Istorie & Politologie

În 1650 î.Hr., regele Minos conducea civilizația minoică bogată și rafinată spre perioada celei mai mari înfloriri. Două secole mai târziu, micenienii, moștenitorii măreției minoice, ne-au lăsat mărturie episoade istorice memorabile, cu eroi și teritorii cu nume mitice, cum ar fi Troia, Agamemnon și Micene. Cu toate acestea, sosirea popoarelor invadatoare din nord au aruncat Grecia într-o epocă întunecată și haotică, din care nu a ieșit decât în perioada arhaică (secolele VIII–VI î.Hr.). La sfârșitul acesteia, semințele valorilor culturale și politice care aveau să definească Grecia clasică fuseseră deja sădite.

Acum 5000 de ani, oamenii care trăiau în regiunea supranumită Cornul abundenței au pus bazele a ceea ce noi, cei de acum, înțelegem prin civilizație. Această carte ne oferă o plimbare prin istoria Egiptului antic și a regatelor mesopotamiene, în care vom cunoaște personajele, momentele, orașele și tradițiile care au dus la formarea primelor imperii din istorie.

Cleopatra, Teodora, Maria Tereza, Maria Antoaneta, Eugenia – împărăteasa Franței, Maria – regina României, Elisabeta a II-a a Marii Britanii… iată numai câteva dintre marile nume care se regăsesc în această carte cu parfum de epocă. Printre poveștile despre regi și regine, prinți și prințese, amante și amanți, autorul oferă și amănunte puțin cunoscute din culisele caselor regale.

În anul 44 î.Hr., Cezar a fost ucis la idele lui martie. Amanta lui, Cleopatra, regina Egiptului, a fugit la Alexandria cu fiul lor. Marc Antoniu, prietenul şi acolitul lui Cezar, a susţinut cauza fiului acestuia în faţa Senatului. Dar senatorii au refuzat să-l recunoască drept unul dintre moştenitorii lui Cezar.

"A face cunoscută Tara Sfântă înseamnă a transmite a «Cincea Evanghelie», adică mediul istoric și aria geografică în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost revelat, iar apoi s-a făcut trup în persoana lui Isus din Nazaret, pentru noi și pentru mântuirea noastră". -Papa Francisc, 17 ianuarie 2022

După ce a demascat natura criminală a partidului comunist şi a Securităţii în bestsellerul internațional Orizonturi roșii, aducând prejudicii ireparabile regimului de la Bucureşti, Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial din blocul sovietic care a cerut vreodată azil politic într-o ţară NATO, ia în colimator, în cartea de față, o țintă uriașă: știința dezinformării, născută și perfecționată în fosta Uniune Sovietică, și astăzi uimitor de influentă. Împreună cu istoricul Ronald Rychlak, Pacepa expune angrenajele unora dintre cele mai puternice campanii de dezinformare lansate de la Kremlin. Cititorul va descoperi răspunsuri la multe întrebări esențiale ale epocii moderne: de ce în ultimii 50 de ani lumea occidentală s-a întors împotriva credinței sale fondatoare, creștinismul? De ce islamul radical, jihadul și terorismul au izbucnit cu atâta forță, după o lungă perioadă de relativă acalmie? De ce s-au înmulțit manifestările de sorginte marxistă în Statele Unite și în zona NATO?

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Rusia după căderea Zidului Berlinului?

O carte pe care „istoria a așteptat-o“, după cum spune profesorul Paul Kengor, o mină de aur din care putem extrage toate informațiile ce se cer cunoscute despre Războiul Rece.

Confesiunile elitei comuniste - România 1944–1965 - Rivalităţi, represiuni si crime

Interviurile consemnate în acest prim volum sunt revelatoare pentru obținerea unei imagini de ansamblu a ororilor regimului comunist din România.

Sunt informații care vin să completeze volumele de memorii și relatări tipărite după 1989 și care aparțin dizidenților regimului comunist.

Este greu să (re)citești despre dramele și patimile suportate de cei care au îndrăznit să aibă o opinie personală sau să gândească altfel decât cerea/impunea Partidul.

Dar „Confesiunile elitei comuniste Arhiva Alexandru Șiperco” mai are un avantaj, de neegalat: sunt informații de la sursă, consemnate în timp real, subiective, e foarte adevărat, dar care aduc confirmări sau infirmări ale faptelor consemnate de istoria oficială.

