Istorie & Politologie

In acest Ardeal al scolii latiniste, al clasicismului si al studiilor formale, a caror influenta in personalitatea lui Avram Iancu nu trebuie uitata, era lumea deosebita a Muntilor Apuseni. Avram Iancu s-a nascut in 1824 la Vidra de Sus, in mijlocul padurilor mari, a oamenilor care lucrau din greu la taierea lemnului.

„Lucrarea, copioasă și bine scrisă, abundă în informații privitoare la ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu în cadrul Partidului Comunist până când ajunge la putere în 1965, vorbește despre politica sa naționalistă și modernizatoare impusă la modul violent, despre independența sa în sânul lagărului sovietic, despre puterea sa represivă marcată de omniprezența Securității, despre cultul personalității, fără a uita obstinația acestuia de a-și conferi o legitimitate științifică prin confecționarea unor diplome false. (…) O biografie magistrală, bazată pe o foarte importantă muncă de arhivă, care ne invită să reflectăm la entuziasmul pe care-l exercită dictatorii sângeroși înainte de a-și arunca țările lor în coșmar.” (Le Figaro Histoire)

Lumea aceasta a incertitudinilor, unde haosul amenință la fiecare pas, are nevoie mai mult ca oricând de înțelepciunea gândirii tragice. Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai influenți analiști de politică externă, se întoarce la operele dramaturgilor Greciei antice, la operele lui Shakespeare, ale filozofilor germani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii.

Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea sa este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre.

„O lucrare strălucită despre impactul conflictelor și transformărilor istorice asupra minții umane.“ — HENRY A. KISSINGER

„Dacă există o carte care ar trebui să fie lectură obligatorie – și temă de reflecție profundă – pentru toți liderii și factorii de decizie, aceasta este.“ — EVAN THOMAS

„O meditație elocventă despre război, geopolitică și condiția umană.“ — G. JOHN IKENBERRY

Al treilea volum al adaptării grafice minunat ilustrate a bestsellerului lui Yuval Noah Harari devenit o carte-fenomen la nivel mondial Uneori istoria pare o înșiruire de monarhi răuvoitori, președinți înfumurați și dictatori mișei. Însă oare ei sunt într-adevăr cei care țin frâiele în mână? Sapiens. O istorie grafică. Stăpânii istoriei ne poartă într-o călătorie fascinantă și amuzantă în timp și spațiu, pentru a descoperi forțele care ne tot schimbă lumea, aducându-ne împreună și – la fel de des – dezbinându-ne.

Oamenii îşi pierd busola morală atunci când dețin puterea? Sau ajung la putere doar cei cu o moralitate fragilă?
Când ne alegem liderii, ce anume ne determină să îi favorizăm pe unii sau pe alţii?
Cartea analizează mai multe modele de legătură între dobândirea pozițiilor de forţă şi de
decizie şi caracteristicile înnăscute sau dobândite ale marilor deţinători de putere.
„Cu o regularitate constantă, Vladimir Putin face publice fotografii cu el la bustul gol, călare pe cal, practicând judo sau făcând alte demonstrații de putere ca un războinic. Aceste semnale pot fi eficiente deoarece creierul nostru din Epoca de Piatră încă mai asociază unele percepții despre conducere cu fizicul unei persoane."

Dr. Brian Klaas este profesor asociat de Politică Globală la University College London, cercetător afiliat la University of Oxford şi contributor la revista The Atlantic. Este expert în procese electorale, democrație și autoritarism, violență politică şi natura puterii
Este gazda podcastului „Power Corrupts", care a fost descărcat de peste trei milioane de ori şi autorul mai multor cercetări despre accesarea şi folosirea puterii.
Prospect Magazine l-a inclus în seria 25 de Gânditori de Top" la nivel mondial.

