Istorie & Politologie

Pandemia COVID-19 a adus cu sine o suită de efecte secundare, inclusiv un interes sporit pentru istoria epidemiilor și a efectelor pe care le-au produs în istorie. Atunci când oamenii sunt confuzi în privința prezentului și nesiguri în anticiparea viitorului, ei tind să se întoarcă spre trecut, să caute în experiența vremurilor de altă dată răspunsuri la întrebările și angoasele care-i macină. Pentru istoricii care sunt astfel puși sub reflectorul atenției publice, relația cu timpul prezent, cu preocupările societății contemporane, poate să fie adeseori dificilă. Prinși între tentația de a răspunde spontan la provocările cotidiene, ca orice persoană vizată de actualitatea zilei și reflexul de a plasa dilemele și incertitudinile pe un mai amplu tablou temporal, comparându-le cu experiențe trecute, istoricii au adeseori o perspectivă particulară asupra crizelor momentului. De aici rezultă și demersul de față, născut din dorința unui grup de istorici de la Universitatea din București de a-și conforta contemporanii, stresați de rigorile distanțării sociale, cu privirea relativ obiectivă pe care distanța în timp față de fenomene asemănătoare o poate favoriza. Nu este sigur că descoperirea (sau redescoperirea) faptului că pandemii majore, precum Marea Ciumă sau Gripa Spaniolă, au avut un bilanț mult mai grav decât cel al maladiei COVID-19 e o sursă de consolare, dar poate fi de ajutor în înțelegerea situației în care ne aflăm, cu pericolele, soluțiile și posibilele sale urmări.
…
Consecințele imediate și cele mai evidente ale unei mari epidemii sunt cele demografice, uneori atât de grave încât pot schimba economia și procesele sociale într-o civilizație. Fie că este vorba despre Marea Ciumă, fie că discută despre unificarea microbiană a lumii stimulată de colonizarea Americilor, Ecaterina Lung aduce discuția foarte aproape de fenomenul globalizării și de consecințele acestuia în istoria universală. O lume globalizată, este o lume în care epicentrul unei epidemii nu este niciodată suficient de departe. Analiza consecințelor acestui fenomen conduce în cele din urmă la o concluzie: urmările unei pandemii pot fi grave, pot fi traumatizante, însă nu sunt niciodată exclusiv negative și, mai ales, sunt evacuate și depășite mult mai repede decât ne-am aștepta. Aproape toate cazurile studiate converg spre această constatare, fie că este vorba despre soarta Imperiului Roman, a Europei medievale sau a societății secolului XX. Rămâne de văzut dacă această concluzie va fi confirmată în cazul pandemiei actuale. Din păcate, oricât de mult ne-am dori, cunoașterea trecutului nu permite predicții exacte cu privire la viitor. Pentru cei care au curaj, așa cum ne îndeamnă Andrei Alexandrescu să avem, istoria poate să aducă încredere în capacitatea de regenerare a societății umane.
Daniela Zaharia

Democrația și mai cu seamă liberalismul nu sunt astăzi valorizate mai bine decât erau la începutul anilor 1990, când se credea că nu există niciun alt model alternativ pentru societățile în tranziție. Valul de democratizare care a urmat prăbușirii regimurilor comuniste a fost urmat de un val de democratizare și de consolidarea unor regimuri autoritare. Astăzi teme precum democrație, stat de drept sau drepturile omului nu mai sunt recunoscute ca având o valoare universală, pe de o parte se încearcă relativizarea lor, iar unele regimuri politice pretind chiar că sunt democrații care pot funcționa și fără modelul liberal care stă la baza acestor valori. Pe de altă parte, aceste teme se află în continuare în dezbaterea publică, iar argumentele celor care doresc afirmarea lor la nivel național, fără vreo concesie, abatere sau aproximare, sunt atent construite. Democrația, statul de drept, drepturile omului fac obiectul dezbaterilor publice, iar însăși existența acestor dezbateri (acolo unde sunt permise) este o dovadă a faptului că singurul sistem care poate asigura libera exprimare simultană a ideilor pro și contra este cel democratic.
Aceste teme, dacă nu ar exista sau nu ar fi dezbătute, ar da naștere unei lipse de orizont, unui întuneric în care nu am distinge cine sunt adversarii democrației. Tezele și antitezele pe marginea lor asigură sinteza, ieșirea din întuneric. O singură dezbatere sau un șir de dezbateri izolate nu pot genera un astfel de rezultat. Acesta este motivul pentru care am intitulat această carte „O lumină în întuneric”. Nu putem pretinde a face lumină în locul unde aceasta lipsește cu desăvârșire, dar cel puțin un far poate fi aprins pentru a-i călăuzi pe cei doritori să înțeleagă de ce democrația, mai ales în varianta liberală, are multiple avantaje și tocmai din această cauză beneficiază de contestări atât de diverse.
Cartea grupează mai multe articole scrise și publicate în perioada august 2017 – martie 2020. Toate aceste contribuții gravitează în jurul câtorva teme: democrația și pericolul populismului, statul de drept, minoritățile naționale, drepturile omului, religia în spațiul public, guvernanța europeană, sistemele politice naționale, relațiile internaționale. De multe ori, cel care studiază politica cu instrumente științifice este obligat să coboare în arenă, să aplice unele modele explicative unor situații a căror succesiune este extrem de rapidă și pare a nu avea nicio logică. Explicațiile oferite în această carte, însumate, ajută la înțelegerea unei realități care pare din ce în ce mai greu de înțeles. În realitate, conceptele-cheie sunt finite, iar diversitatea situațiilor generează doar câteva opțiuni de interpretare care ajută la conturarea unui model explicativ coerent. Democrația nu a dispărut, dimpotrivă, eșecul regimurilor non-democratice de a oferi soluții pentru prolemele cetățenilor este din ce în ce mai evident. Modelul democrației liberale a rămas de actualitate și nu există un alt model alternativ care să ofere garanții pentru manifestarea liberă a nevoilor tuturor celor care alcătuiesc o societate pe deplin dezirabilă – deopotrivă deschisă modernității și adaptată tradițiilor.
Radu Carp

