Istorie & Politologie

În noul său volum, Gabriel Andreescu pornește de la observația că, deși construirea unei memorii colective este o preocupare perenă a popoarelor și a statelor, niciodată nu a existat atâta interes pentru politicile memoriei ca în epoca noastră. Energia tot mai mare investită în modelarea memoriei colective a creat un teren favorabil pentru folosirea ei abuzivă, cu atât mai mult cu cât nu este însoțită de un interes egal pentru edificarea unei etici adecvate a memoriei. Presiunile pentru globalizarea memoriei introduc de multe ori premise false și adesea ipocrite menite să susțină asimetriile mai vechi sau mai noi. Au fost promovate și, în replică, delegitimate sacralizarea trecutului și, la celălalt capăt, banalizarea lui. Astfel de atitudini hrănesc un fenomen mai amplu pe care autorul îl numește „globalizarea ipocriziei”. Fenomenul se regăsește în transformarea memoriei într-o armă care se multiplică pe linia frontierelor etnonaționale și ideologice, în logica speciilor oportuniste. Fidelizarea față de memoria grupului, disonanțele de etică a memoriei incompatibile cu inteligența, coruperea memoriei vor însoți inerent procesul general de globalizare. Soluția, consideră autorul, ar consta într-o abordare umanistă a eticii memoriei, opusă celor etnice și ideologice. Nici abordarea umanistă nu are cum să construiască o memorie universală comună, dar poate asigura „memoriilor” standarde universale de fairplay.

Cele cinci secole de la dispariția Imperiului Roman în Occident (476) până în anul 1000 sunt decisive pentru formarea Europei. În această perioadă, dinastia carolingiană a realizat prima încercare de unificare, amestecând tradițiile germanice, clasice și creștine. Mai târziu, mai ales după Tratatul de la Verdun (843), deriva proiectului imperial al lui Carol cel Mare a făcut loc sistemului social și politic care a caracterizat Europa la începutul mileniului: feudalismul.

Venite din nordul Europei și fugind de frig și de lipsa resurselor, popoarele germanice s-au deplasat spre sud și spre est în primele secole ale erei noastre, până când au ajuns la granițele Imperiului Roman. Acolo, unele dintre aceste popoare s-au grupat și au format nuclee mai mari și mai puternice. Imediat ce s-au simțit suficient de puternice sau prea amenințate de avansurile înfricoșătoare ale hunilor, au decis să treacă frontiera. Între secolele al III-lea și al V-lea, afluxul masiv de clanuri germanice pe teritoriul roman a dus la prăbușirea finală a Imperiului de Vest (476). Regatele germanice care s-au ridicat pe ruinele acestuia – vizigoți, ostrogoți, vandali, longobarzi și franci, pentru a le numi doar pe cele mai proeminente – au modelat personalitatea Europei Occidentale în timpul Evului Mediu...

Apogeul Imperiului Roman (27 î.Hr. - 235 d.Hr.) este una dintre cele mai importante perioade din istoria antică: perioada lungă și continuă de pace asigurată de împărați a dus la o mare prosperitate economică, care a avut drept rezultat, de exemplu, înfrumusețarea orașelor imperiului, Roma fiind cazul cel mai relevant. Cu toate acestea, în spatele imaginii de stabilitate transmisă de perioada de apogeu a imperiului, umbrele au stat la pândă, cum ar fi cele care au dus la impunerea definitivă a modelului de monarhie militară la sfârșitul epocii Severilor – începând cu anul 235 – lăsând loc unei perioade de criză politică ce aproape a pus capăt imperiului.

Strategiile militare care au influențat gândirea și filosofia întregii lumi

„Arta războiului” adună strategii militare care, în timp, au influențat gândirea și filosofia întregii lumi. În cele 13 capitole, Sun Tzu discută psihologia războiului, strategii, folosirea terenului și a condițiilor meteo în propriul avantaj, utilizarea spionilor, dar și realizarea și păstrarea alianțelor.

Chiar și după două milenii și jumătate, „Arta războiului” rămâne cartea de căpătâi în materie de strategii de război în Estul Asiei, influențând totodată și gândirea militară occidentală, dar și tacticile legale, de afaceri și nu numai. Sun Tzu este în continuare respectat în cultura chineză și est-asiatică drept o măreață figură istorică și militară.