Nona Ropotan< BR>

Volumul 5 din seria „Confesiunile elitei comuniste. România 1944–1965: rivalităţi, represiuni, crime... Arhiva Alexandru Şiperco”, volum publicat cu sprijinul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.

Puteţi citi ce au relatat: Elena Pătrăşcanu, Constantin Pârvulescu, Mihai Popescu, Tudor Radu Popescu, Ion Popescu-Puţuri, Vasile Posteucă (Mihail Povstanschi), Constantin Predulea, Sanda Rangheţ, Anton Raţiu, Grigore Ion Răceanu, Nicolae (Nicu) Rădescu, Dan Răutu, Leonte Răutu, Andrei (Bandi) Roman, Valter Roman, Eugen Runcan, Victoria Sârbu, Tudor Sepeanu.

Triumful orasului. Cum ne fac mai bogati, mai inteligenti, mai prietenosi cu mediul, mai sanatosi si mai fericiti cele mai mari inventii ale noastre Un influent economist urban ne prezinta o perspectiva inedita, care darama miturile legate de maretia si splendoarea oraselor. Cu toate ca America este o natiune urbana, orasele au o reputatie proasta: sunt mizerabile, sarace, nesanatoase si neprietenoase cu mediul… Sau nu?

Cartea lui Shlomo Venezia este unica mărturie completă care ne-a parvenit de la un supraviețuitor al Sonderkommando, unitățile speciale din lagărul de la Auschwitz. Autorul descrie cu precizie cum a fost condamnat să îndeplinească o misiune abominabilă, aceea de a-i ajuta pe deportații trimiși la moarte după triere să se dezbrace și să intre în camerele de gazare, apoi să care la cuptoarele de incinerare cadavrele victimelor. La rândul lor, membrii Sonderkommando au fost aproape toți asasinați de către naziști.

Dând dovadă de onestitate ireproșabilă, Shlomo Venezia evocă toate aspectele macabre ale activității Sonderkommando, oferind detalii insuportabile, care dau întreaga măsură a acestor crime.

„Mărturia acestui supraviețuitor al Holocaustului, ca toate celelalte, se citește cu teamă și tremurând.” ELIE WIESEL, laureat al Premiului Nobel pentru Pace

De-a lungul timpului, mulți prieteni din străinătate au ajutat cu entuziasm și în mod dezinteresat PCC și poporul chinez. Sperăm că și alți prieteni de peste hotare se vor alătura eforturilor de modernizare întreprinse de China, aducându-și contribuții și mai importante la promovarea schimburilor și cooperării cu alte țări, menținând pacea mondială și construind un viitor comun pentru umanitate.

Biblioteca era locul preferat al lui Stalin, un autodidact care și-a impus o normă de studiu de cel puțin 300 de pagini pe zi. În liniștea oferită de cărți, el și-a petrecut cea mai mare parte a timpului liber citind și adnotând volume de istorie, filozofie, economie, politică sau literatură. Și tot în intimitatea cărților s-a pregătit pentru conflictele recurente avute cu adversarii interni sau externi ai regimului.

Timp de 135 de ani, între 1567 și 1702, cu mici întreruperi, aici s‑au tipărit texte de referință pentru scrisul românesc, Alba Iulia fiind, în ordine cronologică, după Târgoviște, Sibiu și Brașov, al patrulea centru din spațiul românesc medieval și al modernității timpurii profilat pe editarea cărților cu caractere chirilice. Ceea ce a conferit însă o individualitate distinctă acestui centru tipografic a fost prezența câtorva personalități în jurul cărora s‑a coagulat acti­vitatea editorială în diferite perioade: mitropolitul Simion Ștefan, popa Ioan Zoba din Vinț și Mihai Iștvanovici, ultimul și în calitate de tipograf.

Lucrarea de față abordează un subiect de istoria diplomației românești în perioada delimitată de două evenimente majore din istoria sa politică. Pe de o parte obținerea independenței în urma Tratatului de pace de la Berlin semnat la 1 iulie 1878, care permitea exercitarea unei politici externe proprii și oferea posibilitatea dezvoltării sistemului instituțional, atât de necesar modernizării, iar pe de altă parte realizarea unirii tuturor provinciilor istorice românești, crearea României Mari, urmată de eforturile diplomației autohtone pentru recunoașterea și afirmarea internațională a noului stat, pentru conservarea noii sale identități politice, stabilită prin hotărârile Conferinței de pace de la Paris (1919-1920).

