Istorie & Politologie

FILIPPO DEGLI SCOLARI (1369-1426), cunoscut și sub numele de PIPPO SPANO (Ozorai Pipo în Ungaria), nu este unul dintre acele personaje care au fost glorificate de istorie și istorici; cu toate acestea, el a jucat un rol foarte important în evenimentele istorice și politice ale Regatului Ungariei în timpul regelui Sigismund de Luxemburg, devenind sfetnicul cel mai apropiat al acestuia. Filippo Scolari, fost ucenic negustor florentin, a avut o carieră administrativă, politică și militară rapidă și strălucită: a fost trezorier suprem, guvernator a opt comitate importante, printre care și cel de Temesvár (Timiș), și a fost Ban de Szörény (Severin), dar mai presus de toate a fost un comandant militar abil și puternic. Deși istoricii i-au apreciat geniul, virtuțile militare, eroismul și carisma, Filip a fost un lider militar în ton cu vremurile: oportunist, perfid, semeț, cinic și, adesea, chiar crud.

Filippo Scolari și-a început cariera militară luptând cu succes împotriva rebelilor bosniaci. Cu toate acestea, a rămas în istorie mai ales ca „sperietorul” de turci, împotriva cărora a obținut numeroase victorii, deși, în realitate, niciodată în bătălii memorabile. Cu siguranță, mai importante și, în general, victorioase au fost campaniile sale împotriva venețienilor în anii 1411-13, chiar dacă au trezit unele suspiciuni de trădare și corupție. Nefavorabile, în schimb, au fost cele două campanii antihusite pe care le-a desfășurat în Cehia între 1420 și 1422. Unul dintre cele mai mari merite ale lui Filippo Scolari a fost însă contribuția sa la construirea sistemului de apărare de-a lungul graniței de sud a regatului maghiar. Filippo a fost, de asemenea, un dedicat iubitor al artelor frumoase și ctitorul unor edificii monumentale, a căror realizare a urmărit-o îndeaproape.

„Interviu cu Puterea a luat naștere treptat, de-a lungul anilor… Zguduită de moartea bărbatului pe care îl iubea, nimeni altul decât Alexandros Panagoulis, politician grec care a luptat împotriva Regimului dictatorial al coloneilor din țara sa și asasinat în cele din urmă, Oriana Fallaci revine, aproape fără să vrea, la vechiul său centru de interes: Puterea. Puterea ca armă, Puterea ca forță de distrugere, Puterea ca realizare a democrației, Puterea ca luptă armată, Puterea ca luptă religioasă, Puterea ca luptă pentru drepturile celor oprimați,

Puterea ca luptă sindicală… Dictatori cu rezonanță în istorie, mari politicieni ai scenei mondiale, strategi militari de renume, personalități religioase de prim rang, lideri de culoare, sindicaliști care au dat un nou sens luptei muncitorești – Nguyễn Ngọc Loan, Mehdi Bazargan, Ruhollah Khomeini, Muammar Gaddafi, Robert Kennedy, James Farmer, Dalai Lama, Rashida Abedi, Faruk al-Kaddoumi, Sandro Pertini, Giovanni Malagodi, Ugo La Malfa, Giancarlo Pajetta, Enrico Berlinguer, Deng Xiaoping, Lech Wałęsa, Mieczysław Rakowski, ArielSharon – vor trece prin furcile caudine ale interviurilor sale.

Caustice, fără precedent de directe, neiertătoare, în fiecare dintre aceste interviuri Oriana Fallaci va cere explicații, va cere soluții, va pune probleme de conștiință sau chiar îi va acuza deschis pe cei cu care discută pentru răul făcut sau pe care continuă să-l facă. O carte-document despre Putere, despre Puterea ca „boală care îi molipsește chiar și pe cei care cred că sunt vaccinați… Un diavol care îi duce în Iad până și pe îngerii Raiului”.

Istoria omenirii din preistorie până în zilele de azi, relatată prin ceea ce toți oamenii au în comun: familia.

Pornim în acest excurs fascinant de la urmele pașilor unei familii lăsate pe o plajă acum 950 000 de ani. De aici, Montefiore ne poartă într-o palpitantă călătorie epică prin familiile și casele dinastice care ne-au modelat lumea: Cezari, Medici, Incași, Otomani, Moguli, Bonaparte, Habsburgi, Zuluși, Rothschild, Rockefeller, Krupp, Churchill, Kennedy, Castro, Nehru, Pahlavi, Kenyatta, Saudi, Kim, Assad și mulți alții.

