Istorie & Politologie

"Bucureştii-Belle Epoque" merită însă citită/văzută mai ales de cei care nu au nicio informaţie despre perioada respectivă. Poate fi un început bun pentru descoperirea istoriei epocii. Ar putea fi un foarte bun cadou de sărbători, dar nu ar trebui să avem pretenţia că descrie complet partea de istorie care a influenţat atât de mult dezvoltarea şi transformarea oraşului Bucureşti.

“Dacă până la un moment dat ideea ieşirii în parc doar pentru recreere sau agrement fusese ceva de neînţeles pentru mahalagii, după 1880 parcurile, încă puţine, au fost asaltate de oameni de toate condiţiile sociale, de la militari în permisie şi guvernante aflate în ziua liberă, până la doamne cu umbreluţe de soare (însoţite uneori de câini în lesă) şi domni cu mănuşi şi baston. Tot atunci, după moda europeană, se împământeneşte obiceiul fanfarelor de duminică, pentru care se construiesc pavilioane speciale.”

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut la 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau. 
Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin­ţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a. 
Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei
Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic.

Regalitate si umor imperial: Cum devii rege? • De ce regele nu are voie să fie prea înţelept? De fapt, de ce poartă regii coroană? • Există diferenţe de rang între regi? • Trebuie neapărat ca regii să locuiască în palate? • Ce fac regii când sunt en famille? • De ce regii se dau în vânt după absurdităţi? • Regii sunt politicoşi şi când vine vorba despre sex? • Cum se poate agăţa un prinţ moştenitor? Ce ţine regina în poşetă? • Şi alte secrete regale • De ce nu au regii cărţi de credit? • Cum trebuie să moară un rege?

„Odată, la vânătoare, s-a întâmplat ca împăratul Ferdinand I al Austriei, cunoscut în istorie drept «cel Bun», să doboare un vultur, iar când i-a fost adus a rămas extrem de dezamăgit să constate că are un singur cap, de vreme ce pe blazonul familiei sale avea două.“ - ALEXANDER VON SCHÖNBURG

„Cartea lui Alexander von Schönburg este cât se poate de potrivită să slujească firescului apetit pentru bârfă. Autorul face parte din înalta nobi­­lime – de unde şi forţa şi culoarea descrierilor sale – şi reuşeşte să compună un «tablou de moravuri» al rega­lităţii spiritual şi inteligent, de la figuri mitice şi biblice, ca regele Arthur şi regele David, până la suveranii mult mediatizaţi ai zilelor noastre, cu treceri subtile de la amuzante nimicuri până la istoria culturii. Şi cine nu ar vrea să afle de ce regii devin «autentici» abia după ce au fost unşi şi de ce Queen Mum «s-a îmbujorat uşor» în prezenţa lui Alexander von Schönburg?“ - IJOMA MANGOLD, Süddeutsche Zeitung

Prinţul Charles s-a prezentat într-un magazin al lanţului Sainsbury’s însoţit de o duzină de reporteri agreaţi de curte, aleşi cu grijă, şi de două echipe de televiziune şi a început să se plimbe tacticos, în vreme ce cameramanii îşi făceau datoria imortalizându-l cum îşi umple cuminte căruţul cu produse bio indigene. Se purta ca un gospodar cu simţul răspunderii şi totul părea să decurgă potrivit planului. Până a ajuns la casă. Casiera aştepta bucuroasă pe locul ei, aparatele de filmat torceau domol – numai Charles privea neajutorat în jur, jucându-se nervos cu butonii de la manşete. Nu avea nici cea mai mică idee ce aşteptau cu toţii de la el. Aha, plata, i-a trecut prin minte, ca o boare. S-a scotocit în buzunarul drept al pantalonilor, unde a găsit doar o batistă albă, cu monogramă. Consilierul său cel naiv uitase să-l echipeze pentru expediţia în lumea reală cu un element esenţial şi indispensabil: banii. Atunci, unul dintre însoţitori s-a grăbit să-i strecoare în palmă câteva bancnote. Şi scena de la casa de marcat a trebuit să fie repetată.

„– Ţi-ar plăcea să fii înmormântată aici, cândva? 
– Am crezut că e rezervat pentru Habsburgi.
– Tocmai!“

Maniera în care Karl von Habsburg i-a cerut mâna lui Francesca Thyssen în cripta imperială (Kapuzinergruft) din Viena

Este inutil să te proiectezi într-un trecut idilic şi exemplar şi să dai astfel un chip ideal prezentului. Luate filă cu filă, condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea scot la iveală oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi în pricini de iubire, sexualitate (uneori deviantă), cuplu, căsătorie şi divorţ. Şi pe atunci, oamenii, fie boieri şi târgoveţi, fie ţărani, se iubeau, se căsătoreau, se certau, se despărţeau şi ajungeau la judecată, pentru că toţi erau datori să se supună rânduielilor laice şi bisericeşti. Dar mai nimeni, până la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, nu a valorificat cu atâta bună intuiţie, minuţie şi simpatie filonul de istorie socială prezent în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, pentru a expune şi a înţelege moravurile societăţii româneşti de atunci. Şi cumva, ţinând seama că structu-rile sociale şi mentale au o viaţă mai lungă decât oamenii, ale celei de astăzi.

Deși Țara Oașului și Țara Maramureșului sunt „țări” vecine, spiritualitatea și cultura lor este total diferită și ca atare, specifică: în port, limbă, cultură, obiceiuri, fire, nu se compară, nu stau pe aceeași treaptă, deși le desparte doar un lanț de munți, cumpăna apelor. Totuși au avut și au ceva comun, credința manifestată prin bisericile de lemn și afirmația: „noi săm ortodocși, da cu Papa!”, care a umplut secolele golului schismatic, din secolul al IX-lea, când  prin presiunea bulgară ne-am pierdut albia daco-romană a latinității în grai și credință. De la 1054 când intrând în sfera influenței bizantine am căzut în întunericul slav (Xenopol) și până la 1700 când ne-am regăsit din nou albia latin-romană părăsită, pierdută, dar nu uitată!

