Istorie & Politologie

Ce se întâmplă atunci când un virus infectează o lume întreagă, care sunt urmările unei pandemii și cum ar trebui să reacționăm când suntem implicați într-o situație nouă și destabilizatoare? Acestea sunt doar câteva întrebări la care răspunde Săgeata lui Apollo, scrisă din nevoia de obiectivitate și apărută într‑un moment în care COVID-19 generează mai degrabă frică și reticență.

O carte excelenta, bine documentata, scrisa cu maiestrie narativa si uneori nemiloasa cu personajele sale, fiindca umorul sfichiuitor al autorului este greu de ignorat in timpul lecturii.

Uneori istoricilor le lipseste talentul de a sintetiza un fenomen de sapte decenii si de a extrage cazurile exemplare pentru a produce o istorie concisa, dar exacta, scrisa alert, ca un roman de spionaj. Insa nu si jurnalistilor priceputi precum Bernard Lecomte, caruia ii reuseste una dintre cele mai bune istorii a KGB-ului. Ziarist de investigatie, avand simtul subiectelor fierbinti si atractia pentru personaje puternice, el retine momentele-cheie ale existentei acestui serviciu de spionaj intern si extern, realizeaza portretele infricosatoare ale sefilor politiei politice sovietice – fanaticul Dzerjinski, alunecosul Iagoda, slugarnicul Ejov, abilul Beria, tacutul Andropov – si creioneaza destinele unor ofiteri de informatii sau agenti secreti care au intors lumea pe dos: Münzenberg, Mercader, Philby, Trepper, Kravcenko, Fuchs, Rosenberg si, nu tocmai intamplator… Vladimir Putin.

Teroare, asasinate, executii sumare, procese-spectacol, spionaj, influenta, manipulare, propaganda, disimulare, subversiune, lovituri de stat si lovituri de palat, toate acestea sunt specialitatea unei diabolice politii politice care, din 1917 pana in 1991, a sprijinit puterea regimului sovietic, daca nu cumva chiar a substituit-o. Iar in prezent, in Rusia, fie si cu initialele schimbate din KGB in FSB, pare sa fie in continuare insasi puterea.

Volumul ia în discuție șapte culori primare: negru, roșu, galben, albastru, alb,  purpuriu și verde și dezvăluie din culisele fiecăreia ideea esențială despre asemănările și proprietățile ei vizuale atât de simple, care au avut puterea să se facă percepute și înțelese, devenind comune tuturor culturilor.

Galerii de portrete, meșteri sticlari, parfumieri de geniu și creatori de stil, o magnifică enciclopedie en beauté despre vraja aromelor și inegalabilii lor dirijori, de la puritatea Antichității la epoca notelor sintetice, un veritabil sipet olfactiv, ludic, fluid și elegant, magistral ilustrat pentru cele mai curioase și răsfățate așteptări.

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

„Originile... lui Taylor, odată publicate, au șocat, au declanșat controverse. Contextul publicării poate fi luat în considerare la aprecierea magnitudinii șocului. Volumul apărea în plin Război Rece și mai ales într-o fază de intensitate maximă a acestuia, cu trimitere la perioada 13 august 1961 (data ridicării Zidului Berlinului – „zidul rușinii”, s-a spus) – octombrie 1962 (criza declanșată de prezența rachetelor sovietice în Cuba). Putem remarca un semn indubitabil al calității volumului semnat A.J.P. Taylor: a provocat rejudecarea probelor luate în considerare la explicarea alunecării Europei și a lumii în marea conflagrație a secolului XX; a zdruncinat din prejudecățile aferente realității că puternicii lumii – la rigoare: Marile Puteri componente ale Coaliției Națiunilor Unite – au tendința să scrie istoria pentru a se justifica politic și a arăta adversarul într-o lumină cât mai nefavorabilă; a resuscitat discuțiile privitoare la libertatea autorului și la responsabilitățile sale, la onestitatea sa în fața probelor.” (I. Ciupercă)

