Istorie & Politologie

„Povești de viață din comunism. Represiune și cotidian” de Claudia‑Florentina Dobre este un volum de interviuri care pune față în față nostalgia de azi după comunism cu experiențele reale ale celor care au trăit sub dictatura ceaușistă. Plecând de la sondaje recente, care arată că mulți români cred că „se trăia mai bine” înainte de 1989, autoarea lasă cifrele deoparte și caută răspunsuri în mărturiile directe ale oamenilor.

Cartea adună 21 de povești de viață – femei și bărbați, de vârste și profesii diferite, din mediul urban și rural: intelectuali, muncitori, țărani. Fiecare poveste arată alt chip al comunismului: dosare care blochează accesul la educație, frica de Securitate, lipsurile zilnice, dar și prietenii puternice, solidaritate, mici gesturi de rezistență, spații de libertate interioară sau familială. Interviurile, realizate între 2015 și 2025 și însoțite de fotografii din arhive personale, conturează o lume „gri”, plină de constrângeri, dar și de încercări de a trăi demn „printre rânduri”.

Prin comentariile și concluziile sale, autoarea arată cum memoria comunismului este astăzi fragmentată: între amintirea lipsurilor și a fricii și nostalgia pentru siguranța locului de muncă sau pentru aparenta „grijă a statului”. Volumul nu idealizează, dar nici nu demonizează simplist: oferă o imagine nuanțată, din perspectiva celor care au simțit regimul pe pielea lor.

Această carte este o invitație directă la cunoașterea istoriei recente, a anilor în care România a fost sub dictatura ceaușistă. Citind aceste mărturii, înțelegem mai bine ce a însemnat lipsa de libertate, cum arată un regim care controlează viața de zi cu zi și cum se nasc miturile și nostalgiile de după. A citi astfel de povești nu înseamnă doar a afla „cum a fost”, ci și a ne vaccina împotriva repetării greșelilor trecutului: fără o minimă cunoaștere a comunismului românesc, suntem mai vulnerabili la promisiuni simple, la populism și la tentația „omului providențial”.

De aceea, acest volum merită citit de oricine vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în anii comunismului și de ce memoria lor contează pentru România de azi și de mâine.

”Caracterizat drept mesianism politic, utopie totalitară, întruchipare a mitologiei milenariste, comunismul a reprezentat şi o „societate a anti-disciplinei” prin modalităţile prin care cetăţenii şi-au asumat, interpretat şi bricolat postulatele oficiale şi prin tacticile folosite pentru a conturna strategiile puterii. Povestirile de viaţă cotidiană ne oferă indicii despre aceste tactici folosite de cei mulți pentru a-și trăi viața dincolo de constrângerile societății de supraveghere.

Volumul acesta de interviuri își propune să dea voce unor persoane care au trecut prin comunism, alese aleatoriu, de vârste diferite, provenind din medii sociale diverse, cu experiențe de viața extraordinare sau comune multor cetățeni ai României comuniste. Sunt 21 de femei și bărbați, intelectuali, muncitori, țărani, care au depus mărturie despre viața lor și a celorlalți în epoca comunistă. Interviurile stau mărturie interiorizării trecutului personal și public, al intruziunii politicului în viața privată, precum și al tacticilor folosite de indivizi pentru a supraviețui unui regim totalitar.” Claudia-Florentina Dobre

Claudia-Florentina Dobre este doctor habilitat în istorie și cercetător științific III la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”. Domenii de cercetare: istoria și memoria comunismului, memoria persecuțiilor politice, viața cotidiană în perioada comunistă, muzee și memoriale, deportările din perioada stalinistă. Publicații recente: Historia y Memoria en Rumania Postcomunista, Bogota, Editorial Aula De Humanidades, 2024; Fostele deținute politic și Securitatea. Studiu de caz, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2023.

„Toţi oamenii tineri sunt la fel”, spunea Stalin, „deci ce rost are să scrii... despre tânărul Stalin?”. Şi totuşi, se înşela: el fusese întotdeauna altfel. Tinereţea sa a fost dramatică, aventuroasă şi ieşită din comun, cu siguranţă mai tumultuoasă decât a lui Lenin sau Troţki. Simon Sebag Montefiore spune povestea fascinantă a unui băiat carismatic şi periculos şi a carierei lui de revoluţionar, bandit, poet romantic, viitor preot, soţ şi amant pasional şi politician nemilos, care avea să creeze imperiul sovietic după chipul şi asemănarea lui. Rezultatul mai multor ani de cercetări ale arhivelor de la Moscova şi din Georgia,Tânărul Stalin dezvăluie secretele vieţii politice şi personale a viitorului conducător al Uniunii Sovietice şi a apropiaţilor săi.

„Excelent documentat... Portretul lui Stalin care se conturează în aceste pagini este mai cuprinzător, mai plin de culoare, mai terifiant şi mai convingător decât oricare dintre cele schiţate până acum.” (Orlando Figes, The New York Review of Books)

Continuarea îndrăgitei autobiografii a unui puști din perioada comunistă După boala prin care a trecut, Dani este acum și mai protejat de cei din familie. Mofturos de mic, bunicile se dau peste cap să-i pregătească mâncăruri care mai de care, în speranța c-o să se atingă de ele. La grădiniță tot singur e, dar măcar îl are pe Cosmin la bloc, iar în vacanțe, unde e liber să alerge și să se joace după pofta inimii, lui Dani îi este mult mai ușor să lege prietenii.

