Istorie & Politologie

ISTORIA COMPLETĂ A OPERAȚIUNILOR SUB ACOPERIRE ALE CIA ȘI A ASASINATELOR SPONSORIZATE DE GUVERNUL SUA, DE LA AUTOAREA FINALISTULUI PREMIULUI PULITZER, CREIERUL PENTAGONULUI

În această carte veți găsi poveștile unora dintre cei mai puternici bărbați din istorie, care au luat decizii îngrozitoare și au făcut erori evidente. Probabil vă veți întreba cum poți restrânge opțiunile la doar 100 de exemple de-a lungul istoriei. Cele incluse în acest volum sunt printre cele mai interesante și mai cumplite erori pe care le-au făcut generali, regi și președinți. Unele au schimbat totul în mod radical, unele sunt haioase, iar de altele vă veți minuna că s-au întâmplat. Aceste erori, decizii greșite și scandaluri ocazionale au influențat lumea de astăzi. Când privim spre trecut, este limpede că mersul istoriei se mai poticnește din când în când. Felul în care trăim, muncim și iubim acum este în mare măsură rezultatul erorilor, care, la rândul lor, sunt rezultatul unor planuri strălucite sau al îndrumărilor unui lider inspirat. Priviți bine în jur și apoi citiți titlurile. Credeți că s-a ajuns aici intenționat?

În istoria contemporană a României, Carol al II‑lea, al treilea rege al dinastiei de Hohenzollern, instalată în România la 10/22 mai 1866, este o personalitate controversată și contradictorie.

Regele Mihai si Basarabia. O poveste uitata de neuitat Aliona Grati stie ca nu doar pamanturile pot sa fie confiscate, ci si trecutul. Dintre cei patru regi ai nostri, numai trei au domnit peste Romania Intreaga, formata in 1918, Ferdinand I, Mihai I si Carol al II-lea. Cel din urma rege al nostru, Mihai I, a avut, insa, un destin tragic, fiind suveran, in domnia sa care conteaza, doar peste franturi ale pamantului romanesc. Prin cartea de fata, autoarea ne demonstreaza ca, in fapt, chiar daca a fost indepartat de la putere si de la domnie, regele Mihai a ramas al nostru, al tuturor romanilor.

"Geniul greco-catolic românesc nu este o carte despre «genialitate», ci despre felul în care oameni obișnuiți își deschid mintea și inima în fața darului lui Dumnezeu și despre acel moment tainic în care o licărire din armonia, perfecțiunea și frumusețea lumii lui Dumnezeu devine parte a vieții și a lumii noastre. Geniul greco-catolic românesc este despre noi. " Episcop Claudiu-Lucian Pop

Biografia Mareșalului Ion Antonescu este încă departe de a fi complet cunoscută. Ion Antonescu și adjunctul său, Mihai Antonescu, au fost arestați la ordinul Reglui Mihai pe 23 august 1944, dar procesul lor nu a început decât în mai 1946.

Volumul de față conține interogatoriile la care au fost supuși Mareșalul și ceilalți arestați de către anchetatori înainte de începerea procesului public, în aprilie 1946, depozițiile altor martori, rechizitoriile acuzatorilor publici.

„Arta războiului este o operă interesantă chiar și pentru cititorul care nu e un specialist savant în Renaștere sau, mai exact, în războaiele din modernitatea timpurie. Interesul care-l incită pe gânditorul ce transpune orice manifestare colectivă a vieţii umane la o dimensiune complet laică a acţiunii politice rezidă în privirea acută a celui care cercetează pasiunile profunde ale indivizilor și modalităţile în care ele devin factori ce produc energia colectivă, construct de mecanisme identitare și de valori împărtășite. Tratatul machiavellian propune un manual tehnic, înveșmântat însă într-un dialog umanist elegant, încredinţat unei limbi fără constrângeri, caracterizată de un lexic ales și de structuri sintactice armonioase, prezentând un model «înalt» de cultură literară, încredinţată unei limbi florentine vioaie, dar elegante, care se dorește un model de inspiraţie naţională.“ — CARLO VAROTTI

