Istorie & Politologie

Istoria științei așa cum nu a fost niciodată spusă până acum: o poveste despre outsideri și eroi necunoscuți venind din afara canonului occidental, cu care suntem familiari cei mai mulți dintre noi. Când ne referim la originile științei moderne, începem de obicei cu Europa. Ne amintim de marile minți ale lui Nicolaus Copernic, Isaac Newton, Charles Darwin și Albert Einstein. Dar istoria științei nu este și nu a fost niciodată un efort exclusiv european. Copernic s-a bazat pe tehnicile matematice provenind din texte arabe și persane. Legile mișcării ale lui Newton au plecat de la observații astronomice realizate în Asia și Africa. Când Darwin scria Despre originea speciilor, a consultat o enciclopedie chineză din secolul al XVI-lea. Și când Einstein a studiat mecanica cuantică, a avut ca sursă de inspirație pe de fizicianul bengalez, Satyendra Nath Bose.

Ce s-a petrecut cu ucenicii lui Isus după execuție? Care a fost destinul acelei comunități învăluite în mister și asupra căreia planează încă atâtea controverse? Ce erau ei, o sectă iudaică, sau adepții unei noi religii? Au crezut cu adevărat că Isus a înviat?

Valorificând critic studiile și cercetările mai vechi și mai noi, Paula Fredriksen ne invită într-o călătorie tulburătoare, reconstituind cu erudiție, cu talent și cu realism viața și credințele primei comunități a discipolilor lui Isus din Nazaret, dând răspunsuri lucide și uneori neașteptate întrebărilor de mai sus – și nu numai – pe temeiul izvoarelor istorice și arheologice. O carte esențială pentru oricine dorește să înțeleagă nașterea creștinismului în contextul iudeo-păgân al vremii.

„Cartea de față a fost scrisă în Ierusalim. Doar aflându-mă aici, plimbându-mă prin orașul vechi, stând lângă Kotel, precum și – atunci când politica locală o permitea – în spațiul musulman, construit pe ruinele magnificei structuri a lui Irod, toate acestea mi-au hrănit imaginația, dar m-au și pătruns de tristețe și uimire. Ce loc minunat, scăldat în sânge, iubit și contestat mai e și Ierusalimul pe această planetă! Spunând povestea generației lui Isus cea plină de speranță, întorcându-mă în timp, pe când creștinii erau evrei, am spus și povestea unei părți din Ierusalim.“ — PAULA FREDRIKSEN

În august 1897, tânărul Adrien de Gerlache și echipajul navei Belgica, alături de câțiva savanți și exploratori, au plecat din Europa către Antarctica. Această călătorie s-a transformat într-o adevărată saga a unor temerari care au luat în piept iarna necruțătoare și mările zbuciumate ale sudului planetei, pe atunci deloc cunoscut. Marele inamic a fost banchiza, un monstru de nebiruit, care i-a ținut prizonieri pe parcursul unui an întreg.

13 februarie 1945, Dresda, Al Treilea Reich. Seara, după ora 10, pentru locuitorii „Florenței de pe Elbaˮ a început infernul. În următoarele 36 de ore, bombardierele Aliate, val după val, s-au arătat pe cerul orașului și au lansat o furtună de foc cumplită, distrugând totul în cale și ucigând zeci de mii de oameni.

„Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea.

«Fenomenul Piteşti» aparţine aceluiaşi registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi. Ideea îi aparţine pedagogului sovietic Makarenko (1888–1939), specialist în delincvenţa juvenilă şi partizan al reeducării deţinuţilor tineri cu ajutorul deţinuţilor mai vechi, aflaţi pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeaşi clasă de vârstă.

Virgil Ierunca povesteşte una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Deţinuţi torturaţi cu un sadism de-a dreptul extravagant – dacă sadismul poate fi astfel –, torţionarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăşi calitatea de victime. În ultima fază a ciclului, nefericiţii sunt constrânşi să-şi tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice. Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat. Cei morţi acolo şi cei care au supravieţuit au fost privaţi până şi de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul să intre în acest infern şi să-i devină istoric, pentru edificarea generaţiilor viitoare.“ — FRANÇOIS FURET