„Lecția pământului în cultura română trimite la timpuri mitologice. Pe atunci, nu se puteau imagina viața în afara pământului și pământul în afara vieții. De aceea, oamenii datorau un respect sacru față de pământ, pe care-l adorau aidoma apei, focului și aerului. Românii nu au făcut excepție de la această viziune, adorând pământul ca pe-o zeitate, cinstindu-l și, mai presus de toate, lucrându-l cu grijă, ca să producă hrană, să ofere adăpost și să ocrotească viața.” Academicianul Ioan-Aurel Pop ne oferă, în prezentul volum, o minuțioasă analiză a locului deținut de pământ – și de proprietatea asupra pământului – în epoca medievală românească, însă cu dese trimiteri și la realitățile europene ale perioadei. Iar preocupările sale nu se limitează la aspectele economice, sociale sau juridice, ci le vizează și pe cele legate de identitatea națională, plasate în acest context. Așa că, în mod firesc, nu uită să compare mereu situațiile existente, într-o privință sau alta, în Moldova, Muntenia și Transilvania. Poate și pentru că e de acord cu ideea de unitate formulată de Nicolae Iorga: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos de Țară Românească”. Presărată ici și colo cu amintirile autorului (care nu este totuși „pe deplin împăcat cu un asemenea procedeu”) și având în unele locuri „un iz polemic, uneori abia perceptibil, alteori subliniat direct”, Pământul și Țara în Evul Mediu românesc constituie, în mod cert, o lucrare aparte.

Cuprins:

• Pământul în secolul al XIII-lea în interiorul și în afara arcului Carpaților
• Din ce era formată o moșie?
• Pământul, stăpânii și supușii în Țara Românească și Moldova în Evul Mediu
• Moștenirea pământului de către femei
• Legăturile dintre oameni și rostul lor; numele de Țara Românească în Evul Mediu
• Concluzii: sentimentul pământului la români

O carte esențială pentru înțelegerea unei perioade întunecate a istoriei, "Eu sunt B-14849: Povestea băiatului de 13 ani care a supraviețuit lagărului de la Auschwitz", de Octavian Fülöp, apărută la editura Omnium, este o mărturie cutremurătoare și profund personală. Nu este o simplă relatare a ororilor Holocaustului, ci o incursiune în psihicul unui copil forțat să își piardă inocența într-unul dintre cele mai terifiante locuri create vreodată de om.

Székely Ervin s-a născut la Salonta în 19 august 1957. A terminat Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai în 1981. A lucrat în calitate de consilier juridic la Salonta, a fost ziarist la săptămânalul Ifjúmunkás şi la cîteva alte publicaţii. În perioada 1992-2004 a fost deputat în Parlamentul României, după care a devenit secretar de stat la Ministerul Sănătăţii. În prezent este realizator în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune.
A publicat şapte volume: Magyarázom a rendszerváltást (Explicaţii asupra schimbării – eseuri) Bucureşti, Editura Maiko 2000; Az Andropov-terv (Planul Andropov – eseuri) Bucureşti, Editura Maiko 2003; A műember (Omul artificial – roman) Bucureşti, Editura Maiko 2009; A feljelentés (Denunţul – roman) Oradea, Editura Könyvmester 2011; Bársonyszék és aszfalt – Oradea, Editura Riport 2014. Această carte a apărut în traducere românească la Bucureşti, Editura Curtea Veche în 2016 sub titlul Jilţ şi caldarâm; Egy asszimiláns feljegyzései – Bucureşti Editura Curtea Veche 2017. Această carte a apărut concomitent în traducere românească tot la Editura Curtea Veche în 2017 sub titlul Cum am devenit român; Szerelmes szakácskönyv szingliknek – Oradea, Editura Ratio et Revelatio 2018. Această carte a apărut în traducere românească tot la Editura Ratio et Revelatio în 2019 sub titlul Carte de bucate şi de dragoste. Tot la Ratio et Revelatio au mai apărut: Dragostea, Securitatea și neuroxotina (2024), Szerelem, Szeku, idegméreg (2024), Cum am devenit român. Însemnările unui asimila(n)t (2024).

Ne aflăm, în prezent, într-o fază de evoluţii istorice dramatice. Se doreşte unitatea Europei însă concomitent se întăreşte convingerea că acest obiectiv nu poate fi exclusiv o problemă de politică şi de economie, ci necesită şi un fundament spiritual şi cultural. Întrebarea este deci: cum ar putea deveni ea realitate, având în vedere diversitatea naţională a Europei. Nu puţini refuză această diversitate şi consideră conştiinţa naţională depăşită și chiar responsabilă de catastrofele politice care s-au abătut asupra Europei.
Înţeleasă corect, națiunea se dovedeşte însă a fi un fenomen antropologic, coloana portantă indispensabilă a procesului de naştere a statului modern şi implică necesitatea interacţiunii fecunde a tuturor naţiunilor, toleranţa reciprocă. Astfel, ceea ce în prezent este de multe ori repudiat se dovedeşte a fi inevitabil iar inevitabilul demn de năzuit. Filosofia politică actuală ignoră cu desăvârşire toate aceste aspecte.

Ce este, de fapt, o naţiune?
Ce poate să mai însemne pentru individ?
Este ea doar o iluzie vagă sau este accesibilă unei analize ştiinţifice exacte?
Ce rol poate juca ea într-o viitoare Europă unită?

Kurt Hübner demonstrează că soluţionarea tuturor acestor probleme decisive în bătălia pentru naţiune şi Europa este posibilă numai dacă vom cerceta tradiţiile cultural-istorice şi filosofice ale Europei. Pe această bază se ajunge la noi şi surprinzătoare constatări care pot încuraja o conştiinţă naţională lucidă şi pot servi la orientarea politicii practice în viitor.

