Istorie & Politologie

Conflict este atât o istorie antrenantă a evoluției războiului până la conflictul din Gaza, cât și o analiză pertinentă despre ceea ce trebuie să învățăm din trecut și anticipa în viitor pentru a naviga într-o lume din ce în ce mai periculoasă. În această istorie aprofundată și incisivă, generalul David Petraeus, fost director al CIA, care a comandat anterior coalițiile conduse de SUA atât în Irak, cât și în Afghanistan, și istoricul premiat Andrew Roberts explorează peste 70 de ani de conflict, extrăgând lecții și analize semnificative din studiul lor asupra trecutului. Petraeus și Roberts arată cât de des au fost repetate aceleași greșeli și explorează provocarea, pentru oamenii de stat, dar și pentru generali, de a învăța să te adaptezi la noile sisteme de arme extrem de variate, la noile teorii și strategii. Printre conflictele examinate se numără războaiele arabo-israeliene, războaiele din Coreea și Vietnam, cele două războaie din Golf, războaiele balcanice din fosta Iugoslavie și cele două războaie din Afghanistan – cel sovietic și cel al coaliției, dar și conflictele de gherilă din Africa și America de Sud.

Conducător viclean și nemilos, strateg iscusit, cărturar – celebru, de altfel, pentru studiul aplicat al otrăvurilor –, Mitridate vi cel Mare a fost unul dintre cei mai puternici și longevivi dușmani ai romanilor. Ambițiile sale au schimbat cursul istoriei antice, de la Roma și până în Persia. Influența sa asupra bazinului Mării Negre a fost atât de însemnată, încât, după cum arată istoriografia română recentă, chiar formidabilul centru de putere al lui Burebista s-a putut coagula tocmai ca urmare a vidului de putere lăsat de războaiele lui Mitridate cu Roma în Dobrogea de azi și mai la sud. Ridicarea marelui rege get este legată mai cu seamă de soarta cetăților grecești de pe țărmul apusean al Pontului în urma acestui adevărat război mondial al epocii. Pe un alt plan, se poate spune că moștenirea culturală a regelui Pontului a influențat renașterea Romei sub Augustus.

Bazându-se pe sursele romane și grecești, dar și pe mărturiile arheologice și numismatice, istoricul și clasicistul Duane W. Roller scrie cu mare măiestrie istoria gloriei și decăderii regatului lui Mitridate, cu conflictele militare, jocurile de putere extrem de complicate și viața culturală înfloritoare a Pontului. Figura legendară a lui Mitridate își primește locul care i se cuvine în istorie, eliberată de povara miturilor și a reputației sale postume.

„Într-un stil captivant și limpede, Roller povestește cariera îndelungată a lui Mitridate cel Mare, unul dintre cei mai aprigi adversari ai Romei, și ne relatează întreaga istorie a dinastiei lui într-un context istoric fascinant.“ — LARA FABIAN, Classical Outlook

„Roller își folosește întreaga măiestrie pentru a scoate la iveală viața fascinantă și marile ambiții ale lui Mitridate cel Mare.“ — DAVID BRAUND, Universitatea din Exeter

DUANE W. ROLLER (n. 1946) este specialist în istoria și civilizația lumii mediteraneene antice, profesor emerit al Universității de Stat din Ohio. A făcut investigații arheologice în zona levantină, Grecia, Italia și Turcia. Este autorul mai multor volume academice de renume, printre care The Building Program of Herod the Great (1998), The World of Juba II and Kleopatra Selene: Royal Scholarship on Rome’s African Frontier (2003), Through the Pillars of Herakles: Greco-Roman Exploration of the Atlantic Ocean (2006), Cleopatra: A Biography (2010; trad. rom. Humanitas, 2024).

In memoriam Dr. Nicolae Constantinescu. 80 de ani de la deportarea etnicilor germani in URSS. Memoria cartilor. Memoria inscenarilor comuniste. Arheologia crimelor comunismului.

2025 marchează un moment istoric important pentru România – împlinirea a 150 de ani de la nașterea unei dintre cele mai iubite și admirate figuri din istoria modernă a țării: Regina Maria.
Acest volum omagial își propune să adâncească înțelegerea și aprecierea rolului Reginei Maria, un simbol al curajului, dedicării și iubirii față de România, dar și o personalitate de o frumusețe și o forță de caracter impresionante.

Albumul Regina Maria. Prin puterea destinului este o oportunitate rară de a redescoperi moștenirea lasată de aceasta și de a înțelege cum o femeie a reușit să influențeze cursul unei istorii naționale tumultoase.
În paginile cărții vei găsi povești de viață impresionante, fotografii inedite și mărturii care aduc un omagiu unei regine care a fost mult mai mult decât o figură monarhică – a fost o lideră, o mamă, o soție și, mai presus de toate, o mare româncă.

A fost nu numai o femeie foarte frumoasă, mul­tiplu talentată, rafinată și inteligentă, acla­mată pe străzile unei metropole ca Parisul, „the last Romantic” și „simbol al succesului”, cum a denumit‑o în biografia pe care i‑a închinat‑o acum câteva decenii, la New York, Hannah Pakula. A fost nu doar o regină care s‑a implicat hotărâtor și benefic în decizii politice majore privind patria sa de adopțiune devenită „România ei”, negociind în vremea Tratatului de la Versailles cu neîmblânzitul Clemenceau, „părintele Victoriei”, după ce împiedicase ratificarea de către augustul său soț a tristei „păci de la București”.