Dang Thuy Tram nu a fost  scriitoare, ci doctoriță. Jurnalul ei descrie imaginea unei tinere plină de viață, cultă şi sensibilă, care, însă, cu fiecare zi a devenit tot mai hotărâtă în rezistența ei conștientă la violența și barbaria războiului. Zi de zi, ea a trăit distrugerea adusă de bombardamente, a simțit lipsa de materiale de primă necesitate în munca ei și absența unei vieți personale. A scris în mod firesc despre ce se întâmpla în jurul ei, însemnând, din nefericire, realități neînchipuit de aprige și de sângeroase. Iată ce a scris Dang Thuy Tram la 20.10.1969: „Totuși, Jurnalul acesta nu este numai oglinda vieții mele personale. În paginile sale am descris toate aspectele vieții și noianul de dureri ale oamenilor oțeliți pe fâșia aceasta de pământ din sudul Vietnamului”.

Ea însăși a lăsat imaginea unui patriot adevărat, a unui luptător curajos, hotărât, fără echivocuri, fără nici cel mai nevinovat compromis, care nu acceptă să cedeze  sub niciun preț în fața acțiunilor barbare, demonstrând puterea dăruirii până la sacrificiul de sine. A lucrat în infirmerii, în multe locuri, și a fost supusă celor mai felurite traume: iubirea pierdută, compatrioți răniți, prieteni uciși sub bombardamente. Războiul este prezentat prin gândirea și simțirea unui om simplu, ale unui medic civil care se afla prins în încleștare din dorința de a alina suferințele concetățenilor săi, ale unei fete care și‑a trăit anii frumoși în mijlocul unor evenimente sângeroase.

Dorin Popescu este un exuberant al geopoliticii. Un autor flamboiant, creativ și dornic să surprindă cu formule noi. Scrie luxuriant, vivace, colorat, însuflețit, revărsând asupra cititorului o abundență de figuri de stil și ornamente care dau un farmec inconfundabil articolelor sale. În spatele acestei feerii a cuvintelor, ideile sunt însă clare, puternice și lucide. Stilul baroc al scriiturii lui Dorin Popescu este rar întâlnit în analiza politicii internaționale. Energia lui entuziastă, metaforele în cascadă și vârtejul de imagini ne prind într-un iureș al lecturii pe care trebuie neapărat să o terminăm înainte de a respira.
„Dramatizarea” spectaculoasă pe care o pune în scenă Dorin Popescu în textele sale, cavalcada de imagini voit surprinzătoare, „incantațiile” și volutele în care își acoperă analizele geopolitice altminteri solide, nu fac decât să ofere cititorului plăcerea de a descoperi singur, în spatele vegetației luxuriante a articolelor care îi poartă semnătura, arhitectura robustă a unei gândiri politice riguroase și profesioniste.
Autorul acestui volum este unul dintre cei mai buni cunoscători ai spațiului est-european din analiza geopolitică românească. Dorin Popescu înțelege mult și repede, este prompt și cu putere de expresie semnificativă.
Piesele din care este compusă această carte-mozaic sunt de esență tare, rezistă probei timpului și alcătuiesc la final o imagine complexă, articulată, coerentă.

Geopolitica exuberantă a lui Dorin Popescu vă va cuceri. (Valentin Naumescu)

Ecaterina, eroina Primului Razboi Mondial, este un exemplu de daruire patriotica.

Cine a fost Ecaterina Teodoroiu ? De ce este momentul sa cautam a intelege actele sale eroice? Sa patrundem tainele eroismului ei ? Sa ascultam ritmul inimii ei si sa incercam sa dezvaluim cate ceva din profunzimea sufletului sau?

Dorim sa-i preamarim devotamentul, curajul si jertfa. Oare inca este ea pentru noi, dar mai ales pentru tinerele generatii, un model ?

Prin exemplul personal, Ecaterina Teodoroiu aducea incurajare si speranta in randul oamenilor din transee, pe care reusea sa-i uneasca in jurul unei cauze comune. A devenit celebru indemnul sau, adresat ostasilor:

" Inainte baieti, nu va lasati, sunteti cu mine !"