O distribuție numeroasă, cu personaje dintre cele mai complexe, constituie inima pulsândă a acestei istorisiri. Unii sunt conducători faimoși, de la Alexandru cel Mare, Attila, Ivan cel Groaznic și Genghis-Han până la Hitler, Thatcher, Obama, Putin și Zelensky. Unii sunt spirite creative, de la Socrate, Michelangelo și Shakespeare la Newton, Mozart, Balzac, Freud, Bowie și Tim Berners-Lee. Alții sunt mai puțin cunoscuți: Hongwu, care și-a început viața ca cerșetor și a fondat dinastia Ming; Kamehameha, cuceritorul Hawaii; Zenobia, împărăteasa arabă care a sfidat Roma; regele Henry din Haiti; Lady Murasaki, prima romancieră; Sayyida al-Hurra, Regina Pirat marocană. Întâlnim în aceste pagini nu doar cuceritori și regine, ci și profeți, șarlatani, actori, gangsteri, artiști, oameni de știință, doctori, magnați, iubiți, iubite, soți, soții și copii.

O istorie a lumii la scara cea mai grandioasă, dar și intimă – survolând secole, continente și culturi, și legând marile teme ale războiului, migrației, pandemiilor, religiei, medicinei și tehnologiei de oameni aflați în centrul dramei umane. Pasionantă precum o lucrare de ficțiune, Lumea surprinde istoria umanității, în toată bucuria, suferința, dragostea, ingenuitatea și cruzimea sa, într-un fir narativ unic, inovator, care va deplasa pentru totdeauna limitele a ceea ce poate realiza istoria.

De la autoarea bestsellerului SPQR: O istorie a Romei antice, fascinanta istorie a modului în care imaginile autocraților romani au influențat arta, cultura și reprezentarea puterii vreme de mai bine de 2 000 de ani.

Cum arată chipul puterii? Cine ajunge să fie comemorat în artă și de ce? Cum reacționăm la statuile politicienilor pe care îi desconsiderăm? În această carte – pe fundalul contemporan al „războiului statuilor“ –, Mary Beard relatează povestea felului în care portretele celor bogați, puternici și celebri din lumea occidentală au fost modelate vreme de două milenii după imaginile împăraților romani, îndeosebi ale „Celor doisprezece Cezari“, de la cinicul Iulius Caesar la crudul Domițian. Cartea de față ridică întrebarea de ce acești autocrați sângeroși au dominat arta din Antichitate și Renaștere până în ziua de azi, când conducători reprobabili continuă să fie asemuiți unui Nero strunindu-și lira în timp ce Roma arde.

„Cu Enciclopedia istorică a comunităților evreiești din România. De la întemeiere la Holocaust încheiem un proiect de istorie, cultură și civilizație început în 2019. Atunci am editat o istorie geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord. Astăzi, acest volum deschide drumul către istoria evreilor din Vechiul Regat și Transilvania de Sud, respectiv Basarabia, Bucovina și Transnistria în volumul al doilea. Institutul «Elie Wiesel» oferă astfel publicului cititor istoriile locale ale comunităților evreiești din România. Iar tragedia evreilor din perioada Holocaustului reprezintă subiectul central al acestor comunități, multe dintre ele astăzi dispărute. Am ales varianta enciclopedică pentru că ea oferă șansa unor narațiuni sintetice și ușor de descoperit cu ajutorul unui indicator geografic: localitatea. De asemenea, în locul unei lucrări originale, neputând inventa milenara «roată», am optat pentru preluarea, prin traducere și actualizare, când a fost cazul, a unor enciclopedii deja publicate în SUA și Israel, coordonate de reputați istorici ai domeniului.” (Dr. Alexandru Florian)

Hărțile exercită o atracție misterioasă asupra noastră. Fie că sunt pergamente antice, fie că sunt abia scoase din torpedoul mașinii sau sunt generate de Google, hărțile ne spun tot ceea ce dorim să știm, nu doar despre unde vrem să mergem, ci și despre lume, în general. Și, cu toate acestea, când vine vorba de geopolitică, mare parte din ceea ce ni se spune este emis de analiști și de tot felul de experți autointitulați, care au uitat să consulte harta locului despre care vorbesc.