A fost nu doar vedeta demnă de Hollywood care a cucerit publicul american în celebra‑i vizită peste Atlantic din 1926, nemurită până azi prin existența unui muzeu care i‑a fost închinat în statul Washington. / Răzvan Theodorescu

Încoronarea regilor Ferdinand și Maria, în catedrala clădită special cu acest scop, este ultimul act fundamental întregitor al Marii Uniri. Fără încoronare, Marea Unire rămânea neîmplinită. Așa, prin organiza­rea impecabilă a actului, voința de unire a poporului român era consfințită deplin, în fața țării, a lumii și a lui Dumnezeu. / Ioan-Aurel Pop

Venită din Anglia victoriană, ca nepoată a regi­nei Marii Britanii, împărăteasa Indiilor, și a țarului Alexandru al II‑lea al Rusiei, tânăra principesă de nici 17 ani sosea la gurile Dunării în mijlocul unui popor latin, cu ale cărui obiceiuri se va obișnui greu, dar al cărui destin îl va asuma plenar, dintr‑o iubire nedez­mințită, purtată țării pe care soarta i‑a hărăzit s‑o con­ducă în război și pace, iar grația divină îi va îngădui să se încoroneze, la Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, alături de augustul său soț, Ferdinand cel Loial, ca suverană a României Mari. / Narcis Dorin Ion

Dintr‑o prințesă răsfățată și curtată, o frumusețe unică în Europa secolelor al XIX‑lea și al XX‑lea (și nu numai!), una dintre cele mai libere, inte­gre și pasionale prințese titrate ce calcă pe pământ românesc, căreia îi plăcea la nebunie să călărească, lungile escapade familiarizând‑o și apropiind‑o de locul unde fusese adusă la doar 17 ani, se transformă în chip imprevizibil – în raza uimirii Regelui Carol I, neamțul dis­ciplinat, sec și sever, care‑i tolerează cu reală dificul­tate nesupunerile! – în Regina‑soldat, în Regina‑Mamă, în timp, iubită și venerată de poporul român, căruia în vremuri de restriște i‑a fost scut, alean, blazon, liman întemeietor și pavăză. O uriașă de un farmec irezisti­bil, cu un caracter puternic, care ar fi întors din drum armate, ca să‑și apere țara adoptivă. / Aura Christi

Cartea de faţă este traducerea în limba română a lucrării scrise de mine în 1949 şi publicată la Paris în iunie 1950. Ea constituie prima încercare de a relata evenimentele petrecute în România în decursul celui de al Doilea Război Mondial.

Serviciile secrete sunt veritabile aducătoare de „lebede negre”.

Credinţa mea este că noua generaţie de istorici nu va mai fi dispusă la nici un fel de compromis. Nici pro, nici anti. Adică promonarhiştii şi antimonarhiştii, proantonescienii şi antiantonescienii, procaliști și anticarliști, promaniştii şi antimaniştii, probrătieni și antibrătieni, procomuniştii şi anticomuniştii, proholocaustologii şi antiholocaustologii, prosecuriști și antisecuriști etc, acestea nu reprezintă curente istoriografice de viitor. Cred că nu reprezintă altceva decât reflexe jalnice ale unor dispute politice, sau reexaminări politice, în funcţie de conjunctură din partea unor formatori de opinie, care nu au nimic în comun cu cercetarea istorică, dar care sunt foarte voluntari și vocali faţă de avantajele materiale de care beneficiază din plin. Sper să se coaguleze şi la noi, cu timpul, o şcoală de gândire istoriografică, o şcoală critică, cu rol de a curăţa toată zgura moştenită de la politicianismul guraliv, certăreţ şi mai deloc productiv al diverselor epoci istorice.

Nu vom putea niciodată construi relații normale cu o mare putere, indiferent care este sau oricare va fi ea, cu frica în suflet și/sau stând în genunchi. Este un mesaj peste timp pe care intelligence-ul românesc, în părțile lui pozitive, ni-l transmite.

Cred că a venit vremea ca, în urma analizei lucide a trecutului, să stabilim neîmplinirile datorate intrigilor mărunte şi răutăţilor de care am fost capabili, întâi, noi românii, înainte de a-i culpabiliza pe alţii A venit timpul să ne asumăm cu decență și responsabilitate acel trecut care nu ne convine și care ne doare. Poate așa ne vom lecui.

Trebuie ca fiecare cetăţean să devină conştient că fără securitate naţională nu poate fi democraţie, nu poate fi prosperitate în legalitate, nu se pot afirma drepturile omului, nu există loialitate, prestigiu naţional, o imagine pozitivă în lume. (Cristian Troncotă)

De ce există guverne? Cum funcționează acestea? Avem nevoie de partide politice? Dincolo de momentul alegerilor, pot cetățenii să influențeze deciziile liderilor lor? Sunt doar câteva dintre întrebările esențiale la care această introducere în materia clasică a științei politice oferă răspunsuri. Cele mai importante instrumente analitice necesare pentru a explica funcționarea regimurilor politice, precum și principalele teme ce permit o mai bună înțelegere a societăților contemporane sunt discutate pe baza referirilor la textele fundamentale ale științei politice. Construit în jurul unor concepte-cheie des uzitate, dar ale căror înțelesuri rămân insuficient cunoscute publicului larg, volumul e un excelent instrument de lucru atât pentru studenții în științe politice, cât și pentru jurnaliști și toți cei interesați de viața politică în general.