„Foarte originală și profundă... Nimeni dintre cei care au parcurs această fascinantă lucrare nu va mai putea vreodată să vadă perioada respectivă cu aceiași ochi.” (Sunday Telegraph)

„Scriu aceste rânduri convins că avem de-a face cu o carte excepţională: ca analiză conceptuală, ca documentare de arhivă, ca perspectivă istoriografică. Eu unul am citit-o cu maxim interes şi, sunt sigur, aşa o vor citi şi toţi cei care vor să înţeleagă dinamica luptelor politice secrete, dar, vai, cât de reale, din România sovietizată. Elis Pleşa nu doreşte să scrie un rechizitoriu, deşi crimele legate de Dej ar merita şi aşa ceva. Ea este o istorică autentică, scrie fără patimi partizane. Se străduie să scruteze mecanismele cultului lui Dej, fundamentele ideocraţiei comuniste din România. Mă bucur să o spun, este o reuşită admirabilă! (…) Avem aici o mină de aur a analizei istoriografice în cea mai elegantă şi persuasivă formă. Elis Pleşa nu ne oferă doar analiza cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, ci, mai mult, o biografie politică fascinantă, cu detaliile care întregesc un tablou terifiant.” Vladimir Tismăneanu

„Volumul lui David A. Andelman este o excelentă introducere în toată dezbaterea geopolitică a lumii de azi. Din Coreea până în Irak și din Iran până în Africa, trecând desigur prin Europa (inclusiv Ucraina…), acest volum vă va oferi o imagine credibilă despre viitorul proxim – prin prisma unui prezent mereu în discuție.” – dr. Adrian Cioroianu

„În noua sa carte esențială, O linie roșie în nisip, David Andelman prezintă cu pricepere o multitudine de exemple din istoria diplomatică și militară. Andelman ne avertizează urgent asupra nucleelor viitoarelor conflicte, precum și a oportunităților de a face pace.” – Richard Galant, editor șef, CNN Opinion

„Gardurile bune fac vecinii buni? O intervenție costă mai multe vieți decât salvează? Înainte de a decide cum să abordăm Coreea de Nord, Rusia, Iranul și alte puncte fierbinți, următorul președinte trebuie să citească această carte.” – dr. Parag Khanna, director general al FutureMap din Singapore și autorul Connectography și The Future is Asian

„O linie roșie în nisip sondează o dinamică care a devenit aproape omniprezentă în afacerile globale – linii roșii care nu trebuie trecute (dar care adesea sunt) traversate pentru a oferi un cadru convingător pentru înțelegerea războiului și a păcii în secolul al XXI-lea.” – Lincoln A. Mitchell, Arnold A. Saltzman Institute of War and Peace Studies, Universitatea Columbia

„Examinarea istoriei statelor care utilizează amenințarea represaliilor pentru a-și controla vecinii este esențială pentru construirea unei lumi mai incluzive și pașnice. Este o puternică mărturie” – Laetitia Garriott de Cayeux, CEO la Global Space Ventures și membru al Proiectului de Securitate Națională Truman

„O lucrare fantastică și revelatoare, vitală pentru înțelegerea liniilor roșii din trecut și prezent care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Oferă lecții care pot ajuta lumea să devină mai sigură și mai pașnică.” – dr. Sulaiman Al Hattlan, CEO al Hattlan Media, fost redactor-șef al „Forbes Arabia”, membru al Fundației Nieman

„David Andelman a reușit să realizeze cu măiestrie cel mai dificil exercițiu intelectual posibil: să înțeleagă unde se află punctul de echilibru dintre război și pace. Scrierea lui, fără îndoială, este un reper esențial pentru toți cei care analizează sau influențează afacerile internaționale.” – Patrick Wajsman, redactor-șef și editor al „Politique Internationale”.

