp, Statul Islamic si-a facut o intrare singeroasa in arena internationala. Profitind de crizele succesive care au afectat Irakul si Siria, Daesh a preluat controlul asupra unei zone extinse si dispune in prezent de resurse financiare uriase. Pierre-Jean Luizard explica succesul acestei grupari, care nu se datoreaza exclusiv unor evenimente externe: Statul Islamic are o strategie bine pusa la punct, bazata pe aliante tribale si pe ideea unui stat transnational. In opinia sa, orice interventie a comunitatii internationale in regiune nu va face decit sa perpetueze criza in lipsa unui proiect politic realist si viabil, proiect pe care statele occidentale nu par deocamdata capabile sa-l formuleze. In schimb, ele par sa alunece tot mai mult in capcana intinsa de Daesh, care, in incercarea de a coagula populatia sunnita, le implica in conflicte ce pot fi interpretate ca interventii abuzive, in siajul mai vechii dominatii occidentale in Orientul Mijlociu.
 
Din cuprins:
Aparitia brusca a Statului Islamic • „Stat” sau „organizatie terorista”? • De la Sykes-Picot la Yaarubiya, intoarcerea Istoriei • Himere panarabiste • Revenirea singeroasa a „problemei irakiene” • Statul sirian intors la confesionalism • Statul Islamic la portile Libanului • O Iordanie paralizata • Arabia Saudita: regele e gol • Turcia: Erdogan prins in propria-i capcana

„Daca exista o dinastie care sa intrupeze Europa, aceea este Casa de Habsburg", scrie Jean des Cars in debutul acestei cavalcade pasionante prin istoria zbuciumata a Europei.
Destinul prodigios al Habsburgilor incepe, in cheie minora, in secolul al XI-lea, intr-o fortareata situata in cantonul elvetian Aargau, prinde aripi in 1273, odata cu alegerea, cu totul neasteptata, a contelui Rudolf de Habsburg ca imparat al Sfantului Imperiu German, si isi incheie epopeea monarhica la Schönbrunn, pe 11 noiembrie 1918, cand Carol al IV-lea semneaza actul de renuntare la coroana imperiala a Austriei.
Vreme de sapte secole, Habsburgii au dominat o mare parte a Europei, a Orientului Apropiat si a Americii de Sud. Cuceritorul Carol Quintul, reformatoarea Maria Tereza, Franz Joseph si legendara sa sotie Sisi, Zita, suverana datoriei, sunt doar cateva dintre figurile emblematice ale acestei familii exceptionale, care a marcat istoria. Neindoielnic, disparitia lor semnaleaza prabusirea unei lumi, dar numele lor ramane vesnic sinonim cu inflorirea artelor, grandoarea politica si identitatea europeana.

„Volumul irlandezului Patrick O’Brien, publicat în anul 1854, când rusofobia occidentală ajunsese la apogeu, capătă o semnificaţie aparte pentru cititorul român. Departe de a fi o relatare de călătorie interesantă prin ineditul şi pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane sau de ciudăţenii care fac încă deliciul acestei specii literare, lucrarea lui O’Brien este o subtilă analiză a cadrului istoric şi politic intern şi internaţional în care, în vara anului 1853, armatele ţariste au ocupat cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească.

Interesat să cunoască şi să înţeleagă mai bine această complicată ecuaţie politică, O’Brien a redactat un veritabil eseu de filozofie politică din care reiese că actorii, principiile apărate şi modurile de operare (Rusia, puterile occidentale, autocraţia, democraţia, ocupaţiile militare, provocările, loviturile de stat, propaganda etc.) par să se fi schimbat prea puţin la mai bine de un secol şi jumătate de la finalul Războiului Crimeii.“ (Constantin ARDELEANU)

Mai sus de Hârşova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părţile acestea şi roţile se învârteau foarte încet. Pe mal, nişte pescari îşi reparau plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiaţi. Am zărit femei cărând poveri pe cap şi ţărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roţilor de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, ţanţoşi și înarmaţi până-n dinţi, se plimbau neînfricaţii albanezi; în spatele zidului cu şanţuri de apărare lângă care ţăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie. Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilaşilor ce se jucau lângă părintele lor şi deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniştitei vieţi rurale şi deasupra vârfurilor ascuţite ale baionetelor din tabără.