Între Dascălii Blajului, Ioan Raţiu (1869-1917) este primul istoric literar în sensul propriu al cuvântului, adică un autor de monografii, studii şi articole, consacrate unui scriitor.

Ioan Raţiu are marele merit de a scrie primele cărţi – monografii sau micromonografii despre marii oameni ai Blajului; prima monografiedespre Timotei Cipariu, despre Andrei Mureşanu, despre Al. Papiu Ilarian, despre Ioan Micu Moldovan, despre Ioan Rusu.

”Memoria”, nr. 95 (nr. 2/2016). Gheorghe Nandriș aduce în fața publicului un nou cuvânt, o nouă sintagmă, aceea a comucidului, despre care scrie: ”Nu trebuie să surprindă pe nimeni apariția sintagmei care lipsea: ”comucidul”. Această sintagmă definește – tot cu un singur cuvânt crimele făcute de comuniști, sau în numele ideologiei comuniste, sub orice formă și în orice loc s-au comis. Iată exemplul masacrului de la Lunca din 6/7 februarie 1941 – de care ne ocupăm – foarte bine camuflat de NKGB și istoria comunistă dar, în egală măsură, ignorat și de istoriografia postcomunistă, încât acest masacru sovietic, ca și seria celor care au urmat (Fântâna Albă etc.), sunt aproape necunoscute, deși numărul victimelor românilor bucovineni de la ”zidul Prutului” este mult mai mare decât al celor omorâți la zidul Berlinului, care – pe bună dreptate – a revoltat întreaga Europă, iar cei vinovați au dat socoteala.”

Genocidul impotriva armenilor, de la inceputul secolului XX, a provocat aproximativ 1,5 milioane de victime, conform aprecierii istoricilor epocii moderne. Sub pretextul unei presupuse conspiratii a armenilor impotriva Imperiului Otoman, regimul Junilor Turci a pus in aplicare, cu o cruzime ingrozitoare, „viziunea” sa despre statul musulman pur. Pana in prezent, guvernul turc neaga acest genocid, vorbind despre un „masacru regretabil”.
Michael Hesemann adauga cercetarii genocidului armean surse foarte noi: documente inedite, din Arhiva secreta a Vaticanului. Acestea probeaza, intr-o maniera zguduitoare, aceasta crima impotriva umanitatii si fac dovada incercarilor disperate ale papei Benedict al XV-lea si ale serviciului sau diplomatic de a stavili crimele, scotand in evidenta, totusi, infrangerea omenirii in lupta cu barbaria.
 
„Genocidul armenilor a inaugurat, din pacate, lista cea trista a catastrofelor din secolul trecut, care au fost posibile din cauza unor aberante motive rasiale, ideologice sau religioase, care au intunecat mintea autorilor pana in punctul de a planui sa anihileze intregi popoare.”
Papa Francisc, Erevan, 24 iunie 2016
 
Michael Hesemann (n. 1964) a studiat istoria, antropologia culturala si jurnalistica la Universitatea din Göttingen. Autor de succes international, este jurnalist profesionist si profesor specializat in subiecte cu caracter istoric si religios. Incepand din anul 2008, are acces la Arhiva secreta a Vaticanului. Cartile sale au devenit bestselleruri mondiale, fiind traduse in 15 limbi, intr-un tiraj total de peste doua milioane de exemplare. 

Anatoli Dobrinin a sosit la Washington in 1962 – in varsta de 43 de ani, a fost cel mai tanar ambasador sovietic in SUA din toate timpurile – si a ramas in functie pe durata mandatelor presedintilor KENNEDY, JOHNSON, NIXON, FORD, CARTER, REAGAN.
Dobrinin a devenit principala cale prin care Casa Alba si Kremlinul au schimbat idei, au negociat in secret si au aranjat intalniri la nivelul cel mai inalt. Desi prezinta aspecte inedite din interiorul Biroului Politic de la Moscova, Confidentele unui ambasador sovietic la Washington se refera in principal la nivelurile de la varf din Washington.
 
„Adevarata istorie a Razboiului Rece este o drama umana. Dobrinin a fost martor ocular la mare parte din ea – a participat la toate summiturile sovieto-americane dintre anii 1955 si 1990 – si a privit spectacolul cu un ochi detasat, uneori nedumerit… Cu certitudine cel mai important diplomat al epocii Razboiului Rece… Dobrinin este un fin analist si un povestitor minunat.”– Washington Post
„Niciun alt ambasador din epoca moderna n-a jucat un asemenea rol indelungat si crucial in afacerile internationale sau n-a fost pregatit sa scrie atat de neinhibat despre ele.”– New York Times Book Review
„Dobrinin certifica in aceste pagini ca este unul dintre cei mai mari diplomati ai istoriei moderne, care face cinste tarii sale si unei traditii ce se intinde pe multe secole.”– Washington Monthly
„O lectura fascinanta… o sursa esentiala pentru istoricii care incearca sa inteleaga perioada finala a Uniunii Sovietice.”– Foreign Affairs

Fragment din carte:

"II. Criza cubaneza

Hrusciov ii ofera Cubei rachete nucleare; Castro accepta 

Criza rachetelor cubaneze a fost episodul cel mai dramatic din sfertul de secol pe care l-am petrecut la Washington, dar, mai important, a fost evenimentul cel mai dramatic din intregul Razboi Rece. Intrucat a adus ambele superputeri atat de aproape de razboiul nuclear cat le-a permis propria cutezanta, a devenit un moment de cumpana in ceea ce priveste intelegerea limitelor si ne-a invatat o lectie majora despre ce anume trebuia intreprins pentru a preveni razboiul nuclear. In urmatorii 30 de ani, acestea au devenit regulile si limitele jocului nuclear si ale relatiei importante, schimbatoare si periculoase dintre Moscova si Washington. 
Mi se pare util sa trec in revista cum am ajuns in pragul razboiului din cauza acestei mici insule aflate la 145 de kilometri de continentul american. Presiunea americana asupra Cubei crescuse permanent dupa esecul invaziei incercate in aprilie 1961 de exilati sustinuti de CIA. In ianuarie 1962, Statele Unite au aranjat excluderea Cubei din Organizatia Statelor Americane si au inceput blocada comerciala a acesteia. In vara si in toamna anului 1962, situatia din Caraibe s-a agravat. Numeroase nave de razboi americane au pornit spre coastele Cubei, iar spatiul aerian al insulei a fost patrulat non-stop de avioane militare trimise de SUA. Asa cum s-a aflat ulterior, CIA si Pentagonul pregatisera, iar presedintele Kennedy aprobase, planul secret „Mangusta", care avea ca scop subminarea si rasturnarea regimului lui Fidel Castro. Intensa presiune psihologica exercitata asupra Cubei a mers mana in ma cu o campanie americana de propaganda care sa avertizeze Uniunea Sovietica in legatura cu riscurile presupuse de ajutorul militar economic acordat Cubei. Pe 11 septembrie, URSS a replicat printr-o declaratie dura difuzata prin intermediul agentiei de stiri TASS, denuntand campania americana si avertizand ca „de data aceasta nimeni nu va putea sa atace Cuba si sa se bazeze pe faptul ca va scapa nepedepsit". 
La momentul acela, nu se stia ca, in urma cu cinci luni, in mai 1962, conducerea sovietica ajunsese, pastrand o discretie absoluta, la un acord secret cu Fidel Castro. Pe neasteptate, consilierul Aleksandr Alexeev din cadrul ambasadei sovietice din Cuba si agent KGB fusese chemat de la Havana la Moscova ca sa-i dea raportul lui Hrusciov. Alexeev vorbea spaniola si stabilise relatii prietenesti si confidentiale cu Castro, care prefera sa lucreze cu el si nu cu ambasadorul nostru, Serghei Kudriavtev. Ambasadorul nu izbutise aa stabileasca o relatie apropiata cu liderul cubanez, lucru care nu trecuse neobservat la Moscova. "

Odata cu prabusirea Uniunii Sovietice in 1991 si dizolvarea KGB, s-a nascut din cenusa un nou serviciu de securitate – FSB (Serviciul Federal de Securitate). De atunci, Kremlinul l-a folosit pentru a intimida opozitia politica din Rusia si strainatate. Acesta a jucat un rol central – si adeseori obscur – in evenimente precum atacul cu bombe asupra unor blocuri de apartamente de la Moscova sau asediul de la Teatrul Dubrovka, razboiul din Cecenia sau masacrul de la scoala din Beslan. In vreme ce, dupa 11 septembrie 2001, Occidentul si-a indreptat privirea dinspre Kremlin spre amenintari teroriste nemijlocite, urmasele KGB au devenit o forta implacabila, parte a structurii fundamentale a Rusiei.

    Fragment din volum:

Edward Snowden, un tanar geniu al computerelor care lucra pentru Agentia Nationala de Securitate a SUA (NSA), a dezvaluit modul in care aceasta organizatie inspaimantator de puternica foloseste tehnologia moderna pentru spionarea intregii planete. Consecintele i-au zguduit pe liderii din intreaga lume. Aceasta este povestea nestiuta a ispravilor lui Snowden si a jurnalistilor care s-au confruntat cu presiunile exercitate de guvernele SUA si Marii Britanii dupa publicarea unor articole de senzatie. Din ziua in care si-a parasit atragatoarea prietena din Hawaii, carand cu el un hard drive plin de secrete, pana la saptamanile petrecute in secret in Hong Kong si lupta sa pentru a obtine azil, povestea lui Snowden se citeste ca un thriller ce face inconjurul globului.
 
„Harding surprinde excelent momentul cand Guardian publica primul sau articol despre Snowden, un cocktail pasionant, plin de adrenalina, de zel jurnalistic responsabil si de tulburarea generata de publicarea unor informatii secrete.”
Financial Times
 
Luke Harding este jurnalist, scriitor si corespondent de presa in strainatate al ziarului The Guardian. A transmis relatari din Delhi, Berlin si Moscova si a fost corespondent de razboi in Afganistan, Irak, Libia si Siria. In anii 2007-2011 a fost seful biroului de presa al ziarului The Guardian la Moscova; Kremlinul l-a expulzat din Rusia, fiind primul caz de acest gen de la Razboiul Rece incoace.

„O relatare extraordinara, incitanta, terifianta.” - London Review Of Books
Fragment din carte:

"CEL MAI CAUTAT OM DE PE PLANETA. 