Alexandrina Gr. Cantacuzino a fost o personalitate proeminentă a feminismului românesc şi internaţional în primele patru decenii ale secolului XX. A fost printre primele feministe din România, care a susţinut şi a luptat pentru emanciparea intelectuală, economică, politică şi culturală a femeilor. În perioada interbelică activitatea Alexandrinei Cantacuzino s-a desfăşurat prin intermediul unor societăţi feministe. Dintre asociaţiile feministe pe care le-a întemeiat și le-a condus, menţionăm Consiliul Naţional al Femeilor Române, „Casa Femeii”, „Solidaritatea”, „Ţesătoarea”, „Uniunea Intelectuală Română”, „Mica Inţelegere Feminină”, „Auxiliara Română FIDAC”.

Perioada interbelică a însemnat pentru provincia românească trans-danubiană cel mai favorabil moment al misiunii sale de emancipare de după 1878, anul revenirii în cadrul Statului Român. Dacă până în anul 1916, Dobrogea a trecut printr-o perioadă de tranziție atât din punct de vedere legislativ, cât și din punct de vedere al integrării sale în cadrul dezvoltării României, după anul 1919, provincia dintre Dunăre și Mare a cunoscut o dezvoltare rapidă, ținând cont de factorii economici, politici și demografici. Privită în ansamblu, viața cotidiană din Dobrogea interbelică a avut propriile ei caracteristici generate de specificul acestei zone, de amalgamul de etnii și tradiții culturale, precum și de așezarea geografică, poartă de legătură între Orientul tradiționalist și conservator și Occidentul progresist și modernist.

Volumul ,,Tineri și tineret în România socialistă. Identitate, ideologie și dinamici socio-culturale" explorează o dimensiune a trecutului recent mai puțin cercetată de specialiștii în științele sociale şi umaniste: statutul, rolurile și subiectivitatea tineretului în socialismul „mediu dezvoltat”. Contribuțiile reunite în acest volum analizează strategiile puterii comuniste pentru integrarea tinerei generații în proiectele de inginerie socială precum societatea multilateral dezvoltată, omul nou sau planurile cincinale. Importanța temei este accentuată și de faptul că revitalizarea platformei ideologice a partidului în deceniul șapte a avut loc într-un moment de deschidere internațională pronunțată a României în contextul negocierilor din cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care includea prevederi privind fluidizarea circulației bunurilor și a valorilor culturale între Est și Vest. În paralel, regimul Ceaușescu a demarat o politică intensivă de deschidere către țările în curs de dezvoltare, ceea ce a dus la o creștere exponențială a numărului studenților străini în universitățile din România. Acest fenomen era o extindere într-un context diferit al Războiului Rece a internaționalismului din anii ’40 – ’50 ai secolului trecut, care la acea vreme era preponderent orientat către consolidarea unei „lumi a doua” socialiste, ca alternativă la Occident.

De-a lungul istoriei, s-au născut și afirmat numeroase teorii ale conspirației și în care indivizi, organizații de tot felul – fundații, grupări, guverne, corporații multinaționale, oameni politici au inițiat și organizat numeroase acțiuni în marginea legii, ca să nu spunem deschis comploturi și conspirații. Teoriile au apărut și s-au manifestat în special în perioadele de criză ale istoriei și, ceea ce este foarte important, au marcat încrederea oamenilor, deoarece acestea pot fi utilizate în momente de restriște sau criză drept instrumente fiabile de control asupra grupurilor sociale.

A trebuit să se audă zgomotul șenilelor în august 2008, în Caucaz, ca să renască interesul pentru studiile de rusistică. Cartea Ioanei Elena Secu, «„Revoluția” contaminată: „Ideea rusă” și nouă politică internațională a Kremlinului» e un prim rezultat al relansării unui domeniu împins la periferie din motive ce țin de „cerere” și „utilitate socială”. E o carte despre politica externă a Rusiei din vremea lui Stalin. O carte care pune în lumină firele roșii care leagă Rusia țaristă de Uniunea Sovietică a lui Stalin. Armand Goșu

“Ce a făcut autorul este admirabil, a pus față-n față manualele din aceste trei țări vecine. Îi mulțumesc că publică lucrarea în România, unde ar trebui să aibă o circulație mare, mai ales pentru că suntem la un orizont 2018 în care nu știm ce se întâmplă”. Dr. Mihai Manea

Presa si publicitatea sunt domenii care au functionat cel mai frecvent impreuna de-a lungul istoriei. Presa din Arges si Muscel, subiect vizat de cartea de fata, nu a facut exceptie. Unde a aparut o publicatie locala, publicitatea a fost prezenta si cel mai adesea a ajutat la sustinerea financiara a ziarului/revistei respective. Publicitatea din provincia romaneasca este ruda saraca, insa de neignorat, a presei locale. Chiar daca de-a lungul istoriei presei argesene a aparut fragmentar, ea nu a disparut niciodata si chiar daca este uneori lipsita de creativitate nu o putem neglija, ea este un domeniu statutar. Informatiile obtinute pot fi pata de culoare din istoria presei si publicitatii nationale.