Din numeroasele cercetări care s-au concentrat în ultima vreme asupra Revoluţiei Ruse, volumul lui Robert Service se distinge prin câteva caracteristici importante. Optând pentru studierea deceniului delimitat de izbucnirea Primului Război Mondial (vara anului 1914) şi moartea lui V.I. Lenin (ianuarie 1924), autorul creează un tablou amplu, capabil să cuprindă multitudinea şi amploarea dramelor individuale şi colective ale epocii. Discursul tradiţional, axat pe raţionamentele şi acţiunile elitelor, este completat de vocile unor oameni obişnuiţi ale căror vieţi au fost afectate profund de violenţă, război şi teroare. Ştim ce se va întâmpla cu Nicolae al II-lea, Kerenski, Lenin, Troţki sau Stalin – dar tânărul mobilizat pe front, agricultorul din Nordul îndepărtat, funcţionarul moscovit sau alţii ca ei, ale căror jurnale sunt aduse de autor în atenţia publicului, vor reuşi oare să traverseze cu bine vârtejul creat de război, criza economică, tulburările sociale, revoluţie, războiul civil şi represiune? Rigoarea analitică este completată în acest volum de substanţa unei naraţiuni însufleţite de valorile libertăţii şi demnităţii umane. Acestea sunt doar câteva dintre argumentele care fac din lectura cărţii lui Robert Service un reper esenţial pentru cei care vor să înţeleagă epoca revoluţiei şi, într-un sens mai larg, Rusia şi lumea ultimului secol.

Un turn de fildeș în comunism? analizează directivele ideologice în privința cercetării din domeniul umanist, încercând să surprindă cum a evoluat percepția ideologică în legătură cu definiția adecvată a cercetării și în ce măsură s-a păstrat o reflecție academică onestă din punct de vedere profesional (chiar invocând oportunist materialismul dialectic și istoric sau orientarea marxistă).

Povestea omenirii a avut dintotdeauna o dimensiune globală, iar Jeffrey D. Sachs, renumitul economist și expert în dezvoltare sustenabilă, străbate cele mai importante etape din istoria lumii, arătând modul în care putem face față provocărilor de astăzi, precum și oportunitățile oferite de secolul al XXI-lea. Sachs îl poartă pe cititor prin șapte epoci distincte de schimbări tehnologice și instituționale, de la stadiile incipiente ale vieții pe Pământ la oamenii moderni timpurii și la migrația pe distanțe lungi, încheind cu reflecții asupra globalizării actuale. Volumul abordează o varietate de teme, precum influența geografiei, tehnologiei și instituțiilor asupra revoluției neolitice, rolul calului în ascensiunea imperiilor, expansiunea teritorială vastă din epoca clasică, progresul civilizațiilor după deschiderea rutelor maritime din Europa spre Asia și cele două Americi, epoca industrializării și epoca digitală din prezent. Dinamica acestor epoci din trecut oferă o perspectivă nouă asupra procesului din prezent – o globalizare bazată pe tehnologii digitale. Epocile globalizării este o carte esențială pentru oricine dorește să înțeleagă lumea în care trăim, o lume aflată sub semnul schimbării și transformării.

Istoria intelectuala a Romaniei a oglindit, incepand din secolul al XIX-lea, intregul spectru al gandirii europene. In acelasi timp, dezbaterile romanesti au reflectat caracteristicile specifice ale tarii, in cadrul regiunii sud est europene. Victor Rizescu a publicat numeroase lucrari despre gandirea social-politica romaneasca, cu accent asupra corelatiilor politice diverse ale liberalismului local si ale criticilor formulate la adresa lui. Volumul de fata contine o colectie de studii ale sale asupra sindicalismului si a proiectului de reorganizare corporatista a statului roman in perioada interbelica. Ele demonstreaza anvergura problematicii respective in contextul epocii. Un veritabil tezaur de fapte inedite. - Armin Heinen, profesor emerit, Universitatea din Aachen

Arhitectura realizata intre 1700 si 1800 a atins o perfectiune deja devenita clasica, pe care nicio epoca ulterioara nu a mai reusit sa o egaleze. Prima jumatate a secolului al XVIII-lea a fost dominata de spiritul baroc, intruchipat mai ales in palate si biserici: Schonbrunn la Viena, Palatul de Iarna la Sankt Petersburg, sau splendidele biserici si palate-resedinta din Germania si Europa Centrala. Dupa 1750, Barocul a fost abandonat in favoarea Neoclasicismului, care a adus noi tipuri arhitecturale: case particulare, institutii si orase amenajate dupa un plan urbanistic - Bath, Philadelphia sau Washington, cu teatrele, muzeele, spitalele si bancile lor. Pe fundalul complex al acestor categorii generale sunt puse, de asemenea, in discutie chestiuni precum stilul, expresia artistica individuala, afiliatii politice si religioase. Sir John Summerson ne ofera aici un rezumat succint si elegant al intregii perioade, aducand in centrul atentiei nu numai frumusetea rafinata a cladirilor, ci si ideile care le-au facut posibile. - Editorii

O istorie a legaturilor dintre artele plastice si comert La un moment dat al vietii lui, Andreas Wild a trait din arta, ca detinator al unei galerii. Experienta acelor ani ni s-a distilat in paginile acestei carti, punand in fata cititorului tabloul neobisnuit al relatiilor intre artist si public, intre artist si cei care traiesc comercializandu-i opera, intre galerist si colectionar, intre colectionari.