[...]Publicarea rapida a materialelor ii intarea relatiile cu The Guardian: ii dovedise lui Snowden ca ziarul actionase cu buna credinta. Tot timpul scopul sau fusese sa dea nastere unor dezbateri; simtea ca povestea cu Verizon reusise asta, avand un impact puternic. 
MacAskill se intreba daca Snowden avea sa se impauneze sau sa fie entuziasmat, trezindu-se in centrul evenimentelor pe plan international. In mod remarcabil, el era absolut impasibil; asculta stirile CNN cu atentie. Parea sa-si dea seama de gravitatea evenimentelor. Din acea clipa, nu mai exista cale de intoarcere. Daca s-ar fi dus inapoi in Hawaii atunci, avea sa fie arestat si inchis. Viata sa n-avea sa mai fie nicicand la fel. 
Ce urma de-acum? Scenariul cel mai plauzibil pentru Snowden, asa cum si-l inchipuise el, era ca politia chineza avea sa-l aresteze in Hong Kong. Ar fi urmat o disputa juridica. Poate timp de cateva luni, ori chiar un an. La sfarsitul acelei perioade, avea sa fie trimis inapoi in SUA. Si apoi, ar fi urmat zeci si zeci de ani de inchisoare. 
Snowden transferase o cantitate uriasa de documente pe drivere portabile. Nu era vorba doar de documente interne ale NSA, ci si de documente ale GCHQ,, evident transmise cu incredere de britanici colegilor americani. 
„Cate documente britanice sunt pe astea?" intreba MacAskill. 
„In jur de 50.000-60.000", i-a raspuns Snowden. 
Se gandise luni in sir cum sa negocieze cu presa. Era pretentios. Dorea o serie de conditii stricte pentru manipularea documentelor secrete. Insista ca documentele NSA/GCHQ legate de spionaj sa ajunga exact la tintele vizate. Considera ca presa din Hong Kong trebuia sa primeasca informatii referitoare la spionarea Hong Kong-ului, cea din Brazilia unele referitoare la tara lor si tot asa. Era categoric in aceasta privinta. Daca, pe de alta parte, documentele cadeau in mainile altora, ale unor adversari, cum erau rusii sau chinezii, asta l-ar fi expus acuzatiei ca nu era mai mult decat un dezertor sau un agent strain — ceea ce el nu era. "

Cand am publicat, in 8 iunie 2016, in exclusivitate, in ziarul „Adevarul“, dosarul lui Marian Munteanu de la Securitate, in care apare ca sursa „Ioan“, fara sa dau niciun fel de verdict (nici nu aveam cum, eu doar am publicat, ca jurnalist, acest dosar asa cum este el pastrat in arhiva CNSAS), am primit sute de mesaje prin care am fost pusa la zid. Putini au fost, atunci, de partea mea, intelegand exact demersul jurnalistic. Cei mai multi mi-au spus: cum mi-am permis sa scriu ceva rau despre fostul lider din Piata Universitatii? Nu mi se aduceau argumente solide care sa demonteze cele scrise de mine, ci doar mi se spunea ca nu aveam dreptul sa ma ating, in niciun fel, de „Mesia“ din timpul „Golaniadei“.

Altii m-au acuzat ca am inventat un dosar intreg. Munteanu insusi mi-a spus ca totul este o inventie. Cel mai straniu, dezamagitor a fost sa vad jurnalisti care, in loc sa caute adevarul, adica sa mearga singuri la CNSAS si sa verifice dosarul, asa cum eu am facut, s-au transformat in aparatorii lui Marian Munteanu. Ce rusine!

Ceea ce facusem eu fusese sa ma acreditez ca cercetator al CNSAS, sa stau cateva zile in sala de lectura a institutiei, sa imi copiez integral dosarul lui Marian Munteanu, sa il studiez, sa pun cap la cap informatiile si sa public totul in ziarul „Adevarul“, pentru care scriu de aproape noua ani. Mi s-a parut un demers firesc, cinstit, de jurnalist care, in timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2016, a vazut ca Marian Munteanu, pentru scurt timp candidatul PNL pentru Primaria Capitalei, s-a incurcat in explicatii privind relatia sa cu fosta Securitate.

Asa am ajuns la CNSAS, pentru a verifica singura ceea ce o parte a opiniei publice banuia, anume ca Munteanu a fost sursa a Securitatii. Cand am publicat articolul in ziar, nu am dat verdicte, ci am spus ca, asa cum arata acest dosar, Marian Munteanu a fost sursa „Ioan“ a Securitatii, a scris note informative despre un lector portughez cu care era si prieten, dar si despre alti profesori si colegi de-ai lui de la Facultatea de Filologie. Atat facusem.

In octombrie 2016, la patru luni dupa ce am publicat dosarul lui Marian Munteanu, CNSAS a facut publica adeverinta din care aflam ca documentele sunt valide, ca fostul lider din Piata Universitatii, desi nu a colaborat in sensul legii, a scris si semnat cu mana lui atat angajamentul prin care a primit numele conspirativ „Ioan“, cat si notele informative, dar si ca, in schimbul acestui „efort“, a primit 500 de lei de la Securitate. Asa ca ceea ce mi-a spus Munteanu in interviul pe care mi l-a acordat inainte de publicarea in ziar a dosarului sau, anume ca acesta este o inventie, o facatura, s-a dovedit a fi doar o minciuna.

In 13 iunie 2016, tot in exclusivitate, tot in ziarul „Adevarul“, am publicat si dosarul de la Securitate al lui Miron Cozma. In cazul lui, CNSAS deja se pronuntase. Verdictul era la fel ca la Munteanu. Cozma nu a colaborat in sensul legii cu Securitatea, adica nu a facut politie politica, dar a scris si semnat angajamentul prin care a devenit sursa „Paul“ si a dat note informative despre mineri, colegi de-ai lui. Spre deosebire de „Mesia“ de la Universitate, „Luceafarul huilei“ nu a primit, insa, bani pentru informatiile cu care i-a ajutat pe securisti.

Desi demersul meu jurnalistic a fost identic cu cel pe care l-am urmat in cazul lui Marian Munteanu, dupa publicarea dosarului lui Miron Cozma, reactiile au fost, in mare parte, pozitive. Si de data asta am primit sute de mesaje, insa cele mai multe erau laudative. In baza unor informatii similare, am realizat ca multi dintre cei care au citit ceea ce am scris reactionau emotional. Din start, Munteanu, „baiatul bun de la Universitate“, „nu avea cum sa fie sursa Securitatii“. Insa Cozma avea cum, se stia doar deja ca a fost „baiatul rau“ din timpul Mineriadelor. Cam acesta era rationamentul in multe dintre mesajele primite de mine.