Prima dată când Fareed Zakaria a atras atenţia asupra pericolului „democraţiei iliberale” a fost cu două decenii în urmă. Noua sa carte, bazată pe cercetări aprofundate şi discuţii cu oameni de stat, de la Emmanuel Macron la Lee Kuan Yew, abordează acum perioada complicată pe care o traversăm la nivel global comparată cu alte transformări majore prin care a trecut omenirea în epoca modernă, în speţă suma de revoluţii, inclusiv revoluţiile industriale din Marea Britanie şi Statele Unite, ce au făurit lumea în care trăim astăzi. Deşi au zdruncinat ordinea existentă şi le-au părut multora catastrofale, aceste revoluţii au avut efecte benefice pe termen lung, ceea ce legitimează optimismul ponderat al autorului cu privire la viitor. Nu înseamnă însă că prezentul nu e mai puţin neliniştitor, căci este marcat la rândul lui de revoluţii de altă natură: globalizarea, tehnologia, identitatea şi geopolitica. În plus, după tiparul pe care îl identifică Fareed Zakaria în istorie, trăim într-o perioadă de recul al libertăţilor şi democraţiei după avântul şi progresul din anii ’90. În final, volumul explică de ce se întâmplă acest lucru în contextul marilor provocări cu care se confruntă lumea actuală, nu doar tehnologice şi economice, ci şi de reafirmare a identităţilor tribale şi a suveranismului agresiv.

„Remarcabil... excepțional” - Caroline Moorehead (Times Literary Supplement)

„O carte remarcabilă și de neclintit.“ - Clive Sinclair (Independent)

„Un triumf în fața adversității în războiul lui Hitler împotriva evreilor... o cronică valoroasă a infamiei umane.” - Ian Thompson (Observer)

„O carte dură și uluitoare, directă și eficient scrisă... la fel de percutantă ca o conversație.” - Eileen Battersby (Irish Times)

E mai mult decât o carte de memorii despre Holocaust. E un rechizitoriu sarcastic al societății maghiare interbelice, a unei societăți roase de corupție, nepotism și antisemitism... ” - Theo Richmond (Sunday Times)

„Ceea ce părea a fi încă o carte despre Holocaust, se va dovedi a fi una dintre primele și categoric una dintre cele mai riguroase.” - John Burnside (Scotland on Sunday)

„Nouă geamantane este o carte sclipitoare și frumoasă... Povestea sublimă a lui Béla Zsolt este o rară binecuvântare.” - Roger Hutchinson (Scotsman)

„O carte de memorii foarte puternică... un portret aspru, preventiv al unei lumi lipsite de speranță și de sens, în care oribilul merge adesea mână-n mână cu ridicolul grotesc.” - Hephzibah Anderson (Daily Mail)

Politica a fost totdeauna, în publicistica noastră, obiect de reportaj ori de pamflet. Până la probleme, scriitorul politic român nu a încercat să ajungă. Înregistra fapte sau ataca persoane. Dincolo de oameni și de fapte nu vedea și nici nu încerca să vadă explicațiile generale. Dar dacă oamenii mor și faptele se învechesc, forțele sociale care le-au dat naștere și unora și celorlalte, rămân mereu active. Problemele își schimbă nu numai fața, dar și sensul lor adânc. Cartea de față este o încercare de a supune unei analize evoluția politică a României. Evenimentele la care se referă studiul nostru s-au petrecut, în special, între anii 1935 și 1941. Nu facem aici, propriu-zis, un istoric al celor trei dictaturi, carlistă, legionară și antonesciană, care s-au succedat în toți acești ani. Am căutat, în schimb, să expunem cauzele de natură economică și socială, care au promovat fenomenul dictaturii de tip fascist, sub cele trei forme cunoscute. Aceste dictaturi constituie un capitol definitiv închis în istoria României. Dar problemele legate de stările care le-au făcut posibile, rămân încă deschise și le putem recunoaște și urmări în imediata actualitate, iar în consecințele lor directe, chiar în stările politice de astăzi. Nici o modificare nu a fost adusă textului, în urma evenimentelor politice din ultima vreme. Lucrarea apare deci în forma și în cuprinsul în care a fost concepută și scrisă atunci. Lucrețiu Pătrășcanu

După ce a supus unei analize critice multiplele construcţii ale istoriei naţionale, Lucian Boia oferă acum propria sa imagine a României. Din acest punct de vedere, România, ţară de frontieră a Europei completează şi întregeşte demersul iniţiat în Istorie şi mit în conştiinţa românească: cele două cărţi fac acum, la nivelul interpretării, corp comun.

Ce este România? Răspunsul nu poate fi găsit decât în istorie, într-o istorie globală pe care Lucian Boia o construieşte altfel decât o ştim din istoriile tradiţionale de până acum. El îşi invită cititorul să participe la o pasionantă explorare de-a lungul celor mai diverse itinerarii ale trecutului şi prezentului, nelipsind nici incursiunile în Panteonul naţional sau o plimbare pe străzile Bucureştiului. O pondere semnificativă este acordată istoriei recente: comunismul şi anii de după 1989. Din toate acestea se conturează imaginea unei ţări care este altfel decât celelalte şi, mai ales, se desprinde o explicaţie: de ce este România ceea ce este.