„A citi Principele înseamnă a face un exerciţiu important de pătrundere critică. Lectura lui este un excelent teren de antrenament al gândirii, unde privirea asupra realităţii devine o explorare care ne învaţă să dăm la o parte elementele accesorii și marginale pentru a pătrunde în adânc, acolo unde operează factorii esenţiali (pe care i-am putea numi antropologici) ai acţiunilor indivizilor, în societate și în istorie. În acest sens, fiecare pagină a Principelui este o solicitare adresată cititorului de astăzi (deși el trăiește într-o lume mult diferită) de a-și pune întrebări cu privire la dinamica faptelor omenești, la fenomenologia puterii, la mecanismele prin care liderul își întărește puterea și își construiește imaginea publică. Iată de ce Principele continuă să fie pretutindeni în lume, îndeosebi în instituţiile care formează manageri și lideri politici, un clasic: pentru că, dincolo de reţete specifice, el sugerează principii care permit înţelegerea și controlarea complexului joc al raporturilor de forţă în care noi toţi suntem, fie că știm și vrem sau nu, mereu implicaţi.“ — CARLO VAROTTI

La sfârșitul secolului al XIX-lea, o comunitate mică de sași a înțeles potențialul Văii Prahovei și s-a stabilit în această zonă aflată la granița dintre Vechiul Regat și Austro-Ungaria. Cu sprijinul Regelui Carol I, în scurt timp aici s-a înregistrat cel mai mare ritm al industrializării din România. Povestea familiei Rhein, care a jucat un rol esențial în modernizarea României, este strâns legată de cea a localităților de pe Valea Prahovei, în special Azuga, și a Casei Regale din România. În Azuga au fost ridicate, printre altele, o fabrică de postav, una de bere, un depozit de vin și o fabrică de șampanie, aceasta din urmă făcând celebră familia Rhein atât în țară (unde firma sa a devenit furnizoare oficială a Casei Regale), cât și în străinătate. Istoria familiei s-a suprapus cu cea a șampaniei în România, de la primele reușite, câștigarea renumelui și anii de glorie, până la decăderea din perioada comunistă. În Șampania regilor, Dorin Stănescu dezvăluie elementele care au dus la succesul uluitor al renumitei licori și la dezvoltarea fără precedent a localităților nou-industrializate, un exemplu că, atunci când oficialitățile și antreprenorii colaborează pentru un țel comun, nimic nu este imposibil.

In noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, inainte de a trece la cele vesnice, ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al Romaniei au fost: "Ma simt obosit... obosit... obosit". Fusese cu adevarat obositoare domnia lui? O domnie deloc lunga, din septembrie 1914 pana in iulie 1927. Doar 13 ani. Putin fata de domnia lui Carol I, ce durase 47 de ani. Dar..., non multum sed multa. Pentru ca, desi scurta, domnia lui a fost plina de evenimente, de schimbari radicale, de zbucium si trairi. O domnie care a trecut printr-un razboi european si mondial, cu toate transformarile aduse in plan regional. Europa imperiilor anului 1914 devine, in 1918, Europa statelor nationale. Romania Mica din 1914 devine, in 1918, Romania Mare. Unde este locul lui Ferdinand I in toata aceasta opera de transformare? Aceasta e intrebarea la care noua noastra carte incearca sa raspunda. Ceea ce propunem nu este doar un gest de politete al istoricului de dincolo de timp (adica este foarte firesc sa scriem si povestea sotului dupa ce am scris povestea sotiei). Ceea ce ne-a interesat a fost sa observam cum, coborand parca din istoria noastra mai veche si din mandria prusaca, Ferdinand al Romaniei, produs al istoriei si totodata victima a ei, exprima cum nu se poate mai limpede un proces de asimilare. in cazul de fata, asimilarea personajului principal de catre mediul peste care i-a fost dat sa domneasca. Linia dinastica construita de Carol I a fost asezata de Ferdinand I pe tronul implinirii nationale.

Regina Maria continua sa fie o fascinatie pentru noi. Ne incanta cu adevarat metamorfoza unei principese pe jumatate englezoaica, pe jumatate rusoaica intr-o regina mai romanca decat romanii, iubindu-i pe acestia si iubindu-le tara pana la a se confunda cu ei si cu ea. Despre Maria s-a scris mult. Cel mai mult a scris ea insasi. si a facut-o cu mare talent. Pentru ca intre atatea daruri cu care a inzestrat-o Dumnezeu l-a avut si pe acela al asternerii cuvintelor pe hartie. Dar despre ea au scris si cei chemati prin meseria lor s-o faca. Au scris istoricii. Pe unul dintre ei, pe cunoscutul istoric Ion Bulei, il publicam si noi cu aceasta carte care ne propune o bucurie a lecturii, un stil, un fel propriu de a fi. Ne propune o regina Maria care vine din nou printre noi invitandu-ne sa-i reascultam "povestea vietii mele" repovestita.