Din august si pana in octombrie 2016, perioada in care am scris aceasta carte, avand la baza si o ampla cercetare facuta in arhivele CNSAS, m-am gandit de foarte multe ori la cat de emotional ne judecam propria istorie. Cat de simplu e sa credem sau sa nu credem ceva. Nu conteaza, de multe ori, ce date avem in fata noastra, nu conteaza nici ca putem verifa informatiile. Conteaza doar ceea ce simtim. Atat.

Istoria e foarte cruda. de multe ori, ne doboara. Ne da peste cap credinte, idealuri. Unii alegem, mai bine, sa nu o stim. Dar asta nu inseamna ca ea nu mai exista. Exista, chiar si foarte dureroasa, asa cum ni se pare ca este cateodata. – Ramona Ursu

Aceste insemnari sunt amintirile mele, ale unei sotii si ale unei mame, totodata. Sunt prin excelenta subiective, dar drepte, fara sa fie insemnarile unui istoric. Daca voi fi gresit cu ceva, cu vreun detaliu, de exemplu, nu fiti, totusi, aspri, nu a fost nicio clipa din rea intentie. Cu timpul, amintitile fiecaruia dintre noi se transforma in esente care nu mai retin detaliile. Mai am atatea de povestit, insa, si voi avea si mai mult loc pentru detalii. - Mioara Roman 

Mama, vino, ca e tata la televizor
- Termina cu prostiile! 
- Mama, iti spun ca e tata la televizor! 
Am venit, l-am vazut si... 
- Nu se poate sa-mi faci asa ceva! 

- Ce ramane din istorie dupa ce ai trait-o, doamna Mioara Roman? 
- As minti daca as spune ca istoria nu este ispititoare cand o traiesti. Aventura mea a fost, insa, mai degraba cea a sotiei si mamei. Iar cand aventura ta personala se conjuga la timpul istoriei, ea poate deveni opresiva. Dupa 1989, mai multe evenimente, istorice - se pare-, mi-au invadat viata si mi-au ingradit libertatea personala prin poveri adeseori greu de purtat. A fost adeseori la fel de greu ca o privare de libertate. Trebuia sa-mi recastig libertatea necontenit, cu ziua si cu ora - cum spuneam uneori. Era altfel decat inainte de '89. 
Am platit un pret al libertatii pe care inca imi este greu sa-l masor. - Mioara Roman 

Fragment din carte:

"Nici macar oamenii maturi, din functii de raspundere, cum se zice, nu stiau ce au de facut. Unii dintre ei, in zilele si anii care au urmat, ma intrebau pe mine: „Cum credeti dumneavoastra ca trebuie facut?" Ce sa le raspund? Nu am avut niciodata obiceiul acela prost de a ma baga in meseria altuia. „Nu stiu ce sa va spun, eu sunt doar profesor. De limba si civilizatia araba, daca asta va ajuta la ceva." Iar cand, mai tarziu, rareori mi-am spus parerea, in circumstante informale, cu toate rezervele necesare, am devenit obiectiv de campanie negativa. 
Ce aveau oamenii acestia cu mine? Ce eram eu, in afara de o sotie si de o mama care incepea sa simta gustul panicii? 
De ce ma intrebau? Ce voiau? Mi-am dat seama, inca o data, cat de iresponsabili sunt acesti oameni care ar fi trebuit sa stie exact ce s-a intamplat cu tara si cu societatea romaneasca. Oamenii care ar fi trebuit sa actioneze nu aveau habar de nimic. 
Si s-a vazut mai departe, si se vede si azi, cum oameni iresponsabili se implica fara sa aiba habar, nu traiesc in realitate, indiferent ca sunt, asa-zis, de dreapta sau de stanga. Sau poate ca traiesc exclusiv in realitatea propriilor interese marunte. 
Nu arata nimeni ca l-ar fi cunoscut pe Petre Roman. Sora mea, Rodica Georgescu, a povestit cum au sculat-o noaptea, in China, ca au vazut stirea ca un Petre Roman a ajuns prim-ministrul Romaniei. „Ia te uite — a zis, ce coincidenta! Si pe cumnatu-meu il cheama Petre Roman." Si s-a culcat la loc. Rodica era in China si a venit ambasadorul Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Nastase, a sculat-o din nou si i-a spus: „Acel Petre Roman prim-ministru este profesor universitar. Nu-l cunoasteti?" „Ba da." „El este." Si atunci Rodica a reactionat ca la o ciudatenie: „Cumnatul meu — prim ministru!" Altfel spus, ce are de-a face Petre Roman cu politica? 
„Cine? Petre Roman?! Prim-ministru? Asta de unde a aparut?!" Asta era si atitudinea unor sefi ai armatei, care asteptau tot timpul ordine de la Victor Stanculescu, ca daca nu mai era seful mare... Si nu numai a liderilor militari. Toti cei implicati in supravietuirea nenaturala a vechiului regim functionau mai departe pe principiul vaselor comunicante. Mai mult decat atat, istoria a demonstrat, ulterior, ca si partidele istorice si ce s-a mai creat atunci, ONG-uri si altele, au fost, de la inceput, infiltrate cu oamenii vechiului sistem. Am convingerea ca si acum se considera ca, daca ai undeva o legatura in sistem, e foarte bine. 
Nimeni nu isi imagina ca Petre Roman era in afara sistemului. Mai mult decat atat, ideea ca taica-sau facea parte din vechea nomenclatura este disproportionata fata de realitate. Si este cu totul eronata ideea ca pozitia pe care a avut-o Valter Roman l-ar fi ajutat pe Petre incepand din decembrie '89. L-am intrebat pe Octavian Paler: „Domnule, nu era iubit Valter Roman de tovarasi?" „Aaa, nu!il detestau de moarte", mi-a spus. "

Mostenirea Kremlinului se citeste ca un superb roman de spionaj. E populat de rezidenti, ofiteri ilegali si agenti care se intalnesc in case conspirative, transmit mesaje codificate si toarna otravuri in bauturile inamicilor.