 

„România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european îşi poate afla stabilitatea şi dezvoltarea. Dar şi Europa are nevoie de România. Latini, dar ortodocşi, tentaţi de Occident, dar nu mai puţin ataşaţi propriului specific, românii aduc civilizaţiei europene o notă distinctă şi se prezintă ca o trăsătură de unire între Vest şi Est. În plus, România este un bastion avansat în faţa imensu¬lui spaţiu oriental, devenit fluid şi neliniştitor în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi a efervescenţei care a cuprins lumea islamică.“ (Lucian BOIA)

Coruptie, control, propaganda: Cum se sprijina reciproc dictatorii pentru a-si pastra puterea Unul dintre cei mai apreciati istorici si jurnalisti dezvaluie retelele care incearca sa distruga lumea democratica. Cu totii avem clara in minte imaginea unui stat autocratic. Dar in secolul XXI se pare ca aceasta imagine a inceput sa se confunde din ce in ce mai putin cu realitatea. In zilele noastre, autocratiile nu mai sunt conduse de un singur individ cu porniri dictatoriale, ci de retele sofisticate compuse din structuri financiare cleptocratice, servicii de securitate si propagandisti profesionisti.

Cine s-a dăruit cu atâta pasiune neamului său ca Nicolae Iorga? Cine a fost cu atâta genialitate interpretul istoriei poporului român? Cine a înțeles mai bine poporul acesta de țărani cuminți rezistenți ca stâncile înfipte în cursul neastâmpărat al apelor? Nu este moment sau problemă din istoria lumii sau trecutul neamului său careia condeiul, uneori ascuțit, careia Iorga să nu-i fi închinat câteva pagini. 

    În cartea Războiul nostru în note zilnice marele istoric abordează problemele cu care se confruntă statele din Europa în preajma începerii Primului Război Mondial, dar și situația neutralității României. Ea cuprinde totodată  comentarii și reflecții asupra unor momente importante petrecute în viața țării noastre în intervalul 1914-1918, cum ar fi moartea Regelui Carol I sau suirea pe tron a lui Ferdinand. 

    Sunt pagini pline de sensibilitate și duioșie în care vorbește despre românii din Ardeal sau din Basarabia, dar și unele acide în care cu un umor fin critică unele acțiuni ale unor șefi de Stat sau alte personalități ale momentului. Multe și nenumărate sunt notițele lui Iorga privitoare la articole din presa vremii, de la noi sau de aiurea, pe care le apreciează sau le condamnă cu ferme argumente. Naționalismul lui Iorga vibrează la tot ce e românesc, el moare și înviază odată cu istoria țării și cu domnii săi, mai mari sau mai mici.

    Nicolae Iorga și-a iubit țara și poporul cu o patimă sacră.

În istoria politică Nicolae Iorga știe atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăși va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei.  Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui Nicolae Iorga, plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată''. —''Istoria literaturii române'' (București, 1941), George Călinescu    

    Fiecare popor are sufletul său, format în sute de mii de ani, din firea pământului, din freamătul codrilor, din floarea albă a primăverii, din raza soarelui, din ceaţa toamnelor şi gerul iernilor, din toate frământările, suferinţele, silinţa, gloria, din nesfârşit de multe amintiri îngrămădite pe urma morţilor, care astfel n-au murit întregi, ci din adâncul tăcerii lor sprijină răsfăţarea la lumină a urmaşilor ce au venit din ei şi trăiesc după dânşii. Acest suflet e preţul, mare sau mic, al fiecărui popor.(N. IORGA)

Auto-schiţă explicativă 

Persoana mea? Acordul destul de satisfăcător al formei cu „ceea ce“ însufleţeşte formele. 

Bunătatea mea? Imposobilitatea de a face vreun gest care mi-ar încărca conştiinţa sau mi-ar tulbura pacea interioară şi nevoia egoistă de a vedea ochi şi chipuri fericite strălucind în jurul meu. 

Morala mea? Absenţa slăbiciunii şi a meschinăriei şi „ţinuta“... în abaterile mele de la Morală... 

Etica mea? Acest absolut de morală? O mare libertate de acţiune, pe de o parte şi, pe de alta, un simţ foarte strict al responsabilităţilor mele în privinţa consecinţelor actelor mele. 

Legile care ordonează actele mele? Dar... Legea. 

Echilibrul meu? Un centru de gravitate bine plasat, o fericită oscilare în jurul unui punct fix invariabil: Absolutul. 

Unitatea mea? O perfectă omogenitate spirituală în diversitatea experienţelor şi a manifestărilor. 

Estetica mea? Linia, căutarea şi punerea în valoare a esenţialului în mine şi în jurul meu şi absenţa ostentaţiei şi a complicaţiei în jur şi în ceea ce fac. 

Arta mea de a trăi? Simţul exact al legilor armoniei şi al raportului ascuns din lucruri. Ritualul şi ritmul în faptele şi gesturile zilnice, cu Infinitul drept punct de sprijin şi de reper. 

Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar totdeauna lucid, spre „ceea ce este mai bun“ în cei pe care îi iubesc şi exaltarea obiectivă pe care mi-o comunică valoarea lor intrinsecă şi substanţa lor excepţională. 

Tandreţea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoţionează în cei pe care îi iubesc. 