„Pentru ca această morfologie a (ne)vinovăţiei să fie pe cât de amplă, pe atât de originală, ne-am îndreptat de multe ori atenţia asupra anonimelor care au fost victime ale comunismului, ori s-au aflat în ipostaze şi mai complexe decât atât. Dat fiind că femei precum Elisabeta Rizea sau Lucreţia Jurj, de pildă, sunt deja personaje consacrate ale rezistenţei anticomuniste, am încercat să descoperim şi să le alăturăm alte biografii, asemănătoare sau diferite. Ne-am străduit să completăm universul represiunii comuniste cu nume, date şi subiecte noi. Acum, la final de călătorie, credem că aşteptările ne-au fost împlinite, iar revelaţia cercetării a fost uimitoare.“ Autorii

Pe lângă atâtea alte prefaceri și transformări sociale, prima jumătate a secolului al XIX-lea a adus în Țara Românească o schimbare spectaculoasă a costumului. Trecerea de la moda orientală caracteristică Valahiei fanariote a veacului al XVIII-lea la noile piese de vestimentație apuseană, promovate de armata țaristă, care ocupase principatul, nu a fost totuși bruscă, cele două paradigme coexistând o vreme, în combinații dintre cele mai extravagante. După cum era de așteptat, promotoarele noii mode au fost mai ales doamnele din înalta societate, care s-au întrecut în a imita eleganța și luxul aristocratelor din marile capitale europene.

Folosindu-se de pitoreștile mărturii ale călătorilor străini, de cele mai reprezentative dintre cele circa 200 de portrete de șevalet din epocă păstrate în colecțiile muzeelor, de piesele de costum care au înfruntat timpul și mai ales de tablourile votive din 141 de biserici, în care au fost zugrăvite peste o mie de chipuri – și pe care le-a fotografiat el însuși, adesea în condiții dificile –, Tudor Dinu analizează minuțios fiecare piesă vestimentară, veche sau nouă, și evoluția ei în timp.

Jupâni, logofeți, vornici, medelniceri și alți boieri mari și mici, înveșmântați în anterie, fermenele, cepchene și giubele, cu ișlice, calpace și cealmale, juni în frac ori redingotă, cu joben sau pălărie, jupânese, postelnicese și boieroaice în rochii somptuoase și etalând bijuterii rafinate, dar și ciobani, polcovnici, serdari și căpitani, protopopi și diaconi defilează în paginile acestei cărți, într-o fastuoasă paradă a modei din anii 1800–1850.

„Cartea lui Francesco Guida, profesor de istoria Europei central-răsăritene cu o îndelungată carieră universitară, oferă o privire de ansamblu dinamică asupra situației politice și sociale a țărilor din Europa Centrală și de Est în epoca interbelică, cu ascensiunea liberal-democrației urmată de scurta și sângeroasa paranteză a regimurilor de extremă dreapta, apoi de-a lungul celor peste patruzeci de ani de regim totali­tar sub umbrela Moscovei și în perioada imediat următoare căderii comunismului, marcată de reinstaurarea democrațiilor, de economia de piață, dar și de noi tensiuni, până la aderarea la Uniunea Europeană, între 2004 și 2007, a majorității acestor țări. Privită în context european și în paralel cu evoluțiile din Grecia, Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și Țările Baltice, istoria recentă a României cunoaște la rându-i noi și utile clarificări.“ — ȘERBAN MARIN

„Acum, războiul în Europa de Est pune la încercare rezistența aderării la Uniunea Europeană a statelor care au îndurat regimul comunist și influența sovietică vreme de aproape 45 de ani și pune în discuție înseși validitatea și vitalitatea proiectului de unificare europeană. Dacă mi-e îngăduit, autorul acestei cărți își dorește ca toate statele și popoarele Europei să depășească cu bine această încercare, pentru ca unificarea continentului să fie deopotrivă politică, economică și culturală.

Mă bucur că lucrarea va apărea în ediția sa românească și, mai cu seamă, sunt curios să văd ce reacții va trezi unui public diferit de cel italian pentru care a fost gândită. Mai ales unui public precum cel român, aflat în interiorul acelei părți a continentului european pe care am cercetat-o din perspectivă istorică.“ — FRANCESCO GUIDA

Demisia papei Benedict XVI a fost un gest istoric, aproape fără precedent, care a tulburat Biserica și a uluit o lume întreagă. Făcând apel la misterioasa învățătură apocaliptică din epistolele Apostolului Pavel către Tesaloniceni, precum și la tulburătoarea viziune a Sfântului Augustin despre Biserică drept coabitare a Împărăției luminii cu cea a întunericului, filozoful italian Giorgio Agamben ne oferă o explicație și mai tulburătoare pentru demisia marelui pontif. Cartea sa ne introduce în chiar Taina Istoriei, a Bisericii și a Apocalipsei, acolo unde binele și răul nu sunt deloc ceea ce par a fi.