Acesta e manualul pe care Tony Blair și l-ar fi dorit când a devenit premier. El a deprins arta guvernării conducând Regatul Unit timp de un deceniu, perioadă în care a descoperit – apucând uneori căi anevoioase – că există principii fundamentale ale guvernării eficiente, aplicabile în orice stat. Acum, Tony Blair le pune la dispoziție liderilor aspiranți și celor care își doresc să înțeleagă mai bine mecanismele guvernării tocmai această cunoaștere pe care a dobândit-o. „Arta de a conduce“ e un ghid practic bazat pe propriile experiențe la cel mai înalt nivel politic, dar și pe lecțiile învățate de la alți lideri de pe tot globul, care au colaborat cu institutul său.

Cum construiești un guvern eficient și cum recrutezi oamenii potriviți? Cum stabilești prioritățile și cum gestionezi crizele? Cum reduci birocrația și cum atragi investiții pentru reformarea sectoarelor vitale, precum educația sau sănătatea? Cum asiguri securitatea cetățenilor într-o lume instabilă? Cum valorifici revoluția tehnologică a secolului XXI? Organizată în scurte capitole, cartea răspunde la întrebările-cheie pe care trebuie să și le pună orice lider responsabil.

„Un volum bine documentat, inteligent și captivant [...], cel mai util ghid practic existent în materie de politică.“ Financial Times

„E o carte din care orice (viitor) lider, din politică sau din alt domeniu, are ceva de învățat. E directă și plină de sfaturi utile pe care oamenii s-ar putea să le asculte cu atenție, de vreme ce vin din partea cuiva care chiar le-a văzut pe toate.“ Irish Independent

Cu 62 de ilustrații alb-negru și color Nu doar că băutura și bețiile au constituit o constantă a omenirii încă de la începuturile istoriei, în Egiptul ori Sumerul de acum mai bine de 5.000 de ani, ci la fel de vechi sunt și tot soiul de întreceri ori jocuri mai mult sau mai puțin elaborate la care s-au dedat chefliii, născocite din plăcere, din amuzament, ca parte a unor ritualuri, pentru a impresiona sau chiar pentru a pedepsi. În Cele mai faimoase jocuri de băut din istorie, Elliot Martyn ne poartă într-un tur ghidat din Grecia antică și întrecerile între petrecăreți de la faimoasele sale simpozioane la duelurile de înjurături ale scandinavilor medievali și jocurile bahice din cârciumile ilicite ale Americii prohibiției. O carte savuroasă, plină de detalii fascinante și anecdote istorice — dar și de învățăminte.

Se spune că Occidentul s-a construit pe ideile și valorile Greciei și Romei antice, care au dispărut din Europa în Evul Mediu și au fost redescoperite în Renaștere. Dar dacă acest lucru nu este adevărat? Într-o lucrare îndrăzneață și magistrală, de o întindere impresionantă, Josephine Quinn susține că adevărata istorie a Occidentului este mult mai vastă decât ne-ar putea face să credem paradigma consacrată. O mare parte din istoria noastră comună s-a pierdut, ocultată de conceptul – dezvoltat în epoca victoriană – „civilizațiilor“ separate. Trecând de la Epoca Bronzului la epoca explorărilor, cartea Occidentul. Istoria unei civilizații de 4 000 de ani dezvăluie o nouă narațiune ce acoperă milenii de întâlniri și schimburi globale care au construit ceea ce astăzi numim Occident, pe măsură ce societățile s-au întâlnit, s-au împletit și, uneori, s-au îndepărtat.

În anul 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat, punând astfel capăt șirului de secole în care Rusia s-a aflat sub conducere țaristă. Odată cu preluarea puterii de către Vladimir Ilici Lenin, cea mai întinsă țară din lume a intrat într-o altă epocă.

În volumul de față, Martin Malia, unul dintre cei mai importanți specialiști în istoria Rusiei, explică fenomenul sovietic și circumstanțele care au permis instalarea acestui regim.

Lideri politici precum Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev și Gorbaciov sunt doar câteva dintre personajele istorice a căror influență este analizată în acest magnum opus.

Tragedia sovietică reprezintă o cuprinzătoare cronică a evoluției comunismului sovietic de-a lungul a 74 de ani, de la originile sistemului până la sfârșitul său, culminând cu prăbușirea URSS; o
lucrare completă despre o eră controversată a omenirii.

Demascarea rețelei care l-a ascuns pe cel supranumit „Îngerul morții”, infamul doctor nazist care a scăpat de justiție timp de mai bine de trei decenii.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Josef Mengele s-a ascuns în America de Sud timp de 34 de ani, fiind căutat de serviciile secrete israeliene și de cei porniți pe urmele naziștilor.

Adăpostit în Brazilia jumătate din această perioadă, Mengele și-a creat acolo propriul paradis cu ajutorul unui mic grup de europeni expatriați, unde putea vorbi în germană cu noii prieteni, își putea păstra convingerile și putea fi cu un pas înaintea vânătorii globale de criminali de război naziști, evitând să răspundă pentru nelegiuirile sale.

Bazată pe amplele cercetări ale experimentatei jurnaliste Betina Anton, precum și pe interviuri revelatoare, scrisori și fotografii elocvente, Bârlogul lui Mengele constituie o narațiune plină de suspans, marcată nu numai de acțiunile oribile ale doctorului german, ci și de motivațiile care împing o comunitate să protejeze un om malefic.