Din nefericire, personajele care pun la cale operatii de influenta si manipulare, furturi de tehnologii occidentale, extorcari de fonduri, asasinate politice si lovituri de stat sunt Lenin, Stalin, Brejnev, Gorbaciov, Gheorghiu-Dej si Ceausescu, fapt care ne obliga sa acceptam ca, de aproape o suta de ani, suferintele produse de comunism fac parte dintr-o realitate dureroasa si greu de schimbat. Din nou din nefericire, sarcina executarii acestor operatii abominabile a fost incredintata serviciilor de informatii externe, care, pe nevazute, au acaparat diplomatia, institutiile statului si intreprinderile economice. Fie ca s-au numit INO, INU, PGU, in Uniunea Sovietica, sau DIE, in Romania comunista, chiar aceste servicii au contribuit la inlaturarea dictatorilor compromisi, dar cu intentia criminala de a-si pastra, intr-un simulacru de democratie, privilegii pe care, fara a citi aceasta carte, nu le-am cunoaste niciodata. Fara dezvaluirile generalului Ion Mihai Pacepa, n-am putea intelege niciodata de ce framantarile politice si sociale din anii 1990 fac parte din inspaimantatoarea mostenire a Kremlinului.

„Sistemul de guvernare comunist nu a fost altceva decat o hotie motivata ideologic. Am ajuns la aceasta concluzie treptat, cu ajutorul experientei acumulate in cei douazeci si trei de ani in care am fost partas la ceea ce astazi consider a fi fost cea mai mare escrocherie comisa vreodata: furtul de tehnologie occidentala, practicat de fostul bloc sovietic. Pana la urma crima este nerentabila,chiar cand e comisa de o superputere. Prabusirea comunismului in Europa de Est si dezintegrarea intregii economii sovietice vorbesc de la sine.“ (Ion Mihai Pacepa)

Cuprins:

Un mare prieten, Romulus Rusan - la despărțire p. 3

In Omul si clima, Lucian Boia analizeaza ansamblul teoriilor, scenariilor si psihozelor climatice din Antichitate pana in zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental si ideologic al acestor constructii si atitudini. Autorul imparte imaginarul climei in trei categorii: teorii de natura antropologica si psihologica (diversitatea umana se explica prin diferentele de climat), istorica (clima influenteaza dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizatii, stagnarea sau decaderea altora) si „catastrofica“ (imaginarul „sfarsitului lumii“, scenariile extinctiei rasei umane, al caror prototip ramane Potopul).
Lucian Boia nu infirma si nici nu valideaza vreuna dintre aceste teorii si, mai ales, nu incearca sa prezica viitorul. Autorul ne vorbeste, de fapt, despre istoria imaginatiei umane, care, de-a lungul timpului, a fost stimulata, contrariata, infuriata sau chiar terifiata de clima.

Cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu este o istorie a lucrurilor mărunte, revelată de lectura caleidoscopică a documentelor din arhivele secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Cititorul este îndemnat de autoare să intre într-un joc inedit: beneficiarul unei cantități impresionante de informații istorice, poate să-și imagineze el însuși trecutul. De pildă, mirosurile care ieșeau din simigerii, din pitării și din cuhniile caselor boierești. Gustul bucatelor, aromele condimentelor, culorile zaharicalelor. Textura mătăsurilor din care se croiau veșmintele orientale. Larma și muzica din bâlciuri și iarmaroace. Ziafeturile boierilor și petrecerile norodului.Atmosfera din cârciumi. Liniștea după-amiezilor petrecute de boieri pe sofale, într-o stare de dulce trândăveală. Duhorile și mizeria de pe ulițele târgurilor și ale capitalelor. Câinii. Roiurile de muște. Necurățenia din spitale și râvna autorităților de a pune în bună rânduială măcar „umblătorile“. Peisajul înspăimântător al orașelor în care bântuie când holera, când ciuma. Vracii, „doftoroaiele“ și medicii. Leacurile șarlatanilor și medicamentele vândute de spițeri. Alaiurile mortuare și obiceiurile de înmormântare. Spaima în fața morții. Și încă multe alte tablouri și senzații care, recuperate din mii de pagini de manuscrise vechi, alcătuiesc o pasionantă istorie a vieții cotidiene românești.

Cu maiestrie si sensibilitate, biografia scrisa de Barbara Leaming exploreaza lumea aparent magica a tineretii lui Jackie, casatoria ca de poveste cu un senator si candidat la presedintie bogat si atragator, si transformarea ei uimitoare intr-o sotie abila de politician si o Prima Doamna unica. Felul cum tanara femeie a respins hotarat ideea unei „casatorii sigure”, ca sotie a vreunui barbat remarcabil din punct de vedere social dar absolut predictibil, a condus-o catre JFK si, in timp, catre faima internationala. Insa trauma asasinarii sotului avea sa-i dauneze mai mult decat s-a stiut. Pana acum.