„În Biserică există două elemente ireconciliabile, însă întrețesute: iconomia și escatologia, elementul lumesc și temporal, pe de o parte, și elementul care păstrează legătura cu sfârșitul veacurilor și cu sfârșitul lumii, pe de altă parte. Când elementul escatologic intră în umbră, iconomia lumească ajunge să crească la infinit, devenind interminabilă și lipsită de scop. Paradoxul Bisericii este că, din perspectivă escatologică, trebuie să renunțe la lume însă n‑o poate face pentru că, din perspectivă iconomică, aparține lumii și nu poate renunța la aceasta fără să renunțe la ea însăși. Tocmai aceasta este criza decisivă, întrucât curajul – și acesta ni se pare a fi sensul ultim al mesajului lui Benedict XVI – nu este altceva decât capacitatea de a păstra legătura cu propriul sfârșit.“ — GIORGIO AGAMBEN

Cu o prefață de Thierry Wolton

„Încerc să-mi imaginez, fără să reușesc, cum s-ar fi raportat astăzi europenii la comunism dacă n-ar fi existat Cartea neagră a comunismului, nu doar cu marile ei dezvăluiri și concluzii, ci și cu marile dezbateri pe care le-a declanșat pe întreg continentul. Gânditor de o neobișnuită rigoare și claritate a ideilor, istoric al comunismului de o profunzime mergând până la rădăcinile răului, Stéphane Courtois a fost inițiatorul, coordonatorul și editorul unei excepționale opere de sinteză, care a reușit să iasă dintre granițele științei și să pătrundă în conștiința epocii. A fost o surprinzătoare infirmare a teoriei potrivit căreia cei care determină cursul istoriei nu sunt niciodată aceiași cu cei care îl înțeleg.

Concepută în același format și reunind și de această dată vocile celor mai importanți specialiști în domeniu, Cartea neagră a lui Vladimir Putin este o binevenită continuare a volumului de referință din 1997 și plasează personajul de la Kremlin printre consecințele comunismului, nocive și neepuizate încă, așa cum într-un basm popular românesc leșul balaurului se dovedește mai periculos decât balaurul.“ — ANA BLANDIANA

„Toată politica lui Vladimir Putin se bazează pe angoasa cu care acesta privește instalarea, în imediata vecinătate a Rusiei, a unor contra-modele de putere, care le-ar putea da idei rușilor. Georgia, Belarusul și, acum, Ucraina sunt victimele acestui gen de paranoia. Nu extinderea NATO îi provoacă anxietate dictatorului rus, ci Revoluția Trandafirilor, din 2003, de la Tbilisi, Revoluția Portocalie, din 2004, de la Kiev, apoi manifestațiile din Piața Maidan din 2014 și protestele masive de la Minsk împotriva falsificării alegerilor prezidențiale din Belarus.“ — THIERRY WOLTON

Analistul politic Robert D. Kaplan explorează un spațiu neglijat de istorici și de specialiștii în geopolitică: bazinul Mării Adriatice – un creuzet al identităților fluide și multiple care definesc în prezent Europa.

Începându-și călătoria de-a lungul coastei adriatice din Italia, trecând prin Slovenia, Croația, Muntenegru și Albania și încheind-o în insula Corfu, autorul străbate oraș după oraș, analizând tot ce-i iese în cale, reflectând, discutând cu oamenii locului, citând generos din cărțile care l-au condus spre aceste țărmuri, lăsându-se în voia spec­tacolului naturii, a peisajelor citadine sau a lucrării timpului asupra monumentelor.

Acest spațiu de ciocnire între civilizații ni se arată astfel ca o prefigurare a crizei cu care se confruntă Europa și lumea de azi, iar Robert Kaplan știe să extragă din istoria lui trimilenară o viziune îndrăzneață și pozitivă asu­pra noii Eurasii. Utopie, profeție sau, pur și simplu, optimism?

