Istorie & Politologie

Existenta in lumea moderna a Masoneriei/Francmasoneriei nu poate fi ignorata sau, pentru omul inteligent, pusa in randul ciudateniilor naturii umane. Este de mult un fenomen social cu implicatii in mentalitatea si comportamentul oamenilor si cu radacini adanci in istoria civilizatiei.
Alex Mihai Stoenescu realizeaza un studiu complex al Masoneriei, trecand prin aspectele metodologice ale cercetarii istoriei Masoneriei, terminologia fundamentala utilizata, rituri si ritualuri si istoria traditionala a Masoneriei, oferind cititorului cultivat o imagine de ansamblu extrem de bine structurata asupra Masoneriei moderne.

De-a lungul istoriei, arabii au avut o contributie esentiala la dezvoltarea stiintei si culturii mondiale. Volumul Nadiei Anghelescu ofera o panorama asupra acestei civilizatii care la un moment dat se intindea din Spania si Africa de Nord pina in Egipt, Siria si vechea Mesopotamie. Studiile referitoare la identitatea, limba si literatura arabe se impletesc cu cele care trateaza rolul orientalisticii in cunoasterea Orientului arab, stereotipurile privind islamul si lumea araba, dialogul dintre Orient si Occident, islamul si crestinismul. Intr-un moment in care, atit in Est, cit si in Vest, multi se lasa prada resentimentelor, e bine sa nu uitam, ne indeamna autoarea, „ce au adus arabii civilizatiei universale, ce au putut sa construiasca: nu numai cetati, ci si o mare cultura, o mare literatura”.

Sinaia, Orasul Elitelor este una dintre cele mai cuprinzatoare carti care s-au scris vreodata despre istoria si arhitectura orasului Sinaia. Aflata la granita dintre monografie, carte de calatorie si album de fotografie, cartea are peste 1000 de ilustratii, fotografii vechi si noi, unele dintre ele publicate in premiera. Este o carte cu parfum de cronica, scrisa de un arhitect indragostit de orasul sau, motiv pentru care cititorul are parte de o perspectiva speciala, cu totul inedita. Densitatea de valoare a continutului iti mofica percetia despre valorile romanesti: peste 320 de ani de istorie si arhitectura, povesti ale ilustrelor personalitati care au construit Romania moderna, un numar impresionant de premiere nationale si europene. Destinul orasul Sinaia se leaga implicit de destinul Casei Regale a Romaniei. Iar Sinaia a jucat un rol important in felul magistral in care inaintasii nostri au asezat Romania pe harta lumii.

Cartea este insotita de o harta detasabila, in care autorul propune un numar de cinci trasee turistice care vizeaza peste 125 de obiective, cladiri de autor si monumente istorice.  

Volumul a primit recomandarea si beneficiaza de testimonialele inscrise pe coperta a unor personalitati prestigioase dintre care ii amintim pe academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici si istoricul si antropograful Adrian Majuru, director al Muzeului Municipiului Bucuresti.

Cronica zilnică a vieții unui intelectual român trăitor în SUA, un jurnal „altfel”, în transparența căruia se desenează o Americă altfel decât cea pe care ne-o închipuim în mod tradițional. Balansând continuu între micul univers intim și vastul peisaj al lumii în care trăim, un text sensibil și complex, care lasă cititorului spațiu de reflecție și îl îndeamnă la verificarea și reconsiderarea unor opinii preconcepute. O carte care trebuie citită de toți cei care visează nebulos la țara tuturor posibilităților. Editura Vremea