„Betina Anton a scris cartea supremă despre Josef Mengele, monstrul nazist de la Auschwitz, și despre comunitatea nevăzută de simpatizanți, cei care l-au ascuns de justiție pe «Îngerul morții» timp de trei decenii.” - JAMES LONGO, autorul cărții Hitler and the Habsburgs

Cartea reunește cele mai importante discursuri ale lui Donald Trump, oferind cititorului o perspectivă directă asupra modului în care președinte Statelor Unite își concepe rolul în lume și relația cu propriul popor.

Un număr dens ce cuprinde atât texte dedicate Anului Iuliu Hossu și celor 100 de ani de la nașterea lui Hans Bergel, cât și articole care alternează în rubricile noastre deja consacrate: Arheologia victimelor de război, Tineri în temnițele comuniste sau Memoria în prezent. Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Alexandru Țipoia (1914-1993).

Take Ionescu avea o memorie excepţională, precum şi capacitatea să „citească” omul din faţa sa, să vorbească sau să tacă într-o discuţie. Portretele sale sunt vii, colorate, aproape ca un film care rulează în faţa cititorului. Bine regizat, fiecare cadru evidenţiază interesul Germaniei şi Austro-Ungariei de a declanşa un război prin care să domine, în principal, Balcanii. Inteligenţa conservatorului-democrat face ca interlocutorii să spună şi ceea ce nu ar fi trebuit să le iasă din gură, alteori le oferă el însuşi răspunsuri care să tempereze elanul belicos sau să menţină încrederea în cauza României. În concluzie, un politician patriot, plin de calităţi, vizionar şi luptător acerb pentru România întregită. - Alin SPÂNU

Este firesc ca românii să învețe, mai întâi, istoria lor, pentru a prețui celelalte popoare și valorile acestora. Numai iubindu-ți patria, poți iubi și patriile altora, respectând omul de pretutindeni și umanitatea în general. După 1989, mulți au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în înțelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia (ura față de străini) și i-au învățat pe tineri că este rușinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși. – IOAN-AUREL POP

Cartea lui Bogdan‑George Rădulescu este produsul unui remarcabil efort de sistematizare a unui material documentar și bibliografic impresionant. Ea nu se mulțumește să reafirme axiomatic faptul că „ideile au consecințe“, ci caută să demonstreze (într‑o cheie jungiană) că miturile fondatoare, subconștientul colectiv, mecanismele de propagandă și hipnoza ideologiilor statale rigide, incapabile să se adapteze flexibil la dinamica evenimentelor internaționale, reprezintă un soi de „profeție auto‑împlinită“, în numele căreia deciziile iraționale, abuzurile și crimele la scară masivă, ca și confuzia dintre elita politică și lumea interlopă își acordă imaginare alibiuri morale.

Viciul e luat drept virtute patriotică. Minciuna oficială e travestită în adevăr obligatoriu. Ipocrizia formalistă
ascunde tentația sinucigașă a saltului în abis. Panica și nesiguranța de sine sunt proiectate agresiv, sub forma unor revendicări de justiție istorică. Neuro‑agresiunea puterii asupra spiritului critic apare ca metodă de conservare a coeziunii sociale.

Revizionismul militarizat este prezentat drept elan filantropic și purificare sacrificială, tot așa cum distopia anarhistă e promovată ca nucleu al unei noi ordini mondiale. (…) Jocul cu măști ideologice practicat de Rusia ultimelor două secole – dar înrădăcinat în erori de (auto)percepție cu mult mai vechi – se apropie de un deznodământ de care nimeni nu se poate bucura, căci atât eventuala disoluție a regimului putinist, cât și reciclarea lui într‑o Rusie belicoasă și ostilă lumii libere garantează doar perpetuarea unor fracturi geopolitice unanim riscante și costisitoare.

Excelentul volum al lui Bogdan‑George Rădulescu oferă publicului educat din România genealogia mentală a acestei Russkiy Mir, prea mare pentru ea însăși și prea lipsită de înțelepciune pentru a mai reuși să exporte undeva civilizația pe care pretinde că o întruchipează. (Teodor Baconschi)

Bogdan-George Rădulescu este cercetător științific la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI). Are un doctorat în științele comunicării (Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca) și un master în studii de securitate la Coventry University, Marea Britanie. Cărți publicate: Declinul obiectivității. Mass-media în epoca fake news și post-adevăr (Editura Presa Universitară Clujeană, 2021). Studii academice: The Electronic Jihad – How Social Media are Used for Disseminating Terrorist Propaganda (Me.Dok), Cognitive Hegemony: The True Objective of Russia’s New Active Measures (Intelligence Info), From Geopolitical Darwinism to Nuclear Mysticism – A Critical Analysis of the Karaganov Doctrine (Revista de Științe Politice și Relații Internaționale). Este membru în International Studies Association (University of Connecticut) și The Association for the Study of Ethnicity and Nationalism (Londra).

Privit în ansamblu, Actul final de la Helsinki nu a fost un simplu tratat internațional, ci un proces de lungă durată prin care Europa și‑a redescoperit dimensiunea morală.

În mod paradoxal, conferința concepută pentru stabilitate a devenit punctul de plecare al schimbării. Prin afirmarea principiului responsabilității statului față de cetățean, Helsinki a introdus o nouă formă de legitimitate, bazată nu pe frică, ci pe respect.

Pentru România, această moștenire a fost ambivalentă. Pe de o parte, regimul Ceaușescu a reușit să transforme semnătura de la Helsinki într‑un instrument de propagandă, prezentându‑se ca garant al păcii și independenței naționale.

Pe de altă parte, tocmai această semnătură a oferit disidenților argumentul moral pentru a cere aplicarea propriilor angajamente. Într‑o lume dominată de tăcere, Helsinki a fost invocat nu ca armă, ci ca oglindă – un text care obliga regimul să se confrunte cu propria sa imagine.
Moștenirea Actului final s‑a dovedit durabilă. Valorile afirmate atunci – libertatea, demnitatea, responsabilitatea – au devenit repere ale reconstrucției democratice după 1989.