ROBIN CROSS este istoric specializat în al Doilea Război Mondial. Este autorul a peste 30 de cărţi, două dintre ele, VE Day şi We’ll Meet Again, fiind bestsellere Sunday Times. Printre alte volume se numără Citadel: The Battle of Kursk şi Fallen Eagle, o relatare a căderii celui de-al Treilea Reich. A scris scenarii pentru 150 de programe de televiziune, majoritatea concentrându-se asupra celui de-al Doilea Război Mondial şi a istoriei secolului XX.

„După ce am studiat vreme îndelungată istoria secolului trecut, marcată de apariția unor regimuri totalitare care au fost rodul, printre altele, al progresului, al unei voințe etatiste și al unei pasivități generale, după ce am văzut nemijlocit ce s-a ales de popoarele care au trecut printr-un asemenea sistem, după ce mi-am dat seama ce reprezintă libertatea pentru cei care au fost lipsiți de ea, am ajuns la concluzia că drumul pe care am pornit duce înspre o servitute de o eficiență și o amplitudine nemaivăzute până acum.

Omul s-a mai lăsat pradă de-a lungul vremii de nenumărate ori unei servituți adesea voluntare, din comoditate, câteodată din lașitate, dar cea de acum se dovedește a fi de o amploare fără precedent, întrucât instrumentele utilizate pentru a se impune acoperă toate planurile existenței noastre, de la cel personal și familial până la cel politic, economic, social, cultural, atingând chiar și sfera securității și a sănătății. De aici paradoxul în care trăim: tehnologia deschide calea înspre libertate pentru țările în care libertatea e îngrădită, în vreme ce, în țările care se bucură de libertate, tehnologia devine un inegalabil instrument de control“. — THIERRY WOLTON

Traducere din chineza clasică, prefață și note de Mugur Zlotea

Ilustrații de Mihail Coșulețu

Scrierea generalului Sun Zi, carte fundamentală a literaturii chineze clasice, rămâne unul dintre cele mai influente manuale de strategie și tactică. În zilele noastre, viziunea lui Sun Zi îi inspiră nu doar pe liderii militari, ci și pe negociatorii din politică și afaceri de la cel mai înalt nivel sau pe sportivii de performanță.

„Războiul este arta șiretlicului. Dacă ești capabil, arată-te incapabil, dacă ești pregătit, arată-te nepregătit, de ești aproape, să pară că ești la depărtare, iar când ești la depărtare, să le pari aproape… Pe cel care te disprețuiește fă-l să fie și mai mândru, pe cel odihnit obosește-l, iar pe cei apropiați desparte-i. Atacă-l atunci când nu este pregătit și răsari de unde nu se așteaptă. În acestea se află victoria strategilor militari...“ — SUN ZI

O perspectivă polemică, francmasonică și profană. În paginile acestei cărți voi încerca, în măsura documentației pe care am găsit-o, să observ și să subliniez rolul jucat de diferiți frați masoni sau de francmasonerie în sine în evenimentele pe care le evoc. De cele mai multe ori, acest rol este ocultat din lucrările de istorie. Teama de a nu părea conspiraționistă sau, dimpotrivă, apologetică, slaba cunoaștere a fenomenului masonic, în fine, varii motive îi fac pe majoritatea istoricilor să analizeze eve­nimentele făcând totală abstracție de conexiunile dintre istoria mare și istoria discretă a masoneriei speculative. Așa cum voi arăta mai departe, nimic mai greșit. Alexandru Cristian Surcel

Cum ar fi să te căsătorești, iar după numai trei luni să fii aruncat degeaba în închisoare și totuși jumătatea ta să te aștepte mai bine de un deceniu? Ce-a simțit un tată atunci când, ascunzându-se cu familia sa de Securitate, într-o grotă, din cauza faptului că noul născut plângea, a trebuit să-i pună o pernă pe față și să-l sufoce? Sau, într-un ultim act înainte să știi că vei fi capturat, să iei grenada, să-i tragi cuiul și să te pui cu burta pe ea, ca ceilalți dragi să scape? Ori, ca mamă, să suferi atât de mult după soțul tău executat, încât să-i pui mâna la ochii propriului tău copil când îi vorbești, pentru că îți amintesc de ai lui? Cum ar fi să afli abia la maturitate că ai fost adoptat și ești urmașul unor partizani și ai supraviețuit ca prin minune?