11 aprilie O scenă nebunească la Washington, în faţa clădirii Congresului. Un tip cu două geamantane stă pe trotuar şi aşteaptă. Dintr-o dată, vreo patru militari mascaţi îl lovesc în spinare, îl trântesc cu faţa de ciment, după care îl târăsc spre o maşină. Bagajele sunt examinate cu raze X, după care sunt distruse cu explozibil. Înăuntru, nişte pantofi vechi, lenjerie, obiecte de uz personal. Cel arestat astfel e un chinez abia sosit în America. Toată desfăşurarea de forţă a pornit de la ideea că omul ar fi avut intenţia să arunce în aer clădirea parlamentului, iar în cele două geamantane s-ar fi aflat o bombă. Două bombe. Sigur, te poţi întreba cum poţi arunca în aer o instituţie ca aceea cu două geamantane de explozibil – admiţând că erau – de pe trotuar, la baza unor trepte aflate la vreo 50 m. de clădire. Chinezul, care nu prea ştie englezeşte, urmează să fie acuzat că nu a cooperat cu poliţia. Asta to add insult to injury. Teama de terorişti şi de bombe ajunge la Washington să capete forme paranoice. Toată comoţia a durat trei ceasuri. Preşedintele, ni se spune, nu a fost niciun moment în primejdie. Casa Albă e la vreo trei kilometri distanţă, iar Bush era în Texas, unde se întâlnea cu Sharon. Ne bucurăm să ştim că pantofii chinezului nu au atentat la viaţa preşedintelui nostru. Constantin Eretescu

Textul prezentat în volumul de față, o introducere esențială în istoria civilizației arabe creștine, ilustrează cu claritate erudiția și scriitura elegantă a profesorului Juan Pedro Monferrer Sala. Volumul cuprinde 8 pagini de ilustrații color.

Născut în 1962, Juan Pedro Monferrer Sala a urmat cursurile de limbă și literatură arabă ale Universității din Granada, prezentând în 1995, la examenul pentru diploma de licență, o lucrare despre ʻAbd al-Malik b. Habīb și celebra sa scriere "Kitāb wasf al-firdaws" (Premio Extraordinario de Licenciatura). În 1996 i s-a acordat titlul de doctor în Filologie semitică pentru cercetările sale cu privire la același scriitor și pentru noua ediție a operei menționate (2 vol., studiu introductiv, traducere și indici).  

Specializările academice ale profesorului Monferrer Sala au urmărit cu consecvență domeniile de cercetare în studii orientale: limba arabă, literatura arabă de inspirație islamică, creștină și iudaică, lingvistica semitică, ediția de manuscrise orientale și critica literară. Lucrările sale publicate cuprind traduceri și comentarii cu privire la poezia pre-islamică (Mu‘allaqāt) și din operele unor mari scriitori de limbă arabă, îndeosebi creștini.

Prin întreaga sa activitate la catedră și la masa de lucru, Juan Pedro Monferrer Sala a contribuit substanțial la mai buna cunoaștere a unor importante texte literare arabe, creștine ori islamice, a scrierilor religioase proprii mai multor culturi din Orientul Mijlociu.

Criza ideologiilor, criza partidelor, individualism excesiv – asa arata societatea in care traim. O societate lichida, unde nu e deloc usor sa-ti gasesti reperele. O societate cu multe masti: mastile politicii, obsesia mediatica a vizibilitatii, pe care o avem (aproape) cu totii, dependenta de telefoanele mobile, proasta-crestere... O societate dominata de confuzie, de detasare si de fluvii de cuvinte care nu sint decit locuri comune. In ultima sa carte, Umberto Eco face un portret al societatii actuale, in care nonsensul pare sa prevaleze asupra rationalului, adesea cu efecte comice, dar si cu consecinte ingrijoratoare. 

Din cuprins: 

• Inainte ca racul


• A fi in vazul lumii


•  Batrinii si tinerii


• Online


• Despre telefoanele mobile


• Despre conspiratii


• Despre mass-media


• Diferite forme de rasism


• Despre ura si moarte


• Intre religie si filosofie


• Educatia cea buna


• Despre carti si alte lucruri


• Cea de-a Patra Roma


• De la prostie la nebunie

Aparitia unor noi puteri si disparitia altora, explozia demografica, migratiile, terorismul sau modificarile climatice vor schimba lumea contemporana. In acest eseu despre evolutia lumii in urmatoarea jumatate de secol, Jacques Attali ne pune in fata unei alternative radicale. Omenirea va avea de ales intre disparitia totala, determinata fie de evolutia unui hiperimperiu construit dupa legile pietei, fie de un conflict ce ar intrerupe violent globalizarea, si hiperdemocratie: acceptarea si controlarea mondializarii, intr-o societate care va oferi tuturor accesul la noile tehnologii, la un mediu mai bine protejat si la libertatea individuala. 