Analizând viața lui Avram Iancu la lumina unei informații mai cuprinzătoare, istoria critică nu poate decât să confirme voința sa neînfrântă de a izbândi drepturile națiunei și dragostea nețărmurită față de poporul din munții cei mai săraci ai Ardealului. A fost reprezentantul cel mai de seamă al revoluției române și un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuți le-a făcut să strălucească peste veacuri, ca o pildă vie urmașilor iubitori de patrie și ca un izvor luminos de mândrie națională. (SILVIU DRAGOMIR)

În procesul de formare și amplificare a unui „naționalism minoritar”, fără acces la putere, fără un stat al lor, românii din Transilvania au recurs la singura modalitate pe care o aveau: asocierea și luarea destinului în propriile mâini. Istoria îi îndemna astfel să aleagă drumul spre înfăptuirea practică a ceea ce noi numim Agenda Națională. Cultivarea acesteia a oferit, prin urmare, suportul solid al identității naționale. (LIVIU MAIOR)

Cand Machiavelli este vazut drept fondatorul stiintei politice moderne sau creatorul autonomiei politicului, trebuie sa se aiba in vedere acest termen in acceptiunea sa extinsa, profesata teorematic in Akademia lui Platon. De aceea, reflectiile asupra puterii, aflate in centrul de interes al Principelui, modeleaza diviziunile sociale in acord cu oscilatiile diviziunii puterii si societatii civile. Asta ne confirma ca momentul Machiavelli desemneaza nu numai epoca Renasterii, ci si modernitatea insasi, care presupune ideea ca oamenii isi croiesc singuri propria istorie. Dar efectele Principelui sunt prezente si dincoace de modernitate, gratie viziunii sale creative: respingerea metafizicii, metoda empirica si istorica in studiul domeniului politic, jocul anti-utopiei si convingerea ca exista o ratiune de stat. De ce o noua traducere a cartii de referinta a stiintelor politice? Pentru ca textele mari isi modifica sensul la o noua lectura, iar actualitatea Principelui depinde de intelegerea si de acceptarea fiecarei noi generatii de cititori. Politica este la Machiavelli un calcul al beneficiilor si al costurilor, iar omul politic are a fi constient de singura realitate a lumii care este puterea si nu moralitatea. Axioma politicii machiavellice (binele are adesea drept consecinta raul si invers) a inspirat termenul realpolik, maturizat notional abia in secolul al XIX-lea si operationalizat in veacul trecut si azi. A pune pe acelasi palier indrumarile secretarului Florentei cu abilitatile politice ale lui Otto von Bismarck sau cu cele diplomatice ale lui Henry Kissinger inseamna a construi o genealogie a unei filosofii, sau a unei tehnici, sau a unei capacitati de diagnoza si tratament. Iar Machiavelli nu a produs doar acesti discipoli ci multi altii, inclusiv dictatori, care si-au legitimat crimele prin malformarea ideii de actiune politica necesara.

Ludovico Gritti, venețianul ajuns pe malul Bosforului și în jurul căruia s-a construit întreaga cercetare, este prezentat în documente ca un om politic extrem de abil, ca un bun finanțist, dar, mai ales, ca un adevărat prinț european impregnat de cultura orientală. El a trăit în vremuri complicate în care puterea Semilunii se impunea tot mai evident într-un regat al Ungariei decăzut, o bucată de Europă sfâșiată de interese divergente care vor atinge stadiul nefast al războiului civil. De aici se va ridica viitorul principat al Transilvaniei.

