Istorie & Politologie

În istoria politică Nicolae Iorga știe atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăși va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei.  Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui Nicolae Iorga, plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată''. —''Istoria literaturii române'' (București, 1941), George Călinescu    

    Fiecare popor are sufletul său, format în sute de mii de ani, din firea pământului, din freamătul codrilor, din floarea albă a primăverii, din raza soarelui, din ceaţa toamnelor şi gerul iernilor, din toate frământările, suferinţele, silinţa, gloria, din nesfârşit de multe amintiri îngrămădite pe urma morţilor, care astfel n-au murit întregi, ci din adâncul tăcerii lor sprijină răsfăţarea la lumină a urmaşilor ce au venit din ei şi trăiesc după dânşii. Acest suflet e preţul, mare sau mic, al fiecărui popor.(N. IORGA)

Auto-schiţă explicativă 

Persoana mea? Acordul destul de satisfăcător al formei cu „ceea ce“ însufleţeşte formele. 

Bunătatea mea? Imposobilitatea de a face vreun gest care mi-ar încărca conştiinţa sau mi-ar tulbura pacea interioară şi nevoia egoistă de a vedea ochi şi chipuri fericite strălucind în jurul meu. 

Morala mea? Absenţa slăbiciunii şi a meschinăriei şi „ţinuta“... în abaterile mele de la Morală... 

Etica mea? Acest absolut de morală? O mare libertate de acţiune, pe de o parte şi, pe de alta, un simţ foarte strict al responsabilităţilor mele în privinţa consecinţelor actelor mele. 

Legile care ordonează actele mele? Dar... Legea. 

Echilibrul meu? Un centru de gravitate bine plasat, o fericită oscilare în jurul unui punct fix invariabil: Absolutul. 

Unitatea mea? O perfectă omogenitate spirituală în diversitatea experienţelor şi a manifestărilor. 

Estetica mea? Linia, căutarea şi punerea în valoare a esenţialului în mine şi în jurul meu şi absenţa ostentaţiei şi a complicaţiei în jur şi în ceea ce fac. 

Arta mea de a trăi? Simţul exact al legilor armoniei şi al raportului ascuns din lucruri. Ritualul şi ritmul în faptele şi gesturile zilnice, cu Infinitul drept punct de sprijin şi de reper. 

Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar totdeauna lucid, spre „ceea ce este mai bun“ în cei pe care îi iubesc şi exaltarea obiectivă pe care mi-o comunică valoarea lor intrinsecă şi substanţa lor excepţională. 

Tandreţea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoţionează în cei pe care îi iubesc. 

Personalitatea mea, în sfârşit? O asamblare derutantă şi fascinantă totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant şi stimulant numai dacă intri în contact cu esenţa mea profundă.

Barbu Dimitrie Ştirbei, născut în 1795, așa de aproape de începutul unui veac nou, ale cărui aspiraţii nu avea să le împărtăşească în toate, era fiul marelui boier Dumitrachi Bibescu. Bibeştii sunt un neam de boierinaşi olteni, care se ridică pe vremea stăpânirii Austriei în Banatul Craiovei. Leagănul lor e în Gorj, unde va fi trăit depărtatul străbun, moşneanul Bibul, undeva pe plaiuri, între ţărănimea liberă, mândră a părţilor acelora.

Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

CONSTANTIN D. SEVEREANU (medic, ziarist, politician) Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

Roger Crowley este un istoric reputat, iar cărțile sale au devenit bestsellere grație stilului captivant în care valorifică sursele istorice – evenimentele trecutului prind viață cu detalii cinematografice. În Imperiile Mării, ne oferă o relatare palpitantă a conflictului dintre Imperiul Otoman și puterile europene pentru stăpânirea Mediteranei.

Între secolele al XI-lea și al XV-lea, Mediterana se aflase sub dominația creștinilor, ca urmare a impulsului reprezentat de cruciade. Dar Mehmet, sultanul care a reușit să le răpească creștinilor Constantinopolul, se considera moștenitorul împăraților romani. Cucerirea marelui oraș i-a alimentat ambițiile nelimitate, iar după acest moment a comandat o copie a unei hărți a Europei, realizată de geograful antic Ptolemeu și special tradusă pentru el în arabă. A studiat harta, vizând teritorii precum Veneția, Roma, Napoli, Sicilia, Marsilia, Barcelona, Gibraltar, chiar și Britania.

Însă sultanul nu știa că, de partea vestică a hărții, regii catolici din Spania se pregăteau să-și pună în mișcare propriile ambiții imperiale. Otomanii aveau să domine rapid mările estice, iar habsburgii spanioli pe cele vestice. După aceea, ambele aveau să conveargă spre punctul de mijloc reprezentat de strâmtorile înguste dintre Tunis și Sicilia, cu insula Malta între ele. După 1453, Mediterana a devenit epicentrul unui război mondial, terenul pe care s-a desfășurat una dintre cele mai aprige și mai haotice competiții din istoria Europei.

Crowley surprinde această ciocnire, bazându-se pe arhivele otomane, pe scrierile ambasadorilor venețieni și spanioli, dar și pe alte documente ale epocii, printre care și relatări ale martorilor oculari ai marilor bătălii. Narațiunea intensă pe care o pune în pagină respectă toate rigorile cercetărilor istorice. Asediul Maltei (1565) și bătălia de la Lepanto (1571) reprezintă momente-cheie, dar autorul depășește granițele istoriei politice și militare.

Astfel, prind viață personaje legendare precum Soliman I Magnificul, Filip al II-lea al Spaniei sau cavalerul Jean de Valette. Detaliile despre strategiile navale, viața marinarilor și ororile războiului fac din această carte nu doar o lecție de istorie, ci și un thriller istoric în toată regula. Crowley are o abordare echidistantă, prezentând ororile războiului din ambele perspective și creând un context extrem de credibil pentru războaiele religioase de astăzi.

„În toată istoria europeană nu există o poveste mai emoționantă decât cea a luptei îndelungate dintre creștinism și islam pentru stăpânirea Mediteranei... Povestea nu a fost niciodată mai bine spusă. Crowley are un dar uimitor pentru narațiune; relatarea sa este la fel de captivantă ca orice thriller... Analizele sale sunt inteligente și perspicace, iar el este un portretist extraordinar. Rămânem cu imagini clare și de neuitat.“ – The Wall Street Journal

Ion G. Duca s-a născut la Bucureşti în anul 1879, fiul lui Gheorghe I. Duca şi al Luciei Ghika, tatăl său fiind ctitorul Şcoalei de Poduri şi Şosele, precum şi director general al Căilor Ferate Române, iar bunicul său a fost ministru de Război în anii 1868-1869, adică la începutul domniei Principelui Carol. A urmat cursurile Liceului Sfântul Sava, şi mai apoi și-a dat doctoratul în Drept şi Ştiinţe Politice la Sorbona, susţinându-şi în 1902 teza cu titlul „Societăţile Cooperative în România“. Reîntors în țară, Ion Duca a intrat în Magistratură, fiind curând repartizat judecător la Horez, dată la care a început legătura lui de-o viaţă cu Judeţul Vâlcea. În paralel și-a început și activitatea politică în partidul liberal, sub oblăduirea lui Ion I.C. Brătianu, vechi prieten al tatălui său, iar în 1907, ca deputat de Vâlcea în Parlament, şi-a ţinut primul discurs cu prilejul dezbaterilor privitoare la problema tocmelilor agricole, Take Ionescu şi cu Petre Carp fiind printre politicienii zilei care l-au încurajat cel mai mult cu acest prilej. În acelaşi timp, Ion Duca a fost numit director al Băncilor Populare, când a dovedit o dată mai mult că atât dezvoltarea socială, cât şi cea economică a țării nu putea fi aşezată pe o bază trainică decât prin organizarea temeinică a ţărănimii. În 1914 a intrat ca ministru al Educaţiei şi Cultelor în guvernul liberal, prezidat de Ion Brătianu, unde a fost printre membrii cei mai activi ai cabinetului în lupta pentru intrarea României în război alături de Aliaţi. La sfârşitul războiului a fost însărcinat cu expunerea de motive a decretelor-legi ce trebuiau să orânduiască raporturile între Ardeal şi Vechiul Regat până la alegerile pentru constituantă; apoi, ministru de Domenii fiind, a avut sarcina să execute reforma agrară, punându-şi astfel iscălitura pe cele trei decrete din Vechiul Regat, precum şi pe acelea ale reformelor din Transilvania şi Bucovina. Din 1922 până în 1926 a fost ministru de Externe, principalele sale activităţi fiind în cadrul Ligii Naţiunilor, cât şi la variatele întruniri ale Micii Înţelegeri, cu care prilej a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai principiilor democratice în viaţa internaţională, cât şi al integrităţii tratatelor de pace. Ministru de Interne în ultimul guvern al Regelui Ferdinand din 1927 până în 1928, a rămas în opoziţie la înapoierea lui Carol II, până când noul Suveran a adus la putere partidul liberal, al cărui şef Ion Duca devenise în 1930, la moartea lui Vintilă Brătianu. În noiembrie 1933, Ion G. Duca a devenit prim-ministru al Ţării Româneşti, până la uciderea lui în Gara Sinaia câteva săptămâni mai târziu, pentru că încercase în zadar să apere şi să lupte pentru principiile democratice pe care le urmărise cu atâta îndărătnicie din tinereţe.

Mai tragică era problema tinereţii, Marele Stat-Major dând ordin ca toţi tinerii de la vârsta de 18 ani în sus să plece de la vetrele lor şi să se îndrepte spre Moldova. Ordinul era explicabil, faţă de marile pierderi pe care le suferisem trebuia să ne asigurăm în Moldova cât mai multe posibilităţi de noi recrutări, era o condiţie indispensabilă pentru refacerea armatei şi pentru continuarea luptei. Dar în împrejurările în care ne aflam atunci, vă puteţi închipui ce a fost executarea practică a unui atare ordin. Să transporţi zeci de mii de tineri cu trenul, era o imposibilitate materială. Nu rămânea deci decât să vină pe jos, dar nenorociţii de ei unii nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor. Spre culmea nenorocului, se răspândise vestea că în urma participării unor cercetaşi la luptele de la podul Jiului, germanii, drept represiune, împuşcau fără judecată pe toţi cercetaşii, şi atunci mii de cercetaşi, mii de copii de 10, 12, sau 14 ani au pornit nebuneşte pe jos spre Moldova. Situaţia era de aşa fel că nu puteam face mai nimic pentru ei, abia mai târziu, în Moldova, le-am putut veni în ajutor, dar după câte dureri şi după câte jertfe! La fiecare dintre noi era de dimineaţă până noaptea târziu o mişcare şi o agitaţie nemaipomenită. Partizani politici, rude, prieteni, cunoscuţi intrau şi ieşeau, unii voiau să plece şi cereau să le înlesnim plecarea, alţii se întorceau ca să spună că s-au răzgândit, alţii nu se puteau hotărî, se văitau şi cereau sfaturi. Nu ştiai singur ce să mai faci, cum să-i linişteşti şi cum să-i împaci. Te implorau, te ameninţau, era sfâşietor.

Regina Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dinr-înşii ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.

Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dânsul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana. Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Entanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceeaşi vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”

Dramele mele politice s-au născut mai ales din neastâmpărul meu în urmărirea pentru ţară a unor idealuri de înălţare şi de perfecţiune. De data aceasta, tragedia ţării şi a mea n-a mai fost în jurul unor năzuinţe spre mai bine, ci în miezul însuşi a unei probleme de existenţă.

Abilul „ministru de Externe” al Concernului I.G. Farbenindustrie, îmi sufla la ureche informaţia mai veche a Berlinului că eu as fi în România „the coming man”.

Nenorocirea mea a fost că din aceste date exacte şi regele – şi poate şi eu însumi – am scos concluzii false.

Fiecare om trebuie să-şi urmeze destinul la care este chemat. Şi eu verificasem doar până atunci că destinul meu acesta este: în viaţa publică să nu am nici o bucurie, dar să mă încarc de toate răspunderile. Să-mi fac însă totdeauna datoria.

Prefer astfel ca, atunci când cititorul acestor rânduri va ajunge la faptele care urmează datei de 4 iulie 1940, să înţeleagă de la început şi tâlcul lor adânc, aşa cum l-am înţeles eu mai târziu încetul cu încetul.

Din cuprins:
• Cadrul teoretic
• Efectele instabilitatii guvernamentale asupra securitatii energetice
• Posibile cauze alternative ale insecuritatii energetice
• Analiza securitatii energetice a Romaniei
• Instabilitatea guvernamentala si contractele încheiate în apele teritoriale romanesti
• Explicatii alternative pentru contractele încheiate în apele teritoriale romanesti
• Climatul institutional si contractele încheiate în apele teritoriale romanesti

Volumul abordeaza un subiect de actualitate pentru domeniul relatiilor internationale si supune analizei efectele pe care instabilitatea guvernamentala le genereaza asupra concesiunilor încheiate în perimetrele offshore ale unui stat. În contextul izbucnirii razboiului ruso-ucrainean în proximitatea regionala a Europei, în februarie 2022 si al dependentei blocului comunitar de importurile cu hidrocarburi din Federatia Rusa, harta riscurilor la adresa securitatii energetice europene a cunoscut o reconfigurare importanta. Aceasta reconfigurare a implicat, printre altele, necesitatea ca statele membre sa îsi consolideze si multiplice sursele proprii de aprovizionare cu energie, sa asigure o balanta energetica echilibrata, respectiv sa identifice si aplice solutii eficiente pentru gestionarea crizei energetice pe care o confruntau. Într-un astfel de context problematic, Guvernul si nivelul de stabilitate a acestuia joaca un rol elementar. Cu toate ca exista multiple studii care abordeaza legatura dintre instabilitatea guvernamentala si securitatea energetica, dupa cum explica si autorul, acestea sunt concentrate adesea pe impactul generat asupra pietei energetice, a eficientei si balantei energetice, a tehnologiilor regenerabile, a politicilor energetice si a dezvoltarii retelelor de distributie a resurselor energetice. În acelasi timp se cunosc foarte putine despre repercusiunile generate de instabilitatea guvernamentala asupra companiilor autorizate sa opereze în perimetrele offshore ale unui stat. Cartea identifica nisa din literatura, explicand ca scopul cercetarii este acela de a identifica efectele instabilitatii guvernamentale asupra concesiunilor încheiate în apele teritoriale romanesti. Studiile utilizate pentru elaborarea aparatului critic sunt recente si foarte recente referitoare la instabilitatea guvernamentala, în general si la raportul dintre aceasta si securitatea energetica, în particular.
Ioana Constantina Vancea

Din cuprins:

• Cadrul teoretic referitor la alegerile europene poate fi aplicat in cazul Romaniei? Solutii si consecinte
• Cinci runde de alegeri pentru Parlamentul European in Romania: scurta privire retrospectiva
• Alianta pentru Unirea Romanilor in alegerile din 2024
• Minoritatile nationale in contextul alegerilor din 2024
• Partidele politice din Romania si marile familii politice europene in contextul postelectoral din Parlamentul European

Exista trei tendinte care explica alegerile europene in general. Pe de o parte, partidele mainstream trateaza alegerile europene ca fiind de rang secund care nu merita o atentie speciala si de aceea agenda acestor alegeri se refera la probleme nationale, mai degraba decat europene. Mai mult, lor li se adauga diferite tipuri de consultari (referendumuri, alegeri locale), pentru a creste participarea care, in absenta acestor suprapuneri, ar fi foarte scazuta. Pe de alta parte, fragmentarea spectrului politic face ca partidele mainstream sa piarda din electorat si sa apeleze la legitimitatea europeana pentru a se mentine electoral. O tendinta este centripeta, alta centrifuga. In plus, partidele mici acorda importanta mai mare alegerilor europene decat in trecut, nevoia de reprezentare fiind decisiva, ceea ce creeaza o presiune din afara sistemului de partide (definit ca suma partidelor mainstream si populiste care au reprezentare).

Pentru prima dată în limba română, această cronică din secolul al XIII‑lea privind geneza Imperiului Mongol și amplul aparat critic care o însoțește oferă cititorului o relatare unică, din inima Asiei, dintr‑o perioadă mai puțin cunoscută. Tradusă după textul original – în scrierea uigură verticală adoptată de mongoli în secolul al XII‑lea –, Istoria secretă este cel mai important monument istoric al mongolilor de pretutindeni și unul dintre marile texte literare ale lumii. În cronică sunt descrise, într-un amestec de ficțiune și istorie, originea legendară și viața lui Cingghis-Qaghan – cunoscut la noi ca Ginghis-Han –, faptele sale de arme, ostilitățile, ambițiile și rivalitățile lui, dar și istoria unificării clanurilor și triburilor nomade și ascensiunea Imperiului Mongol. Este povestea spusă de autorii anonimi despre unul dintre cei mai importanți conducători din istorie, stăpânul unui imperiu care se întindea din Coreea până în Crimeea și din Siria până în Siberia.

„Istoria secretă a mongolilor este o cronică dedicată unui miracol înfăptuit de un mic trib nomad mongol, care a întemeiat unul dintre cele mai mari imperii pe care le‑a cunoscut istoria. Un artefact remarcabil al culturii mongolilor nomazi, astăzi accesibil lumii întregi.” (Rodica Pop)

„Fiecare națiune își are eroii pe care îi respectă, geniile pe care le admiră. Pentru noi, mongolii, Cingghis-Qaghan nu este doar un erou național, ci fondatorul Marelui Imperiu Mongol și liderul spiritual național. Istoria lui Cingghis-Qaghan este istoria mongolilor.” (Ukhnaagiin Khürelsükh, Președintele Mongoliei)

Cuvânt‑înainte de Ukhnaagiin Khürelsükh, Preşedintele Mongoliei

Deschis în 1983 şi activ mult după emigrarea ei în Republica Federală Germania în 1987, dosarul de supraveghere al Hertei Müller dezvăluie informaţii impresionante despre tacticile, metodele şi tehnologiile folosite de Securitate. Volumul de faţă oferă o analiză aprofundată a acestui dosar şi a altora corelate, în care sursele fie o spionau pe Herta Müller, fie îi erau prieteni, aşadar supuse automat supravegherii. Aria acoperită de autoare este vastă: de la felul în care textele de început ale Hertei Müller au atras atenţia Securităţii până la examinarea comparativă a diferenţelor dintre ediţiile româneşti şi cele vest-germane ale povestirilor din Niederungen, de la poveştile de dosar ale celor care au spionat-o până la rolul traducerii ori al traducerii greşite în transcrierile Securităţii şi multe altele. Desecretizate la mai bine de două decenii după 1989, aceste dosare pun în lumină faţete necunoscute ale temutei instituţii comuniste pe care Valentina Glajar le recuperează, oferindu-i cititorului o formă de rescriere a vieţii într-un mod reparator.

„Materialul dintr-un dosar al Securităţii, interpretat cu sensibilitate, aşa cum este aici, ne oferă o înţelegere unică a supravegherii, acest instrument de bază al opresiunii în societăţile comuniste.”
Katherine Verdery, Slavic Review (2024)

„Volumul de faţă este atât o relatare captivantă despre supraveghere, cât şi un model de realizare a unei analize accesibile şi pătrunzătoare pe baza materialelor din arhivele poliţiei secrete. Glajar transformă un vast dosar de consemnări scrise obscur – fără să se mulţumească să le ia ca atare – într-o lectură uşor de înţeles şi interesantă pentru cititor, oferind astfel un studiu care va atrage atenţia dincolo de comunitatea academică interesată de Müller.”
Jenny Watson, Oxford German Studies (2024)

„Această carte are toate caracteristicile unui thriller sau ale unui roman poliţist. Citind-o, ai impresia că te afli în mijlocul unui film despre poliţia secretă, precum Vieţile altora (2006) al lui Florian Henckel von Donnersmarck. Dar cartea lui Glajar se bazează pe o realitate mult prea amară. Citind această carte, cu analiza şi descrierea detaliată a diverselor tipuri de supraveghere, eşti pus uneori într-o poziţie ce seamănă stânjenitor de mult cu cea a unui agent al poliţiei secrete.”
Stephen Brockmann, Monatshefte (2024)

Avea șaptesprezece ani atunci când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial și a pierdut aproape totul: părinții, sora, numele, identitatea. Până la acel moment, a fi evreu nu jucase niciodată un rol important în viața ei, însă acest lucru a devenit brusc o problemă de viață și de moarte. Deși în 1942 a fost chemată să se înregistreze într-un lagăr de muncă, a reușit să evite soarta altor milioane de evrei și s-a alăturat Rezistenței: sub pseudonimul Margareta van der Kuit, a falsificat documente și le-a livrat în toată Olanda. A scăpat de naziști de mai multe ori, dar în iulie 1944 a fost trădată și transportată la Ravensbrück. Spre deosebire de sora și părinții săi, a reușit să supraviețuiască ororilor din lagăr pentru că, în tot timpul cât a stat acolo, nimeni nu a știut că este evreică și nici numele ei adevărat. Abia după război a îndrăznit să spună din nou: „Numele meu este Selma”.

Selma VAN DE PERRE, în vârstă de 102 ani, este în prezent printre ultimele supraviețuitoare ale lagărului de concentrare Ravensbrück. A luptat în Rezistența olandeză în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial și a primit din partea guvernului olandez Crucea Comemorativă a Rezistenței.

Muntean fiind, dar îndrăgostit din tinerețe de Iași, încerc și eu, în acest mod livresc, să ispitesc cititorul contemporan cu un fel de ghid sentimental al orașului, pretext de prezentare a unor monumente emblematice (alese subiectiv, firește), în cadrul unor fișe istorico-documentare ce constituie substanța acestei cărți.

Dimitrie Cantemir (1672–1723), fiu al domnului Moldovei își petrece ca și fratele său mai mare Antioh aproape 22 de ani la Constantinopol ca ostatic la turci, garantând domnia tatălui său Constantin Cantemir. Aici își va însuși limbile turcă, persană, arabă, dar și italiană și franceză. Este interest în egală măsură de filozofie și geografie, etică și muzică având cei mai renumiți profesori ai epocii. Astfel, boierii moldoveni își pun speranța în el, chemându-l să ocupe tronul după moartea tatălui său. Nefiind recunoscut de Înalta Poartă unde Brâncoveanu câștigase cauza pentru Constantin Duca – protejatul său. După victoria turcilor de la Stănilești asupra rușilor, Cantemir, împreună cu familia sa, este obligat să părăsească țara stabilindu-se în Rusia, unde Petru cel Mare îi pune la dispoziție o moșie la Harkov, acordându-i titlul de principe serenisim al Rusiei, devenind consilier intim al țarului, calitate în care participă nemijlocit la conducerea țării. Astfel ia contact cu mari personalități politice, diplomatice, științifice și artistice ale Europei, impunându-se tuturor prin erudiția sa. Era considerat ca unul dintre cele mai luminate capete ale epocii (Leibnitz al nostru îl numește Blaga, iar G. Călinescu Lorenzo de Medicii al nostru), iar lucrările sale îl recomandă pentru ca Academia berlineză să îl primească în rândurile sale. Despre evenimente ale luptei pentru cucerirea scaunului domnesc dintre familiile Brâncoveanu și Cantemir veți gasi o mulțime de amănunte în paginile acestei minunate lucrări.

In acest Ardeal al scolii latiniste, al clasicismului si al studiilor formale, a caror influenta in personalitatea lui Avram Iancu nu trebuie uitata, era lumea deosebita a Muntilor Apuseni. Avram Iancu s-a nascut in 1824 la Vidra de Sus, in mijlocul padurilor mari, a oamenilor care lucrau din greu la taierea lemnului.

„Lucrarea, copioasă și bine scrisă, abundă în informații privitoare la ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu în cadrul Partidului Comunist până când ajunge la putere în 1965, vorbește despre politica sa naționalistă și modernizatoare impusă la modul violent, despre independența sa în sânul lagărului sovietic, despre puterea sa represivă marcată de omniprezența Securității, despre cultul personalității, fără a uita obstinația acestuia de a-și conferi o legitimitate științifică prin confecționarea unor diplome false. (…) O biografie magistrală, bazată pe o foarte importantă muncă de arhivă, care ne invită să reflectăm la entuziasmul pe care-l exercită dictatorii sângeroși înainte de a-și arunca țările lor în coșmar.” (Le Figaro Histoire)

Lumea aceasta a incertitudinilor, unde haosul amenință la fiecare pas, are nevoie mai mult ca oricând de înțelepciunea gândirii tragice. Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai influenți analiști de politică externă, se întoarce la operele dramaturgilor Greciei antice, la operele lui Shakespeare, ale filozofilor germani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii.

Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea sa este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre.

„O lucrare strălucită despre impactul conflictelor și transformărilor istorice asupra minții umane.“ — HENRY A. KISSINGER

„Dacă există o carte care ar trebui să fie lectură obligatorie – și temă de reflecție profundă – pentru toți liderii și factorii de decizie, aceasta este.“ — EVAN THOMAS

„O meditație elocventă despre război, geopolitică și condiția umană.“ — G. JOHN IKENBERRY

Al treilea volum al adaptării grafice minunat ilustrate a bestsellerului lui Yuval Noah Harari devenit o carte-fenomen la nivel mondial Uneori istoria pare o înșiruire de monarhi răuvoitori, președinți înfumurați și dictatori mișei. Însă oare ei sunt într-adevăr cei care țin frâiele în mână? Sapiens. O istorie grafică. Stăpânii istoriei ne poartă într-o călătorie fascinantă și amuzantă în timp și spațiu, pentru a descoperi forțele care ne tot schimbă lumea, aducându-ne împreună și – la fel de des – dezbinându-ne.

Oamenii îşi pierd busola morală atunci când dețin puterea? Sau ajung la putere doar cei cu o moralitate fragilă?
Când ne alegem liderii, ce anume ne determină să îi favorizăm pe unii sau pe alţii?
Cartea analizează mai multe modele de legătură între dobândirea pozițiilor de forţă şi de
decizie şi caracteristicile înnăscute sau dobândite ale marilor deţinători de putere.
„Cu o regularitate constantă, Vladimir Putin face publice fotografii cu el la bustul gol, călare pe cal, practicând judo sau făcând alte demonstrații de putere ca un războinic. Aceste semnale pot fi eficiente deoarece creierul nostru din Epoca de Piatră încă mai asociază unele percepții despre conducere cu fizicul unei persoane."

Dr. Brian Klaas este profesor asociat de Politică Globală la University College London, cercetător afiliat la University of Oxford şi contributor la revista The Atlantic. Este expert în procese electorale, democrație și autoritarism, violență politică şi natura puterii
Este gazda podcastului „Power Corrupts", care a fost descărcat de peste trei milioane de ori şi autorul mai multor cercetări despre accesarea şi folosirea puterii.
Prospect Magazine l-a inclus în seria 25 de Gânditori de Top" la nivel mondial.

În cartea sa curajoasă și bine argumentată, Cătălin Ranco Pițu radiografiază unul dintre cele mai violente și brutale evenimente postrevoluționare, ceea ce avea să rămână în istorie drept Mineriada din 13–15 iunie 1990, în care au murit patru oameni și peste 1 300 au fost răniți, conform datelor oficiale. În calitate de șef al Secției Parchetelor Militare, autorul cunoaște foarte bine probele administrate de cei care au întocmit Dosarului Mineriadei din iunie 1990. Iar ca procuror care a semnat rechizitoriul procesului Revoluției, a avut șansa să surprindă lucid mecanismele de preluare a puterii și să observe trecerea de la ultimele zvârcoliri ale dictaturii la primele tentative de restaurație a comunismului, denumit „socialism cu față umană”. Noul regim al FSN, apoi al lui Ion Iliescu, în loc să cimenteze statul de drept și libertățile civile, au avut mereu ca obiectiv înăbușirea acestora, încă din fașă. Iar rezistența din Piața Universității trebuia anihilată... și astfel a început „Monstruoasa Mineriadă“ care, până în 1999, avea să preia forme tot mai sălbatice, într-o spirală a violenței care a contribuit decisiv la regresul economic și democratic al României.

Nu se poate o strângere de material mai îngrijită decât aceea pe care o dă autorul în aceste pagini. Ele au însă şi un alt folos. În ele, pe lângă medicii din ţară şi de peste hotare, culeşi cu atâta grijă şi dragoste, este şi însăşi înfăţişarea medicinei de odinioară şi în ce priveşte concepţia şi sub raportul metodelor şi tratamentului. În total e una dintre cele mai bune lucrări de istorie pe care le-am avut înainte în ultimii ani şi ea arată cât de mult inteligenţa, răbdarea, bunul simţ şi, mai ales, o covârşitoare iubire pot înlocui migăloasa pregătire în seminariile universitare care uneori seacă inima, fără care nu se poate face nimic bun şi trainic.

 

N. IORGA

Mă voi opri la teza care explică poziţia românească exclusiv prin considerente de politică externă, de dragul opoziţiei faţă de U.R.S.S. Voi cita unele caracterizări întâlnite în declaraţii despre politica românească: „În afară Ceauşescu era un liberal, în interior un stalinist“; „Ceauşescu voia independenţă cu un model stalinist al socialismului“; „Ceauşescu nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare, întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală“; „Ceauşescu nu şi-a dat seama că «socialismul cu faţă umană» din Cehoslovacia reprezintă o alternativă la modelul sovietic“; „Lui Ceauşescu nu cred că-i plăcea prea mult ce se întâmpla la Praga, dar voia să se opună cu orice preţ sovieticilor“; De aici poziţia faţă de reforme: „N-am întâlnit corelaţii cu tendinţele de reformare economică şi socială încercate în unele ţări din lagărul socialist. 

    Nu şi în România“; „Nu reforma era totul“; „Nivelul şi calitatea reformei erau de suprafaţă“. Şi mai departe, afirmaţia ritoasă că socialismul nu poate fi reformat.

    În aceste afirmaţii sunt părţi de adevăr. Dar numai părţi.

Paul Niculescu-Mizil

Am trăit câteva decenii de luptă politică activă. Am fost în primele rânduri. Consider că este o datorie față de conștiința mea, o datorie morală, să las câteva dintre amintirile mele. De ce spun că este o datorie? Pentru că astăzi este la modă răstălmăcirea.

    După 1945, s-a mers pe linia răstălmăcirii a ceea ce s-a întâmplat până la 23 August 1944. A venit o răsturnare în 1989.

    Tot ce s-a întâmplat până în ’89 este rău. Nu se poate. Este o părere lipsită de cultură elementară. Un punct de vedere care neagă dezvoltarea societății, care crede că istoria începe cu noii oameni ce vin la conducere. Istoria României n-a început nici cu comuniștii, nici cu cei care au venit după comuniști. Istoria acestei țări este de sute de ani, de mii de ani. A avut suișuri, ocolișuri, coborâșuri. Orice familie are un arbore genealogic. Există părinți, bunici, străbunici. Într-o familie găsești și oameni frumoși, și urâți, și buni, și răi. Cu cât trece timpul, lucrurile se așează și se ajunge la o normalitate, la civilizație, aș zice chiar la o normalitate democratică. Pentru că civilizația înseamnă și democrație. Suntem departe de această democrație.

Paul Niculescu-Mizil

Nu este o carte de urbanism sau de arhitectura. Dar urbanismul si arhitectura sunt, totusi, cercetate in ipostaza lor de vehicule privilegiate ale regimului comunist: modul in care orasul si constructiile sale - dar si arterele de circulatie, parcurile, monumentele de for public, platformele industriale si celelalte componente - se articuleaza si inlocuiesc relicvele trecutului vazut ca stanjenitor. Arhitectura si urbanismul dau seama despre regimul politic si de avangarda sa, ideologia, pana acolo incat autorul vede direct constructii ideologice, nu doar reflexe ale acesteia. - Augustin Ioan

Din decembrie 1942 pana in ianuarie 1945 a existat un lagar german de izolare pentru copii - Polen-Jugendverwahrlager der Sicherheitspolizei in Litzmannstadt, Lagarul preventiv din Lodz al Serviciului de Securitate pentru Tinerii Polonezi, instituit dupa modelul lagarului de minori de la Moringen, Saxonia Inferioara.

Cartea Antoanetei Olteanu realizeaza o radiografie foarte ampla a societatii ruse, aducand in discutie viata in familia imperiala, in familia nobiliara, dar si cea a orasenilor si a taranilor; aflam amanunte despre birocratia imperiala si despre principalele institutii ale statului. Un capitol aparte este consacrat intellighentiei ruse si curentelor de gandire care au animat-o de-a lungul secolului al XIX-lea, ce a avut o influenta hotaratoare asupra destinelor Rusiei din veacul viitor. Nu in ultimul rand sint prezentate cateva simboluri culturale rusesti care aproape ca nu mai au nevoie de nici o introducere: Faberge si Matrioska, vodca, ceaiul si samovarele. De la fastul de parada la detaliile mai putin aratoase ale vietii de zi cu zi, Imperiul Rus, la perioada lui de apogeu, isi dezvaluie, treptat, prin detalii istorice si descrieri literare memorabile, caracteristici mai putin cunoscute, care pot distona uneori cu stereotipurile inradacinate.