Istorie & Politologie

Alan Forrest ne spune povestea remarcabila a modului in care fiul unui avocat corsican a devenit cel mai puternic om din Europa., un barbat ale carui charisma si mostenire au ramas vii dupa ce a murit, parasit la multe mii de kilometrii distanta de tara a carei soarta devenise una cu a lui.

Cartea de față vrea să relateze succint, dar temeinic, evenimentele petrecute în cei douăzeci de ani de insecuritate și criză ce au urmat Marelui Război. Indiferent cât de puternice sau de durată au fost forțele ce au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a existat un moment când principalii actori pe scena istoriei s-au văzut nevoiți să se confrunte cu aceste forțe și să ia anumite decizii.

Marile evenimente ale istoriei își generează o dinamică și o desfășurare proprii. Din perspectiva noastră, a celor de acum, al Doilea Război Mondial pare să fi izbucnit din cauza crizei internaționale provocate de Germania lui Hitler. însă nimic din ce se întâmplă în istorie nu este inevitabil, după cum va încerca să demonstreze acest volum.

Dialogul straniu între sistem și actorii lui se află la baza relatării istorice. Evenimentele înseși pot fi, în același timp, cauză și efect – la fel cum s-a întâmplat și cu cele care au împins Europa în război în urmă cu șaptezeci de ani.

în primăvara lui 1985, Mihail Gorbaciov, abia ales secretar general al Partidului Comunist al URSS, începea un proces de reformare a întregului sistem economic și politic sovietic. Ceea ce avea să devină cunoscut drept perestroika („reconstrucție“) a durat doar șase ani, până în decembrie 1991, când Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte al URSS.

Efectele politicii lui au fost incredibile, provocând nu doar dezmembrarea URSS și prăbușirea regimului comunist în toată Europa de Est, ci și căderea Cortinei de Fier și reunificarea Germaniei. Nu este de mirare că, în Rusia, Gorbaciov este considerat de majoritatea populației drept principalul vinovat de disoluția URSS-ului și de pierderea statutului de superputere. Le-a dat rușilor libertate, dar erau ei pregătiți să o primească?

Occidentul, pe de altă parte, i-a apreciat meritele indiscutabile pe plan extern – reducerea tensiunilor Războiului Rece, diminuarea arsenalului nuclear, inițierea retragerii trupelor sovietice din Afghanistan, neintervenția în afacerile interne ale țărilor din fostul bloc estic. în 1990, pentru toate aceste merite i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.

La 84 de ani, Mihail Sergheevici Gorbaciov rămâne unul dintre cei mai influenți (și controversați) oameni ai secolului XX

Istoria ilustrată a României, coordonată de Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, a fost elaborată după circa 15 ani de la căderea comunismului în România, fiind rezultatul sintetizării unor cercetări recente, care aduc noi interpretări în legătură cu multe dintre episoadele trecutului românilor. Autorii au intenţionat să cultive convingerea că trecutul, cunoscut şi asumat, oferă o cheie a înţelegerii prezentului

O carte excelenta, accesibila pentru publicul larg si obligatorie pentru politicieni. Cartea ne aduce aminte ca fiecare aspect al vietii noastre este in continua miscare si ca , daca nu preluam initiativa pentru a dirija schimbarile, ramanem la mila acestor evolutii.

In ultimul deceniu, centru lumii s-a mutat dispre Europa spre Asia. Cu rezerve imense de petrol si gaze naturale, dupa secole de dispute teritoriale, Marea Chinei de Sud, in special, este o sursa de potential conflict.

Era un tinar obisnuit, fara niciun fel de pregatire in contraspionaj. Tot ce stia despre misiunile sub acoperire aflase din Miami Vice si din filme ca Ronin, Spioni de elita si orice avea Bond sau Bourne in titlu. Si totusi, sperind sa cistige ceva experienta ca sa devina ofiter al serviciilor de informatii din cadrul marinei militare, i-a convins atit pe rusi, cit si pe cei de la FBI ca pot avea incredere in el. Dind dovada cind de inteligenta, cind de naivitate, a reusit sa prinda in plasa un ofiter din serviciile secrete militare rusesti care recruta spioni pe teritoriul american. Cum sa prinzi un spion ruseste o poveste captivanta si plina de umor despre ceea ce inseamna spionajul in lumea reala.