În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conștiința Occidentului.

James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic.
Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.

La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.

Această carte are patru eroi. De fapt cinci, cu Marcel Proust, care le este prieten şi confident. Cu toţii iubesc artele, spectacolele de teatru, frecventează saloanele literare, adoră viaţa mondenă şi cu toţii sunt atinşi de o maladie care, în atmosfera de Belle Époque, doar la elite e firească şi cumva obligatorie: snobismul. Dar, dincolo de imaginea unor aristocraţi români care fac parte din lumea bună pariziană, descoperim un diplomat discret şi eficient, Anton Bibescu, o scriitoare care ţine să strălucească şi în cercurile influente, Martha Bibescu, o poetă căreia contemporanii îi spun „divina contesă“, Anna de Noailles, şi o pianistă care uimeşte prin virtuozitate, Elena Bibescu.

Consideraţiile istorice, erudiţia, observaţiile şi notele uneori ironice ale lui Mihai Dimitrie Sturdza, precum şi şansa de a înţelege, ca urmaş al unei importante familii boiereşti româneşti, etosul personajelor sale fac din această carte mai mult decât un eseu biografic. E o veche fotografie de grup în alb şi negru pe care autorul a înnobilat-o colorând-o cu nuanţele potrivite.

Această carte recuperează din catagrafiile, condicile ecleziastice, actele cancelariilor domneşti şi actele de procedură ale tribunalelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea istoria dureroasă şi discretă a femeilor muntene. De neam ales, ţărănci sau femei pripăşite la oraş, româncele se confruntă cu normele create şi impuse de bărbaţi. În faţa autorităţilor laice şi bisericeşti, când se despart de soţii cu care trăiesc rău, când se lasă răpite de iubiţii pe care familiile lor nu-i acceptă, când sunt judecate pentru infanticid, pentru adulter, pentru furtişaguri mărunte, pentru vrăjitorie sau pentru prostituţie, trebuie să se arate umile. Păcatele pe care le săvârşesc reprezintă nu doar nelegiuiri sau rătăciri omeneşti, ci şi o pată adusă onoarei bărbaţilor care le au sub oblăduire: taţi, fraţi, soţi. De aceea, pedepsele pe care le primesc nu sunt din cale-afară de aspre, dar sunt infamante: însemnarea la nas sau plimbarea şi bătaia în public.
Aceste „deznădăjduite muieri“ vor scăpa de obligaţia respectabilităţii doar odată cu apariţia legislaţiei moderne, odată cu emanciparea profesională sau făcând pasul fără întoarcere în lumea prostituţiei. Dar până atunci, de cele mai multe ori, în jalbele lor îşi spun „ticăloasa de mine“, o expresie care cuprinde slăbiciunea genului lor, neputinţa şi asumarea răului pe care bărbatul îl vede în ele.

„Toleranta este mai degraba o virtute sociala decat una religioasa. O atitudine deschisa fata de crezul personal al altora se afla, fara indoiala, la baza unei societati armonioase; dar este o conduita imposibila pentru cei animati de o puternica religiozitate. Caci, increzatori de a fi descoperit cheia si chintesenta Vietii, nu ne putem abandona prietenii si aproapele bajbaind in intuneric. Banuim, poate, ca ei, chiar si fara aceasta cheie, ar fi capabili sa duca o viata virtuoasa, dar le este infinit mai dificil fara principiul calauzitor. Este de datoria noastra sa ii ajutam pe calea Adevarului, sa le aratam lumina ce se pogoara asupra tuturor. Opiniile divagheaza in privinta naturii acestui ajutor ce trebuie acordat, fie ca este vorba de persuasiunea blanda si exemplul luminos, fie ca vorbim de sabie si autodafé. Dar niciun om nu poate, in avantul credintei, sa treaca indiferent pe langa cel necredincios fara a intreprinde nimic.“ (Steven Runciman)