Din cuprins:

• O istorie foarte indelungata


• • Scurta istorie a capitalismului


• • Sfirsitul imperiului american


• • Primul val al viitorului: hiperimperiul


• • Al doilea val al viitorului: hiperconflictul


• • Al treilea val al viitorului: hiperdemocratia


• • Dar Romania?

Bestseller în România și Republica Moldova cu peste 50,000 de exemplare vândute
Peste 500 mii de împrumuturi în biblioteci
Roman tradus în șapte limbi

La şcoala din Poiana, profesorul de literatură română e învinuit de noile autorităţi de schimbarea portretului lui Stalin cu cel al lui Eminescu. După un simulacru de proces, Mihai Ulmu, „duşmanul poporului”, ajunge în gulag. Maria Răzeşu, fosta lui elevă din anul IV de liceu, îl ajută să evadeze, dar şi să-şi dea seama de dragostea lor.

O săptămână le-a trebuit soldaţilor ca să-i găsească. Şapte zile au fost de ajuns ca Mihai şi Maria să se regăsească. Nestrivită de calvarul gulag-ului, dragostea răzbate prin piatră ca o iarbă cerească. Răzbate, şoptindu-ne că marile iubiri nu încap în temniţă niciunde şi nicicând.

„Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Romanul este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.” - Jean-Paul Gavard-Perret, poet și critic literar francez

„Prin acest strălucit debut ca romancier Nicolae Dabija se dovedește a fi un scriitor total și un model uman. Traducerea acestei cărți în limbi de circulație internațională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie națională și o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii.” - Tudor Nedelcea, editor și istoric literar român

Dacă astăzi Parisul este cel mai vizitat oraş din lume, aceasta se datorează, fără îndoială, muncii duse de Haussmann de-a lungul celor şaptesprezece ani ai edilităţii sale (1853-1870).

Însă, în timp ce, încă din vremea sa, opera Prefectului era unanim celebrată în străinătate, din Europa (Spania, Italia, Anglia...) pînă în Statele Unite, în Franţa ea nu a încetat vreodată să fie neînţeleasă şi denigrată.

Pentru a explica concret demersul haussmannian, autorii au conceput o antologie care dezvăluie, mai cu seamă, dimensiunea păstrătoare a muncii duse de Prefect. Textele citate sînt preluate din Memoriile lui Haussmann, din documente inedite și din mărturii ale unor autori străini și francezi. O secvență fotografică a bulevardului Saint-Germain vine să susțină demonstrația, arătînd numeroase clădiri pre-haussmanniene păstrate de-a lungul acestei străpungeri.

Astfel, se dezvăluie actualitatea operei haussmanniene, la ora cînd mondializarea promovează la scară planetară același tip de aglomerare urbană.

România a trecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin transformări decisive. Pe piedestalul Unirii din 1859, Alexandru Ioan Cuza a realizat o operă profundă de reformă, deschizând apoi, prin abdicarea sa, perioada monarhiei constituţionale. Principele Carol s-a înscris pe aceiaşi parametri şi, timp de un deceniu, prin domnia sa, a consolidat fapta predecesorului, patronând adâncirea procesului de modernizare, retuşând unele mutaţii şi pregătind realizarea marelui moment al neatârnării. De dobândirea independenţei va fi indisolubil legat şi momentul în care Carol I a obţinut coroana de oţel, care a însemnat creşterea în însemnătate a principelui, dar şi a ţării în Europa.

Jumătatea de secol ce precede Primul Război Mondial este o epocă de schimbări profunde în istoria românilor. Pe parcursul a doar câteva generaţii, societatea românească, în general, şi oraşul, în special, sunt smulse dintr-o anume letargie istorică şi aruncate, aproape cu forţa, în vârtejul modernităţii. Calea ferată devine, în acest context, cauză şi simbol ale unui proces extrem de intens şi de rapid, cu consecințe ce reverberează până în prezent. Ea este un motor al dezvoltării fără de care multe dintre schimbările istorice ale teritoriului, oraşelor şi vieţii urbane nu ar fi fost posibile şi fără cercetarea căreia acestea nu ar putea fi corect şi pe deplin înţelese. Acest volum investighează locul pe care calea ferată îl ocupă în tabloul vast și extrem de eterogen al fenomenului modernizării în România și în periferia europeană.