În cartea sa curajoasă și bine argumentată, Cătălin Ranco Pițu radiografiază unul dintre cele mai violente și brutale evenimente postrevoluționare, ceea ce avea să rămână în istorie drept Mineriada din 13–15 iunie 1990, în care au murit patru oameni și peste 1 300 au fost răniți, conform datelor oficiale. În calitate de șef al Secției Parchetelor Militare, autorul cunoaște foarte bine probele administrate de cei care au întocmit Dosarului Mineriadei din iunie 1990. Iar ca procuror care a semnat rechizitoriul procesului Revoluției, a avut șansa să surprindă lucid mecanismele de preluare a puterii și să observe trecerea de la ultimele zvârcoliri ale dictaturii la primele tentative de restaurație a comunismului, denumit „socialism cu față umană”. Noul regim al FSN, apoi al lui Ion Iliescu, în loc să cimenteze statul de drept și libertățile civile, au avut mereu ca obiectiv înăbușirea acestora, încă din fașă. Iar rezistența din Piața Universității trebuia anihilată... și astfel a început „Monstruoasa Mineriadă“ care, până în 1999, avea să preia forme tot mai sălbatice, într-o spirală a violenței care a contribuit decisiv la regresul economic și democratic al României.

Nu se poate o strângere de material mai îngrijită decât aceea pe care o dă autorul în aceste pagini. Ele au însă şi un alt folos. În ele, pe lângă medicii din ţară şi de peste hotare, culeşi cu atâta grijă şi dragoste, este şi însăşi înfăţişarea medicinei de odinioară şi în ce priveşte concepţia şi sub raportul metodelor şi tratamentului. În total e una dintre cele mai bune lucrări de istorie pe care le-am avut înainte în ultimii ani şi ea arată cât de mult inteligenţa, răbdarea, bunul simţ şi, mai ales, o covârşitoare iubire pot înlocui migăloasa pregătire în seminariile universitare care uneori seacă inima, fără care nu se poate face nimic bun şi trainic.

 

N. IORGA

Mă voi opri la teza care explică poziţia românească exclusiv prin considerente de politică externă, de dragul opoziţiei faţă de U.R.S.S. Voi cita unele caracterizări întâlnite în declaraţii despre politica românească: „În afară Ceauşescu era un liberal, în interior un stalinist“; „Ceauşescu voia independenţă cu un model stalinist al socialismului“; „Ceauşescu nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare, întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală“; „Ceauşescu nu şi-a dat seama că «socialismul cu faţă umană» din Cehoslovacia reprezintă o alternativă la modelul sovietic“; „Lui Ceauşescu nu cred că-i plăcea prea mult ce se întâmpla la Praga, dar voia să se opună cu orice preţ sovieticilor“; De aici poziţia faţă de reforme: „N-am întâlnit corelaţii cu tendinţele de reformare economică şi socială încercate în unele ţări din lagărul socialist. 

    Nu şi în România“; „Nu reforma era totul“; „Nivelul şi calitatea reformei erau de suprafaţă“. Şi mai departe, afirmaţia ritoasă că socialismul nu poate fi reformat.

    În aceste afirmaţii sunt părţi de adevăr. Dar numai părţi.

Paul Niculescu-Mizil

Am trăit câteva decenii de luptă politică activă. Am fost în primele rânduri. Consider că este o datorie față de conștiința mea, o datorie morală, să las câteva dintre amintirile mele. De ce spun că este o datorie? Pentru că astăzi este la modă răstălmăcirea.

    După 1945, s-a mers pe linia răstălmăcirii a ceea ce s-a întâmplat până la 23 August 1944. A venit o răsturnare în 1989.