Cartea este rezultatul unei munci ample de cercetare si documentare de peste 5 ani si contine peste 200 de fotografii de epoca, unele dintre ele publicate in premiera. 

In cele 344 pagini ale cartii, realizate in conditii de editare si tipar premium, policromie integrala, sunt redate cele mai importante momente din scurta, dar glorioasa existenta a eroinei noastre, puse pentru o mai buna edificare in contextul Primului Razboi Mondial.

Totodata, sunt dezvaluite lucruri mai putin cunoscute despre relatia deosebita pe care Ecaterina a avut-o cu Regina Maria si familia regala.

De ce se reeditează astăzi monografia despre Ulfila a lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), apărută în 1898?

Republicarea monumentalei sinteze asupra istoriei romanilor a marelui savant si patriot Nicolae Iorga, la jumatate de secol de la prima sa editare, este menita sa inlesneasca specialistilor si publicului larg, dornic sa desluseasca tainele trecutului, cunoasterea si aprofundarea unei lucrari fundamentale a istoriografiei nationale, din ce in ce mai greu de procurat odata cu scurgerea anilor. Din uriasa productie stiintifica dedicata istoriei romanesti, lucrarea in discutie este cea mai intinsa, reprezentand totodata ultima sinteza elaborata de eminentul polihistor care infatiseaza devenirea poporului roman din cele mai vechi timpuri, pana spre sfarsitul perioadei interbelice, motiv suplimentar pentru a suscita o atentie particulara.

Cel de-al Vl-lea volum, „Monarhii“, al sintezei lui N. Iorga cuprinde perioada domniilor lui Vasile Lupu, Matei Basarab si Constantin Brancoveanu, in care factorii „permanentelor“ sunt in numar de trei: pamantul, rasa, „faurita treptat de mediul natural“ si, in fine, „ideea, ca putere abstracta, si amintirea devenita instinct“.

Cartea de față, scrisă cu toată ardoarea proprie unui temperament pasional, se prezintă ca un dublu portret: al personalității polivalente a lui Mihail Manoilescu și al soției care i-a stat nedezmințit alături în toate avatarurile unei vieți marcate de momente de apogeu, dar și de prăbușiri tragice. Autoarea nu și-a propus să scrie o biografie romanțată și, cu atât mai puțin, o cronică obiectivă a societății românești din prima jumătate a secolului XX. Multe dintre figurile politice pe care le evocă apar într-o lumină diferită de aceea în care avea să le rețină istoriografia de mai târziu. Probabil că tocmai în această perspectivă inedită rezidă interesul major al mărturiei sale. O carte care, reînviind o lume complexă, nici paradisiacă, nici infernală, sau poate și una și alta, dezminte deopotrivă opiniile zelatorilor și ale detractorilor actuali ai perioadei.

Mihai Dinu

Dar cum trebuia să arate Moscova, capitala mondială a comunismului? E semnificativă „viziunea” arhitectului acade-mician Șciusev care, în mai 1934, scria în ziarul „Izvestia”:

Dacă stăm cu spatele spre Teatrul Mare și ne uităm în direcția Kitai-gorod, în locul zidului Kitai-gorod cu scuarul anemic de lângă el și siluetele caselor mici, vedem o scară uriașă care urcă la o înălțime de șase metri spre strada Nikolskaia de azi. Chiar în fața scării, pe axa cu Teatrul Mare, se vede clădirea gigantică a Comisariatului Poporului pentru Industria Grea. Este o clădire… cu înălțimea de douăzeci și patru de etaje. Lângă ea e Piața Roșie. GUM nu mai există, e distrus. Sunt fostele prăvălii comerciale. Moscova nu are nevoie de GUM. Piața Roșie, în care se află mausoleul lui Lenin, e mult prea înghesuită, trebuie să fie lărgită pe socoteala GUM-ului pentru a da posibilitatea să treacă prin ea demonstrațiile sociale și paradele din zilele solemne din octombrie și mai…

Nu putem vorbi despre viața de zi cu zi în Uniunea Sovietică fără a vorbi despre oamenii ei, reprezentanți ai Puterii, nomenclatura, oameni de rând sau oricum le-am spune. În literatura de specialitate se folosește, când peiorativ, când cu o nuanță de simpatie și nostalgie, termenul homo sovieticus, un tip de om cu o mentalitate aparte, la jumătatea distanței dintre omul nou și oamenii obișnuiți întâlniți în alte regimuri. Svetlana Aleksievici, în cartea sa, Vremuri second-hand, consacrată tocmai acestui personaj și mai ales traumei încercate de acesta după prăbușirea Uniunii Sovietice, descrie, credem, cel mai bine despre ce este vorba:

”Comunismul a avut un plan smintit: să-l schimbe pe omul „vechi”, pe bătrânul Adam. Și i-a reușit… poate e singurul lucru care i-a reușit. Vreme de mai bine de șaptezeci de ani, în laboratoarele marxism-leninismului a fost creat un tip aparte de om, homo sovieticus. Unii îl socotesc un personaj tragic, alții îl numesc sovok. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl cunosc bine, am trăit mulți ani alături de el, umăr la umăr. El – sunt eu. El – sunt cunoștințele, prietenii, părinții mei. Vreme de câțiva ani am călătorit prin fosta Uniune Sovietică, pentru că homo sovieticus nu e numai rus, ci și bielorus, turkmen, ucrainean, kazah… Acum trăim în state diferite, vorbim limbi diferite, dar suntem inconfundabili. Ne recunoști imediat! Noi toți, oamenii din socialism, semănăm între noi și nu semănăm cu ceilalți oameni – avem propriul vocabular, propriile reprezentări despre bine și despre rău, despre eroi și martiri. Avem o relație aparte cu moartea (…). Cât poate prețui viața omului, dacă ne amintim că nu demult oamenii piereau cu milioanele? Suntem plini de ură și prejudecăți. Toți provenim din locul care a cunoscut Gulagul și un război cumplit. Colectivizarea, deschiaburirea, strămutarea populațiilor…” Svetlana Aleksievici

Prezența (și imaginea) Gulagului este indisolubil legată de cea a sistemului totalitar. Teroarea pe care se bazează menținerea la putere a imperiului și apelul la forță folosită împotriva cetățenilor săi aparent ostili, complotiști, dușmani ai poporului și mai ales ai politicilor întreprinse de stat, instituirea climatului de teamă permanentă pentru cei care au scăpat (deocamdată) din malaxorul represiunilor (și acesta era tot un procedeu eficient de a păstra masele liniștite) este o temă extrem de bogată, despre care s-a scris foarte mult. Au scris și politicienii, au scris și istoricii, au scris și victimele, cele mai puține, rămase în viață, au scris și rudele lor.
În primul volum al studiului nostru am arătat care sunt mecanismele prin care s-a menținut la putere Uniunea Sovietică, organele de stat care au dus la îndeplinire dispozițiile sinistre de pedepsire cu moartea sau de reeducare prin muncă milioane de oameni de-a lungul întregii sale existențe. Mecanisme și organe care, mai apoi, odată cu eliberarea Europei de amenințarea nazistă, au fost aduse de Fratele de la Răsărit și în țările fraților mai mici, pentru a-i ajuta să se descurce cu dușmanii locali, din experiența de decenii din Uniunea Sovietică.
Antoaneta Olteanu

Aceasta lucrare a abordat pozitia Romaniei cu privire la politicile CAER fata de Piata Comuna in primul rand ca studiu de caz pentru o mai buna intelegere a politicii externe a tarii in perioada postbelica.

Ce fac arheologii și antropologii în spatele ușilor închise, pe teren, în laborator sau în muzeu? Cum ajung osemintele celor care au murit acum mii de ani să devină obiect de studiu și cum sfârșește cineva exponat într-o colecție antropologică? Cartea de față își propune să răspundă la aceste întrebări, pornind într-o călătorie pe urmele cercetătorilor: ce întrebări găsesc ei interesante și cum vorbesc despre corpuri? Acesta nu este un text despre cunoașterea pe care oamenii de știință o dețin despre corpul uman. În schimb, el vă va provoca să porniți într-o explorare care poate părea mai puțin obișnuită la prima vedere: oamenii de știință, arheologi și antropologi, devin subiecți pe care îi vom urmări la lucru. Sociologul si filosoful francez Bruno Latour compara procesul științific cu o poveste, în care obiectul de studiu și cercetătorii, asemenea unor eroi, trec prin mai multe încercări (pașii analizei științifice), iar la final ies altfel decât au intrat în poveste. Datele științifice pe care le considerăm un fapt, date obiective, sunt în realitate rezultatul unui proces de traducere: arheologii sau antropologii decupează realitatea prin prisma propriilor „prejudecăți” academice și dau un sens materialelor pe care le studiază. La final, ei propun un anumit răspuns la întrebarea cine suntem noi ca ființe istorice. Cum variază însă acest răspuns în funcție de contextul istoric, sau de cel personal?
Studierea rămășițelor umane în particular oferă oportunitatea unică de a intra în contact cu oamenii trecutului. Arheologii le descoperă în timpul campaniilor de teren, iar antropologii le studiază în laborator. Însă, după cum au observat tot mai multe voci în ultimii ani, așa cum se desfășoară în prezent analizele și studiile axate pe oseminte umane, morții își pierd adesea identitatea și devin doar niște obiecte, asemenea oricărei alte categorii de material arheologic – ceramică, sticlă, piatră. Astfel, până să chestionăm oasele în sine, întâi ar trebui sa înțelegem ce vrem noi ca cercetători de la ele. Oare nu proiectăm asupra lor prea adesea propriile noastre perspective asupra trecutului, fără să fim conștienți de asta? Nu doar că acest lucru are implicații etice, deschizând discuții legate de valoarea unui corp uman, dar și practice, putând sa ne limiteze în cum alegem să înțelegem identitățile trecutului.

