Istorie & Politologie

Un număr dens ce cuprinde atât texte dedicate Anului Iuliu Hossu și celor 100 de ani de la nașterea lui Hans Bergel, cât și articole care alternează în rubricile noastre deja consacrate: Arheologia victimelor de război, Tineri în temnițele comuniste sau Memoria în prezent. Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Alexandru Țipoia (1914-1993).

Take Ionescu avea o memorie excepţională, precum şi capacitatea să „citească” omul din faţa sa, să vorbească sau să tacă într-o discuţie. Portretele sale sunt vii, colorate, aproape ca un film care rulează în faţa cititorului. Bine regizat, fiecare cadru evidenţiază interesul Germaniei şi Austro-Ungariei de a declanşa un război prin care să domine, în principal, Balcanii. Inteligenţa conservatorului-democrat face ca interlocutorii să spună şi ceea ce nu ar fi trebuit să le iasă din gură, alteori le oferă el însuşi răspunsuri care să tempereze elanul belicos sau să menţină încrederea în cauza României. În concluzie, un politician patriot, plin de calităţi, vizionar şi luptător acerb pentru România întregită. - Alin SPÂNU

Este firesc ca românii să învețe, mai întâi, istoria lor, pentru a prețui celelalte popoare și valorile acestora. Numai iubindu-ți patria, poți iubi și patriile altora, respectând omul de pretutindeni și umanitatea în general. După 1989, mulți au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în înțelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia (ura față de străini) și i-au învățat pe tineri că este rușinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși. – IOAN-AUREL POP

Cartea lui Bogdan‑George Rădulescu este produsul unui remarcabil efort de sistematizare a unui material documentar și bibliografic impresionant. Ea nu se mulțumește să reafirme axiomatic faptul că „ideile au consecințe“, ci caută să demonstreze (într‑o cheie jungiană) că miturile fondatoare, subconștientul colectiv, mecanismele de propagandă și hipnoza ideologiilor statale rigide, incapabile să se adapteze flexibil la dinamica evenimentelor internaționale, reprezintă un soi de „profeție auto‑împlinită“, în numele căreia deciziile iraționale, abuzurile și crimele la scară masivă, ca și confuzia dintre elita politică și lumea interlopă își acordă imaginare alibiuri morale.

Viciul e luat drept virtute patriotică. Minciuna oficială e travestită în adevăr obligatoriu. Ipocrizia formalistă
ascunde tentația sinucigașă a saltului în abis. Panica și nesiguranța de sine sunt proiectate agresiv, sub forma unor revendicări de justiție istorică. Neuro‑agresiunea puterii asupra spiritului critic apare ca metodă de conservare a coeziunii sociale.

Revizionismul militarizat este prezentat drept elan filantropic și purificare sacrificială, tot așa cum distopia anarhistă e promovată ca nucleu al unei noi ordini mondiale. (…) Jocul cu măști ideologice practicat de Rusia ultimelor două secole – dar înrădăcinat în erori de (auto)percepție cu mult mai vechi – se apropie de un deznodământ de care nimeni nu se poate bucura, căci atât eventuala disoluție a regimului putinist, cât și reciclarea lui într‑o Rusie belicoasă și ostilă lumii libere garantează doar perpetuarea unor fracturi geopolitice unanim riscante și costisitoare.

Excelentul volum al lui Bogdan‑George Rădulescu oferă publicului educat din România genealogia mentală a acestei Russkiy Mir, prea mare pentru ea însăși și prea lipsită de înțelepciune pentru a mai reuși să exporte undeva civilizația pe care pretinde că o întruchipează. (Teodor Baconschi)

Bogdan-George Rădulescu este cercetător științific la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI). Are un doctorat în științele comunicării (Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca) și un master în studii de securitate la Coventry University, Marea Britanie. Cărți publicate: Declinul obiectivității. Mass-media în epoca fake news și post-adevăr (Editura Presa Universitară Clujeană, 2021). Studii academice: The Electronic Jihad – How Social Media are Used for Disseminating Terrorist Propaganda (Me.Dok), Cognitive Hegemony: The True Objective of Russia’s New Active Measures (Intelligence Info), From Geopolitical Darwinism to Nuclear Mysticism – A Critical Analysis of the Karaganov Doctrine (Revista de Științe Politice și Relații Internaționale). Este membru în International Studies Association (University of Connecticut) și The Association for the Study of Ethnicity and Nationalism (Londra).