„Jacqueline a fost metafora vizuala a administratiei Kennedy si efigia modei anilor 1960. Alaturi de accesoriile celebritatii feminine, personalitatea sa intregeste portretul Primei Doamne ca etalon international, cel putin pentru secolul XX, si cu siguranta continua sa reprezinte un clasic al feminitatii din preajma puterii supreme, fiind denumita de presa internationala Regina Americii sau Prima Doamna a Modei.” - Diana Mandache

„Leaming ii contureaza lui Jackie Kennedy un portret tulburator si sensibil, descrie lupta curajoasa a acesteia pentru a-si salva casnicia si a-si crea propria identitate.” - USA Today

Volum aparut cu sprijinul Fundatiei UTI 

„Volumul de fata, al treilea, contine documente din anii 1972-1975, doar patru ani, dar foarte importanti, decisivi chiar in evolutia regimului comunist din Romania. 
Mai multe documente selectate evidentiaza felul in care N. Ceausescu si-a consolidat in aceasta perioada controlul asupra PCR si asupra bratului sau inarmat, Securitatea. Grija pentru averea partidului, pentru cresterea fondului in valuta si exportului de catre firmele partidului a fost o constanta in sfertul de secol dominat de Ceausescu.
Acestia sint anii in care se cristalizeaza noul cult al personalitatii, rescrierea istoriei intrind sub controlul direct al conducerii partidului. Noul program al partidului, aprobat la Congresul al XI-lea, contine principalele teze, un fel de fire rosii de la Burebista la Ceausescu. Ele urmeaza sa fie transpuse nu doar in opera istoriografica, in Tratatul de istorie a Romaniei, la care lucra Academia si care n-a aparut decit dupa colapsul regimului Ceausescu, ci si in filmele artistice care evocau figuri mai mult sau mai putin conturate din panteonul national. Istoria a trebuit rescrisa dintr-o perspectiva national-comunista, cum a cerut Ceausescu. 
O alta problema reflectata in documentele publicate in acest volum se refera la «aranjamentele» incheiate cu Israelul si cu Republica Federala Germania prin care cetateni romani, etnici evrei sau germani, sint pur si simplu vinduti. Preturile erau diferite, in functie de virsta, pregatirea si profesia lor. Un comert care a adus beneficii insemnate Securitatii si PCR. 
Esecul industrializarii fortate promovate de Ceausescu se contureaza inca de la inceputul anilor 1970. Obsesia obtinerii de valuta obliga intreprinderile sa-si asume contracte pe care nu le pot indeplini. Reapar dificultati in aprovizionarea populatiei cu produse alimentare de baza – zahar, ulei sau banalul usturoi. Ceausescu a dat vina tot pe populatie, pe care o acuza ca stoca alimente, si pe cetatenii straini care s-ar aproviziona din Romania. In 1974 se discuta la virful partidului despre reintroducerea cartelei, decizia fiind aminata.” (Editorii)

”În 1972 am plecat din România pentru totdeauna, luând sub braț cele patru blazoane, cel al familiei Budișteanu, cel al familiei Vignali, cel al familiei Skeletti și cel al familiei Mavrocordat, fotografii și o valiză cu strictul necesar, în cap mai mult amintirile unei vieți de 42 de ani, educația (cei șapte ani de-acasă, puținul care a mai fost de la școală, resturi îngurgitate de prin cărți), pățanii multe (și ele mai mult negative), o înfățișare plăcută – nici frumoasă cum era Mama, dar nici urâtă (cam mică, dar făcusem față până atunci bine așa cum eram, în primul rând sănătoasă, plină de forță, cu un curaj de care se mira lumea) –, cultura, principiile, valorile, memoria și experiențele, în general proaste. Nu, blazoanele nu le-am putut lua cu mine (afirmația de mai sus a fost o figură de stil!), pentru că nu aveam voie să luăm nicio hârtie, nicio fotografie, ce să mai vorbim de document, dar am trimis prin poștă, oficial, în plicuri mici, încetul cu încetul, tot felul de amintiri scrise soțului meu, care părăsise țara cu doi ani înaintea noastră. Așa am putut să expediez și bruma de hârtii și fotografii de familie care rezistaseră războiului, bombardamentului, refugierilor, lipsei unui acoperiș stabil, și mai ales durabil, și pe care le târâsem cu mine de-a lungul anilor de colo, colo, în diferite genți sport pe care mi le trânteam pe un umăr și plecam cu ele dintr-o așezare provizorie într-alta. Așa se face că astăzi, când scriu, mă pot baza pe câte ceva. Mi-am făcut de-a lungul timpului și note pe carnete și carnețele, pe colțuri de hârtie, pe unde nimeream și în inimă și în creier, repetându-mi-le din când în când, ca să nu le uit și să le pot duce totuși cu mine și reda mai târziu. Sunt mai mult de 40 de ani de când suntem departe de țară. Văd acum că m-a ajutat și memoria din care izbucnesc imaginile, dând peste mine oricând, oriunde, așa deodată și, „înghiontindu-mă”, mă îndeamnă să scriu și să nu le iau cu mine pe lumea cealaltă, ci să le las cititorilor pentru mai târziu. M-am înfiorat când am realizat ce mulți sunt străbunii boieri rămași în urma mea și care cu toții ar mai avea ceva de spus... Pentru că nu știam dacă voi reuși prin scrisul meu, cât de cât, să-i mulțumesc în ce privește efectul pe care ceea ce voi scrie îl va avea asupra urmașilor noștri. Azi sunt încă (mirare!) aici pentru voi, cititorii mei, și scriu nu numai pentru descendenții mei, ci pentru toți cunoscuții și necunoscuții, pentru toți care au trăit în România, trăiesc acolo sau sunt numai interesați de România epocii 1930-1972, așa cum am cunoscut-o eu. Sufletul meu a fost oglinda acelei epoci în România, reflectând mai apoi între străinii între care mă aflu, numai umbrele și luminile vieții mele dinainte de a ajunge printre ei, pe care le-am considerat a fi pe înțelesul acestei lumi noi. Cei din generația mea și cei care ne-au urmat imediat am fost sortiți să trăim în timpuri tulburi, de răsturnare și tranzit, timpuri urâte, dar am supraviețuit, iar eu mai sper, cu ajutorul lui Dumnezeu și drept mulțumire că am ajuns ziua de azi, să reușesc să afirm și în scris ceea ce am în suflet și în minte.” (Despina Skeletti-Budișteanu)

Reconstituire fictionala cu incursiuni in intimitatea ”cosmopolita” a familiilor nobiliare si in dedesubturile marilor combinatii politice din ”Evropa” vremii, pictura de medii si moravuri... dar si meditatie asupra istoriei. (...) Desfasurata tacticos, pe multiple paliere, naratiunea are si relief, nu doar carnasie epica. (Paul Cernat)

     Fragment din volum:

30 de interviuri din Arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet cu țărani din Răstoaca, Suraia și Vadu Roșca, participanți la revoltele împotriva colectivizării din noiembrie 1957-ianuarie 1958. Interviurile au fost realizate de Daniel Popa în naul 1996, la 40 de ani de la revoltele din Vrancea.