În carte, pe baza unor documente de arhivă, interviuri cu participanți la evenimente, memorii și alte surse, se vorbește despre activitatea Organizației Naționaliștilor Ucraineni, despre crearea și lupta Armatei Insurecționale Ucrainene împotriva ocupanților germani.
Se discută epurarea etnică antipoloneză, războiul dintre partizanii Armatei Insurecționale Ucrainene (în continuare UPA), ai Armia Krajowa și detașamentele de comuniști. Se acordă un spațiu amplu și activităților părții sovietice. Sunt examinate operațiunile speciale de distrugere sau capturare a conducătorilor OUN (Organizația Naționaliștilor Ucraineni) și UPA: Evghen Konovaleț, Dmitri Kliacikovski, Roman Șuhevici, Vasili Kuk, Lev Rebet și Stepan Bandera. Sunt descrise și acțiunile antipartizani ale organelor sovietice – de la controalele obișnuite în păduri până „strigoii în cămăși naționale”, înarmați, din sate. Monografia e destinată atât specialiștilor, cât și iubitorilor de istorie.

Autorul este cunoscut într-un cerc restrâns de istorici. De data aceasta a reuşit să convertească o cercetare istorică într-un captivant roman poliţist, fără să piardă şi să fără să diminueze valoarea pur ştiinţifică a lucrării
Viktor Suvorov, scriitor (Posev, nr. 2/2005)

Recomand publicului larg cartea… „Între Hitler şi Stalin. Insurgenţii ucraineni“. …Se întâmplă lucruri ciudate cu această monografie: ea dispare din rafturile librăriilor, deşi, trebuie să spun, este absolut obiectivă. Nu conţine nicio analogie între OUN sau UPA şi, respectiv, nicio analogie din partea opusă.
Dr. Kirill Aleksandrov, cercetător al colaboraţionismului (comunicare la clubul istoric „Novaia gazeta“, Moscova, 15.05.2014)

De preferat este să definim cartea ca o operă publicistică, bazată pe o temeinică cercetare ştiinţifică … Gogun subliniază pe bună dreptate că este incorect să percepem întreaga populaţie din vestul Ucrainei ca fiind formată din „ounişti occidentali“… În afara grupărilor şi mişcărilor radicale, pe teritoriul Ucrainei apusene şi în emigraţie, în anii 1920-1930, au existau şi alte partide ucrainene, care respingeau ideologia şi condamnau practica naţionaliştilor radicali… Nu fără temei cercetătorul compară frecvent ideologia şi activitatea practică a naţionaliştilor şi comuniştilor.
Dr. Stanislav Pilipenko, istoric militar (Klio, nr. 2/2015)

Stilul lui Gogun este asemanator aceluia al lui Timothy Snyder, Krisztian Ungvary sau Antony Beevor, cativa dintre reprezentatii de marca ai ultimei generatii de istorici ai celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Duncan Bare (Journal for Intelligence, Propaganda and Security Studies. Vol.10, nr. 2/2016).

Cele 37 de interviuri de istorie orală (cu 39 de intervievați) cuprinse în acest volum au fost realizate în orașul Orăștie și în localitățile rurale Aurel Vlaicu, Batiz și Romos din județul Hunedoara. Ele au fost alese dintr-un total de 49…sunt interviuri ce au stat la baza unei cercetări de istorie orală privind imaginarul colectiv , mai exact despre modul în care românii i-au perceput pe etnicii germani dintr-o zonă geografică mai amplă, constituită din comunități urbane și rurale din trei județe din partea de sud a Transilvaniei: Hunedoara, Alba și Sibiu…
Interviurile au fost transcrise fidel, păstrându-se elementele de oralitate, specifice limbii vorbite. În anumite situații regionalismele folosite de martori au fost explicate. La transcrierea unora dintre interviuri au contribuit și câțiva studenți de la Masteratul de Istorie Orală (Gela Benchea – unu, Denisa Bodeanu – unu, Marius Borzan – două, Aura Comănescu – două, Jánosi Csongor – unu, Nicoleta Moldovan – unu, Claudiu Pop – trei, Eva Vincze – unu), cărora le mulțumesc, de asemenea, pentru ajutor.
Ulterior interviurile au fost editate, operațiune ce presupune „curățarea” textului de aspectele „încâlcite” ale conversației naturale, ca suprapuneri de voci, pauze pre¬lungite, exprimări eșuate. Forma editată a interviurilor este cea care se regăsește între paginile lucrării de față.
În încheiere dorim să precizăm că, deși am ales să publicăm doar 37 din cele 47 de interviuri realizate, apreciem că toți interlocutorii și poveștile lor au fost și sunt importante. Aceste interviuri îmbină în mod fericit fragmente de istorii locale, cu relatări și istorii personale, cu elemente de etnografie, de antropologie și de lingvistică. Ele reprezintă percepții subiective asupra unei părți din cea ce a fost istoria germanilor din România, dar și asupra „Istoriei mari” a României de după 1918, putând fi extrem de utile în scrierea acestora.
Cosmin Budeancă, editor