Ignorată cu desăvârșire de istoriografia română de până în ultimul deceniu al secolului XX, tema deportării romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial caută a recupera decalajul și a scoate din uitare încă unul dintre mecanismele regimului antonescian care manifesta, printre altele, o vădită ostilitate față de toți acei supuși ne-români, cu sau fără cetățenie. Iar contribuțiile ultimelor aproape două decenii nu sunt de neglijat, cu atât mai mult cu cât ele au căutat să-și întărească analizele pornind mai ales de la acele surse documentare provenite de la principalele instituții ale statului totalitar implicate în mecanismul epurării: Președinția Consiliului de Miniștri, Inspectoratul General de Poliție, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliției Capitalei și, într-o oarecare măsură, Marele Stat Major al Armatei. Cum de la sine se înțelege, acestora li s-a adăugat treptat o suită de mărturii orale din partea puținilor supraviețuitori, ceea ce reprezintă o altă fațetă a acestui tragic eveniment. Ca și în cazul evreilor, una dintre problemele de prim rang pare a fi cea a cifrelor, și nu fără îndreptățire. Finalmente, totul devine o chestiune de „filozofie a numerelor”, care trece parcă în umbră alte aspecte, nu mai puțin importante.

În acest context, lucrarea de față se înfățișează ca o cercetare mult mai complexă, nu doar pentru că sistematizează informații deja existente pe tema deportărilor în Transnistria, ci doarece conturează în fond istoria unui grup etno-cultural suficient de vitregit în istoria românilor. Să nu uităm totuși că am fost cei din urmă de pe continentul european care i-au eliberat pe romi din robie, într-o vreme în care – în alte spații – aveau drepturi cetățenești încă de multă vreme.

Așadar, avem de-a face cu un studiu complex, care pune în discuție terminologii și concepte (genocid, holocaust etc.), reconstituie și contextualizează istoria interbelică a romilor, dar dezvoltă sintetic și teoriile rasiale din epocă, ce au justificat de fapt tragedia din Transnistria. Dar peste toate, Florinela Giurgea (Naciu-Rușcea) face propriile investigații arhivistice, aducând astfel o contribuție esențială la amplificarea cunoașterii.

Cum indică și titlul, miezul cercetării îl constituie deportarea în Transnistria a romilor, care a avut cu totul alte rațiuni decât în cazul evreilor. Evident, nu poate fi negată conotația rasială, de vreme ce utilizarea termenului de „țigan” este permanentă în discursul epocii.

Lucrarea scoate în evidență o pagină neagră din istoria României, pagină pe care, din nefericire, unii se prefac că nu o văd. Autoarea ia în discuție importanta temă a „negaționismului”, iar un capitol distinct este dedicat unui studiu comparativ cu situația romilor din Italia în aceeași perioadă și sub același tip de ideologie. Cu acribie și, uneori, chiar cu un cult pentru detaliu, stilul autoarei, bine controlat, cu îngrijite trimiteri la surse, indică un specialist pe deplin format. Apreciem că lucrarea de față constituie o reală contribuție științifică la tema deportării romilor în Transnistria în perioada 1942-1944.

Dr. Lucian Nastasă-Kovács, Academia Română. Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca

Istoria fascinantă a modului în care miturile i-au creat pe oameni.

„Oamenii au fost dintotdeauna creatori de mituri“ – astfel își începe Karen Armstrong scurta și provocatoarea istorie a miturilor în care explică, printre altele, ce sunt miturile, cum au evoluat și de ce avem încă nevoie de ele. Într-o călătorie imaginară care pornește de la mormintele oamenilor de Neanderthal și ajunge până în mijlocul problematicilor puse de romanul contemporan, autoarea face o istorie a omenirii din perspectiva miturilor care ne-au determinat parcursul și care continuă să o facă chiar și în epoca noastră dominată de cunoașterea științifică.