Atestat documentar la 1459, prin urmare existent in fapt cu cel putin un secol in urma, "orasul bucuriei", Micul Paris, adica Bucurestiul, capitala de azi a Romaniei, ramane una dintre cele mai interesante si pline de fapte asezari europene. Paginile care urmeaza sunt opera unui Cicerone intr-ale prezentarii patrimoniului nostru national. E vorba de Narcis Dorin Ion, autor cu o bogata si temeinica activitate de recuperare, ordonare si infatisare a dovezilor istorice despre existenta constructiilor publice si private in arealul romanesc. - Acad. Georgeta Filitti

Acestea sunt alte povesti adevarate, povesti ale unor vieti care s-au stins demult. Ca sa le scriu, am rascolit arhive si biblioteci si am rasfoit sute de ziare, cautand sa reconstitui imaginea pe care o aveau in ochii contemporanilor oameni care au insemnat ceva in trecutul nostru. Voiam sa aflu cum au fost ei de fapt, cum au trait, daca au iubit si pe cine, daca au urat si de ce, adica tot ceea ce exprima, pe monumentele funerare din Bellu, liniuta minuscula dintre anul nasterii si cel al mortii. Au iesit la iveala ingemanari curioase sau induiosatoare de fapte mari si gesturi meschine, inteligenta sclipitoare si naivitate incredibila, sinceritate brutala si ipocrizie. Personajele care au ramas in istorie nu au nicio legatura cu sfintii zugraviti in bisericile pe care le-au ctitorit. - Cristiana Trica

Evoluția Bucureștiului în timpul regimului comunist prezintă multe aspecte, Capitala fiind un model al dezvoltării orașului comunist începând cu aspectul economico-industrial, social-cultural, arhitectural și organizatoric până la aspectul demografic, urmare a aplicării politicilor economice.

Bucureștiul își va păstra statutul de vârf de lance al industriei românești, regimul comunist folosind infrastructura existenta pentru a dezvolta, în special, industria grea, constructoare de mașini, conform principiului economiei staliniste.

Naționalizarea mijloacelor de producție va permite Partidului Comunist sa preia controlul total al economiei si sa direcționeze astfel investițiile si producția. Pentru că Bucureștiului era un centru industrial important a suferit un proces de creștere a numărului unităților de acest tip ca urmare a infrastructurii existente, iar politica economică a comuniștilor s-a materializat prin implementarea, mai întâi, a planurilor de stat anuale și apoi a celor de lungă durată, planurile cincinale, după modelul economiei sovietice.

A urmat comasarea întreprinderilor mici care aveau același profil în întreprinderi industriale mai mari, apoi apariția de noi ramuri și subramuri, în multe dintre acestea, Bucureștiului situându-se pe primul loc pe țară. În cele peste patru decenii în care România a fost condusă de partidul Comunist, Capitala a cunoscut schimbări profunde, în special în zona industrială, aflată inițial de-a lungul șoselei periferice, pentru ca ulterior să se dezvolte marile platforme industriale.

Nu este o carte de urbanism sau de arhitectură. Dar urbanismul și arhitectura sunt, totuși, cercetate în ipostaza lor de vehicule privilegiate ale regimului comunist: modul în care orașul și construcțiile sale – dar și arterele de circulație, parcurile, monumentele de for public, platformele industriale și celelalte componente – se articulează și înlocuiesc relicvele trecutului văzut ca stânjenitor. Arhitectura și urbanismul dau seama despre regimul politic și de avangarda sa, ideologia, până acolo încât autorul vede direct construcții ideologice, nu doar reflexe ale acesteia. - Augustin Ioan