Toader Popescu (n. 1980, București) este arhitect licențiat, master în urbanism și, din anul 2012, doctor în arhitectură. Este lector universitar în cadrul Departamentului de Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, alumnus al Colegiului Noua Europă (NEC), arhitect și urbanist practicant și cercetător în domeniul istoriei arhitecturii și orașului.

Volumul a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România, din Timbrul Arhitecturii, şi în cadrul proiectului cultural „Proiectul feroviar românesc (1842-1916)”, beneficiar al unei finanţări din partea Uniunii Arhitecţilor din România, din Fondul „Timbrul Arhitecturii” în anul 2014. 

La 26 de ani după căderea comunismului în Europa centrală şi de est, memoria şi istoria acestui regim rămîn controversate. Pe de o parte, istoria comunismului în regiune stă sub semnul denunţării crimelor săvîrşite de acest regim. Pe de altă parte, mai ales în unele cercuri intelectuale de stînga, se aduce în discuţie aşa-numita „modernitate a comunismului”. Memoria comunismului se prezintă chiar şi mai divizată decît paradigmele istorice în care este aşezat acest regim. Nostalgicii se afirmă în spaţiul public, în ultimii ani, mai ales prin urmaşii lor de a doua generaţie. Denunţătorii crimelor comunismului, foarte activi imediat după căderea comunismului, dispar rînd pe rînd fără a fi reuşit să transmită flacăra mai departe, cu cîteva excepţii. O memorie ironică a comunismului îşi face şi ea din ce în ce mai mult prezenţa în spaţiul public al regiunii.

Studiile reunite în acest volum ne propun o incursiune în multiplele aspecte ale comunismului şi ale cercetării critice a acestuia. Represiunea este prezentă prin intermediul memoriilor şi a memorialisticii, care asigură puntea între adevăr şi ficţiunea literară, viaţa cotidiană reiese din scrisorile femeilor, triplu asuprite de regim (ca indivizi, ca femei, ca mame), rezistenţa la manipulare şi minciună îşi găseşte drumul prin acţiunile şi scrierile celor ce s-au opus într-un fel sau în altul. Consecinţele absurde şi dramatice ale comunismului în lumea de azi reies atît din literatură, cît şi din documentele de arhivă studiate critic de autorii noştri, dar şi prin urmările dezastrelor umane şi materiale provocate de tragedii precum cea de la Cernobîl.

 "Am pornit de la ideea că revenirea Dobrogei la patria mamă a fost foarte dorită de Carol I, care considera că este foarte important ca ţara să aibă ieşire la mare. Vorbesc, în acest volum, despre tot ce s-a întâmplat în Constanţa, în Dobrogea, din punct de vedere al investiţiilor, prin deciziile Regelui, ale Guvernului şi ale prefecţilor care s-au succedat: catedrala, Moscheea Carol I, faleza, Cuibul Reginei. Cu alte cuvinte, despre planurile lui Carol I legate de dezvoltarea şi de sincronizarea Constanţei, a Dobrogei cu valorile europene”.

Personaj prezent intr-o bogata bibliografie, Gavril Vatamaniuc (supranumit de unii „ultimul partizan”) este un luptator de natura aparte, facand parte din a doua generatie a rezistentei bucovinene.

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.

În ajunul intrării României în Marele Război, conștient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov își începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferințelor personale (mai mult sau mai puțin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranța, deznădejdea și ușurarea generației care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deținut politic, Vasile Cancicov radiografiază experiențele pe care războiul le-a impus populației civile. Este cronica mai puțin glorioasă a celor care „au viețuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământați de incertitudini și intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte și cucerite, Vasile Cancicov renunțã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.
Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.“
Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăție de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârșitul anului 1918. (Daniel CAIN)

Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.