Istoria miturilor reprezintă însăși istoria umanității, a poveștilor și credințelor noastre, a curiozității și încercărilor de a înțelege lumea. Ele ne leagă atât de strămoșii noștri, cât și de contemporani. Miturile ne-au ajutat dintotdeauna să găsim sensul lumii, iar această sinteză oferă o perspectivă comparativă asupra poveștilor care ne-au făcut oameni și arată, totodată, de ce renunțarea la mituri nu se poate face fără a pune în pericol însăși umanitatea noastră.

Surprinzătoare, puternică și profundă, O scurtă istorie a mitului examinează cea mai veche formă a creației umane – crearea poveștilor – și ne arată de ce încă avem nevoie de această artă străveche.

Această carte povestește saga unei familii mitice, apărută acum peste două sute cincizeci de ani în ghetoul evreiesc din Frankfurt, o familie care se numără astăzi printre cele mai bogate din lume. S-au scris multe despre Rothschild, lucruri bune, mai puțin bune și foarte rele. Această carte încearcă să retraseze istoria diferitelor ramuri ale dinastiei urmărind șirul generațiilor și povestind aventurile, deseori surprinzătoare, ale fondatorilor și ale urmașilor lor. De ce casa din Neapole, cu toate că era foarte prosperă, s-a închis la începutul anilor 1860? Ce s-a petrecut între Himmler și șeful casei din Viena în 1938? Ce s-a întâmplat cu sucursala din Frankfurt, acolo unde familia și-a început fabuloasa ascensiune? Ce rol au jucat femeile Rothschild în această lungă istorie? Și, înainte de toate, care au fost resorturile fabulosului succes al dinastiei?

Izolarea geografica a Egiptului explica pe de o parte originalitatea asa de frapanta a civilizatiei sale si dainuirea ei vreme de milenii. Egiptenii au primit putine influente culturale de la alte popoare, chiar invecinate sau pe care le-au stapanit. Asa se explica in parte conservatorismul lor, ca si relativa absenta a unei evolutii in arta lor plastica, in teologie, in organizarea statala. Si asa se pot intelege, prin conservatorismul lor, conditionat de izolarea geografica, nenumaratele "reintoarceri la trecut", dintre care cea mai cunoscuta este cea saita, din timpul dinastiei saite (663-525 i.Hr.).

Textele sapientiale egiptene pe care le prezentam in acest volum sunt, credem, cele mai insemnate dintre scrierile care ni s-au pastrat. Ele nu constituie, desigur, intreaga "intelepciune egipteana", dat fiind ca prin aceasta apelatie, pe care o regasim in textele ebraice biblice sau talmudice, in textele grecesti vechi, dar si in textele crestine timpurii, trebuie inteles nu numai un corpus de doctrine morale, dar si o antropologie, o cosmologie, o teologie, apoi discipline mai curand din domeniul stiintelor exacte de azi.

Dupa scribii egipteni fericirea se poate dobandi numai individual, de fiecare om, prin transfigurarea sa etica (care e si magica in acelasi timp), prin politica neputandu-se obtine catusi de putin aceasta fericire. Gandirea egipteana este, asadar, la antipodul celei grecesti; idealul de perfectiune umana pe care il exalta unele texte nu este omul cetatii ci "inteleptul tacut". Egiptul si egiptenii aveau la vechii greci reputatia de a fi plini de intelepciune; iar Herodot afirma cu privire la egipteni ca sunt "cei mai intelepti dintre oameni" (II, 160), tot asa cum spune despre ei ca sunt "cei mai invatati" (II, 77).

 Constantin Daniel

O imagine clară despre moștenirea noastră greco-romană este fundamentală pentru înțelegerea reală a societății și culturii occidentale. Nigel Spivey evidențiază și explică tocmai această moștenire cu pasiune, rigoare și claritate.