Războiul Rece nu s-a desfășurat doar la vedere, cu amenințări de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier, ci și departe de ochii opiniei publice, pe frontul nevăzut al luptelor dintre serviciile secrete. Unul dintre acești „soldați” a fost Nicolette Franck (1920–2012), corespondent permanent al ziarului La Libre Belgique la Palatul Națiunilor Unite din Geneva timp de 40 de ani. Născută la Iași, într-o familie evreiască, jurnalista a emigrat în străinătate după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și s-a specializat în studierea istoriei comunismului și a Europei Răsăritene. Căsătorită cu un agent de informații occidental, a intrat în atenția Securității. Cu numele conspirative Mia, Franciska, Nimfa, a fost urmărită pas cu pas și s-a încercat influențarea ei, astfel încât să servească intereselor propagandistice ale regimului Ceaușescu. Însă Nicolette Franck a știut să-și joace bine atuurile – relația privilegiată cu regele Mihai, informațiile obținute la organizațiile internaționale, legăturile cu membrii importanți ai emigrației românești – și s-a dovedit mult mai abilă decât credeau serviciile secrete de la București. Nimfa este o poveste fascinantă despre spioni și spionaj în perioada tumultuoasă a Războiului Rece, într-o țesătură fină ce reunește diplomați, gazetari, regi și regine, lideri politici din Vest și Est, agenți secreți americani, francezi, elvețieni, români și luxemburghezi și informatori.

La 23 august 1944, regele Mihai I l-a demis și l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu. Prin acest act, România se desprindea de Germania, în războiul comun dus împotriva Uniunii Sovietice și a Aliaților Occidentali, și începea Campania pentru recuperarea teritoriilor din Apus. În același timp, deși la București exista speranța că Statele Unite și Marea Britanie vor sprijini România, în realitate, URSS devenea tot mai puternică în această parte a Europei. Prin urmare, comuniștii români, dirijați de la Moscova, vor acapara puterea și vor pregăti transformarea țării într-o republică stalinistă. Această carte înregistrează marile schimbări politicii din anii 1944–1947, așa cum au fost văzute de doi occidentali. Autorii fie au fost de față la unele dintre evenimentele relatate în carte, fie au intervievat martorii la întâmplările la care nu au fost prezenți. A rezultat un volum plin de detalii interesante, pe alocuri savuroase, scrise într-un stil clar și bogat în informații istorice. „În vreme ce comuniștii zdrobeau în mod sistematic rezistența românilor, noi ne simțeam adeseori umiliți și rușinați în momentul în care trebuia să răspundem la întrebarea, la rugăciunea, la strigătul a milioane de oameni: De ce ei nu fac nimic? De ce ei nu ne ajută? Ei erau poporul îndepărtatului Imperiu Britanic, poporul Statelor Unite ale Americii și toate celelalte popoare ale țărilor care formau Națiunile Unite, în numele cărora fusese făcută solemna Declarație cu privire la Europa eliberată în cadrul Conferinței de la Ialta. Au trecut aproape doi ani până să se facă puțină lumină în legătură cu motivul pentru care ei nu au ajutat. Dl Churchill și ministrul său de Externe, Anthony Eden, ajunseseră la «o înțelegere neoficială» cu Moscova în privința Greciei, în schimbul căreia «britanicii vor recunoaște dreptul sovieticilor de a prelua inițiativa în păstrarea ordinii în România».ˮ „Deși de dimensiuni relativ modeste, această carte are darul să interpeleze pe cititor atât prin conținutul său dramatic și extrem de bogat, cât și prin stilul (se vede mâna jurnalistului american care era Bishop) cursiv, presărat cu anecdote și vorbe de duh, dar păstrând un ton de obiectivitate și chiar o oarecare naivitate (nu numai aparentă) proprie americanilor din acea vreme aflați în străinătate. Așa cum se prezintă, ea conține un mare număr de fapte și detalii atât din Istoria cu „Iˮ mare, cât și din viața cotidiană a românilor și, în special, a bucureștenilor, într-o perioadă crucială de libertate regăsită și, apoi, treptat pierdută pentru multă vremeˮ. MATEI CAZACU