Retipărirea studiului lui Corneliu Coposu „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”, precum și a celorlalte mărturii ale contemporanilor participanți la evenimente, este o depoziție de onoare în favoarea adevărului științific care nu trebuie uitat sau deformat. Contribuții de Ivor Porter, Ioan Hudiță, Augustin Vișa, Reuben H. Markham Editare, note și comentarii de Paul Lăzărescu.

Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea „emanate” de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi. 

Cartea conţine 33 de mărturii legate de Sărbătoarea Nașterii Domnului în temniţe, lagăre, în deportare, domiciliu obligatoriu, dar şi după eliberare. Alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cartea este prefaţată de Pr. Prof. Constantin Necula.

Bogdan Munteanu a trăit vreme îndelungată în vecinătatea mărturisitorilor români, trecuți prin cercurile infernului carlist, antonescian sau comunist. A meditat asiduu, cu acribie, asupra textelor care ne-au rămas de la ei, spre folosul nostru spiritual. Adevărul vieții lor i-a luminat, îi luminează și îi încălzește viața. De aceea, ne putem lăsa cu nădejde călăuziți de el. Noi nu trebuie decât să ne învingem inerția lăuntrică și să pășim treaptă cu treaptă, pagină cu pagină pe drumul ce ni se arată... (Ciprian Voicilă, fragment din prefaţa cărţii, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”, Editura Evdokimos, 2016)

 Prin cartea “Martirii sunt printre noi”, Parintele Marius Visovan le propune cititorilor, potentiali sau reali, un nou exercitiu de retrezire, de reactivare a memoriei anticomuniste. O intreprindere menita sa infranga atitudinea amnezica pe care, din pacate, multi dintre noi o manifestam fata de o sectiune importanta din istoria noastra moderna, interbelica si postbelica.

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre inflorirea Neamului nostru. Durere langa durere, chin langa chin, suferinta langa suferinta, rana langa rana, pe trupuri si in suflet, mormant langa mormant, asa vom învinge... - Corneliu Zelea Codreanu

  Fragment din volum:

Jukov a fost figura dominantă a Armatei Roșii în al Doilea Război Mondial. Ca înalt ofițer al Stavka (Marele Cartier General al Armatei Roșii), Jukov a acționat în toate sectoarele critice în calitate de consultant, coordonator și comandant de facto pe câmpul de luptă ori de câte ori i s-a cerut. A jucat un rol crucial în salvarea situației disperate din toamna anului 1941, precum și între anii 1942 –1943, când a condus Armata Roșie către o răsturnare de situație uimitoare și către o victorie între anii 1944 –1945.

Totuși, metodele sale erau adeseori brutale și s-au soldat cu pierderi masive de partea sovieticilor. Mai mult, nu a dat dovadă de loialitate sau de compasiune față de comandanții din subordine sau față de soldații obișnuiți. Relația specială cu Stalin a reprezentat și ea un factor decisiv în rolul jucat de Jukov. Mai târziu, Stalin nu l-a mai privit cu ochi buni pe acest erou de război, ci ca pe o amenințare la adresa propriei autorități. După război, căderea lui Jukov a fost la fel de rapidă ca și ascensiunea sa inițială în cadrul Armatei Roșii, iar numele său a fost reabilitat abia după prăbușirea comunismului în URSS.

Thomas Edward Lawrence, cunoscut întregii lumi ca Lawrence al Arabiei, este una dintre figurile simbol ale secolului XX. Ridicându-se de la un obscur grad de ofițer pentru a deveni un respectat și temut exponent al războiului de gherilă, Lawrence a unit cu remarcabil succes triburile arabe răzlețite și le-a condus revolta împotriva Imperiului Otoman. Rămâne una dintre figurile proeminente și cele mai influente în dezvoltarea gherilei și a tacticilor de război în deșert, iar metodele sale sunt și astăzi obiect de studiu.

În prezentul volum, David Murphy trasează originile acestui om ieșit din comun și înfățișează în amănunt realizările lui militare fără precedent. În plus, pune în lumină omul din spatele legendei, examinând caracterul complex și uneori contradictoriu al lui Lawrence al Arabiei.

Pentru Iulius Caesar, unul dintre cei mai reprezentativi comandanți din istorie, cea mai faimoasă campanie a sa, cucerirea Galliei, a reprezentat un prim pas, major, către obținerea puterii absolute. Ca general îndrăzneț și hotărât, victoriile răsunătoare asupra galilor i-au permis să intre în lupta pentru putere politică la Roma. Trecând Rubiconul în 49 î.Hr. cu o singură legiune, Caesar a aruncat zarurile sorții și a dezlănțuit un război civil care a pus capăt sistemului republican și a deschis calea imperiului sub domnia fiului său adoptiv, Octavian. Cartea aceasta analizează factorii din spatele numeroaselor succese pe câmpurile de luptă, mai ales celebra celeritas Caesariana – viteza de gândire și de acțiune a lui Caesar.