    Tot ce s-a întâmplat până în ’89 este rău. Nu se poate. Este o părere lipsită de cultură elementară. Un punct de vedere care neagă dezvoltarea societății, care crede că istoria începe cu noii oameni ce vin la conducere. Istoria României n-a început nici cu comuniștii, nici cu cei care au venit după comuniști. Istoria acestei țări este de sute de ani, de mii de ani. A avut suișuri, ocolișuri, coborâșuri. Orice familie are un arbore genealogic. Există părinți, bunici, străbunici. Într-o familie găsești și oameni frumoși, și urâți, și buni, și răi. Cu cât trece timpul, lucrurile se așează și se ajunge la o normalitate, la civilizație, aș zice chiar la o normalitate democratică. Pentru că civilizația înseamnă și democrație. Suntem departe de această democrație.

Paul Niculescu-Mizil

Nu este o carte de urbanism sau de arhitectura. Dar urbanismul si arhitectura sunt, totusi, cercetate in ipostaza lor de vehicule privilegiate ale regimului comunist: modul in care orasul si constructiile sale - dar si arterele de circulatie, parcurile, monumentele de for public, platformele industriale si celelalte componente - se articuleaza si inlocuiesc relicvele trecutului vazut ca stanjenitor. Arhitectura si urbanismul dau seama despre regimul politic si de avangarda sa, ideologia, pana acolo incat autorul vede direct constructii ideologice, nu doar reflexe ale acesteia. - Augustin Ioan

Din decembrie 1942 pana in ianuarie 1945 a existat un lagar german de izolare pentru copii - Polen-Jugendverwahrlager der Sicherheitspolizei in Litzmannstadt, Lagarul preventiv din Lodz al Serviciului de Securitate pentru Tinerii Polonezi, instituit dupa modelul lagarului de minori de la Moringen, Saxonia Inferioara.

Cartea Antoanetei Olteanu realizeaza o radiografie foarte ampla a societatii ruse, aducand in discutie viata in familia imperiala, in familia nobiliara, dar si cea a orasenilor si a taranilor; aflam amanunte despre birocratia imperiala si despre principalele institutii ale statului. Un capitol aparte este consacrat intellighentiei ruse si curentelor de gandire care au animat-o de-a lungul secolului al XIX-lea, ce a avut o influenta hotaratoare asupra destinelor Rusiei din veacul viitor. Nu in ultimul rand sint prezentate cateva simboluri culturale rusesti care aproape ca nu mai au nevoie de nici o introducere: Faberge si Matrioska, vodca, ceaiul si samovarele. De la fastul de parada la detaliile mai putin aratoase ale vietii de zi cu zi, Imperiul Rus, la perioada lui de apogeu, isi dezvaluie, treptat, prin detalii istorice si descrieri literare memorabile, caracteristici mai putin cunoscute, care pot distona uneori cu stereotipurile inradacinate.

De ce reprezinta Turcia contemporana un subiect de studiu spre care se indreapta, deseori, tot mai multi cercetatori pasionati de politica internationala? Turcia contemporana, prin pozitia sa geostrategica unica, la granita dintre civilizatii, are un rol-cheie in gestionarea fluxurilor comerciale, energetice si migratorii. Tranzitia sa politica si transformarile interne, marcate de tensiunea dintre modernitate si traditie, ofera o perspectiva valoroasa asupra modului in care identitatea nationala influenteaza politica externa a statului turc.

Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre

„Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

„Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara.“ Făcut și scris de mine în București, Dumineca în șapte Octombre, anul una mie nouă sute două zece și trei. Notele Politice ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la intervalul 1897-1924 constituie cel mai bogat izvor documentar. Ele au fost publicate la doi ani după moartea autorului lor și imediat retrase de pe piață și topite toate cele cinci volume, pentru că reprezentau istoria necenzurată a unui mare învins.

La Perveli, pe o simplă bănuială s-au împuşcat toţi copiii şi bătrânii; iar unde Ruşii şi-au bătut joc de femei, pe urmă le-au ars închizându-le în casă!