Personalitatea mea, în sfârşit? O asamblare derutantă şi fascinantă totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant şi stimulant numai dacă intri în contact cu esenţa mea profundă.

Barbu Dimitrie Ştirbei, născut în 1795, așa de aproape de începutul unui veac nou, ale cărui aspiraţii nu avea să le împărtăşească în toate, era fiul marelui boier Dumitrachi Bibescu. Bibeştii sunt un neam de boierinaşi olteni, care se ridică pe vremea stăpânirii Austriei în Banatul Craiovei. Leagănul lor e în Gorj, unde va fi trăit depărtatul străbun, moşneanul Bibul, undeva pe plaiuri, între ţărănimea liberă, mândră a părţilor acelora.

Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

CONSTANTIN D. SEVEREANU (medic, ziarist, politician) Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

Roger Crowley este un istoric reputat, iar cărțile sale au devenit bestsellere grație stilului captivant în care valorifică sursele istorice – evenimentele trecutului prind viață cu detalii cinematografice. În Imperiile Mării, ne oferă o relatare palpitantă a conflictului dintre Imperiul Otoman și puterile europene pentru stăpânirea Mediteranei.

Între secolele al XI-lea și al XV-lea, Mediterana se aflase sub dominația creștinilor, ca urmare a impulsului reprezentat de cruciade. Dar Mehmet, sultanul care a reușit să le răpească creștinilor Constantinopolul, se considera moștenitorul împăraților romani. Cucerirea marelui oraș i-a alimentat ambițiile nelimitate, iar după acest moment a comandat o copie a unei hărți a Europei, realizată de geograful antic Ptolemeu și special tradusă pentru el în arabă. A studiat harta, vizând teritorii precum Veneția, Roma, Napoli, Sicilia, Marsilia, Barcelona, Gibraltar, chiar și Britania.

Însă sultanul nu știa că, de partea vestică a hărții, regii catolici din Spania se pregăteau să-și pună în mișcare propriile ambiții imperiale. Otomanii aveau să domine rapid mările estice, iar habsburgii spanioli pe cele vestice. După aceea, ambele aveau să conveargă spre punctul de mijloc reprezentat de strâmtorile înguste dintre Tunis și Sicilia, cu insula Malta între ele. După 1453, Mediterana a devenit epicentrul unui război mondial, terenul pe care s-a desfășurat una dintre cele mai aprige și mai haotice competiții din istoria Europei.

Crowley surprinde această ciocnire, bazându-se pe arhivele otomane, pe scrierile ambasadorilor venețieni și spanioli, dar și pe alte documente ale epocii, printre care și relatări ale martorilor oculari ai marilor bătălii. Narațiunea intensă pe care o pune în pagină respectă toate rigorile cercetărilor istorice. Asediul Maltei (1565) și bătălia de la Lepanto (1571) reprezintă momente-cheie, dar autorul depășește granițele istoriei politice și militare.

Astfel, prind viață personaje legendare precum Soliman I Magnificul, Filip al II-lea al Spaniei sau cavalerul Jean de Valette. Detaliile despre strategiile navale, viața marinarilor și ororile războiului fac din această carte nu doar o lecție de istorie, ci și un thriller istoric în toată regula. Crowley are o abordare echidistantă, prezentând ororile războiului din ambele perspective și creând un context extrem de credibil pentru războaiele religioase de astăzi.

„În toată istoria europeană nu există o poveste mai emoționantă decât cea a luptei îndelungate dintre creștinism și islam pentru stăpânirea Mediteranei... Povestea nu a fost niciodată mai bine spusă. Crowley are un dar uimitor pentru narațiune; relatarea sa este la fel de captivantă ca orice thriller... Analizele sale sunt inteligente și perspicace, iar el este un portretist extraordinar. Rămânem cu imagini clare și de neuitat.“ – The Wall Street Journal