Odată cu domnia lui Carol I a fost introdusă funcția de Mareșal al Palatului – de altfel, cea mai importantă în ierarhia Palatului. Avea să fie consolidată și legiferată odată cu proclamarea Regatului în 1881, iar responsabilitățile acesteia au evoluat în timp, incluzând gestiunea Casei Regale și a averii private a Regelui, dar și elaborarea normelor de protocol. În calitate de cel mai înalt demnitar al Curții, Mareșalul Palatului a avut și funcția de a menține si de a supraveghea legăturile Casei Regale cu autoritățile publice. Pe de altă parte, Mareșalul Palatului a deținut un rol-cheie în a asigura Casei Regale un set de norme de comportament, care să reprezinte un model de integritate pentru întreaga societate românească. Lucrarea lui Tudor Vișan-Miu ne propune un fel de portret-robot al candidatului ideal la funcția de Mareșal al Palatului: preponderent militar de carieră – deoarece acesta avea nu doar trăsături indispensabile în război, ci și în viața civilă, precum: iubirea de patrie, sentimentul datoriei, curaj, spirit de sacrificiu, onoare, corectitudine, competențe organizatorice etc. Atunci când se întâmplă ca Mareșalul Curții să fie, totuși, diplomat de carieră, el nu este scutit de astfel de calități, la care se alătură abilități specifice unui diplomat. Obligatoriu, și militarul de carieră, și diplomatul de carieră trebuiau să fie administratori capabili. Tudor Vișan-Miu arată că Regele Carol I a intenționat ca funcția de Mareșal al Palatului să fie una civilă, fără să interacționeze cu politicul. Unul dintre atuurile lucrării de față constând tocmai în devoalarea luptei monarhilor și a Casei Regale pentru a menține neutralitatea în fața presiunilor politicienilor. Astfel de conflicte au culminat în timpul domniei Regelui Mihai I. În ultima parte a cărții, autorul examinează de altfel dintr-o perspectivă inedită poziția curajoasă și demnă a Regelui Mihai, care a făcut tot ce a fost cu putință pentru a menține normele de comportament ale Casei Regale stabilite de Regele Carol I.

Volum apărut sub egida Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Acest volum reprezintă numărul inaugural al noii serii a Caietelor Revoluției. „Cercetări dirijate tendențios, cu insistență, asupra unor aspecte de necoordonare, soldați speriați, obosiți etc. în loc să se insiste asupra unor precizări în legătură cu declanșarea focului. În aceste condiții, dacă ești de rea-credință, poți face asemenea consemnări pentru a-ți ieși pasiența, fără ca cel ce semnează să sesizeze diversiunea.” (Generalul magistrat Dan Ioan) „Odată cu trecerea anilor și estomparea amintirilor, în absența surselor primare pentru cercetători (bine ascunse de magistrații militari) și sub asaltul vastei acțiuni de dezinformare, externalizarea vinovăției pentru actele teroriste din decembrie 1989 a ajuns să câștige teren chiar și în cazul unor oameni de bună-credință. Inclusiv în rândurile anticomuniștilor s-a ajuns să se nege autenticitatea Revoluției și s-a uitat de rolul Securității în crimele de atunci. Propaganda dictatorului cu privire la «amestecul străin» la Revoluție, abil diseminată de fosta sa camarilă, este încă larg îmbrățișată în România. Se poate spune că, și din acest punct de vedere, ceaușismul nu a dispărut odată cu Ceaușescu. Ca să putem înțelege cum s-a ajuns la abundența și succesul teoriilor «negaționiste», trebuie să ne întoarcem la surse. Bazate pe documente nou-descoperite în Dosarul Revoluției, studiile din cartea de față confirmă că teroriștii din 1989 nu au fost alții decât membrii rețelei pe care Securitatea o pregătea de ani de zile pentru «lupta de rezistență» ce trebuia declanșată dacă Nicolae Ceaușescu era înlăturat de la putere. Iar fuga acestuia a pus mecanismul în mișcare. «Rezistenții», cum erau numiți de colegii din Securitate, nu au depus armele pe 22 decembrie. Aveau la dispoziție «depozite subterane de armament», «tuneluri de mari dimensiuni» cu acces în blocuri și «case de lucru» ale Securității și ale «colaboratorilor» lor și din aceste puncte au tras focurile de armă de diversiune, de altfel observate pe scară largă, care au dus la cele peste o mie de victime. Sperăm ca volumul să devoaleze, pe cât mai este posibil, «legendele» ce au mistificat în bună măsură Revoluția, aruncând în derizoriu eroismul românilor din decembrie 1989.” (Andrei Ursu, Roland O. Thomasson)