La apogeul celui de-Al Doilea Război Mondial, numeroși partizani sovietici au luptat pe frontul de est împotriva forțelor Axei. În cartea sa, Alexander Gogun discută despre forțele care operau în Ucraina. Atrocitățile naziste erau, adesea, egalate de brutalitatea partizanilor. Autorul analizează utilizarea fără discernământ de către partizani a tacticii pământului pârjolit, distrugerea propriilor sate, represaliile naziste împotriva civililor, generate de acțiunile partizanilor, incidentele zilnice, larg răspândite printre partizani, de tipul jafului, beției, violurilor și al sângeroaselor conflicte interne. De asemenea, Gogun analizează suspiciunile privind folosirea armelor bacteriologice, precum și cazurile de canibalism, arătând că aceste practici nu au reprezentat un produs al conflictului armat, sau o „reacție populară” spontană la brutalitatea susținută a ocupanților naziști, ci o trăsătură specifică a strategiei staliniste de război total.

Memoria 123 (2/2023): - Anul ,,Iuliu Maniu"; - Nae Trocan si rezistenta anticomunista; - Mormantul Haiducilor lui Dabija; - Memoria ,,documentara" a reeducarii de la Aiud; - Andre Scrima in dosarele Securitatii; - Relatiile Romaniei cu Rusia tarista, URSS si Federatia Rusa.

Volumul al cincilea al lucrării „Între datorie și pasiune” conține însemnările zilnice ale regelui Carol al II-lea dintre 1 ianuarie 1946 și 31 decembrie 1948. La începutul acestei perioade, fostul suveran se afla încă în Brazilia, la Rio de Janeiro, consemnând în jurnalul cotidian eforturile depuse pentru a obține aprobările necesare în vederea întoarcerii în Europa. În Brazilia, la Rio de Janeiro, suveranul se va căsători cu Elena Lupescu, în 3 iulie 1947, eveniment comentat astfel: „De atunci s-a schimbat totul în viața noastră, a venit asupra mea o liniște și, ca să zic așa, o stabilitate binefăcătoare. Am ieșit din minciună și am arătat lumei întregi că Duduia – de care, de 23 de ani, mi-am legat viața – este demnă de a ocupa și un loc de cinste”. Deoarece din jurnal lipsește caietul nr. 111, pentru perioada cuprinsă între 11 decembrie 1946 și 4 decembrie 1947, este dificil de reconstituit modul în care exilații au reușit să ajungă în Portugalia, la Estoril. O notație din 5 octombrie 1948 – „Azi s-a împlinit anul de când, după atâta vreme, am sosit, din nou, pe scumpul nostru pământ al Europei” – aduce lămuriri asupra datei revenirii pe continentul european: 5 octombrie 1947.

Studiul istoriei Israelului este necesar nu pentru a demonstra că «Biblia avea dreptate» și nici pentru a arăta că greșise, dar pentru a înțelege mai bine ceea ce ea dorește să ne comunice. Narațiunile biblice nu au fost scrise pentru a-l «informa» pe cititor, ci pentru a-l «forma», adică pentru a-l educa să primească cuvântul lui Dumnezeu. Această carte se adresează celor care, pentru întâia oară, fără o pregătire specifică, doresc să cunoască istoria Israelului; este un «manual introductiv» conceput ca o intrare în această temă...

