Istorie & Politologie

Singura dorinta pe care am avut-o pentru coperta acestui volum a fost aceea de a gasi o imagine care sa lege, subtil, trecutul de viitor - si a rezultat acel cadru in care se vad, iata, un militar si un baietel. Pentru ca textul dintre coperte vorbeste despre cum, de-a lungul secolelor si (vedem azi) de-a lungul ultimelor decenii, mereu, in spatele oricarui soldat mai exista cineva: un copil care, in virtutea acelorasi orgolii, va prelua maine armele.

In rest, raman convins ca, pe campul ideilor, constienti de orgoliile si de obsesiile noastre, schimband intre noi astfel de interpretari despre lumea in care traim, despre trecutul sau prezentul ei, nimeni nu iese infrant (nici macar cei care se insala), ci castigam cu totii si, mai ales, intr-un fel sau altul, in acest conflict al ideilor, cu totii vom cadea prizonieri, in cel mai placut si benefic sens al cuvantului. Asadar, m-as bucura sa va iau prizonieri in paginile ce urmeaza, dar numai pentru a va lasa, la capatul acestui volum, mai liberi decat ati fost vreodata. - Adrian Cioroianu

Traducere din greacă veche, studiu introductiv și note de Liviu Mihail Iancu

Ilustraţii de Mihail Coşuleţu

„Oameni liberi și mândri, războinici neînfricați, cetățeni disciplinați, judecători aspri, păstrători statornici ai obiceiurilor, iubitori de simplitate și disprețuitori ai luxului, aceștia sunt spartanii care au condus apărarea Eladei împotriva oștilor fără număr ale perșilor, au răpus imperiul maritim al Atenei și au sfidat mașina de război a lui Filip și Alexandru ai Macedoniei. Ori măcar așa arată imaginea construită de admiratorii contemporani lor, printre care Platon și Xenofon, perpetuată de Plutarh prin consemnarea vorbelor de duh ale unor spartani faimoși, ca Licurg, Cleomene, Leonida și soția sa, Gorgo, Agesilaos și Lysandros, dar și ale unor laconieni și laconiene de rând. Se strecoară însă și mărturii ale unei Sparte mai puțin eroice, umanizate, cu bune și cu rele, în orice caz originală, o cetate unică în istoria Antichității.“ — LIVIU MIHAIL IANCU

PLUTARH din Cheroneea (46–cca 125), unul dintre scriitorii și filozofii de seamă din timpul renașterii intelectuale grecești din a doua jumătate a sec. I și prima jumătate a sec. II, a fost magistrat în orașul său natal, diplomat și preot al sanctuarului lui Apollo de la Delphi. A primit cetățenia romană și probabil a fost cooptat la conducerea provinciei Achaia. A călătorit mult în Grecia, Macedonia, Italia, Egipt și Asia Mică, atât pentru misiunile sale diplomatice, cât și pentru a ține cuvântări filozofice. Și-a fundamentat deopotrivă activitatea publică și pe cea de cărturar pe concepția filozofică platonică. Opera lui Plutarh tratează îndeosebi chestiuni morale și religioase, iar principalele sale scrieri păstrate până în zilele noastre – Viețile paralele ale grecilor și romanilor iluștri și eseurile, discursurile și notițele grupate sub titlul generic Moralia – au marcat puternic cultura europeană modernă. Plutarh i-a influențat, printre alții, pe Erasmus, Machiavelli, Rabelais, Montaigne, Shakespeare, Bacon, Rousseau, Goethe, Schiller, Emerson și Foucault.

Prefață de Sabina Fati

„Cartea aceasta ne arată care e reţeta statului eşuat, cât de repede se poate prăbuşi o ţară, cât de uşor se transformă un reformist în dictator, cât de greu pot fi mobilizate vocile critice şi de ce e imposibil să le aduci la un numitor comun.

Samira al-Masalma face o analiză lucidă a ecuaţiei internaţionale care menţine Siria în capcana dictaturii, cu interesele statelor din regiune şi efectele intervenţiilor marilor puteri. Dincolo de războiul civil în care a împins-o Bashar al-Assad, drama Siriei e că nu a putut fi salvată de cei care au înţeles din timp ce urmează, de opoziţia şi intelighenţia acestei ţări.“ — SABINA FATI

Jurnalista Samira al-Masalma, vicepreşedinte al coaliţiei de opoziţie împotriva regimului lui Bashar al-Assad, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluţiei din Siria. Mărturia ei sinceră şi personală asupra realităţii revoluţiei siriene şi a războiului civil scoate la iveală obstacolele, interesele personale şi jocurile de putere care au marcat aceste evenimente sumbre din istoria Siriei începând cu anul 2011.

Lumea de azi este consecința celei de ieri. E cu atât mai adevărat când vine vorba despre moștenirea comunismului, față de care nu a existat niciodată o ruptură reală și asumată. În prelungirea tezei sale din monumentala Istorie mondială a comunismului, Thierry Wolton trage un semnal de alarmă cu privire la pericolul ascensiunii Rusiei și a Chinei: lumea se îndreaptă spre o nouă eră barbară, în care democrația și drepturile omului sunt amenințate.

Volumul prezintă, într-o formă condensată și adusă la zi, contextul complicității Occidentului, care a asistat ca simplu spectator la prăbușirea Uniunii Sovietice și la urmările acestei „catastrofe“, făcându-l astfel posibil, în primă instanță, pe Putin. Impactul acestuia, cu veleitățile autoritariste și pornirile războinice, a fost previzibil de la bun început: țările democratice nu doar că s-au lăsat orbite, ci l-au primit pe covorul roșu și s-au afundat de bunăvoie în dependența ener­getică de Rusia și în afacerile cu statul rus și cu oligarhii.

În fundal se pregătește China, avertizează Thierry Wolton. Spre deosebire de Rusia, China are mijloacele de a instaura o nouă ordine mondială. Odată cu ascensiunea de neoprit a celor două regimuri, sprijinită și de acțiunile de forță ale organizațiilor teroriste sau ale Coreei de Nord, putem vedea limpede ce anume va defini această eră barbară: exploatarea slăbiciunilor Occidentului și respingerea violentă a modelului democratic, propaganda naționalistă, demonizarea Celuilalt și rescrierea istoriei. Să ne mai mire că Occidentul ajută Ucraina cu picătura, că privește neputincios înspre butoiul cu pulbere din Orientul Apropiat sau că ignoră semnalele provocatoare din Marea Chinei?

„Pe 24 februarie 2022, planeta a alunecat într-un conflict la scară globală. În el se înfruntă două concepții diferite de guvernare, două seturi de valori, două moduri de a concepe relațiile internaționale.“ —THIERRY WOLTON

Într-o epocă în care medicina modernă abia făcea primii pași, în această margine a Europei – unde administrarea eficientă a teritoriului și a populației a fost dintotdeauna o provocare – o epidemie de amploare căpăta proporții de sfârșit de lume. Ciuma lui Caragea de pildă, venită de la sud de Dunăre, a rămas în memoria colectivă, generație după generație, până în zilele noastre. Primul lucru pe care îl știm azi despre participarea noastră la al Doilea Război Balcanic – petrecut exact un veac mai târziu – este că miile de victime din rândul armatei române au fost răpuse de holeră, nu de inamic.

Practicile medicale și politicile sanitare pe care autoritățile s-au văzut silite să le decidă, precum și istoria aplicării lor, ne ajută să înțelegem mai bine drumul spre modernizare al Țării Românești și Moldovei, iar mai apoi al statului român, într-o epocă marcată de progresul științific.

Analizele din volumul de față, aparținând unor specialiști în istoria socială, medicală și culturală a spațiului românesc, privesc lucrurile în contextul larg al politicilor externe ale principatelor dunărene și ale României moderne, arătându-ne în ce fel dinamica regională a influențat reacțiile politice și sociale în fața calamităților.

Din Antichitatea greco-romană au ajuns până la noi mai cu seamă mărturiile oamenilor politici, generali­lor sau oratorilor – elitele acelor vremuri. O perspectivă inevitabil subiectivă, limitată și părtinitoare.  Istoria primelor generații creștine a fost însă făcută într-o măsură însemnată de oamenii simpli și lipsiți de învățătură. Dincolo de actele oficiale, de scrisorile înalților funcționari ai imperiului, de istoriile scrise de cărturari, povestea creștinismului primar se țese și din aceste glasuri, care ne deschid ferestre spre realitatea cotidiană cea mai concretă. Zorii creștinismului valorifică tocmai aceste surse și ne proiectează în viața de zi cu zi a oamenilor de rând. În lupta cu greutățile zilnice, căutând înfrigurați orice ajutor, ei își pun credința în forțele supranaturalului, în ajutorul divin sau în minuni, și, dintre zeii și religiile aflați în concurență în spațiul Mediteranei Răsăritene, îi vor alege pe aceia care le oferă cel mai mult. Clasicistul Robert Knapp reconstituie fascinanta istorie a nașterii și răspândirii creștinismului în primele două secole pornind de jos în sus, de la mărturiile celor care au așezat temelia noii religii.

„Primii creștini se asemănau cu lumea politeistă din jurul lor. Existau și unele diferențe foarte vizibile, de exemplu, opoziția puternică față de avort și față de abandonarea nou-născuților nedoriți. Dar normele lor cu privire la familie, onestitate și loialitate au rezonat cu cele din lumea politeistă (chiar dacă, în practică, acele norme erau încălcate de multe ori). Creștinii și politeiștii aveau în comun atitudinile de bază față de puterile supranaturale, cum ar fi importanța închinării, restricțiile alimentare și zilele sacre. Aveau în comun și limba, și cultura. Nu existau semne fizice care să-i deosebească pe creștini de vecinii lor. Nu aveau nici haine distinctive. În general, mâncau și ei ceea ce mâncau ceilalți, cu excepția alimentelor închinate idolilor. Nu erau plasați într-un spațiu geografic separat. Nu aveau locuri de întâlnire distincte din punct de vedere arhitectural. În multe cazuri ei erau, probabil, invizibili.“ — ROBERT KNAPP

„Viktor Orbán este altceva decât un banal lider autoritar dintr-o mică țară europeană fără ieșire la mare. Îi urmăresc cariera politică și intelectuală încă din faza terminală a regimului Kádár. Părea să personifice un nou mod de a gândi politicul. Lucrurile au devenit însă tot mai complicate în cele două decenii de putinism și în relație directă cu trumpismul. Viktor Orbán este campionul și favoritul inamicilor societății deschise. Cartea lui Stefano Bottoni luminează resorturile politice și psihologice ale transfigurării premierului maghiar în adversar al valorilor și instituțiilor liberale. Excelent informată și riguros concepută, cartea trebuie citită de toți cei care vor să înțeleagă cum se naște și unde poate duce populismul etnocentric, xenofob, bigot și fascistoid.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„«Victor Orbán se simte ca acasă în România», avertiza acum câțiva ani Stefano Bottoni. Bestseller absolut, cu peste 15.000 de exemplare vândute în Ungaria, biografia scrisă de Bottoni – unul dintre cei mai buni specialiști în istoria recentă a Europei de Est – apare acum și într-o ediție românească. Dar de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de ea și de Ungaria lui Viktor Orbán? În volum, autorul argumentează convingător faptul că politicianul maghiar are o pregătire și aptitudini remarcabile, dar și o specie de vizionarism invers, care îl fac periculos ca model sau magnet pentru dreapta radicală din întreaga lume – și mai ales pentru țările din Europa de Est, deci e genul care «ne-ar putea da idei» și nouă, dacă nu cumva ne-a dat deja. Bottoni și-a făcut teza de doctorat la Bologna pe tema Regiunii Autonome Maghiare din România și a urmărit atent descinderile repetate ale lui Orbán la Tușnad, al căror sens îl explică în carte, unde face și o paralelă Orbán–Ceaușescu, articulată și convingătoare inclusiv prin limitele ei. Profitul cărții constă însă mai ales în reflecția pe care aceasta o declanșează la cititor, prin întrebarea implicită: ce rămâne, sau ce urmează, într-un loc – sau o lume? – în care democrația riscă să devină un simplu dat sau un clișeu?“ — IULIAN COMĂNESCU

Carte recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l'Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024)

Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa.  Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.

Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.

„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — MARCEL PROUST

„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

Istoricul Ileana Căzan face parte din acea categorie a oamenilor fundamental generoși, care s-au dedicat din pasiune și cu pasiune științei istorice. Originară dintr-o familie de istorici, părinții fiind Florentina Căzan și Gheorghe Căzan, un medievist și un contemporaneist, ambii profesori la Facultatea de Istorie a Universității București, Ileana Căzan s-a format într-o ambianță intelectuală care i-a îndreptat firesc pașii către profesia de istoric. Absolventă, în 1978, a Liceului „Matei Basarab”, ca șefă de promoție, s-a înscris la cursurile Facultății de Istorie-Filosofie, Secția Istorie, pe care le-a urmat între 1978-1982.

Perioada studiilor universitare a coincis cu anii în care politicile restrictive ale regimului Ceaușescu au vizat tot mai mult restrângerea relevanței științelor umaniste și creșterea importanței celor inginerești și exacte. Ideologizarea excesivă instrumentalizată în anii ‘70 prin Academia de Științe Social-Politice a golit de semnificație importanța cercetării istorice, transformată în anexă a propagandei oficiale a regimului. Totodată, politicile de austeritate de la începutul anilor ’80 s-au extins și asupra institutelor de cercetare istorică, obligate să-și restrângă personalul și să-și reevalueze direcțiile de cercetare astfel încât să corespundă comandamentelor ideologice ale vremii. Sfârșitul perioadei de liberalizare a regimului Ceaușescu a avut un impact direct asupra cercetării istorice prin restrângerea drastică a deplasărilor în străinătate și prin limitarea accesului la literatura istorică occidentală.  Reorganizările de la mijlocul anilor ‘70 au vizat punerea sub control a cercetării umaniste și economisiri prin reduceri de personal. Dacă în octombrie 1974, în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, activau 100 de persoane (documentariști, cercetători, traducători, redactori, bibliotecari, dactilografe, personal administrativ), în 1989, în urma pensionărilor, desființărilor și blocării posturilor, numărul se redusese la aproape jumătate, mai exact 55 de posturi.

În acest context, opțiunea unui absolvent al unei Facultăți de Istorie nu putea fi decât învățământul gimnazial și liceal. Mai mult, practica repartițiilor, laolaltă cu închiderea marilor orașe universitare pentru absolvenții cu studii superioare, erau obstacole dificile pentru orice tânăr aflat la început de carieră. Ileana Căzan a absolvit Facultatea de Istorie, în 1982, tot ca șefă de promoție, cu media 10, ceea ce i-a oferit șansa de a alege unul dintre locurile cele mai bune aflate pe lista de repartiții din acel an, fie la Câmpina, fie la Bolintin. Numai că a avut parte de un contracandidat surpriză, fiica unuia dintre scriitorii în vogă ai regimului, R.S., căreia comisia de evaluare i-a acordat media de absolvire 10.30, pentru că deținea funcții de răspundere pe linie de UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) și era membră a CC al UTC! Surpriza de ultim moment nu i-a schimbat decizia de a opta pentru școlile din Bolintin Vale și Bolintin Deal, unde a activat ca profesor în învățământul gimnazial și liceal între 1982 și 1986. În 1986, șansa i-a surâs prin deblocarea unui post de cercetare la Institutul „Nicolae Iorga”, pe care l-a ocupat prin concurs.

Începea astfel una dintre cele mai importante perioade de formare profesională, care și-a pus decisiv amprenta asupra direcțiilor de cercetare cărora Ileana Căzan li s-a dedicat cu pasiune și profesionalism în anii în care a activat în cadrul Institutului. În ciuda înghețului ideologic și a supravegherii permanente, la mijlocul anilor ‘80, Institutul se menținuse ca o oază intelectuală în atmosfera tot mai greu respirabilă a dictaturii ceaușiste. O parte a corpului de cercetare era formată din specialiști meritorii, trecuți prin închisorile comuniste, care au fost recuperați și revalorizați la mijlocul anilor ‘60, atunci când regimul comunist a decis să abandoneze primatul științei sovietice în favoarea valorilor naționale.

În istoria Institutului regăsim nume cu rezonanță pentru istoriografia românească, precum Cornelia Bodea, Constantin C. Giurescu, Dan Berindei, Nicolae Stoicescu, Dan Lăzărescu Șerban Rădulescu-Zoner, Paul Cernovodeanu și, nu în ultimul rând, Șerban Papacostea, care a cunoscut în anii ‘50 experiența construirii prin muncă forțată a Canalului Dunăre-Marea Neagră. În anii ‘80, Institutul devenise o adevărată școală, iar istoricii profesioniști din vechea gardă au construit punți de cunoaștere. Ileana Căzan l-a avut ca profesor de limbă germană pe Șerban Rădulescu-Zoner, la rândul său un fost deținut politic. De la Paul Cernovodeanu –  un proscris al anilor ’50 din cauza fratelui transfug, Dan Cernovodeanu -, a deprins gustul pentru studiul istoriei medievale, al călătorilor străini prin Țările Române și al heraldicii, iar cu Șerban Papacostea, omul școală prin excelență, s-a inițiat în tainele paleografiei latine și în implicarea pe care habsburgii au avut-o în afacerile sud-estului european în secolele XVI-XVIII.

Activitatea istoricilor cu „dosare sensibile” a fost în permanență supravegheată de Securitate, fiind posibil ca prezența Ilenei Căzan în anturajul acestora să fi ridicat semne de întrebare. O notă a Securității, din 6 aprilie 1988, recomanda verificarea Ilenei Căzan și furnizarea de informații care să-i probeze conduita morală și buna-credință: „În mod deosebit interesează și modul de implicare în îndeplinirea sarcinilor profesionale, aprecieri din partea conducerii institutului și colegilor de serviciu, dacă este cunoscută cu activitate publicistică de specialitate și prestigiul de care se bucură în rândul istoricilor români, dacă are sau întreține relații cu cetățeni străini, natura acestor relații, comportament moral, deplasări efectuate în străinătate în interes de serviciu și modul în care și-a rezolvat mandatul încredințat, alte date de interes operativ”. Câteva săptămâni mai târziu, la 25 aprilie, sosea și răspunsul la verificarea solicitată. Ileana Căzan, deși era socotită a fi o „persoană îngâmfată”, nu era semnalată cu un „comportament necorespunzător” sau cu relații în rândul cetățenilor străini.

Ileana Căzan a mers pe urmele lui Șerban Papacostea, nu doar prin modul în care și-a legat destinul profesional de cel al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, dar și prin tema sa predilectă de cercetare: documentele perioadei habsburgice. Ceea ce nota cel din urmă – și anume că „investigațiile și observațiile așternute pe hârtie de birocrația habsburgică fac posibil unul dintre actele istoriografice cele mai cuprinzătoare în domeniul trecutului românesc anterior epocii moderne” – este ceea ce a dovedit din plin nu doar autorul citatului însuși, ci și istoricul sărbătorit în paginile acestui volum.

O altă direcție de cercetare căreia Ileana Căzan i s-a consacrat a fost studiul heraldicii ca mod de reprezentare a realităților politice și culturale. Un domeniu mai mult decât exotic  și pentru care era nevoie de stagii de cercetare în afara granițelor țării. Cum în a doua jumătate a anilor ‘80 România era o țară din care nu prea se putea pleca, singura opțiune care nu ridica semne de întrebare era Uniunea Sovietică. Stagiile de documentare în bibliotecile de la Moscova și Sankt Petersburg, obținute în cadrul săptămânilor de schimb interacademice, i-au prilejuit accesul la o bibliografie occidentală imposibil de găsit la acea vreme în România. Asistăm la un adevărat paradox: pentru a consulta bibliografia occidentală, cercetătorii români trebuiau să călătorească la Moscova.

Căderea regimului comunist, în decembrie 1989, a deschis o nouă etapă în cariera profesională a Ilenei Căzan. După 1990, s-a înscris la doctorat la Facultatea de Istorie, Universitatea București, sub coordonarea profesorului Radu Manolescu, cu o teză referitoare la relațiile dintre habsburgi și otomani în secolul al XVI-lea. În 1994, a obținut o primă bursă doctorală ÖAD (la Ost- und Süd-Ost Europa Institut din Viena), care i-a permis accesul la o amplă bază documentară fructificată, apoi, în teza de doctorat. Stagiile de documentare din anii ’90, la Academia de Științe din Austria, Academia Maghiară sau Sud-Öst Europa Institut din München au furnizat Ilenei Căzan liniile directoare ale unor ample cercetări substanțiale referitoare la interesele habsburgilor în spațiul Europei de Sud-Est. În 1997, și-a susținut teza de doctorat, iar din 1998 a devenit unul dintre colaboratorii constanți ai Academiei de Științe din Austria (Comisia Istorică), în 2003, fiind numită secretar al Comisiei româno-austriece de istorie.

Așadar, tema de interes major a fost diplomația habsburgilor în secolele XV-XVIII în conexiune cu marele rival al acestora, Imperiul Otoman. Obiectivele urmărite aici au fost cel puțin două: pe de o parte, ele au pus în discuție alteritatea, Ileana Căzan fiind preocupată în mod constant să înțeleagă și să explice resorturile care au angrenat deseori decizii politice diverse prin prisma imaginii „celuilalt”, ca parte a imaginarului medieval (habsburgi, otomani, români, unguri). Pe de altă parte, un alt obiectiv major a fost cel de a releva noi informații și interpretări asupra istoriei spațiului românesc din perioada premodernă și modernă ca rezultat al contactelor și rivalităților dintre cele două mari puteri imperiale. Diplomația habsburgică a însemnat, de fapt, un concept-umbrelă prin care istoricul a abordat perspective istoriografice diverse, care au variat de la studii de sinteză despre fenomene ample precum războiul, pacea, propaganda și comerțul, la cele de detaliu, care au reconstituit istoria prin figuri reprezentative de lideri politici, diplomați, militari, cartografi etc.

Documentările realizate în bibliotecile austriece, germane și maghiare au stat la baza cărților publicate la începutul anilor 2000, dintre care amintim Habsburgi și otomani la linia Dunării. Tratate și negocieri de pace (1526-1576) sau Interese austriece la Dunărea de Jos (1526-1791). Strategie, comerț și cartografie. Lucrările sale analizează istoria spațiului românesc în secolele XVI-XVIII, ca zonă de contact între civilizația occidentală și Imperiul Otoman, cu accent pe lupta pentru hegemonia Europei Central-Răsăritene și de Sud-Est. Cunoașterea documentelor medievale, mai ales ale celor emise de cancelaria imperială habsburgică, i-au îndreptat interesul în mod firesc și către relatările călătorilor străini despre lumea românească, în epoca premodernă, văzută ca o lume exotică, la pragul trecerii dinspre tradiția balcanică-orientală spre modernitatea de tip occidental (1774-1829). Ileana Căzan a fost unul dintre editorii colecției Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, fiind implicată și în editarea primelor două volume Supliment ale seriei vechi, ale aceleiași prestigioase colecții de documente.

Nu mai puțin important este în acest context domeniul heraldicii, căruia Ileana Căzan i-a consacrat o atenție aparte, prin ample studii, precum Imaginar și simbol în heraldica medievală (1996) sau Heraldica et Historia (2002). Contribuțiile sale la istoria heraldicii, precum și implicarea directă și activă în heraldica teritorială din România au dus, în 1997, la cooptarea sa ca secretar al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, din 2020 devenind președintele acestei prestigioase instituții. Totodată, este membru al Institutului de Genealogie și Heraldică  „Sever Zotta” (Iași) și al Societății de Heraldică și Genealogie „Paul Gore” (Chișinău). Ileana Căzan a publicat peste 100 de articole în reviste academice și universitare din țară și străinătate și este autor, coordonator sau coautor al unor numeroase monografii și volume de studii.

Dovadă a recunoașterii rezultatelor obținute de-a lungul carierei științifice sunt premiile și distincțiile cu care istoricul Ileana Căzan a fost onorată: Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române pentru lucrarea Habsburgi și otomani la linia Dunării. Tratate și negocieri de pace (1526-1576) (2000); Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Cavaler, conferit de Președintele României (2004); Crucea „Meritul Heraldic”, conferit de Comisia Națională de Heraldică de pe lângă Președintele Republicii Moldova (2021); „Ambasador emerit al spiritualității românești”, distincție conferită de Fundația Eco-Europa (2022); „Diploma de Excelență” conferită de Primăria Muncipiului Iași (2023).

Istoricul Ileana Căzan a fost și un creator de instituții. Din această perspectivă, merită amintită contribuția majoră pe care a avut-o la înființarea Școlii Doctorale a Academiei Române (actualmente SCOSAAR), cu care încă mai colaborează. De asemenea, mai mult de un deceniu, Ileana Căzan a fost director-adjunct al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” și a avut meritul că a asigurat coeziune instituțională și a construit punți generaționale care au dat substanță și sens funcționării acestuia. Și, cum puține lucruri sunt întâmplătoare în viață, diplomația nu a fost doar un concept care a definit interesele de cercetare ale istoricului, ci a oglindit și o trăsătură fundamentală a personalității Ilenei Căzan: toți cei care au cunoscut-o vreodată în împrejurări mai mult sau mai puțin obișnuite au putut constata cum personifică în mod real calități precum cele de mediere, persuasiune și eleganță, cu scopul de a găsi soluții la probleme care celorlalți li se păreau a fi complicate.

Sub acest semn al altruismului s-au împletit trei direcții: a cercetării istorice, pedagogiei și managementului instituțional. Avem convingerea că toți cei care ne-am reunit contribuțiile în paginile acestui volum (dar și cei care ar fi vrut dar, din diferite motive, nu au reușit să ni se alăture) ne-am legat măcar prin unul din aceste fire de sărbătorita de azi.

Mioara ANTON, Georgiana ȚĂRANU

Traducere din italiană, cronologie, note și indice de Smaranda Bratu Elian

Cu o prefaţă de Carlo Varotti

„A citi Principele înseamnă a face un exerciţiu important de pătrundere critică. Lectura lui este un excelent teren de antrenament al gândirii, unde privirea asupra realităţii devine o explorare care ne învaţă să dăm la o parte elementele accesorii și marginale pentru a pătrunde în adânc, acolo unde operează factorii esenţiali (pe care i-am putea numi antropologici) ai acţiunilor indivizilor, în societate și în istorie. În acest sens, fiecare pagină a Principelui este o solicitare adresată cititorului de astăzi (deși el trăiește într-o lume mult diferită) de a-și pune întrebări cu privire la dinamica faptelor omenești, la fenomenologia puterii, la mecanismele prin care liderul își întărește puterea și își construiește imaginea publică. Iată de ce Principele continuă să fie pretutindeni în lume, îndeosebi în instituţiile care formează manageri și lideri politici, un clasic: pentru că, dincolo de reţete specifice, el sugerează principii care permit înţelegerea și controlarea complexului joc al raporturilor de forţă în care noi toţi suntem, fie că știm și vrem sau nu, mereu implicaţi.“ — CARLO VAROTTI

Să scrii o lucrare despre trădare nu este deloc o întreprindere facilă. Şi aceasta, din cauza accepţiilor diferite de-a lungul secolelor a termenului de trădare, a reacţiei contemporanilor, a rolului jucat de autorii unor atari fapte în societate în diversele sale etape istorice etc.
Căci, după cum afirma cu dreptate scriitorul Paulo Coelho, „Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul. Dumnezeu ne picură uneori în suflete doar visuri imposibile”.
Trădarea a fost şi este un produs al epocii istorice, al legăturii specifice între agenţii istoriei. De menţionat este şi faptul că în prezent acuzaţia de trădare este uzitată cu lejeritate, atunci când serveşte politicului sau ca instrument de acţiune îndreptat contra adversarilor unui regim politic.
În secolul al XXI-lea, oricât ar fi de hilar, acuzaţiile de trădare, mai mult sau mai puţin fondate, sunt formulate mult mai uşor. Trădarea şi-a lărgit mult sensul, a devenit ambiguă, uneori şi larg interpretabilă. Tot mai frecvent, în discursul public este denunţată trădarea unei ideologii, a unei structuri politice, laice sau religioase. Acuzaţiile de trădare vizează, din ce în ce mai mult, sfera politicului.
Să nu uităm că apetitul pentru trădare există şi topeşte orice urmă de moralitate. Categoric, trădarea nu va dispărea atât timp cât vor exista oameni, care au fost şi sunt agenţii săi.

„O excelentă lucrare de istorie, atent cercetată și minunat scrisă, și în același timp un studiu profund al unei probleme centrale a timpului nostru. Trebuie citită de toți cei care caută o perspectivă asupra tuturor minciunilor războiului și a tuturor războaielor minciunii.” (Timothy Snyder)

„Cartea de față este o cercetare istorică și o analiză critică, scrisă cu talent literar. Peter Pomerantsev sapă adânc în istoria războiului informațional pentru a ne ajuta să înțelegem cum să luptăm împotriva șarlatanilor și a traficanților de frică în prezent.” (Anne Applebaum)

Peter POMERANTSEV s-a născut la Kîiv, în 1977. În 1978, familia s-a refugiat în RFG, după ce tatăl său, Igor Pomeranțev, a fost arestat de KGB pentru răspândirea literaturii antisovietice. Apoi, Igor și Lina Pomeranțev s-au mutat în Marea Britanie. După ce a absolvit Școala de la Westminster și Școala Europeană de la München, tânărul Peter a studiat literatura engleză și limba germană la Universitatea din Edinburgh. Între 2001 și 2010, Peter Pomerantsev (transcrierea în engleză a numelui primit la naștere: Piotr Pomeranțev) a locuit în Moscova, unde a urmat cursurile superioare pentru scenariști și regizori. În capitala Federației Ruse a lucrat, timp de mai mulți ani, ca producător TV, în special la compania privată TNT. Din 2011, a scris cu regularitate articole despre Rusia în „Newsweek”, „The Atlantic Monthly”, definind regimul lui Putin drept „dictatură postmodernă”. Din 2015, este redactor asociat la „Coda Story”, platformă media online. A publicat cărțile Nothing Is True and Everything Is Possible (2014) și This Is Not Propaganda (2019), pentru care a luat mai multe premii importante. Aceste cărți au apărut la Editura Cartier, în 2022, cu titlul Aventuri în Rusia de azi. Nimic nu este adevărat și totul este posibil, și, în 2023, Asta nu e propagandă! Aventuri în războiul cu realitatea.

Turcia este o ecuație complicată pentru România. Țara noastră pare să fie mai degrabă, în relația cu Turcia un fel de "pașalâc virtual" cu multe conexiuni financiare "exotice", bine mascate de înțelegeri otomanice cu cei care au ocupat poziții publice la nivel înalt în structuri guvernamentale sau de intelligence. Grupuri influente, invizibile pentru spațiul public, domină această zonă și secătuiesc țara de resurse și oportunități importante, folosind politicieni care fără jenă abuzează de demnitățile publice cu care au fost investiți pentru rezolvarea intereselor personale. - Romeo Couți

Omagiu editorial Eroului deplin al națiunii române, la 200 de ani de la naștere, sub egida: Academia Română, Institutul de Istorie „George Barițiu”, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Transilvania Leaders Cluj, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Ediție îngrijită și studiu introductiv de Veronica Turcuș

Ilustrația copertei și a siglei „Avram Iancu 200”: Teodor Bogoi

Unicul dor al vieții mele fiind să-mi văd Națiunea mea fericită… – AVRAM IANCU

Avram Iancu a rămas până la sfârșitul vieții sale acelaș erou nepătat, acelaș spirit superior cari a luptat pentru dreptate și cari nici acum, după ce fusese îngenunchiat de falsitate și perfidie, nu putea pierde nimic din calitatea sa esențială. Poporul îl știa, îl credea al său și pentru nimic în lume n-ar fi renunțat la dânsul. (NICOLAE BUTA)

Problematica mișcării naționale și îndeosebi figura lui Avram Iancu au reprezentat un constant interes științific în activitatea lui Nicolae Buta. Tânărul studios îi va consacra personalității lui Avram Iancu o serie de studii în contextul redactării monografiei Avram Iancu și epoca sa, lucrare publicată în anul 1924, în momentul aniversării a 100 de ani de la nașterea revoluționarului pașoptist. Demersul a fost, fără îndoială, inspirat de profesorii săi Ioan Lupaș și Alexandru Lapedatu, cei doi co-directori ai Institutului de Istorie Națională din Cluj. Cercetarea a fost demarată cu intenția de a contribui la o mai bună cunoaștere a eroului Avram Iancu în primii ani ai României întregite și ai organizării Universității românești din Cluj, dar și ca o datorie de onoare față de trecut a primei sale generații studențești.  (VERONICA TURCUȘ)

Tot mai mult auzim în jurul nostru lamentația că nu mai avem modele în societatea contemporană, că nu sunt popularizate personalitățile care au reprezentat cu cinste națiunea română. Răspunsul simplu la aceste afirmații este recursul la memorie, apelul la ISTORIA NAȚIONALĂ. Atunci când răsfoim uriașa carte a istoriei, ochii noștri zăbovesc uneori câteva clipe în plus asupra unor eroi sau evenimente. Inexplicabil, căutăm noi înțelesuri la ceea ce a fost și reprezintă un om al timpului său. Excepționala personalitate a lui Avram Iancu a atras atenția multor istorici și iubitori de istorie, printre care și Nicolae Buta. Avram Iancu a avut un rol esențial în lupta pentru drepturile moților, atât în timpul revoluției, cât și după aceea, devenind un simbol al afirmării identității și drepturilor naționale. (IOAN BOLOVAN)

Dr. Veronica Turcuș, iscusită cercetătoare de la Institutul de Istorie „George Barițiu”din Cluj-Napoca, ne propune reeditarea studiului monografic al istoricului Nicolae Buta, Avram Iancu și epoca sa (1924), publicat la centenarul nașterii Crăișorului Munților. Autorul a intenționat să reliefeze spiritul național care a impulsionat revoluția pașoptistă și acțiunile liderului transilvănean. Dar mesajul lui s-a dorit a fi și o argumentare a efortului națiunii române pentru unitate și stat național, împlinire a anului 1918, care atunci era contestată de atitudinile anti-trianonice din vecinătatea țării. În 1924, Nicolae Buta s-a străduit să arate disponibilitatea angajării tinerilor, avându-l ca simbol pe Avram Iancu, pentru înaintarea națiunii, lansând un îndemn și pentru tineretul din vremea sa de a se mobiliza pentru realizarea unității, integrării, modernizării și dezvoltării României Mari. Mesaje valabile și în România de azi, la bicentenarul nașterii lui Avram Iancu. (VASILE PUȘCAȘ)

Deși Sfântul Pavel este unul dintre cele mai cunoscute personaje ale creștinismului, figura sa este înconjurată până în zilele noastre de controverse. Cine a fost cu adevărat Pavel din Tars?

Un rabin influențat de elenism? Ori mai degrabă adevăratul fondator al unei noi religii? A fost el oare un apostol autentic, deși l-a cunoscut pe Isus doar într-o vedenie avută în deșert? Și nu cumva a preschimbat după bunul său plac învățătura misteriosului profet din Evanghelii, pe care l-a proclamat apoi Mesia?

Călăuzindu-ne printr-un labirint istoric fascinant, Paula Fredriksen dă la o parte prejudecățile și stereotipurile acumulate încă de la începuturile creștinismului și ne mijlocește astfel întâlnirea directă cu omul și gânditorul Pavel.

„Dacă putem trece de vălurile tradiției ecleziastice de mai târziu… îl vom vedea mai clar pe acest alt Pavel. Pavel cel dinamic, original, vizionar al celui de-al Doilea Templu, complet devotat. Pavel, apostolul acelui Mesia davidic al sfârșitului. Pavel, strălucitul învățat al legii ebraice. Pavel, interpretul expert al vechilor Scripturi ale neamului său. Pavel, săvârșitorul harismatic al faptelor minunate. Pavel, vestitorul Împărăției. Pavel, apostolul păgânilor.“ — PAULA FREDRIKSEN

„Cărțile Paulei Fredriksen sunt o magnifică incursiune în istorie; ele pun începuturile creștinismului într-o lumină nouă și lămuritoare.“ — PETER BROWN

Studiu introductiv de Victor Neumann

Koselleck observă că ritmurile temporale ale istoriei se modifică, atrăgând discontinuități, întreruperea vechilor reflexe în beneficiul gândirii și acțiunii înnoitoare. Dacă în cazul limbii germane înțelesul conceptelor trimite la o reașezare a lucrurilor și a oamenilor, iar istoria contemporană a Germaniei indică transformări accelerate, în cazul conceptelor fundamentale românești și al istoriei recente a României, limbajele social-politice indică reacții întârziate, schimbări lente și parțiale.

Prin urmare, traducerea lui Koselleck presupune un interes acordat teoriei și filozofiei istoriei, esențial atunci când naraţiunea ideilor transcende propria cultură, căutând s-o facă vizibilă, tangibilă, aplicabilă și în alte culturi. Tocmai de aceea, traducerea lui Koselleck în limba română se cere însoțită de explicații privind sensul conceptelor fundamentale în cele două limbi, sens generat de experiențele temporale și spațiale asimetrice. Fiind vorba de o provocare în sine, ea presupune o corelare și o echivalare terminologică, precum și o interpretare. E ceea ce ne-am propus atunci când am tradus conceptul de Geschichte.