Peste tot sunt conflicte cu Ruşii. La Piatra nu se mai vede nici un ofiţer român. La Bacău au băut toată Apa de Colonie din farmacie. La Iaşi s-au legat în plină stradă de doamna Mârzescu şi de doamna Troteanu (?); femeile sunt rugate să nu se arate în public după ora 6! Furturi, siluiri, beţii: aceste cuvinte revin la fiecare frază, când îţi vorbeşte cineva de Ruşii la noi.

În satele Asan-Aga şi Prunaru, nu mai e niciun om, doar niște ridicături de pământ în dreapta şi în stânga șoselei înseamnă mormintele soldaţilor îngropaţi aproape de suprafaţă şi pe care câinii îi dezgroapă cu uşurinţă: pe ici, pe colo câinii bine hrăniţi, culcaţi... 

Ajutoarele trimise la Corabia nu au fost de prisos: răniţii aveau bărbi până la brâu, păr de sălbateci şi erau acoperiţi de insecte! Găzduiţi prin grajduri, fără foc, în timpul iernei, cea mai îngrozitoare de care ne putem aminti, aproape fără hrană, sărmanii bolnavi erau abandonaţi fără îngrijire şi fără pâine!

Nicăieri războiul n-a fost hidos ca în sărmana noastră ţară!

În prima parte a vieții, Al. Marghiloman a fost un om politic fericit. Neîntrecut în arta oratorică. Stăpân pe tainele sistemului electoral. Ministru autoritar și prolific la toate cele șapte departamente pe care le-a condus succesiv. Șeful unui mare partid politic, concurat acerb de Filipești exuberanți și de Lahovari oportuniști. Prezență originală în lumea modernă, arbitru al eleganței și animator pasionat al hipismului (...). În cea de-a doua parte a vieții, însă, Marghiloman a fost fiu de nenoroc. Pentru toate nedreptățile îndurate din urmă versant al vieții, Alexandru Marghiloman s-a revanșat în posteritate, prin uimitoarele sale Note Politice, apărute la doi ani după moartea sa și degrabă retrase de oficialități de pe piața cărții, fiindcă reprezentau istoria necosmetizată scrisă de un mare învins. Topirea tirajului celor cinci volume de Note Politice a conturat și mai pregnant imaginea crucificatului bărbat de Stat, Alexandru Marghiloman.

Stelian Neagoe

Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.

Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitcios şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.

Alţii au zis — un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei. Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au făcut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici.

Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună. Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.

I.G. DUCA – Amintiri politice

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

Cele cinci capitale vremelnice de atunci, Alba Iulia, București, Cernăuți, Chișinău și Iași, prin parcurgerea paginilor de față, se imprimă în mintea cititorului ca dovezi ale trăiniciei noastre în arealul național. Alegerea judicioasă a clișeelor, unele interesante prin raritatea lor, însoțite de explicații pertinente, conferă o dată în plus valoare albumului. - Acad. Georgeta FILITTI

Ideea unui asemenea album, cu repro­duceri după cărți poștale ilustrate apăru­te în preajma anului 1918, stă la dospit de mai multă vreme.

Practic, pe această cale, facem cunoscută și valorificăm editorial o foarte mică parte – totuși, credem noi, reprezentativă – din ceea ce a fost și nu știm cât va mai fi biblioteca și arhiva lui Ion C. Rogojanu (n. 1939). Hotelier și bibliofil, autodidact, Ion – cum îi place să se prezinte – este unul dintre „ultimii mohicani” ai unei lumi care apreciază cu asupra de măsură o ediție bibliofilă sau o gravură de epocă.

Imaginile sunt pretex­tul pentru a fixa în memoria afectivă – de către orice român, dar îndeosebi de către generațiile mai recente – în sinteză, prin­cipalele repere ale respectivei perioade. Indirect, imaginile se constituie și într‑o invitație la călătorie, cele mai multe din­tre obiectivele reprezentate regăsindu‑se în prezent ca atracție turistică.