Această carte abordează cinci teorii intens dezbătute implicându-i pe Hitler și pe naziști și le supune unei investigații criminalistice: aceea că evreii conspirau ca să submineze civilizația, după cum se subliniază în Protocoalele înțelepților Sionului, că armata germană a fost „înjunghiată în spate“ de socialiști și evrei în 1918, că naziștii au incendiat Reichstagul pentru a pune mâna pe putere, că fuga în Marea Britanie a lui Rudolf Hess, în 1941, a fost aprobată de Hitler și că acesta venea cu termeni pentru încheierea păcii ascunși de Churchill sau că Hitler a scăpat din buncăr în 1945 și a fugit în America de Sud. În paginile sale vom vedea unele trăsături surprinzătoare pe care aceste ipoteze și alte teorii ale conspirației le au în comun.

Aceasta este o carte de istorie, dar este o carte de istorie pentru epoca „postadevăr“ și „fapte alternative“ – o carte pentru vremurile noastre tulburi.

Mărturiile din acest volum sunt un element indispensabil în încercarea (poate fără sorți de izbândă) de a înțelege cu adevărat ce s-a întâmplat în penitenciarul Pitești între 1949 și 1951. Ne lipsește de prea multe ori exercițiul de a-l asculta pe cel de lângă noi, mai ales atunci când nu îi împărtășim opiniile. Dar dialogul este esențial pentru a ne reconcilia cu trecutul, atât cel individual, cât și al societății noastre, încă profund influențată de traumele comunismului. Cartea reunește 17 dialoguri tulburătoare despre destine personale și colective în fenomenul Pitești, văzut din perspectiva celui care își expune trauma. Întrucât niciunul dintre cei intervievați nu se mai găsește azi printre noi, ele sunt, totodată, ultimele cuvinte ale acestor nefericite personaje ale istoriei.

Mark Solonin este unul dintre intelectualii ruși care a absorbit critic experiența sovietică. Un împătimit al arhivelor, chiar dacă nu este istoric de profesie, Solonin reușește să spulbere în cartea sa o bună parte din miturile sovietice privitoare la al Doilea Război Mondial. Analizând minuțios planurile de mobilizare, tipurile de armament și jurnalele marilor unități sovietice, Solonin argumentează solid teza iminenței atacului Armatei Roșii asupra Germaniei naziste în vara anului 1941. Ceea ce părea o teorie extravagantă când Viktor Suvorov (Vladimir Rezun) și-a lansat celebra carte Spărgătorul de gheață a devenit prin eforturile lui Mark Solonin o premisă greu de contestat. Spre deosebire de istoriografia sovietică și de cea rusă oficială, Solonin nu justifică dezastrul Armatei Roșii în primele luni ale războiului prin superioritatea numerică sau în armament a germanilor – fapt total neadevărat, iar cartea de față demontează și acest mit –, prin talentul generalilor lui Hitler sau prin perplexitatea produsă de invazie. Pentru Solonin, catastrofa se explică prin absența dorinței de a lupta a soldaților Armatei Roșii și mai ales prin incapacitatea corpului de comandă sovietic de a face față cerințelor unui război modern de apărare. Încă de la înființarea sa, armata sovietică fusese educată, dotată și instruită pentru războaie ofensive, iar ordinele de luptă secrete, aflate în fișetele comandanților sovietici din vara anului 1941, prevedeau declanșarea unei ofensive, pe toată granița, împotriva armatei germane, fapt care-l așază pe Stalin, alături de Hitler, în infama galerie a agresorilor. De aceea, primirea „rece“ de care s-au bucurat întotdeauna cărțile lui Solonin în cercurile intelectuale rusești apropiate de Putere. COSMIN POPA

O MĂREAȚĂ TEORIE UNIFICATOARE PRIVIND PROSPERITATEA ȘI INEGALITATEA UMANE DE LA UNUL DINTRE CEI MAI REMARCABILI GÂNDITORI AI LUMII.