Cartea de față este prima dintr-o serie care le prezintă adolescenților și tinerilor de azi, într-o manieră riguroasă dar accesibilă, subiecte esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăiesc. „E una dintre convingerile mele cele mai puternice: acea generație care va ajunge prima să înțeleagă ce s-a întâmplat atunci cu noi, cu o întreagă societate infantilizată cu traiul, vreme de 45 de ani, sub un regim comunist și obligată brusc să se maturizeze peste noapte, va fi și generația care va reuși să răscumpere frustrările părinților și bunicilor ei, să le dea un sens, să le transforme, în sfârșit, într-o nouă civilizație românească, una funcțională, de succes. Poate este chiar generația voastră. Până atunci însă, sensul istoriei rămâne ascuns în poveștile noastre, iar aflarea lui depinde de onestitatea cu care le transmitem mai departe.” Alina Pavelescu

Protestul social în perioadele modernă și contemporană s-a exprimat în forme diverse: răscoale, revoluții, greve, manifestații stradale, războaie de gherilă, subsumabile, în datele lor specifice, conceptului generic de revoltă, de contestare publică deschisă a sistemului social-politic existent.

Toate acestea au avut cauze materiale, după cum au angajat totodată așteptări, speranțe, eventual proiecte și programe, au provocat reacții de solidaritate sau de adversitate, au comportat, altfel spus, un imaginar, un ansamblu de reprezentări pro și contra, exprimat deopotrivă în documente formale, cu autori cunoscuți, și în fenomene difuze, de masă, cum au fost zvonurile și practicile rituale.

În atare calitate de latură volițional-afectivă a mișcărilor respective, imaginarul este dătător de sens, pune cauzalitatea materială a protestului social în perspectiva emoțiilor și a percepțiilor pe care le-au resimțit în practica vieții cotidiene oamenii epocii, cu dorințele și anxietățile lor, manifestate nu numai în legătură cu marile decizii publice, dar și în relațiile concrete ale existenței de proximitate.

De altfel, cauzele materiale se regăsesc cel mai bine în act în măsura în care sunt transpuse și traduse în cuvinte și gesturi, intenționalitatea și eficiența unui demers subiectiv reflectând motivațiile sale obiective.

Cartea care vede acum lumina tiparului reunește o seamă de articole și studii ale lui Eduard Andrei și Laurențiu Vlad dedicate participării României la Expoziția Universală de la New York (1939-1940), unele publicate de-a lungul timpului în varii reviste științifice și volume colective, altele, inedite ori doar schițate în diferite alte texte tipărite.

Acestea au fost grupate în funcție de autori și de domeniul lor de interes, astfel că s-au conturat două perspective, una a istoricului care combină studiile culturale, mentalitățile, respectiv analiza pozitivă, clasică a trecutului și a identităților naționale, alta a istoricului de artă, a specialistului în arte vizuale, care, fiecare cu mijloacele proprii, caută să deslușească detaliile imaginarului identitar.

De aceea demersul a fost gândit ca unul comun, precum o scenă în care se regăsesc două istorii complementare, diferite în analize, mijloace sau proceduri metodologice ori teoretice, dar care abordează, în linii mari, același material documentar, același teren de studiu, fiind conturate formal, fiecare în parte, în cinci capitole distincte. Este, așadar, un demers unitar prin complementaritatea celor două secțiuni, dar și o culegere de studii, în care fiecare text și-a păstrat individualitatea.

Sigur că autorii au fost mai degrabă tentați să precizeze că volumul de față are ca obiectiv principal cercetarea imaginilor identitare ale României în cadrul Expoziției Universale de la New York (1939-1940). Însă prin detaliile artistice, diplomatice, economice și politice dezvăluite, apare ca o evidență că face parte și dintr-o istorie a relațiilor româno-americane de la finele anilor 1930, dar și dintr-una a artelor românești în călătoriile lor dincolo de Atlantic.

Această carte își propune să reconstituie istoria miliară a perioadei dintre abandonarea provinciei Dacia și retragerea ultimelor elemente ale puterii militare romano-bizantine de pe frontiera dunăreană, în al doilea deceniu al secolului al VII-lea.

Prin Dacia înțelegem tot spațiul mărginit de Tisa, Dunăre și Nistru, care înainte de cucerirea romană a fost populat de triburile denumite convențional de istoricii moderni „geto-daci”. Retragerea armatei și a administrației romane a eliminat frontiera dintre teritoriul care fusese ocupat și cel rămas în afara provinciei, și, de aceea, istoria acestui spațiu trebuie tratată în ansamblul său, pentru perioada care a urma.

Istoria militară a Daciei post-romane a fost de fapt o parte a istoriei contactelor romano-barbare la Dunărea de Jos, în care într-o primă etapă actorii au fost Imperiul Roman târziu, goții, sarmații, diferitele grupuri de daci încă neromanizați, precum și populația daco-romană rămasă pe teritoriul fostei provincii.