Lahore, 29 martie 1849. Într-un act oficial de supunere, Maharajahul Punjabului, un băiat în vârstă de numai zece ani, ceda Companiei Britanice a Indiilor de Est teritorii vaste din cea mai bogată regiune a Indiei. Prin intermediul aceluiași act era, de asemenea, obligat să îi cedeze monarhului britanic, Regina Victoria, unul dintre cele mai valoroase obiecte din subcontinent: vestitul diamant Koh-i-Noor („Muntele Luminii”). Aceast volum este prima istorie completă și documentată a Koh-i-Noor-ului, probabil cea mai celebră și mai învăluită în legendă nestemată din lume. O carte despre lăcomie, cucerire, crimă, tortură și colonialism, în care abundă neștiute povești despre trădare și vărsare de sânge. Pe bună dreptate, Kohinoor. Istoria controversată a celui mai faimos diamant din lume este considerată de critici drept „copleșitoare, impresionantă, excepțională.” Despre autori: Născut în Scoția în 1965, William Dalrymple a studiat istoria la Ampleforth și Trinity College, Cambridge. In Xanadu, prima sa carte publicată în 1989, la vârsta de numai douăzeci și doi de ani, a devenit un apreciat bestseller și a obținut în 1990 premiile Yorkshire Post Best First Work Award și Scottish Arts Council Spring Book Award. De atunci, a mai publicat City of Djinns. A Year in Delhi (1993), From the Holy Mountain (1997) (De la Muntele Sfânt, Vellant, 2013), The Age of Kali (1998), White Mughals. Love and Betrayal in Eighteenth-Century India (2002), The Last Mughal. The Fall of a Dynasty. Delhi, 1857 (2006), Nine Lives (2009), Return of a King. The Battle for Afganistan (2013), The Anarchy. The East India Company, Corporate Violence, and the Pillage of an Empire (2019). Dintre numeroasele premii câștigate mai amintim Wolfson History Prize, Premiul Sunday Times pentru Tânărul Scriitor al Anului, Duff Cooper Memorial Award, Premiul Hemingway și Premiul Ryszard Kapuściński pentru Reportaj Literar. Locuiește împreună cu soția și cei trei copii ai săi la o fermă din apropierea orașului Delhi. Anita Anand are o carieră de peste douăzeci de ani în jurnalismul de radio și televiziune. Printre altele, de-a lungul timpului a prezentat emisiuni importante precum Daily Politics, The Heaven and Earth Show și Newsnight. În prezent realizează, pe BBC Radio 4, emisiunea Any Answers. Prima sa carte, Sophia: Princess, Suffragette, Revolutionary (2015), a fost foarte bine primită atât de public, cât și de critică. Locuiește la Londra cu soțul și cei doi copii ai săi.

Gisella Perl a fost închisă la Auschwitz unde a fost nevoită să lucreze ca asistentă a lui Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții” din cauza sadismului de care a dat dovadă. Punându-și viața în pericol, în timpul nopților, pe podeaua murdară, Perl a salvat viața femeilor însărcinate care urmau să fie supuse experimentelor lui Mengele, întrerupându-le sarcina. După eliberare a plecat în SUA, unde a întâlnit-o pe Eleanor Roosevelt, care a încurajat-o, spunându-i: „Nu te mai tortura; devino din nou doctor!” La începutul anilor 1950 și-a reluat profesia de ginecolog și a ajutat la naşterea a peste 3 000 de copii. Am fost doctoriță la Auschwitz a fost publicată în 1948, fiind una dintre primele cărți apărute după război în care un supraviețuitor a descris atrocitățile comise în lagărul de la Auschwitz. Într-o scrisoare către autoare, Eleanor Roosevelt i-a mărturisit: „Dragă doctor Perl, acesta este, în egală măsură, un manuscris extraordinar de interesant și înspăimântător, și cred că ar trebui nu doar publicat, ci și citit de cât mai mulți oameni…” Despre autor: Născută în Sighetu Marmației în 1907, medicul ginecolog Gisella Perl a fost una dintre supraviețuitoarele lagărelor de exterminare naziste. În 1947, după eliberare, a plecat în SUA, iar la începutul anilor 1950 și-a reluat profesia de ginecolog. După trei ani, s-a stabilit în Israel. Astăzi este cunoscutădrept „Îngerul de la Auschwitz”. Gisella Perl a murit în 1988.