Într‑un sens mai larg, Helsinki a contribuit la redefinirea Europei ca spațiu al responsabilității morale, în care securitatea și libertatea nu pot fi concepute separat. Pentru România, el a fost nu atât o cauză directă a schimbării, cât un catalizator tăcut al conștiinței care a făcut schimbarea posibilă.
În istoria secolului XX, puține documente diplomatice au avut o posteritate atât de neașteptată. Actul final de la Helsinki a demonstrat că ideile, odată afirmate și asumate public, pot avea consecințe care depășesc granițele instituțiilor.

El a transformat politica într‑un act de memorie morală și a făcut din drepturile omului nu doar un limbaj al protestului, ci o fundație a Europei contemporane. În felul acesta, Helsinki nu aparține doar trecutului diplomatic al Războiului Rece, ci și istoriei vii a libertății europene.
Astăzi, privit retrospectiv, Actul final de la Helsinki apare ca o lecție despre felul în care un text diplomatic poate deveni o armă morală. El a demonstrat că marile transformări istorice nu se produc doar prin forță, ci și prin idei care capătă viață în conștiințele individuale.

În România, Helsinki a fost, mai întâi, un ecou – un text semnat de putere și înțeles de cei fără putere. Dar, în timp, acel ecou a devenit o voce colectivă, iar după 1989, o memorie fondatoare. - Florin Abraham

„Departe de a epuiza multitudinea de subiecte ce pot fi circumscrise tematicii ample pe care volumul de față o propune, articolele ce compun acest număr aniversar al Anuarului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc oferă o perspectivă unitară și relevantă asupra transformărilor pe care orașul avea să le experimenteze în contextul proiectelor modernizatoare promovate de regimul comunist. Așa cum fiecare dintre articolele din acest volum o relevă, dirijismul politic a căutat să ocupe în permanență un rol central și determinant în cadrul proceselor de transformare urbană. La fel de adevărat este și că această tendință a fost mereu atenuată de diverși factori, într‑un proces ce dădea naștere la tensiuni și necesita inevitabil un dialog, ce sfârșea într‑o negociere. Dezvoltarea urbană a devenit astfel un proces sinuos, inconsecvent din punct de vedere politic și ideologic și inegal din perspectivă geografică.” (Ștefan Bosomitu, Cristian Dumitrescu)

Pentru mine, Castelul Peleș a fost mereu un loc din povești. Încă de la vârsta de cinci ani am auzit de la Regele Mihai povestiri despre acest castel ridicat în inima Carpaților. Mi-era greu să-mi imaginez cum ar putea arăta cu adevărat. Poveștile lui păreau uneori desprinse din basme, pentru că un loc cu atâta frumusețe, rafinament și căldură părea imposibil să existe în realitate. (...) Pe lângă valoarea artistică și arhitecturală, Castelul Peleș are și o semnificație culturală deosebită: inaugurarea sa a marcat intrare României într-o nouă epocă de deschidere spre Europa, iar domeniul a devenit locul unde s-au desfășurat evenimente politice și culturale majore. - Nicolae al României

Dintre toate castelele și palatele regale, Castelul Peleș rămâne nu doar cel mai frumos edificiu, dar și prima reședință pe care regele Carol I a construit‑o în România. Castelul este în întregime creația primului rege al României, care a decis să‑și construiască o reședință demnă de rangul unui principe german din familia de Hohenzollern. Așezat la poalele masivului Piatra‑Arsă, lângă apa Peleșului, într‑un loc sălbatic, dar pitoresc, castelul va fi reședința favorită a regelui Carol I, care va supraveghea atent toate lucrările de construcție până în 1914. - Narcis Dorin Ion

În 1912, acest album s-a aflat printre darurile de nuntă ale Regelui Carol I pentru o mireasă din familia Rațiu. Păstrat cu grijă și cu respect, albumul a fost dăruit din nou, peste mai bine de un secol, lui Nicolae și Alinei-Maria ai României, la căsătoria lor, în 30 septembrie 2018. Tinerii miri și-au dorit să împărtășească darul, în lumina dorinței Regelui Carol I și a urmașilor săi de a face Castelul Peleș accesibil tuturor românilor. - Silvia Colfescu

Nu prea mai este la îndemână să vorbești despre comunism astăzi. Este un subiect greu, dureros, cu atât mai dureros cu cât nenorocirile pe care le-a provocat continuă să se manifeste și astăzi, fără să dea semne că s-ar sfârși curând. (...)

Fotografiile și poveștile din această carte sunt confesiunea mea în imagini despre realitatea comunistă, contrazicând statisticile „glorioase” fabricate de guvernanții acelor vremuri.

Fotografiile au statutul eternității, rămân dovada veșnică a acelei apocalipse trăite împreună cu nația mea condamnată la suferință. (...)

De cele mai multe ori, călăii au ajuns la rândul lor victimele sistemului. Neîncrederea duce la aberații în relațiile dintre oameni și în relațiile dintre societate și individ. Mulți elogiatori ai regimului au ajuns să fugă în exil și mulți guvernatori, lideri sau torționari au ajuns ei înșiși în închisori. (...)

Cartea se vrea o mărturie a decăderii rasei umane, a abrutizării ei. Sistemul comunist, propovăduind imoralitate, a avut darul de a distruge relațiile dintre oameni oriunde s-a înfiripat.