Cele 29 de interviuri de istorie orală (cu 34 de intervievați) cuprinse în acest volum au fost realizate în orașul Sibiu și în localitățile rurale: Ațel, Cristian, Slimnic, Șelimbăr, Șura Mare și Șura Mică din județul Sibiu. Ele au fost alese dintr-un total de 36.
Nu vom insista aici pe aspectele teoretice și metodologia realizării lor, acestea fiind prezentate în volumul „Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală”. Menționăm doar că sunt interviuri ce au stat la baza unei cercetări de istorie orală privind imaginarul colectiv, mai exact despre modul în care românii i-au perceput pe etnicii germani dintr-o zonă geografică mai amplă, constituită din comunități urbane și rurale din trei județe din partea de sud a Transilvaniei: Hunedoara, Alba și Sibiu.
… Interviurile au fost transcrise fidel, păstrându-se elementele de oralitate, specifice limbii vorbite. În anumite situații regionalismele folosite de martori au fost explicate. Ulterior interviurile au fost editate, operațiune ce presupune „curățarea” textului de aspectele „încâlcite” ale conversației naturale, ca suprapuneri de voci, pauze prelungite, exprimări eșuate. Forma editată a interviurilor este cea care se regăsește între paginile lucrării de față.
Cosmin Budeancă, editor

Cele 23 de interviuri de istorie orală (cu 29 de intervievați) cuprinse în acest volum au fost realizate în orașul Sebeș și în localitățile rurale: Berghin, Câlnic, Gârbova, Mănărade, Petrești și Șona din județul Alba … sunt interviuri ce au stat la baza unei cercetări de istorie orală privind imaginarul colectiv, mai exact despre modul în care românii i-au perceput pe etnicii germani dintr-o zonă geografică mai amplă, constituită din comunități urbane și rurale din trei județe din partea de sud a Transilvaniei: Hunedoara, Alba și Sibiu.
…Interviurile au fost transcrise fidel, păstrându-se elementele de oralitate, specifice limbii vorbite. În anumite situații, regionalismele folosite de martori au fost explicate. Ulterior interviurile au fost editate, operațiune ce presupune „curățarea” textului de aspectele „încâlcite” ale conversației naturale, ca suprapuneri de voci, pauze prelungite, exprimări eșuate. Forma editată a interviurilor este cea care se regăsește între paginile lucrării de față.
Cosmin Budeancă, editor

„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.

La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)

A gândi ca un anarhist

În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor indivi­duale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”

„Războiul a pus între paranteze drumul Moldovei spre dezvoltare și avea să adâncească și mai mult decalajele dintre provinciile istorice ale României. Județele de la est de Carpați au dus greul celei de-a doua conflagrații mondiale. Doar zona București-Ploiești a fost la fel de afectată de război. Pe teritoriul Moldovei s-au dus lupte intense, iar jumătatea de la nord de Iași a fost sub ocupație sovietică mai bine de patru luni. Toate acestea au îngreunat refacerea postbelică și au întărit imaginea unei zone subdezvoltate și înapoiate. Războiul a deschis un proces lung de transformare a Moldovei, care va căpăta o altă înfățișare, plătind însă cu propria identitate”.

”Astăzi, o istorie a regimului comunist din România ar fi incompletă fără analize ale transformărilor sociale și economice suferite de societate în anii de după al Doilea Război Mondial. Prin dezvoltarea industriei grele, prin localizarea acesteia în urma unor decizii mai mult sau mai puțin arbitrare, noua putere, instaurată de jure în 1948, a produs mutații majore pe harta economică și urbană a țării. Confiscând ideea de modernizare, pe fondul unui anumit eșec înregistrat de guvernele interbelice, liderii comuniști au declanșat un proces intens de schimbări instituționale și sociale, comparat de unii istorici cu ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică în anii ’30.”

***

”Valoarea unei cercetări științifice este apreciată și după felul cum aceasta pune noi întrebări deschizând astfel noi perspective cercetării. În orice caz lucrarea istoricului Alexandru D. Aioanei schițează calea pentru viitoare studii asupra diferitelor interconectări care pot fi culturale, politice, economice, religioase, sociale și de drept. Pot fi aci luate în considerare și relațiile dintre diferite regiuni.”

Hans-Christian Maner 

Într-un stil captivant și accesibil, Debora MacKenzie, jurnalistă cu
experiență în domeniul medical, ne dezvăluie șocanta poveste despre cum
a putut apărea pandemia Covid-19, cu un accent puternic pe ceea ce
trebuie să întreprindă omenirea pentru ca așa ceva să nu se mai
întâmple.
În ultimii 30 de ani de epidemii și pandemii variate, am învățat fiecare
dintre lecțiile necesare pentru a opri atacul acestui coronavirus.
Niciuna însă nu a fost luată în seamă. Consecințele s-au reflectat în
prezenta pandemie, la o scală nemaiîntâlnită în timpurile noastre.
În paginile acestei cărți pline de autoritate, semnale de alarmă și
limpezimi de privire, aflăm istoria completă despre cum virusurile
anterioare ar fi trebuit să ne pregătească, dar și despre eșecurile dure
și continue care au pavat drumul acestei pandemii. În plus, autoarea
prezintă în detaliu pașii care vor trebui urmați pentru a
preveni apariția unui astfel de flagel în viitor.
Până în acest moment, nimeni nu a adunat laolaltă cunoștințele acumulate
despre Covid-19, cu atât mai puțin în modul amplu, informativ și
accesibil în care o face Debora MacKenzie. Era necesară și obligatorie
apariția acestui volum, și pentru prezent, dar mai ales pentru vremurile
care vor veni. Trebuie să înțelegem că, deși e prea devreme să spunem că
pandemia Covid-19 a dispărut și imprudent, deocamdată, să afirmăm că
aceasta va dispărea, nu este prea târziu pentru a analiza ce am greșit
și cum ne putem îndrepta.