„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara.“ — LUCIAN BOIA

România, singura țară din Europa de Est care vorbește o limbă romanică, a fost mereu diferită de vecinele sale, iar în secolul XX s-a confruntat pe plan intern cu o galerie de personalități controversate: regele corupt Carol al II-lea; liderul antisemit al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, sau generalul vanitos Ion Antonescu, care a venit la putere în 1940 și a condus țara într-o alianță cu Germania nazistă. După 1945, puterea a fost preluată de micul Partid Comunist, sub care țara a fost victima represiunii de tip stalinist și a colectivizării după model sovietic. Apoi, în 1965, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în România a început cea mai ciudată dictatură din istoria recentă a Europei. Mai mult decât o poveste a României moderne care se citește ca un roman, Copiii nopții este și o descoperire personală a acestei țări extraordinare. Atenția pe care Paul Kenyon o acordă viciilor și tendințelor cleptomane ale despoților se combină cu o analiză sinceră și personală a unei familii românești. „Cartea lui Paul Kenyon se adâncește în această istorie și aduce la viață o galerie ascunsă de personaje.“ BBC History Magazine „O carte excelentă și documentată minunat… O lectură esențială pentru oricine este interesat de trecutul și de prezentul României.“ John Simpson, BBC World Affairs Editor „O poveste isteață și captivantă plină de personaje grotești care au condus țara printr-o serie de dezastre, de la fascismul lui Codreanu și Antonescu la cultul personalității de inspirație stalinistă al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu.“ Misha Glenny, autoare a McMafia and The Balkans (McMafia și Balcanii) „Vei rămâne surprins, extenuat și curios… O carte intrigantă.“ The Spectator „Kenyon scrie cu vervă [și] cu umor… Descoase cu răbdare firele complicate ale loialității și ostilității care străbat curtea regală, camarila militară, dar și Biroul Politic al Partidului Comunist Român.“ Literary Review PAUL KENYON este autor și jurnalist laureat al Premiului BAFTA pentru cel mai bun documentar. A făcut reportaje din zone de război periculoase din întreaga lume pentru BBC, realizând peste 50 de documentare despre experiențele trăite. A transmis corespondență jurnalistică din Ucraina în 2014 și în 2022 și din Războiul Civil Libian pe tot parcursul anului 2011. A călătorit pe cea mai periculoasă rută de migrație din lume, din Africa subsahariană în Europa, pentru a arăta modul în care tineri africani riscă totul în căutarea unei vieți mai bune. Pe lângă Africa, Kenyon a călătorit mult în Europa de Est și descrie România drept căminul său spiritual, aici întâlnindu-și soția la scurt timp după Revoluția din 1989.

Un diplomat de calibru al Europei și fin cunoscător al politicii de la Moscova analizează la rece resorturile războiului în plină desfășurare, a cărui ofensivă a devenit sinonimă cu ambițiile unei singure persoane: Vladimir Putin.

„Stelian Tănase este un vrăjitor al scrisului istoric – nu în sensul că vrea să fure minţile cititorului, ci pentru că îl farmecă pe acesta cu o frază clară, precisă din punctul de vedere al informaţiei şi totodată îngrijită, literar vorbind. În acest roman-document el ne reaminteşte un personaj azi uitat: comunistul şi anarhistul Max Goldstein, cel care a pus o bombă în Senatul României, într-o zi de decembrie 1920. Dar totodată ni-l şi explică, pentru că inclusiv acest terorist a fost, anterior şi după, un om cu idealuri, cu temeri, cu vise. Iar visul devenit coşmar nu a fost numai povestea lui Goldstein – ci a regimului comunist ca atare. Puţini sunt oamenii care, pe baza arhivelor şi a presei epocii, ar putea reconstruiaceastă poveste – şi nimeni nu ar putea-o face mai bine decât Stelian Tănase.” – ADRIAN CIOROIANU „Stelian Tănase face o incursiune detectivistică în istoria uitată astăzi a atentatului cu bombă de la Senat din 1920. Investigația duce la conturarea profilului lui Max Goldstein, planificatorul și autorul atacului, dar rezultatul este mult mai amplu, un tablou în tușe puternice al «subteranei», rețeaua de conspiratori, agenți și spioni însuflețiți și finanțați de regimul bolșevic abia instalat în Rusia, dar cu scopul de a răspândi comunismulpe întreaga planetă.” – ION M. IONIŢĂ

Ediție îngrijită de Ottmar Trașcă Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz între 1940-1943, au afirmat că acesta nu a fost o persoană violentă. Se pare că nici măcar nu a lovit personal pe cineva în lagăr. Era calm și liniștit, și locuia împreună cu soția și copiii săi într-o casă situată chiar în lagăr, la doar câțiva metri de infamul crematoriu. La finalul războiului, Höss s-a ascuns la o fermă de lângă Flensburg sub numele fals de Franz Lang. Descoperit și arestat, a fost condamnat la moarte un an mai târziu și executat în aprilie 1947, chiar în curtea lagărului de la Auschwitz. Marii criminali ai omenirii nu sunt doar cei cu mintea răvășită, alienații sau demenții, ci și persoanele care au un comportament obișnuit, dar care își gândesc și execută crimele calm și rece, cu o pasiune disimulată, și care, la sfârșitul zilei, se refugiază în confortul familiei, în calitate de soț și tată. Așa a fost și Rudolf Höss, tipicul ofițer nazist provenit din clasa de mijloc. Această carte este o lectură necesară. Este o descriere a răului din care înțelegem atât mecanismul și amploarea crimelor naziștilor, cât și faptul că Höss a comis crimele de la Auschwitz nu neapărat pentru că a primit ordin, ci pentru că așa a crezut el că este bine și corect.