„Jamali a reusit cumva sa tina piept unui ofiter al serviciilor de informatii rusesti care credea ca a racolat un informator, desi in tot acest timp colabora in secret cu agentii federali americani.” (The Washington Post)

„O lectura pe care stilul autoironic al autorului o face cu atit mai delectabila.” (Publishers Weekly)

Pastrarea identitatii sub un regim opresiv a fost o problema cu care s-au confruntat atit romanii, cit si locuitorii altor tari comuniste, ca Bulgaria, Polonia sau fosta Iugoslavie. Cele 37 de studii reunite in volum abordeaza aceasta problema din perspective diferite – sociala, culturala, etnica si religioasa. Pe baza documentelor de arhiva, a interviurilor si cercetarilor efectuate in tara si in strainatate, autorii reconstituie portrete ale unor oameni care au luptat prin orice mijloace impotriva regimului comunist, de la trimiterea de scrisori anonime catre autoritati, pina la proteste publice sau chiar rezistenta armata. Lor li se alatura cei care au ales lupta pentru pastrarea identitatii minoritatilor nationale sau religioase, ca sasii transilvaneni, populatia turca si tatara din Dobrogea, comunitatile musulmane din Bulgaria. Prezentind aspecte diverse ale regimurilor comuniste si ale rezistentei impotriva acestora, volumul ofera o imagine complexa a realitatii din citeva tari aflate in spatele Cortinei de Fier.

Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismulreia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.

Bestseller
Capcana Daesh, cea mai cunoscuta lucrare a lui Pierre-Jean Luizard, a obtinut Prix Brienne du livre geopolitique (2015).
 
Necunoscut pina in urma cu putin timp, Statul Islamic si-a facut o intrare singeroasa in arena internationala. Profitind de crizele succesive care au afectat Irakul si Siria, Daesh a preluat controlul asupra unei zone extinse si dispune in prezent de resurse financiare uriase. Pierre-Jean Luizard explica succesul acestei grupari, care nu se datoreaza exclusiv unor evenimente externe: Statul Islamic are o strategie bine pusa la punct, bazata pe aliante tribale si pe ideea unui stat transnational. In opinia sa, orice interventie a comunitatii internationale in regiune nu va face decit sa perpetueze criza in lipsa unui proiect politic realist si viabil, proiect pe care statele occidentale nu par deocamdata capabile sa-l formuleze. In schimb, ele par sa alunece tot mai mult in capcana intinsa de Daesh, care, in incercarea de a coagula populatia sunnita, le implica in conflicte ce pot fi interpretate ca interventii abuzive, in siajul mai vechii dominatii occidentale in Orientul Mijlociu.
 
Din cuprins:
Aparitia brusca a Statului Islamic • „Stat” sau „organizatie terorista”? • De la Sykes-Picot la Yaarubiya, intoarcerea Istoriei • Himere panarabiste • Revenirea singeroasa a „problemei irakiene” • Statul sirian intors la confesionalism • Statul Islamic la portile Libanului • O Iordanie paralizata • Arabia Saudita: regele e gol • Turcia: Erdogan prins in propria-i capcana

„Daca exista o dinastie care sa intrupeze Europa, aceea este Casa de Habsburg", scrie Jean des Cars in debutul acestei cavalcade pasionante prin istoria zbuciumata a Europei.
Destinul prodigios al Habsburgilor incepe, in cheie minora, in secolul al XI-lea, intr-o fortareata situata in cantonul elvetian Aargau, prinde aripi in 1273, odata cu alegerea, cu totul neasteptata, a contelui Rudolf de Habsburg ca imparat al Sfantului Imperiu German, si isi incheie epopeea monarhica la Schönbrunn, pe 11 noiembrie 1918, cand Carol al IV-lea semneaza actul de renuntare la coroana imperiala a Austriei.
Vreme de sapte secole, Habsburgii au dominat o mare parte a Europei, a Orientului Apropiat si a Americii de Sud. Cuceritorul Carol Quintul, reformatoarea Maria Tereza, Franz Joseph si legendara sa sotie Sisi, Zita, suverana datoriei, sunt doar cateva dintre figurile emblematice ale acestei familii exceptionale, care a marcat istoria. Neindoielnic, disparitia lor semnaleaza prabusirea unei lumi, dar numele lor ramane vesnic sinonim cu inflorirea artelor, grandoarea politica si identitatea europeana.