Cartea de față adună texte care au fost publicate inițial fie în mediul online (în principal în gazetadambovitei.ro), fie în revista Litere. Am luat decizia de a le aduna într-un volum de sine stătător deoarece aceste texte au o tematică comună, sau se prezintă ca un mănunchi care se sudează astfel încât să dea o imagine coerentă. Apoi, cartea se dorește a avea ca public pe cei care doresc să înțeleagă modul în care gândirea politică, ideile politice, teoria politică se intersectează cu practica politică, fiind așadar un instrument bun și pentru studenții care studiază în domeniile științelor sociale. Astfel, cartea este gândită a fi un fel de satelit pentru cursul de idei și ideologii politice. Stilul în care este scrisă se dorește a fi unul aproape jurnalistic, încercând să nu încarce prea tare memoria sau să îngreuneze efortul de înțelegere, de aceea fiecare temă abordată se va concentra în jurul uneia sau două, maximum trei idei principale. La sfârșit este prezentă și o bibliografie selectivă care ar constitui un bun punct de plecare pentru a intra în studiul istoriei ideilor și ideologiilor politice. Alexandru Pompiliu

Proiectul democraţiei poloneze, confirmat de majoritatea intelectualilor, devenit dominant după 1989, transpare în sintagma „liberalism polonez”, fiind în deplin acord cu definiţia celor care l-au elaborat. Pentru că este vorba de ceva mai mult decât un simplu program politic, decât unul dintre numeroasele programe politice apărute. Acest proiect a căpătat, pur şi simplu, conturul unei noi „religii politice”, în cadrul căreia principiile şi deciziile politice s-au transformat în reguli morale absolute. Şi tocmai de aceea, proiectul despre care vorbim limitează din capul locului posibilitatea oricărei discuţii, tratându-i pe polemişti drept eretici. Pentru a putea fi formulat, a fost necesar să fie respinsă o altă „religie politică”, şi anume cea care apăruse în cadrul mişcării Solidaritatea. Proiectul liberalismului polonez s-a grefat pe autodistrugerea gândirii politice a vechii opoziţii. Acest proiect şi nu doar controversele personale, circumstanţele exterioare sau manevrele tactice a constituit cauza principală, profundă şi plină de animozităţi a dezintegrării Solidarităţii. Zdzisław Krasnodębski

Iranul este o țară a paradoxurilor. Nimic nu este ceea ce pare a fi. Printre acestea se include și faptul că Iranul este societatea cu cea mai mare orientare pro-americană din regiune. În timp ce cursul politic al țării este determinat de un sistem anti-american. Este vorba de o țară în care o femeie valorează doar jumătate dintr-un bărbat în fața legii, dar în care 57% dintre studenți sunt femei. Femeile trebuie să-și ascundă feminitatea în spatele vălului, a chadorului sau hijabului, iar în același timp consumul de produse cosmetice este cel mai mare din regiune, după Arabia Saudită. Mulți membri ai familiei liderului revoluționar Ruhollah Khomeini au intrat între timp în opoziție, sunt în exil, reduși la tăcere sau uciși. Hossein Shariatmadari, redactorul-șef al ziarului ultra-conservator Keyhan, reprezentant al liderului Revoluției și opozant declarat al Acordului Nuclear, mi-a spus că o apropiere față de Occident trebuie împiedicată cu orice preț, asta în timp ce stătea în fața computerului său Apple.” Natalie Amiri

În vremuri foarte recente, omenirea a învățat enorm de multe despre univers, despre trecut și despre ea însăși. Dar succesele noastre remarcabile privind cunoașterea ne-au arătat totodată și cât de puține știm: de pildă, avem acces la aproximativ doar 5 % din realitatea fizică; preistoria încă e dezvăluită, cu mii de situri ce așteaptă să fie explorate. Iar noile descoperiri din neuroștiință sunt încă la început. Așadar, ce știm, mai exact? Și ce știm acum că nu știm? Ce am învățat despre obstacolele aflate în calea cunoașterii? Trăim vremuri în care disputele legate de ce anume înseamnă cunoașterea și adevărul se adâncesc, iar aceste întrebări sunt mai importante ca niciodată. Faimosul filosof A.C. Grayling încearcă să răspundă la ele abordând trei domenii esențiale aflate la frontierele cunoașterii: știința, istoria și psihologia. O lucrare magistrală, un fascinat tur de forță, scris cu vervă, claritate și vastă erudiție.