Ulterior, locul primilor barbari a fost luat de huni, gepizi, bulgari, slavi și avari, în timp ce populația daco-romană devenea tot mai izolată de lumea romană din care se desprinsese. Abandonarea provinciilor de frontieră va desăvârși această izolare.

Era firesc ca la împlinirea a 80 de ani de la 23 august 1944 să se publice mai multe cărți și studii dedicate acestui important eveniment din istoria României, a celui de-al Doilea Război Mondial și evoluției geostrategice a Europei.

Volumul de față se înscrie pe linia unei abordări noi, bazate pe documente de arhivă scoase la lumină în ultimii ani și pe valorificarea altor surse, pe o viziune largă privind ansamblul vieții internaționale – în primul rând mutațiile survenite în echilibrul de putere –, precum și pe realizarea unor noi conexiuni între evenimentele militare, politice și diplomatice pe fondul cărora a avut loc „schimbarea de direcție” a României la 23 august 1944.

Este bine cunoscut faptul că, de-a lungul celor opt decenii, 23 august a fost puternic politizat, ajungându-se ca principalii actori să fie margi­na­li­zați și chiar arestați (trei dintre ei – Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu murind în închisoare), iar în prim-plan au fost pro­pul­sate persoane care atunci au avut un rol marginal, sau chiar niciunul.

Volumul de față – coordonat de istoricii Dan Cătănuș, Vasile Buga şi Mihai Burcea – cuprinde 17 studii, cu o tematică largă, prin care se pro­mo­­vează o nouă viziune, întemeiată pe documente și pe o reflecție profundă, specifică oamenilor de știință, asupra a ceea ce a reprezentat 23 august 1944.

Toate acestea constituie un ARGUMENT pentru a prezenta acest volum, dar și pentru a-mi permite unele considerații personale, fiind unul dintre puținii istorici în viață care au parcurs cei 80 de ani de după 23 august 1944.

Lucrarea editată de dr. Florian Banu, cercetător la CNSAS, unul din cei mai serioşi istorici care s-au afirmat în ultimul deceniu prin studiile şi volumele publicate pe subiecte legate de istoria contemporană a României – aici fiind inclusă o excelentă teză de doctorat trecută sub condu-cerea profesorului Dumitru Şandru la Institutul de Istorie „AD Xenopol” din Iaşi, urmată de numeroase contribuţii de ţinută – acoperă o perioadă recentă, respectiv deceniul care a prefaţat Revoluţia Română.

Recomandăm cu toată căldura şi seriozitatea acest volum, iar motivele sunt multiple. În primul rând, trebuie să subliniem importanţa subiectului şi faptul că lucrarea va fi primită cu căldură atât de specialişti, cât şi de către marele public, interesant de subiecte legate de trecutul apropiat. Apoi, trebuie să luăm în considerare documentele în sine, care acoperă intervalul 26 februarie 1980 – 19 decembrie 1989, un număr de 141 de note şi informări ale Securităţii, în zdrobitoare majoritate inedite, aflate acum în custodia CNSAS. - Prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru

Prin identificarea, interpretarea şi punerea în circuitul ştiinţific a unor documente semnificative create de Departamentul Securităţii Statului, instituţie fundamentală a defunctului regim comunist, cu privire la stările de spirit a diverse categorii sociale şi a stării reale din economia românească a anilor ’80, istoricul Florian Banu a pus, prin lucrarea de faţă, la dispoziţia cercetării istorice o categorie de izvoare foarte importantă pentru reconstituirea epocii.

Cele 141 de documente incluse în volum acoperă paliere diverse ale societăţii româneşti, de la situaţia şi atitudinile tineretului sau lipsurile din comerţul cu produse de bază, până la deficienţele de sistem ale economiei de comandă şi atitudinea represivă a regimului faţă de cele mai timide sau inofensive forme de contestare a ideologiei oficiale. Prin selecţia oferită, editorul permite o reconstituire fidelă a atmosferei de tensiune continuă, de nemulţumire constantă a populaţiei, concretizată în decembrie 1989 într-o izbucnire socială de o intensitate şi amploare care a măturat pur şi simplu un regim ce părea imuabil. - Prof. univ. dr. Sorin Radu

Procesul de integrare europeană, implicațiile sale și modul în care ne modelează viața ca indivizi și opțiunile ca societate, nu poate fi înțeles în afara cadrului său istoric.