Fotografia de pe copertă: 1 dec. 1918 (18 nov. stil vechi), Calea Victoriei: intrarea regelui Ferdinand în București, alături de regina Maria, de generalul Berthelot și de principele Nicolae. În fundal, unul dintre arcurile de triumf ridicate în Capitală cu acest prilej.

Venim pe lume hotarati sa gasim o poveste oriunde – pe cer, pe fetele oamenilor, in obiectele din jurul nostru. Ne citim propria viata, precum si vietilor celorlalti, ne citim lumea ca pe o carte. Iata convingerea lui Alberto Manguel, un Casanova al lecturii, cum l-a numit George Steiner. "Un cititor in padurea din oglinda" exploreaza arta de a citi si de a scrie in cateva dintre ipostazele ei fascinante. Sub semnul lui Borges si al bibliotecilor infinite, autorul ne duce spre locuri si timpuri minunate si spre secrete bine pazite, unde ne intalnim cu personaje si personalitati: Lewis Carroll si Che Guevara, Alice in Tara Minunilor si Pinocchio...

„Eseurile de o asemenea calitate merita citite sau recitite oriunde le intalnim.“ The New York Review of Books

„Afinitatile si lecturile lui Manguel reprezinta o gama infinita si baroca, un concerto grosso.“ The Guardian

Toti visam si visul este esential pentru supravietuirea si evolutia noastra. Robert Moss ne arata in ce fel au influentat visele evenimente importante din istoria lumii. Marturii din vremuri imemoriale si scrieri bine-cunoscute se intalnesc acum intr-o carte vizionara, in care cititorul descopera in alta lumina personalitati vizionare, printre care Ioana d’Arc, Mark Twain, Freud sau Winston Churchill. Cu talentul lui de povestitor, cu toata eruditia lui si cu experienta lui de ghid al visului activ, Robert Moss face o incursiune fascinanta in istoria visatorilor.

„Cititorii vor fi impresionati de felul in care Robert Moss reinterpreteaza lumea.“ Robert Moss

„Sam van Schaik scrie ca un povestitor, tinindu-si cititorul cu sufletul la gura.” (Michael Sheehy) 

Celebru pentru cultura unica, dar si pentru conflictul declansat in urma ocuparii de catre China, Tibetul ramine pentru straini un tarim misterios, care nu poate fi inteles decit prin prisma istoriei sale extraordinare. Sam van Schaik reinvie aceasta istorie incepind cu secolul al VII-lea si perioada de glorie a Imperiului Tibetan si analizeaza momentele ei semnificative, precum aparitia budismului tibetan si a titlului de Dalai Lama, relatiile cu Mongolia lui Kubilai-Han din secolele XIII-XIV, implicarea Tibetului in „Marele Joc” de la inceputul secolului XX si, bineinteles, evenimentele tulburi din ultimele decenii. Totodata face lumina in ce priveste relatia sa complexa cu India si China si explica o serie de elemente frecvent invocate ale culturii tibetane, precum reincarnarea preotilor lama, manastirile, pustnicii, rolul lui Dalai Lama sau Cartea tibetana a mortilor. Parcurgind toate straturile istoriei si mitologiei, "O istorie a Tibetului" ofera o prezentare cuprinzatoare si o mai buna intelegere a importantei acestui colt de lume care nu inceteaza sa fascineze.

„Sam van Schaik pune in discutie multe idei preconcepute privind Tibetul, religia, societatea si politica sa. O lectura captivanta pentru un public larg.” (BBC History Magazine)