IALTA! Un nume care stârnește încă pasiuni în rândul oamenilor din întreaga lume și, mai mult ca sigur, în rândul celor din Europa. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, la acea întâlnire memorabilă, desfășurată în ultimele luni de război? De-a lungul timpului, au apărut multe răspunsuri, mai mult sau mai puțin corecte, la această întrebare, însă cartea de față oferă un tablou complet, obiectiv și panoramic. Cititorul va parcurge atent fiecare pas premergător întâlnirii, va pătrunde în mintea protagoniștilor și, nu în cele din urmă, va descoperi ce se întâmpla pe front în acele zile fierbinți ale anului 1945. „Opt zile la Ialta” – o lectură incitantă și cumplit de adevărată, despre un eveniment ale cărui urmări își fac și astăzi simțită prezența.

„Ieșind într-un vânt tăios, sub un cer de culoarea plumbului, am cugetat la faptul că, deși eram la Varșovia de mai puțin de 12 ore și nu scrisesem un cuvințel – nici măcar nu mă așezasem la masa de scris –, fusesem deja jefuit, târât din pat pentru o săpuneală oficială și amenințat cu expulzarea. Avusesem parte de unele experiențe neplăcute la București, însă nimic din cele trăite în relaxata Vienă nu mă pregătise pentru aceste realități noi.ˮ În parte memorii, în parte reflecții, această carte prezintă Europa Centrală în ultimii zece ani ai Războiului Rece. Totul începe la Trieste, în anul 1979, unde amintirea Imperiului Habsburgic încă pâlpâie. A doua parte aduce o mutare în lumea misterioasă și temătoare a Vienei anului 1985, loc în care atmosfera Războiului Rece pare să se fi infiltrat în fiecare cărămidă. Este un oraș care gravitează între două lumi, până și cele mai inofensive așezăminte culinare fiind ascunzători pentru jocul de spionaj dintre Est și Vest. În a treia parte, povestea se mută la Praga în 1989, pe parcursul dramaticelor și apăsătoarelor zile ale Revoluției de Catifea. Citind această carte, întâlnim un amestec de personaje sclipitoare: aristocrați scăpătați, amazoane blonde aflate în slujba agențiilor de spionaj est-europene, diplomați, figuri regale dezmoștenite. Toți alcătuiesc o distribuție insolită. Cu mult farmec, înțelepciune și intuiție, Richard Bassett reconstituie prin întâlnirile sale personale evenimentele ultimelor zile ale comunismului.

Deoarece niciun microfon și nicio cameră de filmat nu au înregistrat vreodată glasurile fragmentate ale supraviețuitorilor genocidului armean, Sonya Orfalian și-a propus să culeagă amintirile acestora și să le facă dreptate. Ea reconstituie astfel soarta unor copii rupți de familiile lor, care au trecut prin traume îngrozitoare fără să înțeleagă ce li se întâmplă și de ce. La sfârșitul războiului, cei rămași în viață au fost căutați de organizații europene și americane și adunați în centre de primire. Acestea sunt mărturiile unora dintre ei, treizeci și șase la număr, la fel ca literele alfabetului armean. Înainte să se piardă pe căile vieții, succint și cu aceeași inocență de demult, ei relatează doar esențialul: violența extremă la care au fost martori. Din poveștile lor scurte, dar cutremurătoare răzbat o suferință incredibilă și o nostalgie nemăsurată după tot ce au pierdut, după cei apropiați, după patrie. Mulți s-au stabilit în diferite colțuri ale lumii, și-au întemeiat o familie, dar se vor simți pentru totdeauna lipsiți de identitate. „Am dorit să fac cunoscute aceste mărturii pentru ca ele să iasă din tăcerea Istoriei.” (Sonya Orfalian)