Patru spioni CIA la începuturile Războiului Rece – O tragedie în trei acte La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite dominau lumea din punct de vedere militar, economic și, mai ales, ca autoritate morală – fiind văzute ca victorioase asupra tiraniei și campioane ale libertății. Dar – pentru unii – era deja evident că Uniunea Sovietică demarase un plan prin care urmărea să incite la revoluție și să-și extindă astfel influența în lume. În replică, strategia guvernului american s-a bazat pe eforturile secrete ale proaspăt înființatei CIA.

Spre deosebire de alte cărți de mitologie, cea de față este scrisă din perspectiva personajelor feminine – Atena, Circe, Penelopa și multe altele –, care își țes poveștile fantastice la fel ca Arahne, muritoarea care s-a dovedit o țesătoare mai bună decât zeița Atena. Charlotte Higgins pune într-o nouă lumină unele dintre cele mai cunoscute mituri antice, povești despre iubire și răzbunare, despre zei necruțători și oameni neputincioși, despre vrăjitoare ingenioase și creaturi înfricoșătoare. Originală, erudită și scrisă într-un stil accesibil, cartea lui Charlotte Higgins, cu ilustrații elegante de Chris Ofili, ne oferă o perspectivă novatoare asupra miturilor grecești, constituind o lectură captivantă pentru toți cei pasionați de Antichitate.

Lumea acestei cărţi, revelată de arhivele ecleziastice, administrative şi penale, este caleidoscopică şi neînchipuit de exotică. Eroii provin din toate straturile societăţii: boieri mari, care aleargă după dregătorii şi decoraţii; boiernaşi, târgoveţi şi negustori care, luându-i ca model pe primii, caută să cumpere ranguri; boieri de ţară care duc dorul vieţii la oraş; săteni şi orăşeni care trăiesc după rânduielile străvechi ale bunei vecinătăţi; preoţi care se îngrijesc de armonia comunităţii, dacă nu cumva o tulbură chiar ei; slugi de la care stăpânii tot aşteaptă dovezi de cinste şi statornicie. Această lume intră în prefacerile primei modernizări, mai ales în epoca Regulamentelor Organice, dar într-un chip care, de atunci, ne face unici.

Limita orientală a Europei Centrale se socoate cam linia dusă de la vărsarea fluviului Niemen în Marea Baltică la gurile Dunării. România se află în cuprinsul acestui ţinut, strâns legată de Carpaţi, şira de munţi care străbate Europa Centrală. Prin adânci linii de fractură, ca şi prin cel mai de seamă fluviu al Europei, România este despărţită de Peninsula Balcanică, în care adesea, dar pe nedrept, este reprezentată în atlasele străine. Ţara noastră nu e legată de Europa Centrală numai prin arhitectura pământului ori prin condiţiile climaterice, ci şi prin mare parte din evoluţia ei istorică. Se află însă la limita extremă a Europei Centrale, ca şi Polonia ori o parte din Germania. Nu poate fi deci lipsită de influenţa climei răsăritene, după cum nu a rămas neatinsă de valurile popoarelor mereu agitate, venite din inima Asiei. În toate privinţele, fizice, biologice şi istorice se află la o răscruce de drumuri.

Ediție îngrijită de: Dragoș C. Mateescu

Prăbușirea Imperiului Otoman după Al Doilea Război Mondial a dus la nașterea mai multor state, inclusiv a Turciei. Aceasta a fost creația unui singur om, soldatul-om de stat Mustafa Kemal, care și-a scos țara din Evul Mediu și a adus-o în secolul al XX-lea și care, prin înfrângerea imperialiștilor occidentali, a inspirat „cauza Orientului”.

Lord Kinross scrie despre intrigile imperiale, despre atrocitățile războiului civil, despre curajul personal – prezentându-ni-l pe Atatürk, întruparea gloriei –, dar și despre ambițiile acestuia din tinerețe și problemele pe care le-a avut cu tânăra sa soție.

Lucrarea fundamentală a lui Kinross rămâne o biografie de referință a părintelui Turciei moderne, un personaj puternic, zugrăvit pe fundalul zbuciumat al Orientului Mijlociu.