În mijlocul unui popor creștin, comunismul a împrăștiat ura împotriva aproapelui, mergând până în sânul familiei. - Autorul

O carte fantastică, de citit pe nerăsuflate, dedicată gangsterilor din Bucureștiul anului 1945, scrisă de istoricul Alexandru Armă.

„Fără a epuiza subiectul, această carte vă oferă o altă imagine despre ceea ce s-a întâmplat în București în 1945. Dacă nu ratați această călătorie în timp, o să înțelegeți cum a fost. Iar presa ne introduce, cel mai bine, în atmosfera sumbră a acelui an. (...) Dedic această carte bunicului meu, Florea Ghiurcă, veteran de război, care a fost omorât de un consătean din comuna Jilava, la 14 septembrie 1956. Nu a făcut decât să aplaneze un conflict pornit între criminal și primarul comunei, dar a fost înjunghiat de cel pe care încercase să-l oprească în a comite un gest necugetat. S-a stins din viață, în drum spre spital. Avea numai 38 de ani.” - Autorul

"Așa cum precizează autorul, «delicvența a devenit, dintr-un fenomen periferic, unul aproape de masă». În mod firesc, Bucureștiul a atras cei mai mulți infractori, încurajați și de faptul că Poliția, prin măsurile Comisiei aliate (sovietice) de control, avea tot mai puține mijloace de a lupta cu infracționalitatea. (...) Parcurgând lucrarea, am fost surprins nu doar de nivelul de violență de care erau capabili infractorii anului 1945, dar și de imaginația debordantă de care dădeau dovadă, multe dintre metodele de operare fiind complet ieșite din comun. (...) Bande și polițiști, infractori și comisari, oameni de la marginea societății și victime inocente, cartea lui Alexandru Armă este o frescă a Bucureștiului din anul 1945. (...) Interesant și fascinant, în egală măsură." - Dr. Manuel Stănescu, Istoric

"O carte care trebuie citită de polițiștii de azi, dar și de cei de mâine! Cartea este o adevărată radiografie… a infracționalității din Bucureștiul postbelic, mai exact a anului 1945. Și dacă tot am folosit termenul «radiografie», toată lumea știe că, după ce tehnicianul îți face radiografia, vine specialistul cu… «interpretarea». În cazul acestei cărți, excelent documentată, presa vremii face în mare parte radiografia, iar autorul/specialistul interpretează ceea ce s-a consemnat. Rezultă o diagnosticare extrem de obiectivă, atât din punct de vedere criminologic, cât și sociologic. (...) 1945, an în care polițiștii acelei etape sociale au fost nevoiți și ei să se adapteze condițiilor vremii. Existau epurări din Poliție pe criterii politice, existau inconveniente tehnice (lipsa mijloacelor de comunicare rapidă), existau scurgeri de informații, nu se puteau face decât foarte greu corelări între faptele din țară și cele din Capitală și multe altele. Și cu toate astea ei prindeau infractorii!. Și încă ceva: de multe ori, polițiștii aveau impresia că sunt actori într-un film absurd, tragic-comic. Ceva care semăna cu zicala «cinci încarcă, trei descarcă». Ei îi prindeau pe infractori (hoți, escroci, tâlhari sau chiar criminali), aceștia erau băgați în arest, dar reușeau extrem de repede să evadeze sau primeau pedepse ridicol de mici." - Col. (r.) Dan Antonescu, criminolog, fost șef al Serviciului Omoruri din cadrul Poliției Capitalei

Prin această lucrare de referință, istoricul român Elinor Danusia POPESCU umple o lacună istoriografică. Studiile tradiționale au privilegiat analiza diplomaților dintr-o perspectivă clausewitziană, ignorând adesea serviciile consulare – în esență comerciale. Și totuși, instituția consulară rămâne cea mai veche formă de reprezentare a unei țări în străinătate.

Doamna POPESCU ne oferă o istorie documentată a României interbelice, concentrându-se pe relațiile consulare cu marile puteri occidentale: Franța, Regatul Unit, Italia și Germania – două țări victorioase, una care evocă o victorie mutilată și una învinsă; foști aliați sau, dimpotrivă, foști dușmani ale căror grații au trebuit recâștigate.

În acest studiu parțial prosopografic, mica poveste se intersectează cu marea poveste: urmărim parcursurile consulilor, moștenitori ai unor dinastii sau „simpli” indivizi (dar aleși din înalta societate a țărilor gazdă) care își asumă acest rol nobil pentru prima dată.

Pe măsură ce pericolele de la sfârșitul anilor 1930 se înmulțeau, iar fascismul, antisemitismul și nazismul prindeau o înrădăcinare durabilă în Europa, majoritatea acestor consuli au fost aruncați, iar unii zdrobiți, în tulburările care erau cu mult peste controlul lor.

Rigoarea cercetărilor arhivistice, claritatea analizei și entuziasmul autoarei pentru a spune povestea sunt incontestabile. Este un volum esențial pentru cercetători, studenți și toți cei interesați de diplomație și istorie internațională – o contribuție solidă la înțelegerea interbelicului românesc. - Christophe GOBERT Inspector de Academie – inspector pedagogic regional de istorie-geografie, Franța

O lucrare solidă şi remarcabilă ce devine parte din canonul de specialitate ȋn materie. - Ioan Stanomir

Într-o lume dominată de conflicte, alianțe nesigure și transformări tehnologice rapide, „Noua (super)dezordine mondială” explorează complexitatea și imprevizibilitatea actualei epoci geopolitice.

Cercetătorul și lectorul universitar Șerban Filip Cioculescu analizează în detaliu evoluțiile din Eurasia, ascensiunea Chinei, politicile unilaterale ale SUA, neo-imperialismul rusesc, pe scurt, rivalitățile dintre superputeri și impactul acestora asupra securității globale.