"Islamul şi violenţa" este un manifest al celui mai important poet arab contemporan – nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel – împotriva decăderii culturii sale de origine, pe care s-a văzut nevoit s-o părăsească. Adonis trăieşte astăzi în Franţa, unde este liber să pună în discuţie cu luciditate cauzele crizei din lumea arabă musulmană: violenţa ca trăsătură caracteristică a Coranului; atotputernicia dogmei religioase în ceea ce priveşte treburile statului şi viaţa privată; falsificarea istoriei islamului; anularea subiectivităţii şi creativităţii fiinţei umane într-o civilizaţie a supunerii oarbe şi a imitaţiei; reducerea femeii musulmane la statutul de posesiune; condamnarea celor care au ieşit din cadrele restrictive ale religiei abordând în creaţiile lor teme precum dragostea, moartea şi libertatea; eroarea unor societăţi care nu cunosc conceptul de cetăţenie şi sunt incapabile să se adapteze la modernitate şi democraţie.
Fără să uite locul poeziei, misticii şi filozofiei arabe în cultura universală, Adonis demonstrează că islamul fundamentalist nu este o excrescenţă distructivă a unui islam originar paşnic şi tolerant, ci apariţia mişcărilor extremiste precum Statul Islamic reprezintă, de fapt, o reîntoarcere la începuturile sângeroase ale islamului unic, neschimbat de-a lungul timpului.

„Dacă nu separăm religia de stat şi nu eliberăm femeile de şaria, vom avea şi mai mulţi despoţi. Dictatura militară îţi controlează mintea. Dar dictatura religioasă îţi controlează şi mintea, şi corpul.“ (Adonis)

Cartea istoricului Christopher Clark oferă o imagine nouă asupra Primului Război Mondial punând accentul nu pe luptele şi atrocităţile acestuia, ci pe evenimentele şi interacţiunile complexe care au condus liderii statelor participante către brutalul conflict. Clark a urmat calea către război pas cu pas, acţiunile petrecute la Viena, Berlin, Sankt-Petersburg, Paris, Londra şi Belgrad şi a analizat decenii de istorie cu evenimente care au grăbit izbucnirea conflictului mondial în 1914. "Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914" este o cronică dramatică, meticuloasă, scrisă cu măiestrie, care surprinde pierderea echilibrului Europei şi izolarea acesteia de restul lumii.  O carte importantă... Unul dintre cele mai impresionante şi antrenante studii ale perioadei care s-au publicat vreodată. Max Hastings, Sunday Times  Un nou volum monumental... Revelator, chiar revoluţionar... Clark a făcut o treabă magistrală xplicând inexplicabilul. The Boston Globe

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

La mijlocul secolului al XVI-lea, reformatorul Jean Calvin conduce cu mână forte oraşul Geneva. Nu demult fusese el însuşi prigonit de Biserica Catolică, dar acum, când are în mână hăţurile puterii, nu e deloc dispus să acorde altora libertatea religioasă pe care o ceruse atât de vehement autorităţilor papale. În numele adevăratei credinţe reformate, Calvin instituie un regim de teroare, având grijă să supravegheze orice mişcare a cetăţenilor genevezi. Cei care se abat câtuşi de puţin de la doctrină şi de la reguli sunt închişi, surghiuniţi, torturaţi sau chiar executaţi. Totul culminează cu arderea pe rug a spaniolului Miguel Servet, condamnat pentru erezie.

În mijlocul tăcerii generale, se face deodată auzit un om care nu pare să se teamă de mâna lungă a lui Calvin: umanistul francez Sebastian Castellio, profesor la Universitatea din Basel, hotărăşte să-l combată pe dictatorul genevez cu singura armă care îi stă la dispoziţie – arma cuvântului. „A ucide un om nu înseamnă niciodată a apăra o doctrină, ci înseamnă a ucide un om“, îi transmite el fanaticului reformator.

Sub condeiul magistral al lui Stefan Zweig, evenimentele dramatice din epoca Reformei capătă o plasticitate neîntâlnită în cărţile istoricilor. Dar reflecţiile eseistului sparg cadrul istoric. În anii 1935–1936, când Zweig aşternea pe hârtie această poveste, intoleranţa şi violenţa făceau deja ravagii în Germania. Fără a-l pomeni pe Hitler, fără a rosti o singură dată cuvântul „nazism“, autorul surprinde, ca într-o oglindă, fizionomia propriei epoci – şi chipul schimonosit al tuturor dictaturilor viitoare. Căci din figurile celor doi adversari, Castellio şi Calvin, Zweig distilează eternul contrast dintre umanismul pluralist şi fanatismul doctrinar.