Ion G. Duca s-a născut la Bucureşti în anul 1879, fiul lui Gheorghe I. Duca şi al Luciei Ghika, tatăl său fiind ctitorul Şcoalei de Poduri şi Şosele, precum şi director general al Căilor Ferate Române, iar bunicul său a fost ministru de Război în anii 1868-1869, adică la începutul domniei Principelui Carol. A urmat cursurile Liceului Sfântul Sava, şi mai apoi și-a dat doctoratul în Drept şi Ştiinţe Politice la Sorbona, susţinându-şi în 1902 teza cu titlul „Societăţile Cooperative în România“. Reîntors în țară, Ion Duca a intrat în Magistratură, fiind curând repartizat judecător la Horez, dată la care a început legătura lui de-o viaţă cu Judeţul Vâlcea. În paralel și-a început și activitatea politică în partidul liberal, sub oblăduirea lui Ion I.C. Brătianu, vechi prieten al tatălui său, iar în 1907, ca deputat de Vâlcea în Parlament, şi-a ţinut primul discurs cu prilejul dezbaterilor privitoare la problema tocmelilor agricole, Take Ionescu şi cu Petre Carp fiind printre politicienii zilei care l-au încurajat cel mai mult cu acest prilej. În acelaşi timp, Ion Duca a fost numit director al Băncilor Populare, când a dovedit o dată mai mult că atât dezvoltarea socială, cât şi cea economică a țării nu putea fi aşezată pe o bază trainică decât prin organizarea temeinică a ţărănimii. În 1914 a intrat ca ministru al Educaţiei şi Cultelor în guvernul liberal, prezidat de Ion Brătianu, unde a fost printre membrii cei mai activi ai cabinetului în lupta pentru intrarea României în război alături de Aliaţi. La sfârşitul războiului a fost însărcinat cu expunerea de motive a decretelor-legi ce trebuiau să orânduiască raporturile între Ardeal şi Vechiul Regat până la alegerile pentru constituantă; apoi, ministru de Domenii fiind, a avut sarcina să execute reforma agrară, punându-şi astfel iscălitura pe cele trei decrete din Vechiul Regat, precum şi pe acelea ale reformelor din Transilvania şi Bucovina. Din 1922 până în 1926 a fost ministru de Externe, principalele sale activităţi fiind în cadrul Ligii Naţiunilor, cât şi la variatele întruniri ale Micii Înţelegeri, cu care prilej a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai principiilor democratice în viaţa internaţională, cât şi al integrităţii tratatelor de pace. Ministru de Interne în ultimul guvern al Regelui Ferdinand din 1927 până în 1928, a rămas în opoziţie la înapoierea lui Carol II, până când noul Suveran a adus la putere partidul liberal, al cărui şef Ion Duca devenise în 1930, la moartea lui Vintilă Brătianu. În noiembrie 1933, Ion G. Duca a devenit prim-ministru al Ţării Româneşti, până la uciderea lui în Gara Sinaia câteva săptămâni mai târziu, pentru că încercase în zadar să apere şi să lupte pentru principiile democratice pe care le urmărise cu atâta îndărătnicie din tinereţe.

Mai tragică era problema tinereţii, Marele Stat-Major dând ordin ca toţi tinerii de la vârsta de 18 ani în sus să plece de la vetrele lor şi să se îndrepte spre Moldova. Ordinul era explicabil, faţă de marile pierderi pe care le suferisem trebuia să ne asigurăm în Moldova cât mai multe posibilităţi de noi recrutări, era o condiţie indispensabilă pentru refacerea armatei şi pentru continuarea luptei. Dar în împrejurările în care ne aflam atunci, vă puteţi închipui ce a fost executarea practică a unui atare ordin. Să transporţi zeci de mii de tineri cu trenul, era o imposibilitate materială. Nu rămânea deci decât să vină pe jos, dar nenorociţii de ei unii nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor. Spre culmea nenorocului, se răspândise vestea că în urma participării unor cercetaşi la luptele de la podul Jiului, germanii, drept represiune, împuşcau fără judecată pe toţi cercetaşii, şi atunci mii de cercetaşi, mii de copii de 10, 12, sau 14 ani au pornit nebuneşte pe jos spre Moldova. Situaţia era de aşa fel că nu puteam face mai nimic pentru ei, abia mai târziu, în Moldova, le-am putut veni în ajutor, dar după câte dureri şi după câte jertfe! La fiecare dintre noi era de dimineaţă până noaptea târziu o mişcare şi o agitaţie nemaipomenită. Partizani politici, rude, prieteni, cunoscuţi intrau şi ieşeau, unii voiau să plece şi cereau să le înlesnim plecarea, alţii se întorceau ca să spună că s-au răzgândit, alţii nu se puteau hotărî, se văitau şi cereau sfaturi. Nu ştiai singur ce să mai faci, cum să-i linişteşti şi cum să-i împaci. Te implorau, te ameninţau, era sfâşietor.

Regina Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dinr-înşii ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.

Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dânsul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana. Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Entanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceeaşi vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”

Dramele mele politice s-au născut mai ales din neastâmpărul meu în urmărirea pentru ţară a unor idealuri de înălţare şi de perfecţiune. De data aceasta, tragedia ţării şi a mea n-a mai fost în jurul unor năzuinţe spre mai bine, ci în miezul însuşi a unei probleme de existenţă.

Abilul „ministru de Externe” al Concernului I.G. Farbenindustrie, îmi sufla la ureche informaţia mai veche a Berlinului că eu as fi în România „the coming man”.

Nenorocirea mea a fost că din aceste date exacte şi regele – şi poate şi eu însumi – am scos concluzii false.

Fiecare om trebuie să-şi urmeze destinul la care este chemat. Şi eu verificasem doar până atunci că destinul meu acesta este: în viaţa publică să nu am nici o bucurie, dar să mă încarc de toate răspunderile. Să-mi fac însă totdeauna datoria.

Prefer astfel ca, atunci când cititorul acestor rânduri va ajunge la faptele care urmează datei de 4 iulie 1940, să înţeleagă de la început şi tâlcul lor adânc, aşa cum l-am înţeles eu mai târziu încetul cu încetul.