Privit în ansamblu, Actul final de la Helsinki nu a fost un simplu tratat internațional, ci un proces de lungă durată prin care Europa și‑a redescoperit dimensiunea morală.

În mod paradoxal, conferința concepută pentru stabilitate a devenit punctul de plecare al schimbării. Prin afirmarea principiului responsabilității statului față de cetățean, Helsinki a introdus o nouă formă de legitimitate, bazată nu pe frică, ci pe respect.

Pentru România, această moștenire a fost ambivalentă. Pe de o parte, regimul Ceaușescu a reușit să transforme semnătura de la Helsinki într‑un instrument de propagandă, prezentându‑se ca garant al păcii și independenței naționale.

Pe de altă parte, tocmai această semnătură a oferit disidenților argumentul moral pentru a cere aplicarea propriilor angajamente. Într‑o lume dominată de tăcere, Helsinki a fost invocat nu ca armă, ci ca oglindă – un text care obliga regimul să se confrunte cu propria sa imagine.
Moștenirea Actului final s‑a dovedit durabilă. Valorile afirmate atunci – libertatea, demnitatea, responsabilitatea – au devenit repere ale reconstrucției democratice după 1989.

Într‑un sens mai larg, Helsinki a contribuit la redefinirea Europei ca spațiu al responsabilității morale, în care securitatea și libertatea nu pot fi concepute separat. Pentru România, el a fost nu atât o cauză directă a schimbării, cât un catalizator tăcut al conștiinței care a făcut schimbarea posibilă.
În istoria secolului XX, puține documente diplomatice au avut o posteritate atât de neașteptată. Actul final de la Helsinki a demonstrat că ideile, odată afirmate și asumate public, pot avea consecințe care depășesc granițele instituțiilor.

El a transformat politica într‑un act de memorie morală și a făcut din drepturile omului nu doar un limbaj al protestului, ci o fundație a Europei contemporane. În felul acesta, Helsinki nu aparține doar trecutului diplomatic al Războiului Rece, ci și istoriei vii a libertății europene.
Astăzi, privit retrospectiv, Actul final de la Helsinki apare ca o lecție despre felul în care un text diplomatic poate deveni o armă morală. El a demonstrat că marile transformări istorice nu se produc doar prin forță, ci și prin idei care capătă viață în conștiințele individuale.

În România, Helsinki a fost, mai întâi, un ecou – un text semnat de putere și înțeles de cei fără putere. Dar, în timp, acel ecou a devenit o voce colectivă, iar după 1989, o memorie fondatoare. - Florin Abraham

„Departe de a epuiza multitudinea de subiecte ce pot fi circumscrise tematicii ample pe care volumul de față o propune, articolele ce compun acest număr aniversar al Anuarului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc oferă o perspectivă unitară și relevantă asupra transformărilor pe care orașul avea să le experimenteze în contextul proiectelor modernizatoare promovate de regimul comunist. Așa cum fiecare dintre articolele din acest volum o relevă, dirijismul politic a căutat să ocupe în permanență un rol central și determinant în cadrul proceselor de transformare urbană. La fel de adevărat este și că această tendință a fost mereu atenuată de diverși factori, într‑un proces ce dădea naștere la tensiuni și necesita inevitabil un dialog, ce sfârșea într‑o negociere. Dezvoltarea urbană a devenit astfel un proces sinuos, inconsecvent din punct de vedere politic și ideologic și inegal din perspectivă geografică.” (Ștefan Bosomitu, Cristian Dumitrescu)