Într-o călătorie captivantă din zorii existenței umane în prezent, celebrul economist și gânditor Oded Galor oferă o soluție intrigantă la două dintre cele mai mari mistere ale umanității.

De ce suntem singura specie care a scăpat – abia recent – de capcana subzistenței, fapt ce ne permite să ne bucurăm de standarde de viață cu mult superioare altor specii? De ce progresul este atât de inegal pe planetă, creând diferențe mari între națiunile de astăzi? Cu un scop amplu și bogat în conexiuni fascinante, textul captivant al lui Galor explică modul în care tehnologia, dimensiunea populației și adaptarea au condus la o schimbare în povestea omului acum abia 200 de ani. Însă, prin urmărirea acestei călătorii în timp și prin îndepărtarea straturilor de influență – colonialism, instituții politice, structuri sociale, cultură –, Galor ajunge și la explicarea cauzei ultime a inegalității: acele populații ancestrale care s-au bucurat de caracteristici geografice fertile și de o mare diversitate au pornit pe drumul către prosperitate, în timp ce acelea cărora le-au lipsit aceste lucruri au pornit cu un handicap care continuă să le dezavantajeze.

„Totul era spectacol la Moscova, o lume în care gangsterii deveneau artiști, căutătorii de comori îl citau pe Pușkin, iar bikerii se credeau sfinți. Rusia a cunoscut atâtea lumi, înlocuindu-se una pe cealaltă într-o progresie accelerată – de la comunism la perestroika, apoi la terapia de șoc, apoi la penurie și, în cele din urmă, la oligarhie, la stat mafiot și la megabogăție –, încât eroii ei au rămas cu sentimentul că viața nu este
decât o mascaradă strălucitoare, unde fiecare rol și orice atitudine sau credință sunt efemere, nestatornice.”

„Kremlinul schimbă mesajele după voia și în folosul său, infiltrându-se peste tot: naționaliștii europeni de dreapta sunt seduși cu mesaje anti-UE; extrema stângă este cooptată cu povești despre lupta împotriva hegemoniei SUA; conservatorii religioși din SUA sunt convinși că Kremlinul luptă împotriva homosexualității. Rezultatul este un cor de voci care acționează diferit asupra spectatorilor din toate colțurile lumii, voci care spun lucruri diferite, dar răsună concomitent în susținerea Kremlinului, ecoul lor cumulat fiind difuzat după aceea la Russia Today.“ (Peter Pomerantsev)

„Nimic nu este adevărat și totul este posibil apare la sfârșitul unui an în care președintele rus a dominat prima pagină a publicațiilor din toată lumea. Anexarea Crimeei de către ruși și susținerea rebeliunii din estul Ucrainei au fost prezentate, în cel mai bun caz, drept rezultate ale ambițiilor sale imperiale, și în cel mai rău caz, drept expresii ale unei minți nebune. Refuzul lui Pomerantsev de a menționa numele lui Putin ar putea fi o aluzie la faptul că ne concentrăm prea mult pe persoana acestuia, că ar fi atât de mare, încât nici nu mai merită să fie luat în discuție. Iar dacă nu știm și nici nu am putea afla vreodată cine este el cu adevărat, de ce să ne mai frământăm mintea cu asta?“ (The New York Times)

„Putinismul e ca mercurul și tocmai de aceea e atât de înșelător pentru oponenții și criticii săi – cu ce luptă de fapt? –, iar Pomerantsev surprinde reușit această stare de lucruri.” (The Guardian)

Chimistul vizionar Sidney Gottlieb a fost maestrul magician al CIA și torționarul cu inimă blândă - „manipulatorul-șef" al
agenției. În calitate de conducător al proiectului de control al minții MK-ULTRA, a condus experimente brutale în închisorile secrete de pe trei continente. El a fabricat pastile, pulberi și poțiuni care ar putea ucide fără urmă sau manipula gândurile, unele dintre acestea destinate lui Fidel Castro sau altor lideri străini. El a plătit prostituate pentru a atrage clienții către bordelurile conduse de CIA, unde aceștia au fost drogați în secret cu substanțe care modifică percepția asupra realității. Experimentele sale au răspândit LSD în Statele Unite, transformându-l în protagonistul anilor 1960. Ani la rând a fost principalul furnizor de instrumente de spionaj utilizate de ofițerii CIA din întreaga lume.