Pe 10/22 mai 1866, tânărul Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la Bucureşti pentru a prelua tronul Principatelor. După depunerea jurământului, el făcea o declaraţie solemnă: „Ales de către naţiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, şi ţară, şi familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român.“ La 150 de ani de la acel moment, figura lui Carol I este încă foarte prezentă în dezbaterea publică. Numele celui care a desăvârşit modernizarea României este pomenit adesea când vorbim despre ce are de făcut România pentru a ajunge din urmă Occidentul.

Efectele profund transformatoare ale domniei lui Carol I erau evidente pentru întreaga Europă deja pe la începutul secolului XX. Aceasta o arată şi cartea de faţă, publicată în 1906, când se aniversau 40 de ani de la urcarea pe tron. Scriitorul german Paul Lindenberg a venit în România, l-a cunoscut personal pe Carol I şi, beneficiind de sprijinul acestuia, a elaborat una dintre primele biografii ale regelui. Copilăriei petrecute la reşedinţele familiei din sudul Germaniei, anilor de formare în armata prusacă şi călătoriilor de tinereţe le urmează lunga perioadă în care destinul său se va confunda cu cel al României: faza turbulentă de la începutul domniei, căsătoria cu Elisabeta de Wied, avântul economic al ţării, cucerirea independenţei pe câmpul de luptă, ridicarea României la rang de regat. Paginile memorabile dedicate pitorescului local vin să întregească o relatare plină de farmec, care are darul de a-l transporta pe cititor în lumea de atunci.

O amplă sinteză asupra memorialisticii închisorilor, elaborată atît pe baza memoriilor propriu-zise, cît și a numeroase dosare din arhiva CNSAS. O lucrare de maximă importanță și noutate. 

Pentru construcţia acestei ample sinteze asupra memorialisticii închisorilor, am fructificat 46 de surse primare din cele 149 înregistrate în cronologia cărţilor ce aparţin genului literar tratat. De asemenea, am valorificat 34 de volume din zecile de dosare studiate în arhiva CNSAS începând din anul 2010. Multe informaţii inserate în text, precum şi o parte din biografiile reconstituite cu ajutorul documentelor sunt de absolută noutate şi de maximă importanţă. La finalul cărţii se poate consulta o anexă cu 19 fotocopii din dosarele Securităţii deschise pe numele mai multor memorialişti ai detenţiilor politice. (Maria Hulber)

Maria Hulber (n. 1970) este cercetător acreditat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Doctor în Filologie, profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” din Oradea. Articole şi recenzii publicate în Revista de cultură Familia, Revista de pedagogie, volumul colectiv Hermeneutica fenomenului literar (Sibiu, 2010) şi în revista virtualăLaPunkt.ro. Colaborări în domeniul didacticii la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti.

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta. Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)

„«Republica de la Ploiești» a intrat în limbajul comun ca un alt nume dat eșecului comic şi nepotrivirii mijloacelor cu scopul idealizat. Dacă îl reducem la acțiunile din ziua de 8 august 1870, episodul poate fi cu greu eliberat din registrul în care l-a fixat Caragiale. Mișcarea trebuie abordată însă în contextul anilor 1866–1871. Cu tot eclectismul şi incoerențele ei, a existat o gândire politică antidinastică, republicană şi «democrată» care trebuie pusă în lumină. Este ambiția acestui volum, un eseu asupra ideilor politice ale vremii și asupra modului în care actorii episodului republican își explică acțiunile și deciziile.

Mişcările antidinastice şi republicane iniţiate de liberalii radicali munteni («roșiii») relevă, de fapt, existența unei profunde crize constituţionale. Prin ideile-cheie pe care le apără cu convingere – supremaţia constituţiei, dreptul poporului de a se opune despotismului, suveranitatea poporului, limitarea prerogativelor executivului, responsabilitatea miniştrilor în faţa majorităţii din Cameră, legislativul monocameral, urgenţa unui nou 1848 la 1870, garantarea libertăţilor politice, neamestecul străinilor în afacerile interne şi afirmarea suveranităţii interne şi externe a statului –, «roșiii» cultivă conflictul şi îl consideră legitim. Ei nu sunt teoreticieni ai politicului, dar gândesc politic, dezbat politica și sunt oameni ai acțiunii.