„Cartea Lordului Kinross este o splendidă încununare a interesului său îndelungat pentru Turcia… O carte captivantă, plină de viață, incidente și culoare, și demnă de tema sa.” Geoffrey Lewis, The Observer

Clădirea Operei Naționale București nu este doar locul în care tradiția și inovația se întâlnesc sub lumina reflectoarelor, găzduind și promovând arta spectacolului, ci este o comoară arhitecturală, o operă de artă și una dintre cele mai frumoase cărți de vizită ale culturii și ale istoriei noastre. Arhitectura sa magnifică și detaliile minuțios lucrate nu doar ne încântă și ne uimesc, ci au devenit în timp cu adevărat reprezentative pentru români, în general, și pentru bucureșteni, în particular. Ca un monument al mândriei și demnității naționale, clădirea ne invită să explorăm și să descoperim trecutul, să ne bucurăm de prezent și să visăm la un viitor mai strălucitor. Înțelegem că arhitectura este arta mamă, care ne conectează cu sufletul și identitatea noastră ca popor.

Daniel Jinga, directorul general al Operei Naționale București

Cei care au citit istoria Ministerului Lucrărilor Publice, scrisă după 150 de ani de la înființarea acestei instituții, își amintesc desigur că domnul Noica a pus punct acestei lucrări înainte de evenimentele din vara lui 1948, când marea naționalizare a răvășit economia țării și a destabilizat ordinea administrativă. Un minister al Lucrărilor Publice nu și-a mai găsit rostul în noua conjunctură istorică. Și nici edificii care să reprezinte vârfuri ale arhitecturii moderne nu s-au mai ridicat, într-o vreme în care, pe scena Teatrului Național, se juca piesa unui dramaturg sovietic Surâsul costă un milion. Piesa critica „risipa de bani” pentru proiecte de arhitectură ornamentală. Era timpul blocurilor standardizate, care au depersonalizat orașele cu liniile lor anoste și cu ziduri cenușii. Iată însă că, surprinzător, la începutul anilor ’50, este aprobat proiectul clădirii unei instituții de artă după regulile arhitecturii moderne: Opera Română, ridicată între anii 1951 și 1953. O excepție printre construcțiile anilor ’50. Profesorul Noica îi dedică astăzi, la cea de-a 70-a aniversare a acestui impunător edificiu, cel de-al XX-lea volum din seria amintită mai sus.

Academician Mugur Isărescu

Aromâna – vorbită în diverse localități din nordul Greciei, sudul Albaniei, Macedonia de Nord și sudul Bulgariei – dar și vlaha meglenită, vorbită în Meglen, bazin situat la frontiera dintre Macedonia de Nord și Grecia, precum și vlaha istriană, vorbită în peninsula croată, sunt ele dialecte ale limbii române sau limbi aparte? Această problemă a fost ridicată, pentru prima oară în România, în contextul foarte special al anilor ’50. Ea a inaugurat o controversă cu consecințe multiple, a cărei istorie și miză, până în zilele noastre, fac obiectul acestui studiu.

Ediţie revăzută şi adăugită

„Priviri ce se revarsă din spatele ferestrelor, pe gaura cheii, prin gura podului. Urechi ce ascultă cu atenție gemete, icnete, foieli și scârțâituri de paturi și lavițe. Trupuri goale alergând la lumina lunii sau în negura nopții pe ulițele mahalalelor pentru a scăpa de urmăririle soților înșelați, trupuri goale expuse în plină zi pe ulițele parohiilor pentru a fi stigmatizate astfel pentru greșeala de a fi iubit nevasta altuia. Pânde și urmăriri nebunești în haosul nopții, câini sărind pe la garduri și peste garduri, noroaie și șanțuri de netrecut, poduri fără scări și scări fără poduri, pivnițe încuiate și hăitași furioși, toate acestea se regăsesc în povestirile tuturor.“ — CONSTANŢA VINTILĂ

Când Wim Aloserij avea 20 de ani, Al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare, iar Olanda, țara sa, era ocupată de germani. Chiar dacă erau înconjurați de drame, tinerii olandezi aveau planuri, încercând să trăiască o viață cât mai apropiată de normalitate. Wim muncea din greu ca să învețe meseria de măcelar, iar la sfârșit de săptămână se relaxa plimbându-se cu caiacul pe apele Amsterdamului. Toate acestea s-au schimbat brusc în februarie 1943, când Wim a fost trimis în Germania, care ducea lipsă de muncitori...