În orice caz, prin abordarea noastră, ca într‑un puzzle, nădăjduim că am re­ușit să reconstituim întrucâtva atmosfe­ra acelor timpuri de grație pentru istoria națională. - Nicolae LUPU, coordonator

Scurt cuvânt înainte de Cristian Preda

Anne Applebaum  •  Dennis Deletant  •  Sabina Fati  •  Radu Paraschivescu  •  Cristian Preda  •  Oliver Jens Schmitt  •  Ioan Stanomir

„În seara primului tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, două întrebări cu totul și cu totul neașteptate s-au ivit în spațiul public. Prima a fost: Cine e Georgescu? Iar a doua: Cum se poate ca un necunoscut să ocupe primul loc? Patru-cinci zile mai târziu, atunci când CSAT a declarat că Rusia a influențat scrutinul, iar CCR a cerut renumărarea tuturor voturilor în termen de 24 de ore, stupoarea a crescut. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, validarea primului tur și, după trei zile, invalidarea lui au împărțit societatea în două: unii răsuflau ușurați, alții au denunțat o lovitură de stat.

Deși a trecut ceva timp de la seria aproape incredibilă de momente unice în istoria noastră electorală, uimirea, deruta și teama sunt atotprezente. De unde și ideea volumului de față. Care îi aparține Lidiei Bodea. «Nu știm ce va fi», zicea ea când am discutat prima dată despre volum, «dar e musai să se știe că am încercat să înțelegem ce a fost».  Am pus împreună texte semnate de Anne Applebaum, Dennis Deletant, Sabina Fati, Radu Paraschivescu, Oliver Jens Schmitt, Ioan Stanomir și de mine. Adaug că, optimist peste medie fiind, îndrăznesc să cred că alegerile din luna mai se vor încheia totuși cu bine.“ — CRISTIAN PREDA

„România chiar se găseşte într-un context fără precedent, care, negestionat cum trebuie, poate să declanşeze neplăceri şi tulburări cărora nu li se poate anticipa deznodământul.“ — RADU PARASCHIVESCU

„România se află în prezent într-unul dintre cele mai critice momente din istoria sa postcomunistă, comparabil doar cu contrarevoluția violentă a lui Ion Iliescu realizată prin intermediul mineriadelor din 1990.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Democrația din România nu are nevoie de salvatori, ci de cetățeni care să se regăsească în valorile legii fundamentale. Demnitatea umană, iar nu demagogia, se află în centrul proiectului pe care trebuie să îl apărăm împotriva inamicilor săi.“ — IOAN STANOMIR

„Într-o lume în care numai carisma contează, nu există responsabilitate politică și nici echilibru; într-una în care emoția bate rațiunea, rămâne doar un vid pe care oricine are o poveste șocantă și atrăgătoare îl poate umple.“ — ANNE APPLEBAUM

„Este necesară o schimbare de mentalitate, care să favorizeze integritatea profesională, competența și respectul față de concetățeni, nu care să tolereze incompetența, dacă nu chiar s-o recompenseze.“ — DENNIS DELETANT

„De ce serviciile secrete românești au rămas vulnerabile după 20 de ani de la aderarea la NATO și după 35 de ani de tranziție? De unde vine fragilitatea lor? Sunt slăbiciuni instituționale, sau trădări individuale?“ — SABINA FATI

O istorie fascinantă a sud-estului Europei, din Antichitate până în prezent, care ne dezvăluie o zonă tumultuoasă, unde s-au întâlnit și s-au schimbat bunuri, idei și religii. Ne gândim adesea la Balcani ca la o regiune marcată de tulburări și de înapoiere, dar din Antichitatea târzie până în zilele noastre acesta a fost un loc de întâlnire dinamic al culturilor și religiilor. Combinând analiza profundă cu flerul narativ, Butoiul cu pulbere ne invită să reconsiderăm istoria acestei regiuni fascinante și diverse ca esențială pentru istoria întregii Europe.