„Asta nu e propagandă! este o examinare fascinantă a modului în care „războiul împotriva realității“ a „lichefiat“ societățile, oferind exemple din Filipine și SUA, Mexic și Ucraina. Cartea spune o poveste descurajantă despre cum forțele întunericului au capturat o revoluție a comunicării, menită să facă lumină, marginalizându-i pe campionii libertății de exprimare.”

John Thornhill, Financial Times

„Peter Pomerantsev revine cu o carte pătrunzătoare, Asta nu e propagandă! Aventuri în războiul cu realitatea, încearcând să înțeleagă, în parte, globalizarea unor fenomene derutante pe care le-a observat, mai întâi, în Rusia. Descendent dintr-o familie de disidenți sovietici exilați, Pomerantsev juxtapune povestea familiei sale, ce se desfășoară într-o perioadă când ideile, arta și informațiile erau o provocare pentru regimul tiranic, cu un prezent în care adevărul nu pare să mai conteze.”

Michelle Goldberg, New York Times

Demersul Antoanetei Olteanu, specialist în istoria culturală a Rusiei, se distinge atât prin calitatea informațiilor, adesea inedite, cât și prin compoziția complexă care îmbină viziunea sintetică cu o perspectivă transculturală exersată. Cartea se recomandă astfel atât unui cititor profesionist, care găsește aici o serie de date altfel greu accesibile, cât și celui preocupat de istoria și cultura Europei în general.

Este Rusia „o ghicitoare învăluită într-un mister în interiorul unei enigme”, așa cum a descris-o celebrul prim-ministru britanic Winston Churchill? Un stat condus de „expansionismul mesianic”, potrivit câștigătorului Premiului Nobel pentru Pace Andrei Sakharov? O civilizație blocată între apocalipsă și revoluție, în cuvintele filozofului rus din secolul XX Nikolai Berdyaev? Sau este pur și simplu un spațiu definit de dimensiunea sa vastă, de ideologia imperială, de culturile împletite și de civilizațiile care conviețuiesc și oamenii profund traumatizați? Un cititor poate găsi câteva răspunsuri la aceste întrebări în această carte neobișnuită, carte compusă din 100 de viniete, câte una pentru fiecare an al secolului XX....

Câştigător al Premiului Orwell pentru scrieri politice

„Edificatoare şi terifiantă. O lectură obligatorie.” (Peter Frankopan)

Din anii 2000, ascensiunea liderilor de mână forte a devenit o caracteristică principală a politicii globale. Epoca liderului cu mână de fier a început cu venirea la putere a lui Vladimir Putin în Rusia. În SUA, deşi a pierdut alegerile din 2020, Donald Trump continuă să fie influent. Prin Xi Jinping şi Narendra Modi, China şi India, superputerile emergente ale secolului XXI, au căzut amândouă pradă politicii autoritare. La graniţa estică a Uniunii Europene, Turcia are în frunte un lider de factură similară. Iar prin Viktor Orbán şi Jarosław Kaczyński, stilul autoritar în politică şi-a făcut intrarea şi în UE. În America de Sud, Jair Bolsonaro şi Andrés Manuel López Obrador, deşi sunt de culori politice complet diferite, se încadrează amândoi în şablonul liderului autoritar.

Cel mai adesea, astfel de lideri sunt naţionalişti şi conservatori din punct de vedere cultural. În ţară, pretind că iau apărarea poporului împotriva elitelor „globaliste”. În străinătate, pozează drept întruchiparea naţiunilor pe care le conduc. Oriunde merg, încurajează un cult al personalităţii. Instinctele lor îi plasează deasupra legii şi a instituţiilor, pe care deseori le nesocotesc. Politica lor se dezvoltă pornind de la o retorică a forţei. Pe 24 februarie 2022, retorica aceasta s-a transformat în realitate odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, care a declanşat cel mai grav conflict armat desfăşurat în Europa din 1945 încoace.

„Am cunoscut și boieri destrămați, din care nu rămăsese decât ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive pentru care «boieria» lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întâi, eleganța sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se purta și de a vorbi. Toate, cu firescul nobleții înnăscute, fără afectare, fără ornamentică de paradă. «Boierească» era și capacitatea lui Neagu Djuvara de a se mișca plin de grație pe granița subțire dintre cuviință și ina¬vuabil. Știa să fie politicos și cu derizoriul, și cu ridicolul, și cu bufoneria. Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de «ștaif» catedratic și de «exigențe» conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenați ai cititorului autohton și convertesc «normativitatea» solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaș¬tere, în obiect al curiozității tinerești și al bucuriei.“ (ANDREI PLEȘU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.