„Volumul irlandezului Patrick O’Brien, publicat în anul 1854, când rusofobia occidentală ajunsese la apogeu, capătă o semnificaţie aparte pentru cititorul român. Departe de a fi o relatare de călătorie interesantă prin ineditul şi pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane sau de ciudăţenii care fac încă deliciul acestei specii literare, lucrarea lui O’Brien este o subtilă analiză a cadrului istoric şi politic intern şi internaţional în care, în vara anului 1853, armatele ţariste au ocupat cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească.

Interesat să cunoască şi să înţeleagă mai bine această complicată ecuaţie politică, O’Brien a redactat un veritabil eseu de filozofie politică din care reiese că actorii, principiile apărate şi modurile de operare (Rusia, puterile occidentale, autocraţia, democraţia, ocupaţiile militare, provocările, loviturile de stat, propaganda etc.) par să se fi schimbat prea puţin la mai bine de un secol şi jumătate de la finalul Războiului Crimeii.“ (Constantin ARDELEANU)

Mai sus de Hârşova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părţile acestea şi roţile se învârteau foarte încet. Pe mal, nişte pescari îşi reparau plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiaţi. Am zărit femei cărând poveri pe cap şi ţărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roţilor de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, ţanţoşi și înarmaţi până-n dinţi, se plimbau neînfricaţii albanezi; în spatele zidului cu şanţuri de apărare lângă care ţăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie. Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilaşilor ce se jucau lângă părintele lor şi deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniştitei vieţi rurale şi deasupra vârfurilor ascuţite ale baionetelor din tabără.

În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conștiința Occidentului.

James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic.
Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.

La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.

Această carte are patru eroi. De fapt cinci, cu Marcel Proust, care le este prieten şi confident. Cu toţii iubesc artele, spectacolele de teatru, frecventează saloanele literare, adoră viaţa mondenă şi cu toţii sunt atinşi de o maladie care, în atmosfera de Belle Époque, doar la elite e firească şi cumva obligatorie: snobismul. Dar, dincolo de imaginea unor aristocraţi români care fac parte din lumea bună pariziană, descoperim un diplomat discret şi eficient, Anton Bibescu, o scriitoare care ţine să strălucească şi în cercurile influente, Martha Bibescu, o poetă căreia contemporanii îi spun „divina contesă“, Anna de Noailles, şi o pianistă care uimeşte prin virtuozitate, Elena Bibescu.

Consideraţiile istorice, erudiţia, observaţiile şi notele uneori ironice ale lui Mihai Dimitrie Sturdza, precum şi şansa de a înţelege, ca urmaş al unei importante familii boiereşti româneşti, etosul personajelor sale fac din această carte mai mult decât un eseu biografic. E o veche fotografie de grup în alb şi negru pe care autorul a înnobilat-o colorând-o cu nuanţele potrivite.

Această carte recuperează din catagrafiile, condicile ecleziastice, actele cancelariilor domneşti şi actele de procedură ale tribunalelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea istoria dureroasă şi discretă a femeilor muntene. De neam ales, ţărănci sau femei pripăşite la oraş, româncele se confruntă cu normele create şi impuse de bărbaţi. În faţa autorităţilor laice şi bisericeşti, când se despart de soţii cu care trăiesc rău, când se lasă răpite de iubiţii pe care familiile lor nu-i acceptă, când sunt judecate pentru infanticid, pentru adulter, pentru furtişaguri mărunte, pentru vrăjitorie sau pentru prostituţie, trebuie să se arate umile. Păcatele pe care le săvârşesc reprezintă nu doar nelegiuiri sau rătăciri omeneşti, ci şi o pată adusă onoarei bărbaţilor care le au sub oblăduire: taţi, fraţi, soţi. De aceea, pedepsele pe care le primesc nu sunt din cale-afară de aspre, dar sunt infamante: însemnarea la nas sau plimbarea şi bătaia în public.
Aceste „deznădăjduite muieri“ vor scăpa de obligaţia respectabilităţii doar odată cu apariţia legislaţiei moderne, odată cu emanciparea profesională sau făcând pasul fără întoarcere în lumea prostituţiei. Dar până atunci, de cele mai multe ori, în jalbele lor îşi spun „ticăloasa de mine“, o expresie care cuprinde slăbiciunea genului lor, neputinţa şi asumarea răului pe care bărbatul îl vede în ele.