Cartea evidențiază tendințele, scenariile de viitor și posibilitatea reapariției conflictelor militare de amploare, punând în lumină implicațiile acțiunilor statelor și ale actorilor non-statali.

O analiză esențială pentru oricine dorește să înțeleagă și să anticipeze dinamica unei lumi în continuă schimbare.

Călătorie prin Bucureștiul de ieri este mai mult decât un album de fotografii.

Este o frescă vizuală și memorială a unei epoci în care orașul a fost reconfigurat deopotrivă de ideologie și de urbanismul impus. Imaginile reunite aici sunt cărți poștale ilustrate, un mijloc de comunicare banal la prima vedere, dar transformat de regimul comunist într-un instrument de propagandă redutabil.

Clădirile nou construite, marile bulevarde, infrastructura nouă erau prezentate în culori vii, compoziții echilibrate și unghiuri studiate pentru a da impresia unui oraș al viitorului, al progresului, al omului nou.

Dar în spatele acestor imagini se ascund, așa cum dezvăluie mărturiile care le însoțesc, drame individuale, spaime colective, exproprieri, demolări și dezrădăcinări.

Amintirile incluse în volum – interviuri cu locuitori ai cartierelor dispărute, arhitecți, martori ai transformării capitalei – dau profunzime unei colecții care, altminteri, risca să rămână o simplă arhivă vizuală.

Aflăm cum au trăit oamenii în Uranus, cum arăta Crângașiul înainte de distrugerea lui, ce a însemnat cutremurul din 1977 pentru oraș și cum a fost edificat noul Centru Civic, pe ruinele unor comunități întregi.

Aceste ilustrate sunt paradoxale: propagandistice în esența lor, ele devin azi mărturii, pentru că arată, indirect, ce s-a pierdut.

Ele confirmă o realitate dublă – voința regimului de a construi o capitală „modernă”, monumentală, modelată de ambiții totalitare, dar, mai ales, dispariția unui țesut urban viu, organic, care păstra istoria orașului vechi. - Cătălin D. Constantin

"Și, totuși…reiterez faptul că în Declarația Guvernului României de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova din 27 august 1991 se preciza că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român” astfel încât, în pofida accelerării parcursului de integrare europeană al Republicii Moldova, rămâne speranța că, totuși, într-o zi, Parlamentul celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova, va vota unirea cu România. Rămâne pentru eternitate, o întrebare fără răspuns, născută din declarația din 20 august 2011 a fostului președinte al României, Ion Iliescu, respectiv ce s-ar fi întâmplat dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, pe 27 August 1991, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența, dar și dorința de unire cu România?! Ar fi respins România un asemenea gest?! Categoric, nu!" - Constantin Corneanu

„Dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, atunci, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența dar și dorința de unire cu România, România n-ar fi respins un asemenea gest.” - Ion ILIESCU, Președintele României (1990 – 1996, 2001 – 2004), Declarație la Radio Vocea Basarabiei (20 august 2011)

„Cred că este foarte important pentru noi să decidem dacă respectăm Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova sau dacă ne menținem unele idei privind Moldova, Basarabia, drept o provincie românească ce trebuie preluată printr-o uniune imediată. După părerea mea, este extrem de important să discutăm foarte deschis aceste lucruri, pentru a înțelege că o astfel de cale, în momentul de față, este utopică și contraproductivă. Ea nu ține seama de voința exprimată în Republica Moldova și, deși are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracție emoțională firească, ea nu ar face decât să ducă la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova și România din punct de vedere cultural și din punct de vedere economic, ceea ce ar însemna o imposibilitate a dezvoltării identității naționale și culturale pe această parte a Prutului.” - Adrian NĂSTASE, Ministrul Afacerilor Externe al României (1990 – 1992), Declarație la Chișinău (24 martie 1991)

Cunoașterea comună este necesară pentru coordonare, pentru a face alegeri arbitrare, însă complementare, precum a conduce pe partea dreaptă, pentru folosirea bancnotelor de hârtie și susținerea unui lider politic sau pentru aderarea la o mișcare politică.

De asemenea, este necesară pentru coordonarea socială: totul, de la a te prezenta la o întâlnire în locul și la timpul convenite, până la a vorbi aceeași limbă sau a forma relații durabile de prietenie, iubire sau autoritate.

Oamenii posedă un al șaselea simț pentru cunoașterea comună, pe care o creăm folosind semnale precum râsul, lacrimile, îmbujorarea, contactul vizual și vorbirea grosolană.

Însă oamenii fac și mari eforturi să evite cunoașterea comună – să se asigure că, și dacă toți știu ceva, nu pot să știe că toți ceilalți știu că ei știu.

Și astfel dobândim ritualuri precum ipocrizia benignă, mituiri și amenințări voalate, aluzii sexuale și prefăcătoria de a nu vedea elefantul din încăpere.

Pinker ne arată cum poate logica ascunsă a cunoașterii comune să explice multe dintre enigmele vieții: bule și crahuri financiare, revoluții iscate din senin, pozele și prefăcătoriile diplomației, erupția în social media a gloatelor denigratoare și apariția în mediile academice a mișcării cancel culture, stânjeneala primei întâlniri amoroase.

Artiștii și umoriștii au exploatat cu sârg intrigile cunoașterii comune, iar Pinker folosește din abundență romanele, glumele, desenele animate, filmele și dialogurile din serialele de comedie create de aceștia ca să scoată la lumină tragediile și comediile din viața socială.