Spre deosebire de splendoarea atribuită de istoriografie perioadei de glorie a Imperiului Roman, contextul politic al perioadei finale a acestuia tinde să fie descris în termeni de „declin”, „ruptură” și „decădere”. Între secolele al III-lea și al V-lea, Imperiul Roman a intrat într-o fază de stagnare militară și a devenit mai defensiv din cauza frecventelor incursiuni ale popoarelor germanice. Toate acestea, împreună cu creștinarea intensă a imperiului, au făcut ca aceste secole să fie văzute ca o perioadă de ruptură cu trecutul clasic al Romei și al supremației sale. Volumul de față trece în revistă evenimentele din această perioadă istorică și le prezintă mai degrabă ca pe o tranziție lentă către Evul Mediu decât ca pe o perioadă de decădere.

Evenimentele Bizanțului sunt unice în istorie și au o importanță neobișnuită, căci în acest Imperiu Roman de Răsărit au supraviețuit într-o sinteză perfectă, până în secolul al XV-lea, cultura greacă și politica romană. Repercusiunile sale urmează o linie care continuă până în zilele noastre: Bizanțul a reușit să transmită lumea clasică, într-o reinterpretare aparte, în Evul Mediu european și în Renaștere. Mileniul de splendoare a acestui imperiu, situat la răscrucea dintre Orient și Occident, dintre lumea clasică și Evul Mediu, a fost evidentă în energia cu care, de exemplu, a recucerit părți din Europa de Vest ocupate de barbari sau în rezistența cu care s-a apărat de atacurile persane, slave și otomane. Acest volum introductiv în Imperiul Bizantin trece în revistă principalele repere ale acestui stat extins care reprezintă un capitol splendid și irepetabil al istoriei. Imperiul supraviețuiește în Orient.

Nicoleta Popa (n. 1977, Brăila) a absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, specializarea Pedagogie – Limba și literatura română și Studii universitare de masterat, „Istoria imaginilor – Istoria ideilor”, în cadrul Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. În 2020, a obținut titlul de doctor în filologie, la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. A publicat recenzii, studii și eseuri în Ekphrasis, Transylvanian Review, Steaua, Caietele Echinox, Perspective și în volume colective: Hieroglife şi animale. Descifrări cantemiriene (coord. Ovidiu Pecican), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Lecturi specifice. Suporturi și hermeneutici (coord. Alina Pamfil și Monica Onojescu), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, Multiculturalism through the Lenses of Literary Discourse, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureș, 2019.

Perfect documentat, Alexandru Seres a adunat tot ce s-a putut în materie de informaţii despre Cioran şi ceva pe deasupra, a confruntat sursele şi-a coroborat datele, a clarificat multe detalii de „poveste a vieţii”, completând ce se ştia cu ce nu se ştie şi contestând cu argumente imbatabile unele aserţiuni sau deducţii ale altor admiratori ai româno-francezului, într-un ansamblu de precizări biografice utile în sine şi admirabile ca performanţă de gen. Tipologic vorbind, cartea se-aşază în descendenţa câtorva celebre clarificări de biografii ale unor mari personalităţi, filozofi, scriitori sau de alte profiluri, amintind, mutatis mutandis, contribuţii precum cea a lui Eckermann, secretarul personal şi confesor al lui Goethe, sau, într-o formulă mai apropiată de acribia cercetării profesioniste, a lui Richard Ellmann, „cronicarul”vieţii şi operei lui James Joyce.

Un dosar inedit despre România în timpul Războiului Rece! Evadarea generalului român Ion Mihai Pacepa, la 29 iulie 1978, este una dintre cele mai importante și spectaculoase operațiuni de informații desfășurate în timpul Războiului Rece. Obținerea de azil politic în Occident de către generalul român de atunci a condus jocul de spionaj subteran dintre cele două blocuri politice la o transformare radicală: de la intensitatea redusă a tatonărilor și păstrarea unei distanțe prudente la o înfruntare fățișă și sângeroasă.

Povestea celor mai importante personaje si evenimente care au influentat Viena de-a lungul timpului. Viena! Inima Europei. Aici, traditia si modernitatea se impletesc de secole, clasicul si avangarda coexista intru inteligenta si armonie. Viena traditionala si imperiala, Viena burgheza si populara, Viena triumfatoare si Viena umilita, Viena republicana si socialista, anexata, razbunata, bombardata si, in sfarsit, libera din 1955, acestea sunt marile momente ale unei metropole in care s-a nascut arta de a trai. Minunatele cafenele, unde putem petrece o zi intreaga citind sau scriind fara a fi deranjati; cea mai mare sala de bal din Europa si scolile unde se invata si astazi valsul in tinuta de gala si rochie lunga; Art Nouveau care se rupe de traditie inainte de 1900 pentru ca inspiratiile lui Gustav Klimt, Otto Wagner si Joseph Hoffmann sa poata inflori; bisericile baroce, ale caror vitralii au vibrat la geniul celor mai mari muzicieni, de la Haydn la Mahler: orasul acesta este un vartej de arta si istorie.