„Toleranta este mai degraba o virtute sociala decat una religioasa. O atitudine deschisa fata de crezul personal al altora se afla, fara indoiala, la baza unei societati armonioase; dar este o conduita imposibila pentru cei animati de o puternica religiozitate. Caci, increzatori de a fi descoperit cheia si chintesenta Vietii, nu ne putem abandona prietenii si aproapele bajbaind in intuneric. Banuim, poate, ca ei, chiar si fara aceasta cheie, ar fi capabili sa duca o viata virtuoasa, dar le este infinit mai dificil fara principiul calauzitor. Este de datoria noastra sa ii ajutam pe calea Adevarului, sa le aratam lumina ce se pogoara asupra tuturor. Opiniile divagheaza in privinta naturii acestui ajutor ce trebuie acordat, fie ca este vorba de persuasiunea blanda si exemplul luminos, fie ca vorbim de sabie si autodafé. Dar niciun om nu poate, in avantul credintei, sa treaca indiferent pe langa cel necredincios fara a intreprinde nimic.“ (Steven Runciman)

"Un discurs celebru nu reflectă doar adevărul epocii sale, ci captează deopotrivă marea minciună. Această minunată colecţie de discursuri conţine imnuri înălţătoare închinate valorilor democraţiei ce înglobează principiul decenţei şi al libertăţii pe care noi le preţuim, cuvinte înţelepte care luminează minţile. Dar putem, totodată, să citim aici câteva dintre cele mai detestabile discursuri care au întunecat orizonturile lumii libere. Discursurile rostite de monştrii istoriei sunt pentru omenire adevăratele lecţii. […] Astfel, multe dintre ele dezvăluie defectele de caracter şi virtuţile oratorilor respectivi, dar fiecare este totodată o fereastră spre un mare eveniment istoric." (Simon Sebag Montefiore)

„Am susţinut idealul unei societăţi libere şi democratice, în care toţi indivizii să poată trăi împreună în armonie şi cu şanse egale. Este un ideal pentru care sper să pot trăi pentru a‑l înfăptui. Dar, dacă va fi nevoie, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor." (Nelson Mandela)

„…câtă vreme respirăm putem să sperăm, iar acolo unde suntem întâmpinaţi cu cinism şi scepticism, celor care ne spun că noi nu putem le vom riposta cu acel nepieritor crez care rezumă spiritul unui popor: DA, NOI PUTEM." (Barack Obama)

De la declarații de război la pledoarii pentru pace, de la îndemnuri la libertate la expresii de mânie îndreptățită, această emoționantă antologie este o celebrare a peste 50 de discursuri care au marcat și modelat cursul istoriei.

Începând cu profeții marilor religii și încheind cu discursul lui Vladimir Putin ținut la Kremlin cu ocazia anexării Crimeii, Discursuri care au schimbat soarta lumii survolează epoci istorice, vizitează națiuni diverse și captează voci dintre cele mai diferite – revoluționari și tirani, militari și oameni de stat, monarhi și martiri.

Volumul cuprinde cinci dintre cele mai mobilizatoare discursuri ținute de Winston Churchill despre cel de-al Doilea Război Mondial, profeticele „Eu am un vis" și „Eu am văzut pământul făgăduinței" ale lui Marin Luther King, cuvintele inspiratoare rostite de JFK la Zidul Berlinului și pledoariile înflăcărate ale lui Nelson Mandela, de la procesul său din 1964 și de la alegerea sa ca președinte al Africii de Sud, în 1994. Acestora li se adaugă alocuțiunile istorice ținute de Elisabeta I a Angliei, Oliver Cromwell, George Washington, Napoleon Bonaparte, Abraham Lincoln, Mahatma Gandhi, Adolf Hitler, Iosif Stalin, Franklin D. Roosevelt, generalul Patton, Malcolm X, Papa Ioan Paul al II-lea, Václav Havel, Mihail Gorbaciov, Barack Obama, Papa Francisc și multe alte personalități care i-au captivat, i-au înflăcărat sau uneori i-au terifiat pe cei care îi ascultau.

Simon Sebag Montefiore este un faimos istoric britanic, om de televiziune și autor de succes, multe dintre scrierile sale fiind traduse în peste 40 de limbi și devenind bestselleruri internaționale. Printre cărțile sale cel mai cunoscute se numără Ierusalim – Biografia unui oraș, Ecaterina cea Mare și Potemkin, Stalin. Curtea Țarului Roșu, precum și romanele Sașenka și Într-o noapte de iarnă.
Montefiore este Fellow al Royal Society of Literature din Marea Britanie. În prezent, lucrează la o monumentală istorie a dinastiei Romanovilor, care va fi publicată în 2016.

Asemeni inițiativei generoase și vizionare din anul 1895, când, sub domnia Regelui Carol I și prin efortul folcloristului Dumitru Stăncescu și al editorului Carol Müller, a fost pusă temelia colecției de carte „Biblioteca pentru toți“, astăzi, Curtea Veche Publishing vine, altruist și inspirat, în ajutorul copiilor și tinerilor țării.

Numărul cititorilor de carte a scăzut foarte îngrijorător în România ultimelor două decenii. Tot mai puține volume ajung în mâinile copiilor și adolescenților, tot mai puține titluri se așază în biblioteca de familie a contemporanilor noștri.

La fel ca primii noștri Suverani, Carol I și Elisabeta, care erau absolut convinși de nevoia de carte pentru prosperitatea națiunii, Familia Regală a României de astăzi crede că ignorarea cuvântului tipărit între copertele cărții reprezintă o vulnerabilitate a națiunii și a patriei.
Părinți, aduceți cartea aproape de copiii voștri! Așa cum au nevoie de iubire, de soare și de familie, cei mai mici români au nevoie de cărți, pentru a se întregi ca oameni. (Principele Radu al României)

Cartea narează un episod de început al unei perioade în care cuvintele mari rostite de politicieni au căpătat sensuri divergente pentru locuitorii aceloraşi teritorii. Românii vorbeau despre Eliberarea lor, dar pentru evrei avea să fie Exterminare. […] Astăzi ştim cum a fost posibil. În mare, mecanismele politicii lui Ion Antonescu, care au pus în mişcare genocidul evreilor, sunt cunoscute. Cartea are meritul de a aduce un plus de cunoaştere asupra începutului primei etape a distrugerii evreilor. În luna iulie 1941, pe măsură ce înainta spre Est, încurajându-i şi pe localnici, armata română a efectuat „curăţarea terenului“ de evreii din satele şi micile târguri basarabene şi bucovinene. Simon Geissbühler confruntă opiniile mai multor istorici, recurge la analiza documentară şi adaugă mărturii, reuşind astfel să articuleze propria viziune.

Naraţiunea, uneori, poate şoca. Descrierea unor comportamente de o agresivitate greu imaginabilă ale făptaşilor readuce în actualitate problematica asumării istoriei. […] O lectură raţională, lipsită de preconcepţii, trebuie să evalueze şi să dialogheze asupra argumentelor. Desigur că vor exista şi cititori care să respingă emoţional unele dintre ipotezele sau chiar concluziile cărţii. Dar […] cercetarea istorică nu pune etichete, nici nu condamnă. Ea înlănţuie fapte şi evenimente, le descrie şi le explică. (Alexandru Florian)

SIMON GEISSBÜHLER (n. 1973) este doctor în ştiinţe sociale din anul 2000. A studiat istoria şi politologia la Universitatea din Berna (Elveţia) şi la Universitatea statului Arkansas din Little Rock (SUA) între 1993 şi 1997. În anul 2000, a intrat în diplomaţia elveţiană şi a fost, între 2007 şi 2010, prim-colaborator al Ambasadei Confederaţiei Elveţiene la Bucureşti. Este specialist în istoria şi politica Europei de Est şi a publicat o serie de cărţi şi articole pe teme privind istoria evreilor est-europeni.

„De cîţiva ani încoace, Al. Cistelecan, admirat unamim pentru subtilele intuiţii judecăţi privind spaţiul poetic românesc, dar dedat, nu mai puţin, unui soi de mic narcisism ţinînd de o anume caligrafie manieristă a expresiei, a publicat în presa literară o suită de profiluri de doamne lirice transilvane, dezgropate din fişiere îngălbenite de biblioteci, de unde nu le-a mai scos aproape nimeni şi nici nu prea mai aveau şansa să fie scoase. /.../ presupusul temut călău surîde şi se amuză în timpul execuţiei, nu mai puţin atent la baletul său de pe eşafod ori la dexterităţile cu care-şi minuieşte instrumentele chirurgicale. E, pe deasupra, un bonom şi un tandru.” (lon Pop)

„O extraordinara grija de a nu vedea Romania pausal, toata la gramada, ci de a o vedea cu toate nuantele ei regionale, ecologice sau de tip de economie din diversele subregiuni sociale.” (Bogdan Murgescu)

„Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu. Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. Vălmăşagul de la 1848, acel «furnicar de crai» în care «toţi am greşit, toţi am suferit», căci «au fost o zăpăcire obştească», are în persoana memorialistului un cronicar atipic. Aflat în mijlocul evenimentelor, silit să fie mereu la pândă, «iute şi violent», Grigore Lăcusteanu trăieşte intens întâmplările de familie şi deopotrivă pe cele din jur. Notele sale, în mare parte subiective, ca orice elaborat de factură memorialistică, vin în răspăr cu istoriografia comunistă care s-a insinuat în societatea noastră vreme de mai multe decenii. De aici şi curiozitatea noastră îndreptăţită de a asculta et altera pars.
Potrivnic statornic al «golanilor» şi convins că doar Dumnezeu, «cu ajutorul blagoslovitei Rusii, poate salva România», Grigore Lăcusteanu, ca ofiţer, e amestecat în revoluţie – pentru a o reprima –, e arestat, scapă şi e gata să se pună în slujba invadatorilor ruşi şi turci. Ceea ce şi face.
Până atunci însă urmăreşte cu acuitate evenimentele, restituindu-ni-le cu condeiul unui libretist de operetă.“ (Ion Filitti)

În anul 1847 se coaliza dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace, aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (care era clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, având de instrumente pe fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu, cu scop de a reveni pe tronul României. Ruşii iarăşi, nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 în luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop – ca vecină – să ia de pretext că la porţile ei s-au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschiză chestia Orientului… Vodă Bibescu, din parte-i, se adormea de iluziile care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbiciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive.

Cotul Donului, în faţa Stalingradului: puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici.
Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia.

„Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)

Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.

Compania, cea mai influentă invenţie britanică, a dat naştere Revoluţiei Industriale, marcând apoi întreaga perioadă modernă şi contemporană. Această carte explorează critic şi sintetic originile, istoria şi viitorul companiei.

„O incursiune captivantă în mărirea şi decăderea corporaţiilor.“ (Time)

„O istorie vie şi alertă a companiei, cuprinzând toate formele de întreprindere cooperativă, de la cele din Roma antică la Compania Indiilor Orientale, Standard Oil şi Microsoft.“ (TLS)

„O istorie care se citeşte cu plăcere, deopotrivă scurtă şi magistrală.“ (Washington Post)

„…relatarea concisă şi elegantă a ceea ce a făcut până acum compania pentru lume.“ (Daily Telegraph)

„…călătorim prin două secole de fascinantă istorie socială… Cartea este plină de viniete de istorie corporatistă.“ (Wall Street Journal)

„Această «biografie» formulează întrebări utile: de unde vine compania şi încotro se îndreaptă? Compania acoperă o arie istorică impresionantă... O asemenea canava istorică vastă este excelentă pentru a pune în perspectivă dezbaterile curente, reducând hiperbolele multor critici corporatişti... Micklethwait şi Wooldridge formează un parteneriat prestigios şi lucid... condensând astfel istoria companiei, autorii oferă o prezentare foarte accesibilă, dramatică şi uşor de citit a revoluţiei, crizei şi supravieţuirii corporatiste.“ (Ethical Corporation magazine)

„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“

Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia:

„Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit!
Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci.
Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare!
Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“

Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel Cain)

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918.

In Omul si clima, Lucian Boia analizeaza ansamblul teoriilor, scenariilor si psihozelor climatice din Antichitate pana in zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental si ideologic al acestor constructii si atitudini. Autorul imparte imaginarul climei in trei categorii: teorii de natura antropologica si psihologica (diversitatea umana se explica prin diferentele de climat), istorica (clima influenteaza dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizatii, stagnarea sau decaderea altora) si „catastrofica“ (imaginarul „sfarsitului lumii“, scenariile extinctiei rasei umane, al caror prototip ramane Potopul).
Lucian Boia nu infirma si nici nu valideaza vreuna dintre aceste teorii si, mai ales, nu incearca sa prezica viitorul. Autorul ne vorbeste, de fapt, despre istoria imaginatiei umane, care, de-a lungul timpului, a fost stimulata, contrariata, infuriata sau chiar terifiata de clima.

„O carte monumentala, coplesitoare prin maretie si realism.“ (Wall Street Journal)