Din cuprins:
• Cadrul teoretic
• Efectele instabilitatii guvernamentale asupra securitatii energetice
• Posibile cauze alternative ale insecuritatii energetice
• Analiza securitatii energetice a Romaniei
• Instabilitatea guvernamentala si contractele încheiate în apele teritoriale romanesti
• Explicatii alternative pentru contractele încheiate în apele teritoriale romanesti
• Climatul institutional si contractele încheiate în apele teritoriale romanesti

Volumul abordeaza un subiect de actualitate pentru domeniul relatiilor internationale si supune analizei efectele pe care instabilitatea guvernamentala le genereaza asupra concesiunilor încheiate în perimetrele offshore ale unui stat. În contextul izbucnirii razboiului ruso-ucrainean în proximitatea regionala a Europei, în februarie 2022 si al dependentei blocului comunitar de importurile cu hidrocarburi din Federatia Rusa, harta riscurilor la adresa securitatii energetice europene a cunoscut o reconfigurare importanta. Aceasta reconfigurare a implicat, printre altele, necesitatea ca statele membre sa îsi consolideze si multiplice sursele proprii de aprovizionare cu energie, sa asigure o balanta energetica echilibrata, respectiv sa identifice si aplice solutii eficiente pentru gestionarea crizei energetice pe care o confruntau. Într-un astfel de context problematic, Guvernul si nivelul de stabilitate a acestuia joaca un rol elementar. Cu toate ca exista multiple studii care abordeaza legatura dintre instabilitatea guvernamentala si securitatea energetica, dupa cum explica si autorul, acestea sunt concentrate adesea pe impactul generat asupra pietei energetice, a eficientei si balantei energetice, a tehnologiilor regenerabile, a politicilor energetice si a dezvoltarii retelelor de distributie a resurselor energetice. În acelasi timp se cunosc foarte putine despre repercusiunile generate de instabilitatea guvernamentala asupra companiilor autorizate sa opereze în perimetrele offshore ale unui stat. Cartea identifica nisa din literatura, explicand ca scopul cercetarii este acela de a identifica efectele instabilitatii guvernamentale asupra concesiunilor încheiate în apele teritoriale romanesti. Studiile utilizate pentru elaborarea aparatului critic sunt recente si foarte recente referitoare la instabilitatea guvernamentala, în general si la raportul dintre aceasta si securitatea energetica, în particular.
Ioana Constantina Vancea

Din cuprins:

• Cadrul teoretic referitor la alegerile europene poate fi aplicat in cazul Romaniei? Solutii si consecinte
• Cinci runde de alegeri pentru Parlamentul European in Romania: scurta privire retrospectiva
• Alianta pentru Unirea Romanilor in alegerile din 2024
• Minoritatile nationale in contextul alegerilor din 2024
• Partidele politice din Romania si marile familii politice europene in contextul postelectoral din Parlamentul European

Exista trei tendinte care explica alegerile europene in general. Pe de o parte, partidele mainstream trateaza alegerile europene ca fiind de rang secund care nu merita o atentie speciala si de aceea agenda acestor alegeri se refera la probleme nationale, mai degraba decat europene. Mai mult, lor li se adauga diferite tipuri de consultari (referendumuri, alegeri locale), pentru a creste participarea care, in absenta acestor suprapuneri, ar fi foarte scazuta. Pe de alta parte, fragmentarea spectrului politic face ca partidele mainstream sa piarda din electorat si sa apeleze la legitimitatea europeana pentru a se mentine electoral. O tendinta este centripeta, alta centrifuga. In plus, partidele mici acorda importanta mai mare alegerilor europene decat in trecut, nevoia de reprezentare fiind decisiva, ceea ce creeaza o presiune din afara sistemului de partide (definit ca suma partidelor mainstream si populiste care au reprezentare).

Pentru prima dată în limba română, această cronică din secolul al XIII‑lea privind geneza Imperiului Mongol și amplul aparat critic care o însoțește oferă cititorului o relatare unică, din inima Asiei, dintr‑o perioadă mai puțin cunoscută. Tradusă după textul original – în scrierea uigură verticală adoptată de mongoli în secolul al XII‑lea –, Istoria secretă este cel mai important monument istoric al mongolilor de pretutindeni și unul dintre marile texte literare ale lumii. În cronică sunt descrise, într-un amestec de ficțiune și istorie, originea legendară și viața lui Cingghis-Qaghan – cunoscut la noi ca Ginghis-Han –, faptele sale de arme, ostilitățile, ambițiile și rivalitățile lui, dar și istoria unificării clanurilor și triburilor nomade și ascensiunea Imperiului Mongol. Este povestea spusă de autorii anonimi despre unul dintre cei mai importanți conducători din istorie, stăpânul unui imperiu care se întindea din Coreea până în Crimeea și din Siria până în Siberia.

„Istoria secretă a mongolilor este o cronică dedicată unui miracol înfăptuit de un mic trib nomad mongol, care a întemeiat unul dintre cele mai mari imperii pe care le‑a cunoscut istoria. Un artefact remarcabil al culturii mongolilor nomazi, astăzi accesibil lumii întregi.” (Rodica Pop)

„Fiecare națiune își are eroii pe care îi respectă, geniile pe care le admiră. Pentru noi, mongolii, Cingghis-Qaghan nu este doar un erou național, ci fondatorul Marelui Imperiu Mongol și liderul spiritual național. Istoria lui Cingghis-Qaghan este istoria mongolilor.” (Ukhnaagiin Khürelsükh, Președintele Mongoliei)

Cuvânt‑înainte de Ukhnaagiin Khürelsükh, Preşedintele Mongoliei

Deschis în 1983 şi activ mult după emigrarea ei în Republica Federală Germania în 1987, dosarul de supraveghere al Hertei Müller dezvăluie informaţii impresionante despre tacticile, metodele şi tehnologiile folosite de Securitate. Volumul de faţă oferă o analiză aprofundată a acestui dosar şi a altora corelate, în care sursele fie o spionau pe Herta Müller, fie îi erau prieteni, aşadar supuse automat supravegherii. Aria acoperită de autoare este vastă: de la felul în care textele de început ale Hertei Müller au atras atenţia Securităţii până la examinarea comparativă a diferenţelor dintre ediţiile româneşti şi cele vest-germane ale povestirilor din Niederungen, de la poveştile de dosar ale celor care au spionat-o până la rolul traducerii ori al traducerii greşite în transcrierile Securităţii şi multe altele. Desecretizate la mai bine de două decenii după 1989, aceste dosare pun în lumină faţete necunoscute ale temutei instituţii comuniste pe care Valentina Glajar le recuperează, oferindu-i cititorului o formă de rescriere a vieţii într-un mod reparator.