Cum sa traiesti ca un victorian. O zi din epoca reginei Victoria Una dintre cele mai bune carti ale anului, in opinia National Public Radio (NPR) Laudata de specialisti, Cum sa traiesti ca un victorian este un ghid fermecator pentru cei curiosi peste masura, "cea mai ieftina masina a timpului pe care o veti gasi"(NPR). Istorisindu-ne propriile aventuri intr-un mediu care a recreat conditiile de trai din vremea reginei Victoria, autoarea se ofera sa ne fie calauza intr-o calatorie in secolul al XIX-lea. In aceasta lucrare incantatoare, bogata in ilustratii, Ruth Goodman descrie activitatile de peste zi ale locuitorilor, din zori si pana-n seara, si "ii infatiseaza pe victorieni drept supravietuitorii plini de curaj" (New Republic) ai celei mai fascinante perioade din istoria britanica. Volumul lui Ruth Goodman despre viata victorienilor "te pune in pielea personajelor acelei lumi" - The New Yorker

• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatura in 1938 "Uitati-va bine la acest martir! Era un mare tar si merita un destin mai ingaduitor", i-a soptit diplomatul francez Melchior de Vogue unui apropiat, in timpul ceremoniei de inmormanare a lui Alexandru al II-lea. Vanat in permanenta de teroristi, tarul si-a pierdut viata in urma unui atentat cu bombe care a avut loc la 1 martie 1881. Intr-adevar, soarta a fost necrutatoare cu acest suveran calauzit de bune intentii.

Revista "Memoria" nr. 124 (3/2023): - 2023 - Anul ,,Iuliu Maniu" - Memoria Primului Razboi Mondial - Arheologia victimelor de razboi - Distrugerea elitelor in anii comunismului - Mugur Calinescu - un elev urmarit de Securitate - Ghorghe Ursu - justitia reala si justitia simbolica

In urma cu o mie de ani - la fel ca in zilele noastre -, lumea era dezbinata de framantari religioase si de razboaie, dar unita prin nevoia de cunoastere si de a face comert. Crestinismul se extindea viguros spre Rasaritul Europei, din Panonia pana la Nipru. Imperiul Bizantin isi incepea lenta decadere, iar Califatul musulman, cu centrul la Bagdad, era cea mai mare piata de sclavi si de aur a epocii. Stepele Asiei erau dominate de fiorosii calareti-arcasi, marile sudice, de intreprinzatorii marinari indieni, in vreme ce China era izvor nesecat de bunuri trimise pe Drumul Matasii.

Diplomația secretă din 1977. Nahum Goldmann, Hassan al II-lea, Nicolae Ceaușescu și pacea din Orientul Mijlociu „Cartea lui Ovidiu Raețchi pare scenariul unui film sau al unei miniserii Netflix și nu doar pentru că Excentricii este un titlu cu cârlig. Volumul are, în primul rând, ritmul, complexitatea și drama necesare succesului la public. Nu este însă scenariul unui film de acțiune, deși, în spatele scenei, sunt mai multe războaie, câteva lovituri de stat, numeroși spioni și operațiuni secrete, răpiri, alianțe, trădări etc. Toți și toate cele tratate în carte sunt reale, oameni și evenimente temeinic documentate. [...] Tensiunea este simultan a istoriei intense a unei jumătăți de secol între acțiunile ce preced fondarea statului modern israelian și cele de după pacea separată, neașteptată și, într-o anumită măsură, neînțeleasă în epocă, dintre Egipt și Israel.

Lumea a Treia nu a fost un loc. A fost un proiect. În timpul luptelor interminabile contra colonialismului, popoarele din Africa, Asia și America Latină au visat o lume nouă. Ele își doreau în primul rînd demnitatea, dar și necesitățile de bază (pămînt, pace și libertate). Și-a exprimat nemulțumirile și aspirațiile în diferite tipuri de organizații, ale căror conduceri au formulat apoi o platformă de revendicări. „Lumea a Treia” a fost alcătuită din aceste speranțe și din instituțiile menite să le îndeplinească.