Vârsta recomandată 8+

Ilustraţii de Jeff West

Cine au fost primii locuitori ai Britaniei? Cum a apărut Marele Canal din China? Cine a inventat praful de pușcă? Cum a ajuns Spania sub stăpânire musulmană? Cine a debarcat primul în America? Unde a fost descoperită ciocolata? Cum funcţiona prima tiparniţă? Scrisă într-un stil direct și antrenant, Povestea lumii. Istoria pe înţelesul copiilor este o serie de patru volume care prezintă istoria omenirii din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Capitolele fiecărui volum sunt centrate pe evenimente și personalităţi importante din perioada analizată și oferă un mod plăcut și accesibil de a cunoaște și a înţelege istoria. Al doilea volum, consacrat Evului Mediu, începe de la căderea Imperiului Roman de Apus sub atacurile triburilor barbare și arată cum și-au construit conducători din diversele zone ale lumii noile imperii. De la ascensiunea dinastiei Tang la Marea Schismă, de la unirea musulmanilor într-un imperiu islamic de către profetul Mahomed și urmașii lui la încoronarea lui Carol cel Mare, de la Reforma lui Martin Luther la primii împăraţi moguli, volumul ne spune povestea regilor, a împăraţilor, a liderilor religioși și a oamenilor pe care aceștia i-au condus.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Prefaţă de Florin Müller

Postfaţă de Cosmin Budeancă

„Un excurs al biografiei de cercetare care arată cum totdeauna drumul cel mai dificil (nu doar în cercetare, ci și în viață) este însoțit de succes și este cel mai sigur către aflarea adevărului, atâta cât există în cercetarea istorică. Lucrarea abordează, după incipitul biografiei de cercetare, natura sistemului penitenciar românesc și nașterea spațiului concentraționar de la Râmnicu Sărat. Ceea ce este la început un arest devine în timp o mare închisoare de drept comun, dar – lucrul cel mai important pentru istorici – pentru deținuții politici, fie ei legionari sau comuniști, un spațiu al damnării politice și sociale.” (Florin Müller)

„Cunoscând într‑o oarecare măsură tema, am avut unele îndoieli cu privire la modul în care s‑ar fi putut finaliza cercetarea, deoarece sursele potențiale disponibile pentru perioada avută în vedere erau, după cunoștințele mele, relativ limitate. Am fost însă foarte plăcut surprins să constat că Marius Neculae a dovedit o capacitate extraordinară de a identifica și a exploata surse de informații extrem de relevante și diverse, rezultatul fiind unul care atinge un înalt standard de profesionalism academic, dar, printr‑un limbaj agreabil, se păstrează în zona accesibilă cititorilor interesați de istorie.” (Cosmin Budeancă)

În dialogul său cu Lavinia Betea, Ștefan Andrei, ministru al afacerilor externe între 1978 și 1985, dezvăluie multe dintre secretele regimului comunist.

Dinspre est, urgia a venit ca un tăvălug. În anii 1944–1945, trupele sovietice, motivate de răzbunare, frustrare și alcool, au comis în spațiul german grozăvii greu de imaginat. Convoaiele de refugiați au fost distruse complet, prizonierii au fost executați sau transformați în sclavi, iar femeile au fost violate și torturate în cele mai cumplite moduri. Au avut loc jafuri pe scară largă și au fost cauzate traume care nu s-au vindecat niciodată.

Renumitul scriitor francez Jean des Cars revine în atenția cititorilor cu o carte-eveniment, prin intermediul căreia pătrundem în culisele celei mai cunoscute case regale.