«Republica de la Ploieşti», punctul culminant al seriei de acţiuni republicane, devine astfel revelatorul unui anumit tip de republicanism parlamentar și al unei dinamici instituționale și electorale ce permite așezarea parlamentarismului. De aceea, nu putem reduce ideile actorilor de la 1870 şi practicile lor electorale la simple interese conjuncturale și nici la registrul comic al lui Caragiale. «Roşiii» merită cu prisosinţă să fie luaţi şi în serios.“ (Silvia MARTON)

Ilustrația de pe copertă:„Arborele discordiei“, caricatură din Ghimpele, 17 decembrie 1867 (cu textul însoțitor „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu amor de țară să vă apropiați“). Printre personaje, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Beizade Mitică, Lascăr Catargiu și Manolache Costache Epureanu.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. în spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit. „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Gulagurile. Procesele înscenate. Cizma care calcă orice în drumul ei. Aceste imagini ale totalitarismului postbelic au rămas în memoria noastră colectivă – brutale și terifiante, dar, după mai mult de 50 de ani, rupte de context, devenind mai mult un soi de sperietori ale trecutului.

Cortina de Fier, de Anne Applebaum, este o încercare plină de forță de a demonstra că totalitarismul a însemnat mai mult decât excesele sale manifestate public. Cartea de față analizează detaliile conducerii totalitare: diaspora de partid, din URSS până în restul Blocului Sovietic, preluarea posturilor de radio, a universităților și a grupurilor de tineri de către partizani, răspunsul contradictoriu al conducătorilor Bisericii Catolice față de metodele lui Stalin.

Grație interviurilor realizate de Applebaum și cercetărilor amănunțite în diversele arhive ale timpului, Cortina de Fier se asigură că experiențele zilnice ale celor care au trăit în Blocul Sovietic vor rămâne vii în paginile de istorie, chiar dacă aceștia vor părăsi, în curând, istoria trăită.  

„Excelenta carte a lui Applebaum relatează cu simpatie și sensibilitate soarta lipsită de noroc a Europei de Est: să fie eliberată de sub stăpânirea nazistă de singurul regim la fel de inuman ca aceasta.“ (The Independent)

În întreaga lume, se poartă un război între dictatori și cei care se ridică împotriva lor. Prin intermediul unor reportaje originale și al unei analize strălucite, apreciatul jurnalist William J. Dobson dezvăluie mecanismele interioare ale regimurilor autoritare din prezent și ne duce în spatele liniilor acestei bătălii pentru viitorul libertății.

Regimurile autoritare actuale, după cum arată Dobson, nu seamănă prea mult cu autocrații secolului XX sau cu anacronicul regim nord-coreean. Un număr crescând de țări conduse de dictatori și președinți pe viață nu au întărit statul polițienesc, nici nu s-au izolat de lume. În schimb, și-au adaptat cu inteligență guvernarea, plănuind să profite la maximum de pe urma sistemului global, fără a pierde din putere. Iranul are partide de opoziție și alegeri.

Cetățenii ruși au libertatea de a călători. În China, piața liberă a înlocuit planurile cincinale. Forța brută a lăsat locul mijloacelor tehnocrate de control. Cu toate acestea, oamenii continuă să nu fie liberi. Dar, pe măsură ce dictatorii au devenit mai abili, la fel s-a întâmplat și cu cei care li se opun. Acum, aceştia se confruntă cu milionari, filantropi, academicieni, bloggeri, ONG-uri, consultanți și grupuri studențești, care au capacitatea de a-și transmite într-o clipă mesajul în întreaga lume.

Dovedind o uimitoare cunoaștere a scenei mondiale, autorul Dictaturii 2.0 aduce în prim-plan acest joc de-a șoarecele și pisica cu miză uriașă și ne arată modul în care fiecare tabără își perfecționează strategiile pentru războiul care ne va defini epoca.