Autorul acestei carti, Aiden Aslin, s-a alaturat puscasilor marini ucraineni in 2018, deoarece s-a simtit dator sa-si apere patria adoptiva de amenintarea tot mai mare a invaziei rusesti. In februarie 2022, cand Rusia a declansat o ofensiva puternica impotriva Ucrainei, Aiden si unitatea sa au fost stationati pe linia frontului, la Mariupol. Blocat intr-o otelarie din acest oras, dupa un asediu de o luna de zile si dupa ce a ramas fara provizii, el a luat parte, in aprilie 2022, la capitularea in masa a peste o mie de soldati ucraineni. Dupa aceea a inceput adevaratul sau calvar.

Fructele dorinței sau regina roșie, prin aromele Paradisului.

Fructele discordiei sau marele măr, fructul care a mâncat lumea.

Fructele pasiunii, frăția stacojie și dimensiunea senzuală a cireșelor.

Istoria fascinantă și plină de arome a omenirii, din perspectiva fructelor, din jurul fructelor și din inima fructelor. Dulci, zemoase, cărnoase, seducătoare și tentante, fructele sunt receptacule de savoare încărcate de povești și experiențe senzoriale, pline de amintiri, rituri și credințe religioase, episoade lite­rare, expresii artistice, cercetări savante, mituri și războaie și dictaturi, din Antichitate până la Edenurile personale realizate prin ingineria genetică de azi.

Popoare și populații, sminteală și înțelepciune, război și pace, mărire și decădere, artă, religie și arhitectură, îngeri și monștri, idei briliante și rateuri de geniu, cele mai statornice erori și cele mai formidabile invenții, care din păcate nu ne-au adus fericirea.

„Monștrii există cu adevărat, dar ei sunt prea puțini ca să devină periculoși. Mai periculoși sunt oamenii normali.“ PRIMO LEVI

Cheia acestei povești – preluate de la Roald Dahl – este că nou-născutul, pe numele lui Adolf, a supraviețuit.

„Am cunoscut în lagăr oameni care ucideau alți oameni cu hărnicie și dăruire de sine, își denunțau aproapele cu altruism, conștiinciozitate și punctualitate, oameni care aplicau tortura onest și vrednic, dovedind permanent o exemplară ordine și rigoare.“ ANDRZEJ SZCZYPIORSKI, supraviețuitor din lagărul de concentrarede la Sachsenhausen

Un Hitler, un Napoleon, un Jan van Leiden, un Idi Amin, un Pol Pot nu reprezintă anormalitatea. Nu sunt excepții. Excepția sunt cei care, când situația o cere, apără demnitatea omenească împotrivindu-se consimțământului unanim.

„Ar fi greu să găsești alți doi economiști care să fi influențat politica secolului XX așa cum au făcut-o John Maynard Keynes (1883–1946) și Friedrich Hayek (1899–1992). Primul a vândut iluzia șomajului zero, al doilea a pledat pentru libertate economică într-o vreme în care statele totalitare transformau societățile în economii de război, iar mai târziu în economii planificate. Keynes a influențat masiv nașterea statu­lui-providență postbelic din Occident, în vreme ce Hayek a marcat în chip covârșitor politicile tranziției din Estul postcomunist. Cartea lui Thomas Hoerber ni-i înfățișează dintr-un punct de vedere original, și anume pornind de la întrebarea privind direcția economiei, pentru a-l face și pe un profan să înțeleagă încotro ne duc deciziile luate de guverne privind taxele, investțiile, moneda ori mărirea salariilor și a pensiilor.“ — CRISTIAN PREDA

„Concentrându-se pe cei doi mari teoreticieni economici ai secolului XX și pe cele mai semnificative cărți ale lor – Drumul către servitute (1944), de Friedrich Hayek, și Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (1936), de John Maynard Keynes –, Thomas Hoerber încearcă să vadă dacă aceste două «arhetipuri ale teoriei economice» rămân valabile și astăzi.“ — Wall Street Journal