Prima istorie militară completă, acoperind cei peste cincizeci de ani de
existență a celebrei și infamei armate personale a lui Hitler – Waffen-
SS –, este oferită cititorilor de Adrian Gilbert, istoric important, cu
numeroase premii obținute și apreciat autor de bestselleruri.
Waffen-SS s-a constituit în una dintre cele mai temute organizații de
luptă din secolul XX. Formată inițial ca o gardă de protecție pentru
Adolf Hitler, aceasta a devenit aripa militară a SS, sub conducerea lui
Heinrich Himmler, și un element-cheie al statului nazist, cu cei aproape
900 000 de bărbați care s-au înscris în rândurile sale.
Waffen-SS a jucat un rol crucial în promovarea scopurilor celui de-al
treilea Reich. Pe parcursul scurtei sale istorii, diviziile militare de
elită ale Waffen-SS au dobândit o reputație de excelență, dar faimoasele
succese de pe câmpurile de luptă au fost acompaniate,
în toate împrejurările, de numeroase atrocități și infamii la
adresa soldaților și civililor din teritoriile ocupate.
Cartea Waffen-SS: Armata lui Hitler în război a lui Adrian Gilbert
reprezintă o istorie militară definitivă, completă a Waffen-SS și a
personalităților care au condus-o pe front sau în afara acestuia.
Himmler, Sepp Dietrich, Otto Skorzeny și mulți alții s-au ocupat atât de
instruirea armată a acestor formațiuni de elită, cât și de perspectiva
ideologico-politică din care priveau ei lumea. În același timp,
descoperim o adevărată cronică a tuturor campaniilor și luptelor la care
Waffen-SS a participat, dobândind faimă și respect inclusiv din partea
adversarilor.

O nouă și uimitoare istorie a schimbărilor demografice surprinzătoare și a migrațiilor ăn masă care au făcut și au desfăcut națiuni, continente și imperii. Demografia este cheia pentru înţelegerea lumii în care trăim. Extinderea Imperiului Britanic, transformarea Statelor Unite în superputere mondială, evoluţia Germaniei Naziste, a Japoniei Imperiale şi a Rusiei Sovietice nu pot fi explicate fără a înţelege rolul esenţial al populaţiei.

Morland descrie pe larg procesul — început odată cu revoluția industrială — prin care populația a devenit o forță supremă a istoriei, esenţială pentru a înţelege Primăvara Arabă, ascensiunea fulminantă a Chinei, votul britanicilor pentru Brexit şi pe al americanilor pentru Donald Trump.

"Marele talent al lui Morland este capacitatea de a face legătura dintre factorii demografici şi evoluţiile politice, militare şi culturale ale lumii. Valul uman este o carte plină de intuiţii profunde, scrisă într-un stil limpede, accesibil oricui." - The Times

„Morland demonstrează că politica unui stat este determinată de mărimea populaţiei sale, de structura pe vârste şi de nivelul de trai. Dacă o ţară are o populaţie tânără şi în creştere rapidă, vecinilor le va fi teamă de ea, iar dacă are o rată a natalităţii în scădere, economia sa va intra în declin. Valul uman este o excelentă demonstraţie a legăturii dintre demografie şi politică." - Evening Standard

„O carte extrem de bine documentată, utilă tuturor celor interesaţi de geopolitică, economie internaţională şi demografie." - Kirkus Reviews

„O perspectivă edificatoare asupra trecutului şi viitorului populaţiei umane." - Booklist

Dr. Paul Morland este cercetător asociat la Universitatea din Londra, în cadrul Colegiului Birkbeck, fiind o autoritate în domeniul demografiei. S-a format la Universitatea Oxford și a obținut un doctorat la Universitatea din Londra. Vorbitor fluent de franceză, Paul Morland are dublă cetățenie, britanică și germană. Este căsătorit, are trei copii și îi place să facă excursii în Pirinei.

Devenit rapid bestseller, Stalin. Curtea țarului roșu a fost inclus de revista The Guardian în lista celor mai bune cărți din 2003 și a fost desemnat Cartea de istorie a anului 2003 în cadrul British Book Awards.

Cine era băiatul gruzin care a ajuns să conducă imperiul vechilor țari? Cine juca pentru el rolul lui Göring, Himmler și Goebbels? Cum trăiau familiile celor mai puternici oameni din Uniunea Sovietică? Pornind de la surse de multe ori inedite, Simon Sebag Montefiore descrie viața la „curtea imperială” sovietică, unde liderul se distrează jucînd jocul mortal al puterii, iar printre femei și copii se amestecă zilnic asasini și fanatici. Stalin și apropiații săi acordă imense privilegii prietenilor, mănîncă și beau fără măsură în timpul cinelor de la Kremlin ori Kunțevo și organizează războiul împotriva Germaniei, într-o lume a trădării, crimei și promiscuității în care soarta fiecăruia se poate schimba într-o clipă. Montefiore ne oferă portretul inegalabil al unui Stalin pasionat de film, muzică și literatură, care își iubește familia, dar nu ezită să-și elimine brutal adversarii.