Total captivantă în explicarea paradoxurilor comportamentului omenesc, Când toată lumea știe că toată lumea știe ne ajută să înțelegem modalitățile în care fiecare dintre noi încercăm să pătrundem în mințile celorlalți, precum și armoniile, ipocriziile și indignările ce rezultă de aici.

O lucrare pătrunzătoare, care explică modul în care gândim despre gândurile celorlalți despre gândurile celorlalți, la infinit.

Pare imposibil, dar Steven Pinker arată că facem asta tot timpul. Această conștientizare, pe care o percepem ca pe ceva public sau „în afara noastră”, se numește cunoaștere comună și are un impact spectaculos asupra vieții noastre sociale, politice și economice.

Steven Pinker este Johnstone Professor of Psychology la Harvard University. Cercetările sale privind limbajul și cogniția au fost premiate de National Academy of Sciences, Royal Institution of Great Britain, American Psychological Association și Cognitive Neuroscience Society.

A primit și o serie de distincții academice, opt doctorate onorifice și numeroase premii pentru cele unsprezece cărți scrise, printre care Îngerii mai buni ai naturii noastre și Raționalitatea. I s-a decernat titlul de Humanist of the Year și a fost inclus pe listele „The World's Top 100 Public Intellectuals” a revistei Foreign Policy și „The 100 Most Influential People in the World Today” a revistei Time.

În prezent prezidează colectivul de cercetători care elaborează The American Heritage Dictionary și scrie frecvent pentru The New York Times, Time și The New Republic.

În anul 1813, țarul Alexandru I-a invitat coloniști germani să se stabilească la Marea Neagră. Pe parcursul a cinci-șase generații, originari preponderent din Prusia și Germania de Sud-Vest, imigranții au creat o comunitate prosperă. Fiind o minoritate mică într-o diversitate etnică și religioasă pestriță, ei au trăit în bună vecinătate cu moldovenii, rușii, ucrainenii, bulgarii, evreii și cu alte grupuri. În 1918 Basarabia a revenit României. Repatrierea germanilor din toamna anului 1940 a marcat sfârșitul istoriei lor de 125 de ani de colonizare. Cartea descrie originea și forma de colonizare a Basarabiei cu germani, cultura lor rurală marcată de autonomia locală și etica protestantă, dar și conviețuirea cu alte naționalități. Autoarea încheie cu observații din Basarabia de astăzi, divizată, din anul 1991, între Republica Moldova și Ucraina. „M-a emoționat să văd parcursul vieții germanilor din Basarabia […] prezentat într-un mod atât de clar, empatic și, în același timp, atât de plăcut de obiectiv.” (Horst Köhler, fost președinte al Germaniei)

Cu o prefaţã de Vladimir Tismãneanu

Pornind cu precădere de la documentele de arhivă emise de autori­tă­ţile ideologice care au supervizat instituţiile culturale şi de artă şi unităţile de învăţământ, autorul surprinde dinamica vieţii intelectuale şi artistice în primul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu, mai ales în relaţie cu strategiile puterii în domeniul cultural-ideologic. Rând pe rând, sunt analizate controversele în jurul înfiinţării Muzeului Naţional de Istorie, instrumentalizarea mişcării artistice de amatori care a prece­dat fenomenul „Cântarea României“, lumea teatrului şi a literaturii, precum şi sistemul educaţional.

„Cartea lui Cristian Vasile este ultima dintr-o serie de volume care îşi propun să investigheze relaţia dintre puterea totalitară, propa­gandă şi cultură. Sobră, precisă, erudită, contribuţia de faţă reconstituie pri­mul interval al epocii Nicolae Ceauşescu. Sunt încadrate, în paginile sale, biografii, instituţii, traiectorii intelectuale. Situată la confluenţa istoriei şi a ştiinţei politice, analiza lui Cristian Vasile devine un reper canonic al studiilor dedicate comunismului românesc.“ — IOAN STANOMIR

„Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remar­ca­bile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. Cristian Vasile a furnizat deja istoriografiei române un triptic esenţial pentru cunoaşterea mecanismelor cenzorial-ideologice de con­trol şi modelare ale domeniului literar şi artistic. Graţie autorului, ştim cum a funcţionat aparatul cultural ideologic comunist în România, care au fost resorturile sale psihologice şi sociologice, cum a fost orga­nizat câmpul simbolic al dominaţiei totalitare, atât în versiunea ei originară, de o duritate colosală, cât şi în cele ulterioare, cu ale lor iluzii, abdicări, compromisuri şi speranţe eşuate.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Acest important volum din seria «Oxford History of Modern Europe» este o lectură obligatorie pentru specialiştii şi studenţii preocupaţi de istoria României şi a Europei de Est, dar şi pentru publicul larg. Nici o altă lucrare nu acoperă domeniul cu o asemenea competenţă, limpezime şi cuprindere intelectuală. Orice specialist în istoria modernă a României va trebui să pornească de acum încolo de la viziunea lui Hitchins.“ (The Historian)

Lipsa cărţilor de istorie adevărată a României, mai exact a cărţilor în care adevărul istoric să nu fi fost ocolit sau distorsionat pentru a se conforma ideologiei comuniste, a făcut ca substanţialul volum al lui Keith Hitchins despre afirmarea naţiunii române moderne să fie foarte bine primit de publicul românesc încă din 1997, cînd a apărut prima ediţie în limba română. De atunci, România. 1866–1947 a devenit o lucrare clasică. Studiul lui Keith Hitchins le oferă românilor o perspectivă exterioară în sensul bun al cuvîntului – adică nepărtinitoare, realistă şi integrativă – asupra istoriei lor naţionale. În ochii specialistului american, constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa. Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sunt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.