„Materialul dintr-un dosar al Securităţii, interpretat cu sensibilitate, aşa cum este aici, ne oferă o înţelegere unică a supravegherii, acest instrument de bază al opresiunii în societăţile comuniste.”
Katherine Verdery, Slavic Review (2024)

„Volumul de faţă este atât o relatare captivantă despre supraveghere, cât şi un model de realizare a unei analize accesibile şi pătrunzătoare pe baza materialelor din arhivele poliţiei secrete. Glajar transformă un vast dosar de consemnări scrise obscur – fără să se mulţumească să le ia ca atare – într-o lectură uşor de înţeles şi interesantă pentru cititor, oferind astfel un studiu care va atrage atenţia dincolo de comunitatea academică interesată de Müller.”
Jenny Watson, Oxford German Studies (2024)

„Această carte are toate caracteristicile unui thriller sau ale unui roman poliţist. Citind-o, ai impresia că te afli în mijlocul unui film despre poliţia secretă, precum Vieţile altora (2006) al lui Florian Henckel von Donnersmarck. Dar cartea lui Glajar se bazează pe o realitate mult prea amară. Citind această carte, cu analiza şi descrierea detaliată a diverselor tipuri de supraveghere, eşti pus uneori într-o poziţie ce seamănă stânjenitor de mult cu cea a unui agent al poliţiei secrete.”
Stephen Brockmann, Monatshefte (2024)

Avea șaptesprezece ani atunci când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial și a pierdut aproape totul: părinții, sora, numele, identitatea. Până la acel moment, a fi evreu nu jucase niciodată un rol important în viața ei, însă acest lucru a devenit brusc o problemă de viață și de moarte. Deși în 1942 a fost chemată să se înregistreze într-un lagăr de muncă, a reușit să evite soarta altor milioane de evrei și s-a alăturat Rezistenței: sub pseudonimul Margareta van der Kuit, a falsificat documente și le-a livrat în toată Olanda. A scăpat de naziști de mai multe ori, dar în iulie 1944 a fost trădată și transportată la Ravensbrück. Spre deosebire de sora și părinții săi, a reușit să supraviețuiască ororilor din lagăr pentru că, în tot timpul cât a stat acolo, nimeni nu a știut că este evreică și nici numele ei adevărat. Abia după război a îndrăznit să spună din nou: „Numele meu este Selma”.

Selma VAN DE PERRE, în vârstă de 102 ani, este în prezent printre ultimele supraviețuitoare ale lagărului de concentrare Ravensbrück. A luptat în Rezistența olandeză în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial și a primit din partea guvernului olandez Crucea Comemorativă a Rezistenței.

Muntean fiind, dar îndrăgostit din tinerețe de Iași, încerc și eu, în acest mod livresc, să ispitesc cititorul contemporan cu un fel de ghid sentimental al orașului, pretext de prezentare a unor monumente emblematice (alese subiectiv, firește), în cadrul unor fișe istorico-documentare ce constituie substanța acestei cărți.

Dimitrie Cantemir (1672–1723), fiu al domnului Moldovei își petrece ca și fratele său mai mare Antioh aproape 22 de ani la Constantinopol ca ostatic la turci, garantând domnia tatălui său Constantin Cantemir. Aici își va însuși limbile turcă, persană, arabă, dar și italiană și franceză. Este interest în egală măsură de filozofie și geografie, etică și muzică având cei mai renumiți profesori ai epocii. Astfel, boierii moldoveni își pun speranța în el, chemându-l să ocupe tronul după moartea tatălui său. Nefiind recunoscut de Înalta Poartă unde Brâncoveanu câștigase cauza pentru Constantin Duca – protejatul său. După victoria turcilor de la Stănilești asupra rușilor, Cantemir, împreună cu familia sa, este obligat să părăsească țara stabilindu-se în Rusia, unde Petru cel Mare îi pune la dispoziție o moșie la Harkov, acordându-i titlul de principe serenisim al Rusiei, devenind consilier intim al țarului, calitate în care participă nemijlocit la conducerea țării. Astfel ia contact cu mari personalități politice, diplomatice, științifice și artistice ale Europei, impunându-se tuturor prin erudiția sa. Era considerat ca unul dintre cele mai luminate capete ale epocii (Leibnitz al nostru îl numește Blaga, iar G. Călinescu Lorenzo de Medicii al nostru), iar lucrările sale îl recomandă pentru ca Academia berlineză să îl primească în rândurile sale. Despre evenimente ale luptei pentru cucerirea scaunului domnesc dintre familiile Brâncoveanu și Cantemir veți gasi o mulțime de amănunte în paginile acestei minunate lucrări.