,,Spre deosebire de mecanicismul manipulator al celor mai multe scrieri de acest gen, cartea lui Jochen M. Richter o consider a fi nu doar originală, dar și provocatoare. Originală deoarece autorul a adus în prim-plan opinii ale unor persoane implicate în procesul extinderii UE și al negocierilor de aderare a României, iar nu formulările criptate ale rapoartelor insti­tuțiilor din Bruxelles, care, se vede și din spusele multor intervievați, conțineau frecvente jocuri de limbaj ale unor interese diferite. Provocatoare pentru că lucrarea, pe care editura clujeană Școala Ardeleană o publică în limba română, arată că o cercetare științifică serioasă a procesului aderării României la UE ar aduce nu doar o cunoaștere suplimentară, dar, mai ales, o înțelegere mai bună a ceea ce a fost și ce rezultate putea oferi poporului român șansa aderării și integrării europene." Vasile Puscas

Autoarea de bestseller-uri Natalie Amiri călătorește într-un stat abandonat de vest- un stat care, în ciuda faptului că nu a fost invadat, și-a pierdut oamenii. Amiri vorbește femeilor ce și-au pus în pericol viața pentru a avea un rol în societate, pune în lumină discriminările grupurilor etnice precum Shia Hazara, ce se tem de opresiune și de persecutare, și explică cum putem învăța din acest eșec fatal și să ajutăm Afganistanul.

Omul bolnav al Europei, sintagma (balkan) miere și sânge sau butoiul cu pulbere al Europei i se potrivesc astăzi, din păcate, cel mai bine Turciei. Implicarea nefastă în ceea ce a ținut de primăvara arabă, convulsiile interne în privința kurzilor, dorința oficialilor de la Ankara de a se întinde mai mult decât ar fi fost cazul în reconfigurarea zonală pe un principiu ce ține mai mult de nostalgie, denunțarea acordului cu PKK, soldat cu reluarea luptelor interminabile, criza politică internă încheiată cu două rânduri de alegeri parlamentare, intensificarea atentatelor cu bombă, decizia radicală în privința relațiilor cu Federația Rusă sfârșită cu doborârea avionului rus au transormat Turcia...

Chris și Daulton erau doi oameni dintr-o mulțime – generația exploziei demografice de după război: mai bine plasați material ca majoritatea, dar vlăstare care creșteau în același sol ca milioane de alte vlăstare. Bill Dougherty spunea despre Chris: „Era ca mulți alți puști. Pe listele de recrutare avea un număr mare, așa că nu a fost recrutat; cu toate acestea a fost afectat de războiul din Vietnam. A văzut ce i-a făcut războiul țării, cum s-au dus pe apa sâmbetei zece ani. I-a văzut pe Spiro Agnew, pe John Mitchell și pe Richard Nixon. Dar alții ca el nu au devenit spioni sovietici.

Autorii și editorii acestui volum își doresc să contribuie la apropierea unor domenii de cercetare conduse cel mai adesea în România sub forma unor discursuri separate: arheologia epocii târzii a fierului și cea a epocii romane. Acestea tratează însă, chiar dacă din perspective diferite, numeroase teme comune ce ar putea beneficia de pe urma unui schimb mai intens de opinii...

Domnul Alexandru Mamina se încumetă să analizeze „literatura și arta din societatea românească” modernă și contemporană, cu „armele” istoricului și nu cu cele ale istoricului literar ori ale isto¬ricului culturii – cum eram obișnuiți – și o face riguros și clar, în limbaj actual și cu un arsenal metodologic adaptat nevoilor secolului al XXI-lea. De aceea, autorul sparge canoane. Mai întâi încalecă nonșalant epoci. Deși este vorba doar despre 160 de ani de prezent al celor care au trăit în trecut, sunt ani foarte denși, cu răsturnări radicale de situații. Sunt 160 de ani de împlinire a celor trei mari proiecte de țară pe care le-am avut (unirea din 1859, independența din 1877 și unirea din 1918), de afirmare a democrației de dinainte de Al Doilea Război Mondial (câtă va fi fost), de regimuri autoritare și de dictaturi de dreapta, de extrema dreaptă, de stânga și de extrema stângă, cu naționalisme și cu internaționalisme, unele pline de „originalitate”. Istoricul surprinde cu realism esența creațiilor literar-artistice din această frământată pe¬rioa¬dă – așa de apropiată pentru gene¬rațiile mai vechi și așa de îndepărtată pentru tinerele generații – fără să judece și fără să dea sentințe. Își permite doar, cu tact și delicatețe, să corecteze anumite excese, să echilibreze și să explice exagerările critice, să reașeze planuri anta¬gonice, ivite din necunoaștere, din perspective eronate de analiză, din teribilism. Autorul arată că creația spirituală nu poate să reflecte altceva decât realitatea și că, de exemplu, dacă realitatea era una de regim totalitar, artiștii și scriitorii nu aveau cum să critice în largul lor, pe față, liber. Ioan-Aurel Pop