După distrugerile fără precedent provocate de Marele Război, lumea tânjea după o pace de durată. Cu toate acestea, învingătorii au prețuit mai mult răzbunarea decât stabilitatea și au solicitat despăgubiri importante din partea Germaniei pentru a preveni reînarmarea acesteia. Rezultatele, după cum descrie eminentul istoric Norman Stone în acest volum, au fost dezastruoase. În Al Doilea Război Mondial, Stone ne oferă o relatare remarcabil de concisă a celui mai ucigător război din istoria omenirii, arătându-ne cum a prins viață conflictul din cenușa Primului Război Mondial.

Profesionist desăvârșit, Stone conduce cititorii prin toate etapele conflictului. Al Doilea Război Mondial reprezintă o contribuție extrem de valoroasă la înțelegerea secolului XX și a conflagrației sale definitorii.

Norman Stone are un talent real de a spune multe într-un spațiu concentrat, majoritatea secțiunilor acestei cărți fiind capodopere ale conciziei. Richard J, Evans, New Statesman

O istorie antrenantă... Novicii vor avea parte de o introducere plăcută, iar cititorii educați nu vor rata prologul și epilogul, dar și comentariile prin care autorul își exprimă cu curaj opinia... Cititorii de toate felurile vor descoperi că au numeroase lucruri la care să se gândească. Kirkus Reviews

„Nu erau oameni, poate diavoli sau zeițe. Calme. Agile precum artistele de circ. Adesea trăgeau simultan cu pistoale ținute în ambele mâini. Aprige în luptă, drepte până la capăt. Era periculos să te apropii de ele.”

Una dintre cele mai importante povești ale celui de-al Doilea Război Mondial, selectată deja de Steven Spielberg pentru a fi ecranizată, reprezintă o pagină spectaculoasă a istoriei, care scoate la iveală realizările extraordinare ale curajoaselor femei evreice din Polonia sub ocupație nazistă. 

Plină de forță și inspirație, cartea „Diavoli sau Zeițe” este o poveste adevărată și de neuitat, care descrie o lume aproape necunoscută până acum, plină de cutezanță șio de o vitejie ieșită din comun, și încălzită, în același timp, de o sensibilă și indestructibilă prietenie feminină.

Un amplu studiu despre cum au modelat emoțiile cursul istoriei omenești și despre felul în care experiența și înțelegerea emoțiilor au evoluat odată cu noi.
Nouă, oamenilor, ne place să ne considerăm niște ființe raționale care s-au bazat pe judecată și intelect pentru a supraviețui ca specie. Dar numeroase momente importante din istoria noastră au foarte puțin de-a face cu adevărul brut, obiectiv și mult mai mult cu trăirile interioare. O seamă de evenimente majore – de la originile filosofiei, nașterea marilor religii ale lumii, căderea Romei, Revoluția științifică, și până la unele dintre cele mai sângeroase războaie pe care omenirea le-a trăit vreodată – nu pot fi înțelese pe deplin fără a cunoaște emoțiile implicate în desfășurarea lor.
Inspirându-se din psihologie, neuroștiințe, filosofie, artă și istoria religiilor, Richard Firth-Godbehere invită cititorii într-o călătorie fascinantă, în care vor descoperi rolul central pe care l-au jucat emoțiile în societățile omenești peste tot în lume și de-a lungul istoriei – din Grecia Antică în Gambia, Japonia, Imperiul Otoman, Statele Unite ale Americii și mult mai departe.
O istorie a emoțiilor umane ilustrează magistral influența profundă pe care au avut-o emoțiile atât asupra noastră, cât și a lumii în care trăim.