Integrarea europeană privită ca fenomen al zilelor noastre, raportată la provocările cotidiene și analizată în plan economic, juridic sau instituțional, nu ne permite să înțelegem implicațiile și natura acestui fenomen. Doar o analiză istorică, privind deci fenomenul în geneza și trecutul său, ne poate clarifica mai bine implicațiile sale, modul în care a ajuns în acest punct, lecțiile învățate pe parcurs și traseul postbelic al societății europene.

Această lucrare își propune să reconstituie istoria integrării europene în context politic, analizând conjunctura politică internă și internațională în care a demarat și s-a derulat acest proces, urmărind procesul de decizie și factorii care au acționat asupra acestuia la nivelul fiecărui actor implicat, identificând scopurile și interesele urmărite de fiecare participant și modul în care acestea au fost reconciliate de-a lungul mai multor decenii.

Lucrarea urmărește totodată și poziția Statelor Unite în privința integrării europene, întreaga dinamică a relațiilor americano-vest-europene, dar și impactul războiului rece asupra procesului de integrare europeană.

Număr coordonat de Lucian Vasile, Constantin Vasilescu și Florin S. Soare

„«Timpul poate deveni, cum se întâmplă în mare măsură azi, o putere religioasă», scria Ernst Jünger în 1954. Conștientizat, cântărit și temut numai de mintea umană, el îmbracă astfel haina metafizică pe care posibilitățile noastre limitate i-o împrumută. Gândind în prezent la ororile istoriei, ne putem întreba însă: ce ne amăgește în trecerea timpului? Este iluzia că nu a fost, că nu s-a petrecut aidoma, că așa ceva nu este posibil. La aceasta contribuie uneori depărtarea de rău și tihna timpului «normal», cu o singură certitudine: acum a trecut. Poate fi și naivitatea candidă a unor noi generații până în clipa când este risipită brusc de o nenorocire istorică de proporții. La vremea lui, comunismul a fost o astfel de nenorocire care ne amenință acum prin uitare. Distanțarea temporală face loc nostalgiilor, iar acestea hrănesc miturile. Așa se transformă o epocă tragică într-un interval istoric oarecare, cu «bunele și relele» lui.” (Constantin Vasilescu)

Majoritatea însemnărilor lui Corneliu Coposu din acest jurnal ascuns de Securitate timp de peste patru decenii gravitează în jurul unui singur astru: Iuliu Maniu. Consemnează mişcările diurne ale Prezidentelui, întâlnirile sale cu toate personalităţile politice importante, cu diplomaţii străini acreditaţi în România, strategia sa de a scoate ţara din alianţa cu Germania lui Hitler şi a o trece de partea aliaţilor, acţiunile secrete riscante întreprinse în acest scop, actul de la 23 August şi, în final, încercările disperate ale bătrânului luptător de a-i convinge pe diplomaţii englezi şi americani şi pe guvernele lor să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic.

Influența exercitată de Imperiul Rus asupra Moldovei și Țării Românești, în perioada 1812–1834.

Unul dintre obiectivele politicii externe a Rusiei de la începutul secolului al XIX-lea a fost transformarea Moldovei și a Țării Românești, din vasali otomani, în zonă-tampon controlabilă și în rampă de lansare pentru viitoarele operații militare împotriva Constantinopolului. Rusia și Țările Române descrie interesele divergente și cooperarea complicată dintre oficialitățile ruse și elitele celor două Principate între 1812 și 1834, o perioadă-cheie pentru Țările Române.

Printr-o cercetare meticuloasă a planurilor și a memorandumurilor alcătuite de administratorii ruși și de elita românească, Victor Taki prezintă modul în care clasa conducătoare a celor două Principate s-a folosit de rivalitatea ruso-otomană pentru a-și păstra și a-și extinde autonomia tradițională. Izvorâte din interacțiunea cu reprezentanții țarului, reformele instituționale cuprinzătoare au consolidat statalitatea teritorială în zona Dunării de Jos, oferind cadrul pentru realizarea viitorului stat național român.

Deși politica rusă a avut la bază interesul propriu și o bună parte a societății românești manifesta o rusofobie vădită, această perioadă tulbure a contribuit, totuși, într-un mod semnificativ la apariția României moderne, câteva decenii mai târziu.

În istoria sistemului penitenciar românesc Aiudul și-a câștigat o tristă faimă, din cauza regimului carceral (foame, frig, izolare), a ratei ridicate a mortalității, a numărului mare de deținuți, precum și a fenomenului reeducării târzii (1959–1964). La începutul anilor 1950, la Pitești și Gherla, reeducarea fusese aplicată cu metode de o violență extremă. În schimb, la Aiud, autoritățile au recurs la soluții mult mai sofisticate. Pentru a înfrânge rezistența celor închiși, Securitatea a utilizat resurse semnificative, sub aspect uman, instituțional și ideologic, înființându-se chiar și o unitate specială, Grupul Operativ Aiud, condusă de colonelul Gheorghe Crăciun.