,,Volumul 100 inovatii sociale din Finlanda. Cum Finlanda a devenit Finlanda. Inovatii politice, sociale si practice" se impune atat prin subiectul inedit abordat cat si prin solutiile ingenioase pe care le propune la o serie de probleme socio-politice, culturale si practice, extrem de diverse, cu care s-a confruntat Finlanda de-a lungul istoriei sale. Originalitatea subiectului rezida in faptul ca, de obicei, o tara isi promoveaza, mai degraba, inovatiile in domenii precum cel stiintifico-tehnic sau economic, fara a oferi, de regula, o popularizare excesiva a unor elemente novatoare in plan social. Or, volumul de fata isi propune sa impartaseasca tocmai aceasta experienta sociala si politica valoroasa, intr-un stil suficient de accesibil pentru a mentine constante curiozitatea si interesul cititorilor pe tot parcursul lecturii. Dovada vie a acestui interes este reprezentata si de traducerea, pana in momentul de fata, a volumului in peste 27 de limbi, semn ca succesele repurtate in plan socio-politic si cultural in ultimele decenii de Finlanda nu au trecut neobservate si ca se doreste o mai buna familiarizare a opiniei publice internationale cu aceste realizari, cu posibilitatea adoptarii sau adaptarii modelului finlandez, in directiile in care tara s-a impus deja atat in cadrul Uniunii Europene cat si pe plan international.

„Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au fost copii ai timpului lor la fel de mult ca politicienii sau intelectualii de frunte. Dar despre BOR se știu foarte puține lucruri. Fără deschiderea completă a arhivelor bisericești pentru toți istoricii și fără reliberalizarea arhivelor de stat, trecutul BOR va continua să fie o problemă spinoasă în istoria României. Ca și armata, serviciile secrete sau academia, Biserica se ferește de orice dezbatere în privința propriului trecut, și mai cu seamă în privința acelui trecut care o face contemporană cu patru regimuri politice dictatoriale: carlist, legionar, antonescian, comunist.

Ca istoric, am ales, firește, o abordare istoriografică mai degrabă decât teologică și am urmărit Biserica Ortodoxă Română în contextul dezvoltării statului român și a societății românești de la 1918 încoace. E o carte care se referă la BOR ca instituție, care urmărește detaliile împletirii dintre BOR și politică și înfățișează luptele pentru putere din Biserică. Accentul cade în aceste pagini pe relașia Biserică–stat–națiune, pe analiza acestei legături care continuă să exercite o influență însemnată asupra țării și a cetățenilor săi.“ — OLIVER JENS SCHMITT

O piatră de temelie pentru înțelegerea relațiilor dintre Răsărit și Apus în timpul cruciadelor, o carte reper în domeniu, o fereastră deschisă spre un Bizanț frământat și râvnit se secole. Prima mare cetate la care au ajuns cruciații în 1096 nu a fost Ierusalimul, ci Constantinopolul, care a reprezentat cheia pentru întemeierea, supraviețuirea și, în cele din urmă, eclipsa regatului cruciat.

Mișcarea Legionară este și astăzi o hârtie de turnesol a societății românești, astfel că o nouă cercetare, care ține cont de toate aspectele fenomenului, e binevenită. Istoricul Cristian Manolachi reușește per­formanța unei sinteze cuprinzătoare – de la contextul politic la ideologia mișcării, la bazele ei sociale, organizare, facțiuni și jocuri de putere –, adăugând o serie de întrebări și unghiuri noi de abordare.

Cine au fost anonimii care au luptat în acest război civil ce cuprinsese societatea românească? Cine au fost victimele – evrei, români, oameni politici, studenți, comercianți, liberali sau carliști, țărăniști sau frați legionari din facțiuni adverse? Care a fost reacția autorităților? De ce nu și-a făcut justiția datoria aproape niciodată? Care era climatul opiniei publice? Cum arăta propaganda? Cum arăta frica?

Dincolo de inventarul minuțios al crimelor Legiunii, care întrec în inventivitate macabră orice alt episod violent din istoria politică a României, cum a fost, de fapt, cu putință punerea în funcțiune a mecanismului crimelor? La aproape un secol de la înființarea Mișcării Legionare, ecourile acelei epoci sumbre sunt departe de a se fi stins. Mai mult decât o cercetare istorică, cartea lui Cristian Manolachi este o lecție și un avertisment.

„Investigația lui Cristian Manolachi aduce o contribuţie importantă la elucidarea mecanismelor violenței, restituind și analizând formele pe care aceasta le-a îmbrăcat în viața politică a României interbelice, dar și climatul mental în care s-au născut atitudinile violente care au condus la punerea în act a asasinatelor politice. O cercetare cu atât mai actuală azi, când fenomenul violenței își face din nou loc în societate, sub cele mai diverse aspecte și forme.“ — TOADER NICOARĂ