Extraordinara lume a eroilor, războinicilor, exploratorilor și barzilor vikingi

Grație documentării riguroase și talentului de povestitor al autorului, Lupii mărilor conturează un tablou cuprinzător al epocii vikinge, adresându-se tuturor iubitorilor istoriei și ai civilizațiilor nordice.

Rusia este o țară cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil. — Proverb sovietic

„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI

„O sinteză accesibilă și edificatoare despre devenirea modernă a Rusiei.“ — Publishers Weekly

„O lucrare extraordinară..., foarte pătrunzătoare și care îi deschide cititorului curiozitatea.“  — Diplomatic Courier

Ideea că oamenii trebuie promovați în funcție de talentul nativ, și nu de originea lor socială este ținta unor critici din întregul spectru politic, deși era predominantă în lume spre sfârșitul secolului XX. Stânga critică meritocrația pentru că ar susține statu-quoul, conservatorii, dimpotrivă, deoarece ar fi o amenințare la adresa ordinii sociale, iar comunitariștii o contestă pentru că ne ține pe toți într-o stare de anxietate continuă. Adrian Wooldridge reface istoria meritocrației în culturile occidentale și în afara lor, luând ca repere diverși politicieni și funcționari care au introdus principiul revoluționar al competiției deschise, psihologi care au elaborat metode de măsurare a inteligenței și specialiști în educație care au conceput posibilități de promovare socială. Aristocrația talentului este o analiză a dezbaterilor care încearcă să stabilească dacă meritocrația mai poate fi o forță aducătoare de bine.

Volum apărut cu sprijinul Clubului Monarhiştilor Clujeni şi al Fundaţiei Culturale Memoria.

„Dorința mea, după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul «Șușman». N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să să știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpu’ hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie... Cât de tristă era viața aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da’ așa... Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu, da’ mi-o făcut plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am trecut noi. Am făcut un efort, da’ cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris.” (Lucreția Jurj)

„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut, pe de o parte, dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice, iar pe de altă parte, din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzise atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om simplu, care nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește «istoria ei», care în mod indirect a fost și istoria noastră, nespusă, dar împărtășită.” (Doru Radosav)

„Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).” (Ruxandra Cesereanu)

From award-winning historian Serhii Plokhy, The Gates of Europe is the definitive history of Ukraine that helps us understand the country's past and the current crisis

At the western edge of the Eurasian steppe, caught between Central Europe, Russia, and the Middle East, Ukraine has long been the meeting place of empires - Roman to Ottoman, Habsburg to Russian - that left their imprint on the landscape, the language and the people. The frontier between Islam and Christianity created a class of ferocious warriors known as the Cossacks, while the encounter between the Catholic and Orthodox churches led to a religious tradition that bridges Western and Eastern Christianity. Ukraine has been a home to millions of Jews, serving as the birthplace of Hassidism - and as one of the killing fields of the Holocaust.

In The Gates of Europe, award-winning historian Serhii Plokhy examines the history of Ukraine's search for its identity, bringing together some of the major figures in Ukrainian history: Prince Yaroslav the Wise of Kyiv, whose daughter Anna became queen of France; the Cossack ruler Ivan Mazepa, who was immortalized in the poems of Byron and Pushkin; Nikita Khrushchev and his protégé-turned-nemesis Leonid Brezhnev; and the heroes of the Maidan protests of 2013 and 2014, who embody the current struggle over Ukraine's future.

As Plokhy explains, the recent conflict with Russia is a tragic case of history repeating itself, as Ukraine once again finds itself in the centre of a battle of global proportions. Fascinating and multilayered, The Gates of Europe is the essential guide to understanding not just Ukraine's past but also its future.