Dragoș Ursu analizează activitatea ofițerilor și gardienilor responsabili de reeducare (cadrul instituțional, resursele umane, strategiile și instrumentele operative, munca informatorilor), descrie viața cotidiană a celor închiși (condițiile de detenție, dezbaterile culturale, proiecțiile politice ori căutările spirituale) și prezintă rezultatele acestui fenomen unic atât din perspectiva torționarilor, cât și din punctul de vedere al deținuților care au refuzat reeducarea sau au avut o atitudine rezervată până la sfârșitul detenției. Autorul creionează poziția față de reeducare a unor personalități culturale (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Pandrea), lideri legionari (Ion Dumitrescu-Bor­șa, Radu Mironovici, Nicolae Petraș­cu, Nistor Chioreanu), slujitori ai altarelor (Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Bartolomeu Anania, Ioan Iovan) sau figuri cunoscute ale memoriei carcerale (Demostene Andronescu, Ioan Ianolide, Tache Rodas).

Orient Express, primul tren care făcea legătura între Europa și poarta de intrare în Orient, întruchiparea tuturor dorințelor și fanteziilor asociate cu acesta, a înregistrat un succes imediat.

Cunoscut în scurt timp drept „regele trenurilor, trenul regilor”, a devenit o legendă în timpul propriei existențe. La 30 de ani de la ultima sa călătorie, Orient Express deschide arhive inedite și porțile atelierelor de restaurare, unde vagoanele istorice, martore ale acestei povești mitice, sunt readuse la viață…

„În octombrie 1883, cursa de Orient Express a sosit la București prin Sinaia și valea Prahovei, iar cu acest prilej a fost inaugurat castelul Peleș. Călătorii au vizitat palatul la 7 octombrie 1883, ajungând la București în aceeași zi, la orele 21 (trenul plecase de la Paris în urmă cu trei zile).

Apoi au fost invitați de oficialitățile române la Hotel Hugues (situat pe locul Grand Hotel Continental de astăzi), pentru o seară de banchet și o noapte de găzduire pe Calea Victoriei.” Adrian Majuru

„Bine ați venit într-o frumoasă călătorie fără de sfârșit!” Sir Kenneth Branagh

„Au trecut 20 de ani de la prima ediție a acestei cărți, apărută în 2004, timp în care au fost publicate cel puțin alte douăzeci de volume (ori chiar mai multe) care au luat în vizor evenimentele din decembrie 1989, cu toate interpretările multiple și nuanțate asupra revoluției. Am consultat majoritatea acestor noi lucrări, pentru a oferi cititorului, mai întâi la ediția a II-a, iar acum la ediția a III-a, revăzută și adăugită, o sinteză și o panoramă mai cuprinzătoare asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci.
La finalul volumului există o cronologie concisă a anului 1989, pe plan intern, astfel încât cititorul să beneficieze și de o schiță istorică, psihologică, politică și socială a anului respectiv, pentru a putea înțelege sensul și locul evenimentelor din decembrie 1989 în România. Acest lucru este necesar, întrucât evenimentele din decembrie 1989, indiferent cum le catalogăm și din ce unghi le privim, sunt încă parțial absconse, nesoluționate întru totul. Tocmai de aceea consider că această sinteză istoriografică pe care o conține volumul de față este încă utilă și necesară. Procesele în care au fost inculpați diferiți lideri (din Armată, Securitate, Miliție, USLA și din alte formațiuni de acest tip; ori din politică) nu au lămurit decât într-o anumită măsură ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Unii vinovați au fost pedepsiți cu ani de închisoare, alții au fost eliberați destul de repede după condamnarea lor, iar alții (deși dovediți ca vinovați) au scăpat de orice fel de pedeapsă. În această direcție de actualitate este și faptul că, la 14 iunie 2024, Dosarul „Revoluției” – în care fostul președinte Ion Iliescu, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu și fostul șef al Aviației Militare Iosif Rus, au fost acuzați de crime împotriva umanității – a fost retrimis de Înalta Curte de Casație și Justiție către Parchetul Militar pentru a fi refăcut rechizitoriul.
Sper ca acest volum să fie un ghid orientativ și lămuritor pentru toți cei care încă doresc să cunoască istoria recentă a României și felul violent în care a avut loc trecerea de la comunism la postcomunism.”

Ruxandra Cesereanu