„O carte care trebuia scrisă. O extraordinară lucrare de cercetare, teribil de lucidă.” (The Washington Times)

„Una dintre puținele cărți recente despre stalinism care vor fi citite și în viitor.” (The Guardian)

„Nu am crezut că aș putea afla ceva nou despre Stalin, dar m-am înșelat. O realizare uluitoare.” (Henry Kissinger)

Al treilea volum al Enciclopediei imaginariilor se apleacă asupra imaginarului istoric al românilor. Mai mult decât celelalte reprezentări colective, imaginarul istoric ia naștere din întâlnirea imaginației cu acțiunea umană în plan politic, social sau cultural. Din acest motiv, el poate fi considerat un subiect central, iar investigarea sa, cartografierea, înțelegerea și explicarea mecanismelor care îl guvernează, în timp și în spațiu, reprezintă o sarcină obligatorie a cercetării științifice românești din domeniul umanist. Imaginarul istoric oferă un bilanț și o sinteză inovatoare ale principalelor reprezentări ale istoriei noastre, de la mitul originilor și tema identității naționale până la mitologiile istoriografice, temele istorice recurente, imaginarul rasial și etnic sau reprezentările istorice confesionale concurente.

„Enciclopedia imaginariilor din România își propune să ofere o perspectivă sinoptică asupra moștenirii culturale și a identităților spirituale din România. Având în centru conceptul de imaginar cultural și social, proiectul folosește mai multe metodologii multidisciplinare pentru a pune în evidență principalele domenii ale reprezentărilor colective românești. Conceptele științifice directoare sunt: cercetarea imaginarului, bazine semantice, câmpuri culturale și lingvistice, constelații de imagini, identitate fractală. Această imagine panoramică a patrimoniului cultural și spiritual românesc dorește să facă posibile aprofundarea și cultivarea identităților naționale, locale și de grup, în cadrul interculturalismului european.” (Corin Braga)

Frivolă şi intrigantă pentru curtenii de la Versailles, tirană perversă în propaganda revoluţionară, eroină martiră a restauraţiei: cine a fost Maria Antoaneta? Dincolo de o lungă tradiţie bazată pe legende, zvonuri şi violente pasiuni ideologice, Zweig găseşte o femeie: o fiinţă umană fără calităţi ieşite din comun, obligată de istorie să devină mare. Maria Antoaneta – fără a minimaliza responsabilităţile politice şi morale ale rolului său – devine astfel o minunată ilustrare a omului obişnuit care se ridică deasupra mediocrităţii sale şi îşi asumă o dimensiune „involuntar eroică”.

„Aceasta a fost marea ei greşeală de la început: a vrut să triumfe ca femeie, nu ca regină”, ajungînd astfel „o jucărie vie în mîinile sîngeroase ale războiului şi politicii”.

Combinînd în stil desăvîrşit documentarea, pătrunderea psihologică şi tensiunea narativă, această biografie, poate cea mai iubită dintre scrierile lui Zweig, a schimbat radical imaginea Mariei Antoaneta, a anulat un stereotip şi a contribuit la reconstituirea portretului unui personaj viu şi complex atît în studiul istoric, cît şi în imaginaţia publicului.

„Aceasta nu e o simplă interpretare istorică ori psihologică. Cine citeşte Maria Antoaneta de Stefan Zweig se îmbogăţeşte cu o mare experienţă a vieţii – şi se convinge că numai un mare artist clarvăzător poate scoate în evidenţă «eternul omenesc» ascuns în existenţele mijlocii şi în dramele furtunoase şi adesea oarbe ale războiului şi revoluţiei.” (Eugen Relgis)

„Cea mai influentă biografie a Mariei Antoaneta.” (The Guardian)

„Puternică, excelentă, tulburătoare… Cu siguranţă nimeni nu poate rămîne indiferent după citirea acestei opere remarcabile.” (The New Republic)

„Biografia care pune capăt tuturor biografiilor despre Maria Antoaneta… are toate calităţile unei biografii excelente – francheţe, o expunere cuprinzătoare, plasticitate, caracterizări, culoare şi o încîntătoare uşurinţă a lecturii.” (The New York Times)

O călătorie antrenantă în trecut, pendulând între mit și realitate, despre tot ce a însemnat Ordinul Templierilor (de la înființare până la execuția ultimului Mare Maestru, apoi spre Francmasonerie, Revoluția Franceză și prezent), care își propune să răspundă la cele mai multe întrebări legate de acest subiect istoric controversat.

Cum a fost posibil ca un ordin format inițial din numai nouă cavaleri să capete o asemenea notorietate? Este Ordinul Templier precursorul Francmasoneriei? Este Revoluția Franceză răspunzătoare pentru împlinirea „anatemei lui Molay”? Ce rol a avut Stăreția Sionului în cristalizarea francmasoneriei europene medievale și cine este presupusul întemeietor al acesteia? Și mai ales, ce legătură au cele mai cunoscute teorii ale conspirației, mergând până la celebrul roman al lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci?