Istorie & Politologie

Moştenirea Kremlinului se citeşte ca un superb roman de spionaj. E populat de rezidenţi, ofiţeri ilegali şi agenţi care se întâlnesc în case conspirative, transmit mesaje codificate şi toarnă otrăvuri în băuturile inamicilor.Din nefericire, personajele care pun la cale operaţii de influenţă şi manipulare, furturi de tehnologii occidentale, extorcări de fonduri, asasinate politice şi lovituri de stat sunt Lenin, Stalin, Brejnev, Gorbaciov, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, fapt care ne obligă să acceptăm că, de aproape o sută de ani, suferinţele produse de comunism fac parte dintr-o realitate dureroasă şi greu de schimbat. Din nou din nefericire, sarcina executării acestor operaţii abominabile a fost încredinţată serviciilor de informaţii externe, care, pe nevăzute, au acaparat diplomaţia, instituţiile statului şi întreprinderile economice.Fie că s-au numit INO, INU, PGU, în Uniunea Sovietică, sau DIE, în România comunistă, chiar aceste servicii au contribuit la înlăturarea dictatorilor compromişi, dar cu intenţia criminală de a-şi păstra, într-un simulacru de democraţie, privilegii pe care, fără a citi această carte, nu le-am cunoaşte niciodată.Fără dezvăluirile generalului Ion Mihai Pacepa, n-am putea înţelege niciodată de ce frământările politice şi sociale din anii 1990 fac parte din înspăimântătoarea moştenire a Kremlinului.

„Sistemul de guvernare comunist nu a fost altceva decât o hoţie motivată ideologic. Am ajuns la această concluzie treptat, cu ajutorul experienţei acumulate în cei douăzeci şi trei de ani în care am fost părtaş la ceea ce astăzi consider a fi fost cea mai mare escrocherie comisă vreodată: furtul de tehnologie occidentală, practicat de fostul bloc sovietic. Pană la urmă crima este nerentabilă,chiar când e comisă de o superputere. Prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi dezintegrarea intregii economii sovietice vorbesc de la sine.“

„În viaţă se întâmplă adesea să pleci după lână şi să te întorci tuns, spune un proverb românesc. Nici Gorbaciov şi nici serviciile sale de informaţii nu au putut prezice că eforturile lor de a menţine Europa de Est în ţarcul glasnostului şi al perestroikăi vor sfârşi prin a săpa groapa comunismului.“ (Ion Mihai PACEPA)

Ediție aniversară și cuvânt-înainte de Ioan-Aurel Pop Fișa biografică a autorului de Alina Hucai Pe copertă: Statuia lui Spiru Haret din Piața Universității, București, realizată de Ion Jalea în 1935, din marmură de Carrara Omagiu editorial la 175 de ani de la nașterea lui Spiru Haret (15 februarie 1851, Iași – 17 decembrie 1912, București), „Omul Școalei”, întemeietor vizionar al învățământului românesc modern, matematician, fizician, astronom, profesor, pedagog, ministru al Instrucțiunii și Cultelor, academician.

Fiecare generație și-a imaginat că ar putea construi o lume ideală, fără să înțeleagă întotdeauna că doar elitele pot orienta cursul unei societăți, care trebuie să fie organic. Acum se duce o luptă între globalizare și naționalism, iar ambele expresii se aud din gura politicienilor. Părinții globalizării și-au închipuit că pot uniformiza lumea printr-o limbă unică, aceleași obiceiuri, credințe, veșminte, alimentație etc. Naționaliștii au făcut și ei suficiente erori, dar a fi naționalist înseamnă să îți iubești națiunea. Acest fapt nu presupune însă că urăști alte nații, iar aici se face o altă eroare, naționalismul confundându-se cu șovinismul și xenofobia. În ceea ce privește unitatea între oameni, să-l cităm pe antropologul Francisc Rainer, care ne atenționează că „această unitate se cuvine nu numai să o observăm și să o declarăm, ci și să o trăim”. – Mircea Gelu Buta

Povestea evadării unui tânăr nord-coreean din lagărul în care a fost închis împreună cu familia sa de către autoritățile de la Phenian.

Lagărele de muncă din Coreea de Nord au o existență mult mai îndelungată decât au avut Gulagul sovietic și lagărele de concentrare naziste. Chiar dacă fotografiile făcute din satelit sunt mai mult decât grăitoare, guvernul nord-coreean neagă prezența acestor închisori. Nicio persoană născută în lagăr nu a reușit vreodată să evadeze – nimeni, cu excepția lui Shin Dong-hyuk, care a scăpat din acel infern și a povestit ce se întâmplă acolo.

În Evadare din Lagărul 14, un bestseller publicat în 22 de țări, jurnalistul american Blaine Harden dezvăluie secretele celui mai represiv sistem totalitar din lume, prin intermediul relatării înfiorătoare a lui Shin, un băiat care nu știa nimic despre lumea de afară, a devenit de mic „turnător” și a fost obligat să asiste la execuția familiei sale.

O narațiune a suferinței și curajului, a supraviețuirii și speranței, cartea de față constituie o mărturie șocantă despre evenimentele din spatele gardului electrificat.

„O poveste captivantă, spusă fără menajamente.” BILL KELLER, The New York Times

„O carte remarcabilă, care ar trebui să facă parte din bibliografia oricărei programme de liceu și a orelor de educație civică din facultăți.”  The Seattle Times

Născută în Volînia, teritoriu înglobat de URSS după 1921, Franceska Michalska devine victima mecanismelor implacabile ale istoriei: supraviețuiește foametei cumplite din Ucraina sovietică, îndură brutalitatea epurărilor staliniste și este aruncată în surghiunul stepelor kazahe în 1936. În numele vieții nu este însă doar un inventar al suferinței, ci cronica unei victorii a voinței asupra destinului potrivnic.

În inima stepei, tânăra deportată îndrăznește imposibilul: să viseze la studii de medicină într-o lume care îi refuză dreptul la viitor. De la Alma-Ata la Harkov și Cernăuți, într-o căutare neîncetată a cunoașterii, de la condiția de infirmieră și moașă la cea de pediatru renumit, destinul Franceskăi Michalska se transformă într-o pildă despre bucuria de a trăi în ciuda tuturor opreliștilor.

În numele vieții este o carte despre puterea spiritului de a renaște, mai puternic, din cenușa propriei tragedii.

„O relatare pe cât de sobră, pe atât de copleșitoare. Fără a ceda niciodată patosului, Franceska Michalska descrie mecanismul implacabil al unei istorii care-i zdrobește pe indivizi, dar nu reușește să le înfrângă voința de a rămâne oameni.“ — Le Monde Diplomatique

„O lecție de supraviețuire pură. Michalska nu scrie cu cerneală, ci cu însăși forța vieții care refuză să se stingă sub gheata totalitarismului. O carte care îți taie respirația prin simplitatea adevărului său.“ — La Liberté

 

Matei Ghica Cantacuzino a fost un aviator român care a colaborat cu serviciile secrete britanice în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Lui i-a fost încredințată misiunea de a-l scoate din țară pe Iuliu Maniu, pentru ca liderul politic național-țărănist să formeze la Londra un guvern român în exil. Ca ofițer aviator, a îndeplinit misiuni de bombardament pe Frontul de Est, luptând în Basarabia, la Odessa și la Stalingrad. A fost artizanul a două fugi spectaculoase pe calea aerului, în 1944 și în 1947, când a scos din țară persoane amenințate de regimurile politice de la București. Matei provenea din două familii ilustre în istoria modernă a României. Bunicul dinspre tată, Ion Ghica, și bunicul dinspre mamă, Gheorghe Grigore Cantacuzino, au fost prim-miniștri. - Sorin Turturică

Dintre relatările, impresiile de pe front și de călătorie sau dintre textele cu caracter memorialistic privitoare la Războaiele Balcanice sau la Marele Război, scrise de militari sau de civili, mai întotdeauna avem la dispoziție și punem în prim‑plan contribuțiile unor personalități, ale unor autori cu notorietate și mai rar pe cele scrise de cărturari „de provincie”.

În anii ’80 ai secolului al XIX-lea, în timp ce puterile europene își împărțeau Africa, regele Leopold al II-lea al Belgiei a acaparat vastul și puțin exploratul teritoriu din jurul fluviului Congo. Prin intermediul oamenilor săi de încredere, suveranul belgian a jefuit ținutul de resurse esențiale – în special cauciuc, dar și aur și fildeș, printre altele –, a tratat locuitorii indigeni cu brutalitate inimaginabilă și, în cele din urmă, a redus populația cu 10 milioane – cultivându-și, simultan, cu viclenie reputația de mare susținător al cauzelor umanitare. În timp, eforturile eroice de a expune aceste crime au dus la prima mare mișcare pentru drepturile omului din secolul al XX-lea, la care au participat inclusiv personalități precum Mark Twain și arhiepiscopul de Canterbury.

O incursiune documentată, tensionată și revelatoare în culisele „legendelor” care au modelat Războiul Rece și nu numai.

Să pătrundem în universul complex al spionajului alături de Serghei Jirnov, martor privilegiat al istoriei secrete! Din perspectiva sa de fost ofițer KGB, el dezvăluie mecanismele ascunse ale unor operațiuni clandestine efectuate de ofițerii celor mai importante agenții din lume: CIA, MI6, Mossad și, bineînțeles, KGB. Volumul surprinde jocuri de putere, adevăruri nespuse, rivalități globale și momente-cheie care au modelat echilibrul de forțe pe scena internațională într-o lume în care nimic nu este zugrăvit doar în alb sau negru.

O lectură esențială pentru toți cei interesați de geopolitică, thrillere cu spioni, istorie contemporană și dinamica puterii – o invitație de a privi dincolo de versiunea oficială a evenimentelor și de a înțelege ce se ascunde în spatele „legendelor”.

Serghei Jirnov a intrat în 1984 în KGB și a devenit ofițer superior în cadrul celebrei direcții a „Clandestinilor”. A fost trimis sub acoperire într-o misiune în Franța, unde a frecventat École Nationale d’Administration. După ani de servicii loiale, a căzut în dizgrația autorităților și a fost acuzat că a divulgat secrete de stat. În 2001, fostul ofițer KGB a primit azil în Franța. Printre cărțile sale se numără: Pourchassé par le KGB (2019), L’Engrenage (2022), L’Escalade (2023) și Les pires amis (2024).

Prefaţă de Alex Drace-Francis Postfață de Ana Bărbulescu Coeditare cu Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” Ultima carte a lui Natalie Zemon Davis, care și-a câștigat faima printre istorici încă din anii 1980 și a fost profesoară la Princeton University, e despre bine-cunoscutul filolog Lazăr Șăineanu, elev al lui Hasdeu, specialist deopotrivă în limba română, idiș și franceza veche, în special cea din opera lui Rabelais. Volumul urmărește viața și opera atât de variată a lui Lazăr Șăineanu, condiția lui de evreu în România, rivalitățile cu alți lingviști de aici și respingerea de două ori a cererii sale de cetățenie, lucrările lui despre limba română, dar și cele despre limba idiș ori legăturile cu alți evrei mai mult sau mai puțin celebri, iar în final perioada de după emigrarea în Franța și renumele pe care și l-a câștigat acolo. Davis folosește „viața multifațetată” a lui Șăineanu ca o fereastră către strategiile de supraviețuire ale intelectualilor evrei care se confruntă cu antisemitismul european de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

„Rezultatele primului tur anulat al alegerilor prezidențiale din 2024 au produs un șoc în rândul puzderiei de autointitulați analiști politici și, deopotrivă, în rândul elitei intelectuale. Primele verdicte au împărțit vina cu o promptitudine suspectă: ba serviciile de informații rusești, ba TikTok-ul, ba – inevitabil – poporul însuși. Volumul de față are meritul de a ieși din acest cerc vicios al explicațiilor grăbite și de a încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat atunci. Autorii fac ceva aproape scandalos în peisajul nostru public(istic): cercetează. Numără, compară, cartografiază, merg pe teren și stau de vorbă cu votanți reali. Din această disciplină a atenției se naște un volum de sociologie publică care mută discuția de la invectivă la explicație și de la etichetă la realitate socială. Vom găsi aici o analiză factuală a unui fenomen politic care spune multe despre România profundă, despre inegalități, despre frustrări și despre locurile în care statul lipsește. O carte serioasă, inteligentă și mult mai folositoare decât toate lozincile.“ — CĂTĂLIN AUGUSTIN STOICA, SNSPA

„Una dintre cele mai limpezi și atent documentate analize despre votul suveranist din România. Autorii mută întrebarea de la «cine i-a convins pe alegători» la «de ce erau pregătiți să fie convinși». Combinând analiza electorală cu munca de teren, vedem cum România s-a bifurcat în două lumi sociale tot mai depărtate, iar votul suveranist vorbește despre această ruptură. În locul unor fanatici, autorii întâlnesc oameni obișnuiți, care reflectează așezat asupra muncii, familiei și locurilor în care trăiesc. Un volum riguros și empatic, scris cu onestitate intelectuală, care ne ajută să înțelegem mai bine țara din care facem parte și să întrezărim o direcție de dezvoltare mai echilibrată.“ — COSIMA RUGHINIȘ, Universitatea București

 

Pe Balduin IV, regele Ierusalimului, îl știm cu toții din capodopera lui Ridley Scott, magnifica reconstituire cinematografică a Orientului latin din vremea cruciadelor. Slăbit în trup de boala nemiloasă, regele adolescent intră în istorie ca erou pe câmpul de bătaie. Însuflețit de credința în misiunea sa divină, în mână cu Sfânta Cruce și în fruntea a câteva sute de cavaleri și a câteva mii de pedestrași, cu o lovitură tactică de geniu Balduin spulberă marea armată a lui Saladin pornită să cucerească Orașul Sfânt. Devine astfel el însuși un miracol, reprezentantul pe pământ al lui Cristos.

Într-una dintre cele mai limpezi și convingătoare introduceri în lumea complexă a Orientului Apropiat medieval, Bernard Hamilton reușește să mențină un echilibru între analiza istorică și narațiunea vie, transformând documentele, cronicile și mărturiile vremii într-o poveste captivantă. Scriind istoria acestui rege căruia boala infamantă și slăbiciunea fizică nu îi slăbesc luciditatea politică, curajul personal sau capacitatea de a conduce într-un context foarte incert, el demontează clișeele romantice și simplificările grosiere, oferindu-ne o imagine nuanțată a relațiilor dintre creștini și musulmani, a jocurilor de putere, a alianțelor fragile și a deciziilor dramatice luate sub presiunea timpului.

Această istorie a regatului cruciat al Ierusalimului este o lectură esențială pentru toți cei pasionați de Evul Mediu – sau pur și simplu de poveștile adevărate din trecut, adesea mai surprinzătoare decât orice ficțiune.

 

Prefață de lord Michael Dobbs

O mărturie istorică esențială, care reunește unele dintre cele mai importante scrisori ale lui Winston Churchill, multe dintre ele profund personale și inedite.

Scrisorile cuprinse în acest volum ne aștern în față drama, tumultul interior, episoadele de depresie, pasiunile și provocările unei cariere de-a dreptul extraordinare, îngăduindu-ne să întrezărim universul personal al lui Churchill și să-i urmărim evoluția de-a lungul vieții. Volumul include scrisori adresate părinților săi, profesorului de la Harrow, soției sale, Clementine, precum și unor figuri istorice cele­bre ca H.H. Asquith și Anthony Eden, Franklin D. Roosevelt și Dwight D. Eisenhower, Éamon de Valera sau Charles de Gaulle.

„O perspectivă inedită asupra lui Churchill, dintr-un unghi intim și personal, pe care marile lucrări de istorie și biografiile îl pierd din vedere.“ — New York Journal of Books

„O contribuție valoroasă la istoria etern fascinantă a lui Winston Churchill. Volumul oferă o perspectivă sinceră și necosmetizată asupra lui Churchill, dezvăluit prin corespondența personală purtată cu familia, prietenii și contemporanii săi.“ — Booklist

„O lectură indispensabilă pentru pasionații de istorie și pentru oricine dorește să capete o înțelegere mai profundă a unui mare om de stat.“ — The Churchillian

JAMES DRAKE este antreprenor, filantrop și fondator al proiectului Of Lost Time, o inițiativă literară inovatoare care aduce la lumină poveștile ascunse ale trecutului prin puterea corespondenței personale. Atunci când nu cercetează scrisori istorice, James Drake se dedică sănătății și bunăstării persoanelor afectate de traumatisme craniene prin intermediul Drake Foundation și sprijinirii noii generații de muzicieni prin Drake Calleja Trust.

ALLEN PACKWOOD este fellow al Churchill College, din Cambridge, și director al Churchill Archives Centre. A fost unul dintre curatorii expoziției Churchill and the Great Republic, organizată de Library of Congress (2004), precum și al unei expoziții găzduite de Morgan Library. A publicat pe larg despre viața și activitatea lui Winston Churchill.

Prefață de François Furet

„Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea.

«Fenomenul Piteşti» aparţine aceluiaşi registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi. Ideea îi aparţine pedagogului sovietic Makarenko (1888–1939), specialist în delincvenţa juvenilă şi partizan al reeducării deţinuţilor tineri cu ajutorul deţinuţilor mai vechi, aflaţi pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeaşi clasă de vârstă.

Virgil Ierunca povesteşte una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Deţinuţi torturaţi cu un sadism de-a dreptul extravagant – dacă sadismul poate fi astfel –, torţionarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăşi calitatea de victime. În ultima fază a ciclului, nefericiţii sunt constrânşi să-şi tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice. Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat. Cei morţi acolo şi cei care au supravieţuit au fost privaţi până şi de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul să intre în acest infern şi să-i devină istoric, pentru edificarea generaţiilor viitoare.“ — FRANÇOIS FURET

VIRGIL IERUNCA s-a născut la 16 august 1920, la Lădești (Vâlcea). A făcut studii liceale la Râmnicu-Vâlcea și la Liceul „Spiru Haret“ din București. Obține licența în litere și filozofie la Universitatea din București. Paralel cu studiile universitare, este redactor la ziarul Timpul (sub direcția lui Mircea Grigorescu) și unul dintre întemeietorii revistei Albatros, suprimată de regimul antonescian. Împreună cu Ion Caraion, a editat revista Agora (în mai multe limbi), suprimată de cenzura comunistă, în 1947. A colaborat la Revista Fundațiilor Regale, Vremea, Fapta, Viața românească, Universul literar, Kalende etc. În decembrie 1946 părăsește România, obținând o bursă a guvernului francez. Se stabilește definitiv în Franța, unde desfășoară o bogată și rodnică activitate culturală. Între anii 1952 și 1975 este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze („Cronica ideilor“) și redactor politic al emisiunii în limba română. Din 1975 este cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică (C.N.R.S.), Secția filozofie, și colaborator al postului de radio Europa Liberă. În exil, sub egida lui Mircea Eliade, redactează prima revistă românească de literatură, Luceafărul. Ea este urmată de alte publicații: Caete de Dor, România muncitoare, Limite, Ethos. Colaborează activ și la alte ziare și reviste românești din exil. Elaborează articole despre cultura românească în diferite dicționare și enciclopedii din Franța și Germania, dintre care menționăm: „Literatura română“, în Encyclopédie de la Pléiade (Gallimard, Paris, 1957; ed. a II-a, 1968); „Literatura română“, în Histoire générale des littératures (Quillet, Paris, 1961); „Scriitori români“, în Dictionnaire des littératures (Presses Universitaires de France, Paris, 1968); „Literatura română“, în Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhundert (Freiburg, Basel, Viena, 1961); „Scriitori și pictori români“, în Dictionnaire du surréalisme et ses environs (Office du Livre, Fribourg, 1982). Volume publicate în limba română: Românește (Fundația Regală Universitară „Carol I“, Paris, 1964, și Editura Humanitas, București, 1991); Pitești (Editura Limite, Madrid, 1981, și, sub titlul Fenomenul Pitești, la Editura Humanitas, București, 1990); Subiect și predicat (Editura Humanitas, București, 1993). Ediții critice (Al. Busuioceanu, G.M. Cantacuzino etc.), versuri în antologii publicate în exil. A murit la 28 septembrie 2006, la Paris.

Lectura Constituţiei libertăţii este astăzi o experienţă intelectuală la fel de captivantă ca în 1960, anul în care a fost publicat prima dată volumul, sau ca în 1990, când viziunea lui F.A. Hayek părea a fi una dintre marile surse de inspiraţie ale ordinii postcomuniste. Vechile adevăruri, ne aminteşte autorul, trebuie reafirmate mereu pentru a fi înţelese de noile generaţii. Tocmai de aceea pledoaria sa pentru libertate ca izvor al marilor realizări ale omenirii nu şi-a pierdut actualitatea: ea poate să-l convingă şi să-l inspire şi pe cititorul erei digitale. Pentru Hayek, libertatea – înţeleasă ca absenţă a coerciţiei arbitrare exercitate de alţi oameni – reprezintă temelia progresului civilizaţiei. Ea se sprijină pe un ansamblu de instituţii formate lent şi inegal de-a lungul timpului, dar care s-au dovedit a fi capabile să limiteze slăbiciunile oamenilor şi să le valorifice virtuţile. Menţinerea acestei ordini depinde însă de o cultură politică favorabilă, de cetăţeni capabili să reziste atât asalturilor adversarilor declaraţi ai libertăţii, cât şi intervenţiilor bine intenţionate, dar adesea nocive ale statului. Astfel de ingerinţe sunt, prin natura lor, coercitive – iar tentaţiile de a le accepta sunt astăzi la fel de puternice ca în urmă cu şase sau şapte decenii. Economist laureat al Premiului Nobel, autor al unor studii de filosofia ştiinţei şi filosofie politică, F.A. Hayek a fost una dintre vocile cele mai influente care ne-au avertizat că o civilizaţie liberă trebuie apărată, oferindu-ne repere intelectuale ale defensivei.

Friedrich August Von HAYEK (1899-1992) a fost una dintre marile personalităţi intelectuale ale secolului XX. S-a născut şi a studiat la Viena, obţinând doctorate în drept (1921) şi studii politice (1923) şi orientându-se ulterior către economie. Contribuţiile sale în acest domeniu au urmat linia favorabilă pieţei libere a aşa-numitei Şcoli economice austriece, aducându-i recunoaştere internaţională şi stând la baza invitaţiei de a preda la London School of Economics (1931-1949) şi ulterior la University of Chicago (1950-1962). Ultima parte a carierei sale didactice a fost asociată în primul rând cu Universität Freiburg (1962-1968). Dintre celelalte contribuţii semnificative ale sale la studiul economiei şi societăţii amintim: Drumul către servitute (1944), Individualism şi ordine economică (1948) şi Drept, legislaţie şi libertate (vol. I: 1973, vol. II: 1976, vol. III: 1979).

O parte dintre studiile publicate în volumul de față au făcut obiectul unor prezentări în cadrul conferinței care a purtat același titlu (Identități, ideologii și politici în Orientul Mijlociu, Mediterana și Asia de Sud), organizată, în 2024, la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, de către Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei (structură de cercetare din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie) și Middle East Political and Economic Institute, think-tank din București specializat în problematicile Orientului Mijlociu. Analizele din această carte acoperă subiecte variate, de la hermeneutică coranică la fenomenul islamismului contemporan, și se referă la aspecte sociopolitice, economice, securitare din diferite zone geografice, pornind din Mediterana de Nord (Franța) și de Sud (Maghreb), trecând prin Balcani, Egipt, Orientul Apropiat și Mijlociu, până în Afganistan. Ele se doresc a fi o modestă contribuție autohtonă în domeniul Middle Eastern Studies, dar sunt rezultatul unei autentice pasiuni științifice a fiecăruia dintre autori (unii abia ieșiți de pe băncile universității - sau chiar aflați încă acolo) pentru câmpul său de cercetare.

Marius Lazăr

Evoluție economică și dezvoltare urbanistică Într-un oraș despre care comuniștii spuneau că, înaintea venirii lor la putere, era „orașul în care nu se întâmpla nimic”, efervescența dezvoltării socialiste a lăsat ca moștenire mulțimea de orășeni, foști muncitori, și o mulțime de blocuri. O parte importantă a locuitorilor de azi provin din rândul celor care au migrat din zonele rurale limitrofe, ce aparținuseră fostului județ Slam-Râmnic, în vremurile când orașului i se profețea că va deveni un centru industrial. Deși mutarea de la sat la oraș, de la casă la apartament, a însemnat o schimbare radicală, noii orășeni s-au adaptat mult mai ușor la noua realitate decât orășenii vechi, mai ales cei cărora li s-au confiscat proprietățile, care au trăit în toată perioada comunistă drama de a fi considerați cetățeni cu „origini nesănătoase”. Considerăm că lucrarea de față vine să umple un gol în istoriografia locală, prin evidențierea impactului pe care transformările sociale, economice și urbanistice impuse de regimul comunist le-au avut asupra orașului Râmnicu Sărat, un vechi târg comercial și veche reședință de județ.

Lucrarea de față a domnului Florin-Vasile Șomlea reprezintă o veritabilă „diagnoză” a fenomenului „dreptei” politice românești într-un context european, un „tom” care completează o primă abordare de gen, cea despre liberalism, care la vremea sa a constituit un succes! În acest volum remarcabil, fruct al mai multor ani de cercetare, autorul își extinde evaluările îmbogățind analiza pe un subiect care presupune urmărirea metamorfozelor politice multiple care au avut loc în familia „popularilor” de la noi. Întreprinderea științifică a domnului Florin-Vasile Șomlea este importantă din mai multe puncte de vedere.

Personajul care ni se dezvăluie în aceste pagini face parte din episodul atentatului anarhist de la Senat, soldat cu 3 victime. În noaptea de 7/8 decembrie 1920 Max Goldstein, artizanul bombei, însoțit de Leon Lichtblau, student, traversează centrul Bucureștiului, într-o iarna grea, cu multă zăpadă, ger și viscol. Ajung la etajul întâi al Universității și plantează bomba. Din troikă lipsește personajul acestei cărți, Saul Ozias. Participase la pregătiri, dar în ultima clipă s-a desistat, spunând că nu crede în mijloacele violente ale luptei revoluționare. Puțin înainte de ora 15.00, a doua zi, bomba face explozie. Explozia s-a soldat cu 3 victime: ministrul Dimitrie Greceanu, episcopul de Oradea, Demetriu Radu și senatorul Spirea Gheorghiu. Presa a presupus, ca și organele de anchetă, că atentatul a fost comandat de agenții ruși. De ce? Ar fi fost vorba de provocarea haosului, care să ducă la o revolta, poate chiar la revoluție și preluarea puterii de către bolșevicii locali instigați de Moscova.

„Deopotrivă erudită și accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil și nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui: N-am ştiut ori Nu cunosc subiectul. (…) Nu se lasă influențat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate impersonală, pe social în detrimentul politicului, ca și cum cele două ar putea fi cumva separate. În Moldova sovietizată politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, neglijăm chiar natura sistemului. lar politicul era el însuși impregnat de ideologie.” (Vladimir TISMĂNEANU)

O ISTORIE ALTERNATIVĂ A LUMII CARE DEZVĂLUIE UNELE DINTRE CELE MAI MARI MINCIUNI SPUSE VREODATĂ ȘI CUM AU FOST ELE FOLOSITE ÎN TIMP.

Lincoln nu credea că toți oamenii sunt egali. Aztecii nu au fost măcelăriți de conchistadori, iar Churchill nu a fost omul pe care istoria ni-l prezintă.

Câte informații pe care le credem adevărate sunt, de fapt, ficțiuni? De la mituri despre cel de-al Doilea Război Mondial la aventurile lui Columb și de la legendele așa-zișilor „oameni mari“ ai istoriei la originile condimentului curry – istoria falsă este peste tot și este folosită constant pentru a ne influența lumea în care trăim.

În această carte fascinantă, Otto English deconstruiește zece mari minciuni ale istoriei și ne arată cum prezentul continuă să fie manipulat de poveștile inventate ale trecutului. Dezvăluind minciunile promovate de politicieni, poveștile încurajate de populiști și de media, poveștile de care ne lovim pe Facebook sau pe care le-am auzit în copilărie, English scoate la lumină lucruri pe care nu le învățăm la școală, dar și motivul pentru care acestea nu sunt predate.

„O carte spectaculoasă și importantă!“ Mark Dolan

Cele zece minciuni ale istoriei:

• Winston Churchill a fost cel mai mare prim‑ministru britanic.

• Anticii credeau că Pământul este plat.

• Marea Britanie ar fi putut pierde războiul.

• Familia regală este germană.

• Curry vine din India.

• Aztecii au fost măcelăriți de conchistadori.

• Abraham Lincoln credea că „toți oamenii sunt creați egali“.

• Hitler a fost un artist ratat.

• Dacă Napoleon ar fi câștigat, am fi vorbit cu toții franceza.

• Genghis Han a fost un barbar nemilos.

Mișcarea Legionară este și astăzi o hârtie de turnesol a societății românești, astfel că o nouă cercetare, care ține cont de toate aspectele fenomenului, e binevenită. Istoricul Cristian Manolachi reușește per­formanța unei sinteze cuprinzătoare – de la contextul politic la ideologia mișcării, la bazele ei sociale, organizare, facțiuni și jocuri de putere –, adăugând o serie de întrebări și unghiuri noi de abordare.

Cine au fost anonimii care au luptat în acest război civil ce cuprinsese societatea românească? Cine au fost victimele – evrei, români, oameni politici, studenți, comercianți, liberali sau carliști, țărăniști sau frați legionari din facțiuni adverse? Care a fost reacția autorităților? De ce nu și-a făcut justiția datoria aproape niciodată? Care era climatul opiniei publice? Cum arăta propaganda? Cum arăta frica?

Dincolo de inventarul minuțios al crimelor Legiunii, care întrec în inventivitate macabră orice alt episod violent din istoria politică a României, cum a fost, de fapt, cu putință punerea în funcțiune a mecanismului crimelor? La aproape un secol de la înființarea Mișcării Legionare, ecourile acelei epoci sumbre sunt departe de a se fi stins. Mai mult decât o cercetare istorică, cartea lui Cristian Manolachi este o lecție și un avertisment.

„Investigația lui Cristian Manolachi aduce o contribuţie importantă la elucidarea mecanismelor violenței, restituind și analizând formele pe care aceasta le-a îmbrăcat în viața politică a României interbelice, dar și climatul mental în care s-au născut atitudinile violente care au condus la punerea în act a asasinatelor politice. O cercetare cu atât mai actuală azi, când fenomenul violenței își face din nou loc în societate, sub cele mai diverse aspecte și forme.“ — TOADER NICOARĂ

The book connects Michelangelo’s education within an environment marked by Byzantine artistic presence with his work. There are no publications that underscore the exposure of the Florentine artist to the culture of Byzantium, and this volume fills that gap.

Prof. Elena Ene Drăghici-Vasilescu teaches and researches in the fields of the History of Ideas (Philosophy, Art History) with particular focus on Late Antiquity and Medieval Studies. She does it for the University of Oxford and independently. Most recently her work has treated aspects of Mediterranean culture.

She is Fellow of the Royal Historical Society in Great Britain.

Dr. Vasilescu has published numerous books and articles with Oxford University Press, Palgrave, Routledge, Peeters, and Vasilescu Academic Oxford (her own publishing house). She is often invited to give lectures at national and international events.

Among her latest books are Bucuria verii cu fluturi- A summer with butterflies (2025), Byzantine and Medieval Cappadocia (2024), Creation and Time. Byzantine and Modern (2021), Michelangelo, the Byzantines, and Plato (first edition, 2021); Glimpses into Byzantium. Its Philosophy and Arts (an anthology of peer-reviewed articles published by the author from 2019 to 2021). Dr. Vasilescu has also published chapters in collective volumes by Ashgate, Routledge, etc. The author also writes poetry. She published poems in Luceafărul (using the name Guliman), in Mezomorf and the volume E Dreptul Meu.

Acest volum captivant reface, cu precizie și profunzime, o sută de ani cruciali pentru destinul național, perioada 1821-1918. Este o epocă marcată de redeșteptare, reforme profunde și afirmare pe scena europeană, culminând cu împlinirea idealului național – Marea Unire.

Concepută ca un manual universitar, lucrarea este un ghid indispensabil pentru studenții de la specializarea Istorie, dar și o resursă valoroasă pentru profesori, cercetători și pentru oricine dorește o înțelegere aprofundată, clară și concisă a acestei epoci definitorii. Autorii, universitari cu o vastă experiență la catedră, au integrat cele mai recente perspective historiografice, oferind o lucrare actualizată și extrem de bine structurată.

Ce veți găsi în paginile cărții:

• Contextul Mișcării de la 1821: O analiză detaliată a evenimentelor care au dus la revoluția lui Tudor Vladimirescu și la căderea regimului fanariot.
• Regulamentele Organice și Domniile Regulamentare: Fundamentele modernizării administrative și sociale a Principatelor.
• Revoluția de la 1848: Aspirațiile, eșecurile și moștenirea mișcării pașoptiste în toate teritoriile românești.
• Unirea Principatelor și Domnia lui Cuza: De la dubla alegere la marile reforme care au pus bazele statului unitar.
• Instaurarea Monarhiei Constituționale: Alegerea lui Carol I, elaborarea Constituției de la 1866 și primii ani de domnie.
• Războiul de Independență (1877-1878): Contextul european al Crizei Orientale, proclamarea Independenței și recunoașterea internațională la Berlin.
• Evoluția Partidelor Politice: Analiza Partidului Național-Liberal și a Partidului Conservator, pilonii vieții politice moderne.
• Politica Externă și Diplomația: Alianța cu Puterile Centrale și rolul României în războaiele balcanice.
• Românii de peste Hotare: Situația națională a românilor din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia și Dobrogea sub stăpâniri străine.
• Primul Război Mondial și Marea Unire: Participarea României la conflict, rezistența din Moldova și triumful Unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în 1918.

Peste patru decenii de comunism românesc. O perioadă întunecată, complexă, care încă ne modelează prezentul.

Volumul „Scurtă istorie a comunismului românesc (1948-1989)”, ediția a II-a revizuită a lucrării inițiale Traversând infernul, semnat de istoricul Cezar Stanciu, oferă o sinteză concisă și riguroasă a acestei epoci cruciale. Cartea analizează mecanismele care au transformat fundamental societatea românească, de la instaurarea forțată a regimului până la prăbușirea sa spectaculoasă în decembrie 1989.

Cum a fost posibilă o represiune de o asemenea amploare, cu închisori politice, Canalul Morții și experimentul Pitești? Ce impact a avut ingineria socială a „omului nou” asupra vieții cotidiene, a libertăților individuale și a familiei, prin măsuri precum interzicerea avorturilor și supravegherea constantă? Cum s-a transformat economia de la ambiții uriașe la faliment total, marcat de penurie și proiecte megalomane? De ce a ales România o cale „independentă” pe scena internațională, pentru a ajunge în final la o izolare deplină? Și cum a reacționat cultura sub cenzură și cultul personalității?

Această lucrare este un ghid indispensabil pentru generațiile actuale și viitoare. Într-o lume în care adevărul istoric este adesea contestat, cartea lui Cezar Stanciu este un avertisment necesar și o invitație la înțelegerea profundă a unui trecut care refuză să fie uitat.

Conf. univ. dr. Cezar Stanciu este un istoric, profesor și publicist recunoscut, cu o contribuție substanțială în istoriografia românească și internațională. S-a impus prin analizele sale detaliate asupra Războiului Rece, a sistemului internațional postbelic și, în special, a comunismului românesc. Autor a numeroase cărți de specialitate și zeci de articole în reviste academice de prestigiu, cercetările sale acoperă teme variate, de la divizarea Europei și crizele din Blocul Sovietic la diplomația globală a anilor ’60-’80.

Printre lucrările sale notabile se numără: Devotaţi Kremlinului. Alinierea Politicii externe româneşti la cea sovietică în anii ’50, Frăţia socialistă. Politica RPR faţă de ţările „lagărului socialist” 1948-1964, Războiul Nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev. 1965-1971, Nicolae Ceaușescu și mișcarea comunistă internațională (1967-1976), Prietenul de la Belgrad. Întâlnirile Ceaușescu – Tito (1966-1979), precum și recenta RĂZBOIUL RECE și LUMEA BIPOLARĂ. O istorie a lumii (1945–1991), publicată în 2026.

Lucrarea profesorului Cezar Stanciu se distinge printr-o analiză riguroasă și echilibrată a tuturor fațetelor regimului comunist din România, de la instaurarea sa forțată până la colapsul dramatic din decembrie 1989. Pe parcursul capitolelor, cititorul este ghidat printr-o poveste a transformărilor radicale, a speranțelor iluzorii și a realităților brutale care au modelat societatea românească timp de peste patru decenii.

Ce aduce nou această ediție? Păstrând calitatea academică și claritatea expunerii care au consacrat prima ediție, volumul de față beneficiază de o revizuire atentă și de integrarea celor mai recente cercetări istorice. Noul titlu, „Scurtă istorie a comunismului românesc (1948-1989)”, reflectă mai fidel caracterul de sinteză academică și o face mai accesibilă publicului larg și studenților, facilitând în același timp căutarea și identificarea ei ca un ghid esențial al perioadei.

Tematici Abordate:

• Instaurarea și Consolidarea Regimului: Analiza metodelor de represiune (Securitate, închisori politice, experimentul Pitești, Canalul Morții, deportările) și a procesului de colectivizare forțată, inclusiv rezistența armată anticomunistă din munți.
• Ingineria Socială și „Omul Nou”: Impactul profund al regimului asupra vieții cotidiene, a familiei, a libertăților individuale (interzicerea avorturilor, supravegherea, controlul culturii și religiei).
• Economia Planificată: Drumul de la industrializarea forțată la criza profundă a anilor ’80, marcată de raționalizări draconice, penurii și proiecte megalomane, care au adus țara în pragul falimentului.
• Politica Externă și Cursul „Independent”: De la alinierea totală la Moscova, la tentativa de „desatelizare” sub Gheorghiu-Dej și politica de pseudo-independență a lui Ceaușescu (1968, relațiile cu Occidentul), până la izolarea internațională completă.
• Cultura sub Cenzură și Cultul Personalității: Rolul artei și literaturii în slujba partidului, proletcultismul, rescrierea istoriei, protocronismul și cultul personalității, dar și modalitățile prin care creația autentică și dizidența au supraviețuit.
• Prăbușirea Regimului: Contextul regional al anului 1989 și evenimentele dramatice de la Timișoara și București, care au pus capăt celor peste patru decenii de dictatură comunistă.

Republica polonă configurată in 1918 – 1922 a reprezentat, așadar, un hibrid intre două curente de gandire și practică politică. Aliații (Franța și Marea Britanie) au sprijinit poziția lui Dmowski; aceiași Aliați l-au incurajat, insă, și pe Piłsudski, in 1919 – 1920, in proiectul politic – militar de incorporare a Ucrainei, Bielorusiei și Lituaniei. “Cud nad Wisła” (“Miracolul de pe Vistula”), victoria obținută la 16 – 17 august 1920 de trupele polone impotriva Armatei Roșii care asedia Varșovia, a decis balanța in favoarea Mareșalului. Invitați, pur și simplu, să aleagă intre Dumnezeu și Satana (bolșevicii) , polonii au decis. Acest “miracol” a dat, fără indoială, expresia noii identități polone in secolul XX. Șeful statului, Mareșalul Piłsudski, a acceptat intrarea Poloniei in ritmul obișnuit al societăților constituționale – parlamentare: in decembrie 1922, la Varșovia se investea primul președinte al Republicii. Piłsudski a decis, simbolic, retragerea sa din viața politică și din capitală: s-a mutat la Sulejwek, pe malul Vistulei, intr-o modestă vilă din lemn. Unul din prietenii statornici, care nu l-a abandonat acum, a fost N. Iorga, singurul om politic străin care nu s-a sfiit să incalce interdicția impusă de guvernele polone după 1923 in ceea ce privește vizitele la Sulejwek.

În această fascinantă istorie a culorii verde din timpurile preistorice până în prezent, Michel Pastoureau urmărește ce rol a jucat această culoare în artă, vestimentație, literatură, religie, știință și viața de zi cu zi. El arată cum s-a schimbat percepția și semnificația culorii de-a lungul mileniilor și de ce avem în prezent anumite superstiții legate de culori.

Simbol al vieții, norocului și speranței, dar și al dezordinii lăcomiei, otrăvii și diavolului, verdele a fost asociat în trecut cu tot ceea ce este schimbător și trecător, de la copilărie până la dragoste și bani. Abia de curând a devenit definitiv simbolul naturii și al prospețimii.

Cartea Verde expune drumul sinuos și cu multe răsturnări de situație al acestei culori, precum și soarta ei dramatică până să ajungă, în ziua de azi, să nu mai fie ignorată sau respinsă. Verdele este astăzi o prezență liniștitoare, simbol al vindecării și al grijii față de planetă.

„Verdele nu este doar culoarea vegetației, ci și culoarea destinului. Instabil din punct de vedere chimic, atât în pictură, cât și în tehnica vopsirii, verdele a fost de-a lungul secolelor asociat cu tot ce este schimbător, versatil, efemer: copilăria, dragostea, speranța, norocul, jocul, hazardul, banii. Abia în romantism el a devenit culoarea naturii, apoi a libertății, sănătății, igienei, sportului și ecologiei. Povestea lui în Occident este legată de inversarea valorilor. După ce a fost multă vreme discret, neiubit sau respins, verdelui i se încredințează astăzi misiunea imposibilă de a salva planeta.“ - Michel Pastoureau

Explorează istoria provocatoare a unei culori ambigue!

Deși rar prezentă în natură (plante, minerale și chiar animale), culoarea roz a fost fabricată și folosită de oameni relativ târziu, atât în pictură, cât și în vopsitorie. Rozul devine mai frecvent în îmbrăcăminte la sfârșitul Evului Mediu, datorită utilizării unor coloranți importați din India și apoi din Lumea Nouă. Popularitatea lui atinge apogeul spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a devenit atât romantic, cât și feminin, simbol al tandreții, plăcerii și fericirii. Cam în aceeași perioadă, horticultorii reușesc să creeze trandafiri roz – un succes atât de mare, încât floarea a dat în cele din urmă numele acestei culori, care până atunci nu avea nume și era considerată mai degrabă ca ținând de galben decât de roșu.

Astăzi, rozul este mai puțin prezent în viața de zi cu zi decât era în epoca romantică. Mai mult, este extrem de ambivalent: unii dintre contemporanii noștri îl consideră prea strident sau de prost gust, mai ales atunci când este folosit singur, în timp ce alții îl admiră și îl consideră o culoare emblematică a modernității (pop art, pink culture).

Cartea Roz, semnată de prestigiosul istoric și profesor Michel Pastoureau, este a șaptea dintr-o serie dedicată istoriei sociale și culturale a culorilor și reia această lungă și turbulentă saga a rozului în Europa, din Grecia antică până în prezent, bazându-se pe numeroase documente și o bogată colecție de imagini.

„Istoria rozului este una incertă, zbuciumată, dificil de reconsti­tuit, atât de mult timp această culoare pare insesizabilă, fragilă, efemeră, rebelă la ana­liză și la sinteză.

 Probabil de aceea există atât de puține studii despre ea, cel puțin din punct de vedere istoric. Majoritatea lucrărilor dis­ponibile se referă doar la ultimele decenii. Ele sunt adesea dezamăgitoare, concen­trându-se în principal pe aspecte legate de gen: rozul feminin, albastrul masculin. Este regretabil că această problemă a distincției de gen se referă doar la o perioadă scurtă, cu atât mai mult cu cât ea reprezintă doar un aspect al bogatei simbolistici a rozului.“ - Michel Pastoureau

Istoric și specialist în culori, imagini, embleme și bestiare, Michel Pastoureau este director de studii emerit la École Pratique des Hautes Études, unde a condus catedra de istoria simbolismului occidental timp de 37 de ani.

 A publicat numeroase lucrări, multe traduse în aproximativ 30 de limbi. În afară de faimoasele istorii ale culorilor, traduse în limba română la Editura For You, este și autorul următoarelor lucrări: L’Ours. Histoire d’un roi déchu (2007), L’Art héraldique au Moyen Âge (2009), Bestiaires du Moyen Âge (2011), Les Couleurs expliquées en images (cu Dominique Simonet, 2015), Le Grand Armorial équestre de la Toison d’or (cu Jean-Charles de Castelbajac, Seuil/BnF, 2017), Rayures, une histoire culturelle (2021). În seria sa dedicată istoriei culturale a animalelor a publicat Le Loup (2018), Le Taureau (2020), Le Corbeau (2021) și La Baleine (2023).

Cartea aceasta este o reflecţie asupra lungului pelerinaj istoric al Ortodoxiei, este o încercare de a discerne în trecutul nostru ce este esenţial şi etern, şi ce este secundar, care rămâne în trecut.

Dintotdeauna am fost uimit de lipsa dinlăuntrul ­Bisericii Ortodoxe a unei reflecţii istorice care să vizeze întreaga Biserică, Biserica în plenitudinea ei. Memoria noastră istorică pare să fie fragmentată în memorii ­locale şi naţionale, ca şi cum – vai! – viaţa noastră ar fi Biserica însăşi.

Însă fără recuperarea memoriei comune, fără o înţelegere comună a trecutului nostru comun, nu vom recupera acea universalitate a vieţii şi a experienţei ortodoxe, pe care le mărturisim şi proclamăm ca fiind esenţa însăși a Tradiţiei noastre. (...)

Prezentul depinde întotdeauna de nivelul la care am „receptat” trecutul; sper ca această carte să fie un oarecare ajutor în acest proces esenţial.

Alexander Schmemann