Pentru mine, Castelul Peleș a fost mereu un loc din povești. Încă de la vârsta de cinci ani am auzit de la Regele Mihai povestiri despre acest castel ridicat în inima Carpaților. Mi-era greu să-mi imaginez cum ar putea arăta cu adevărat. Poveștile lui păreau uneori desprinse din basme, pentru că un loc cu atâta frumusețe, rafinament și căldură părea imposibil să existe în realitate. (...) Pe lângă valoarea artistică și arhitecturală, Castelul Peleș are și o semnificație culturală deosebită: inaugurarea sa a marcat intrare României într-o nouă epocă de deschidere spre Europa, iar domeniul a devenit locul unde s-au desfășurat evenimente politice și culturale majore. - Nicolae al României

Dintre toate castelele și palatele regale, Castelul Peleș rămâne nu doar cel mai frumos edificiu, dar și prima reședință pe care regele Carol I a construit‑o în România. Castelul este în întregime creația primului rege al României, care a decis să‑și construiască o reședință demnă de rangul unui principe german din familia de Hohenzollern. Așezat la poalele masivului Piatra‑Arsă, lângă apa Peleșului, într‑un loc sălbatic, dar pitoresc, castelul va fi reședința favorită a regelui Carol I, care va supraveghea atent toate lucrările de construcție până în 1914. - Narcis Dorin Ion

În 1912, acest album s-a aflat printre darurile de nuntă ale Regelui Carol I pentru o mireasă din familia Rațiu. Păstrat cu grijă și cu respect, albumul a fost dăruit din nou, peste mai bine de un secol, lui Nicolae și Alinei-Maria ai României, la căsătoria lor, în 30 septembrie 2018. Tinerii miri și-au dorit să împărtășească darul, în lumina dorinței Regelui Carol I și a urmașilor săi de a face Castelul Peleș accesibil tuturor românilor. - Silvia Colfescu

Nu prea mai este la îndemână să vorbești despre comunism astăzi. Este un subiect greu, dureros, cu atât mai dureros cu cât nenorocirile pe care le-a provocat continuă să se manifeste și astăzi, fără să dea semne că s-ar sfârși curând. (...)

Fotografiile și poveștile din această carte sunt confesiunea mea în imagini despre realitatea comunistă, contrazicând statisticile „glorioase” fabricate de guvernanții acelor vremuri.

Fotografiile au statutul eternității, rămân dovada veșnică a acelei apocalipse trăite împreună cu nația mea condamnată la suferință. (...)

De cele mai multe ori, călăii au ajuns la rândul lor victimele sistemului. Neîncrederea duce la aberații în relațiile dintre oameni și în relațiile dintre societate și individ. Mulți elogiatori ai regimului au ajuns să fugă în exil și mulți guvernatori, lideri sau torționari au ajuns ei înșiși în închisori. (...)

Cartea se vrea o mărturie a decăderii rasei umane, a abrutizării ei. Sistemul comunist, propovăduind imoralitate, a avut darul de a distruge relațiile dintre oameni oriunde s-a înfiripat.

În mijlocul unui popor creștin, comunismul a împrăștiat ura împotriva aproapelui, mergând până în sânul familiei. - Autorul

O carte fantastică, de citit pe nerăsuflate, dedicată gangsterilor din Bucureștiul anului 1945, scrisă de istoricul Alexandru Armă.

„Fără a epuiza subiectul, această carte vă oferă o altă imagine despre ceea ce s-a întâmplat în București în 1945. Dacă nu ratați această călătorie în timp, o să înțelegeți cum a fost. Iar presa ne introduce, cel mai bine, în atmosfera sumbră a acelui an. (...) Dedic această carte bunicului meu, Florea Ghiurcă, veteran de război, care a fost omorât de un consătean din comuna Jilava, la 14 septembrie 1956. Nu a făcut decât să aplaneze un conflict pornit între criminal și primarul comunei, dar a fost înjunghiat de cel pe care încercase să-l oprească în a comite un gest necugetat. S-a stins din viață, în drum spre spital. Avea numai 38 de ani.” - Autorul

"Așa cum precizează autorul, «delicvența a devenit, dintr-un fenomen periferic, unul aproape de masă». În mod firesc, Bucureștiul a atras cei mai mulți infractori, încurajați și de faptul că Poliția, prin măsurile Comisiei aliate (sovietice) de control, avea tot mai puține mijloace de a lupta cu infracționalitatea. (...) Parcurgând lucrarea, am fost surprins nu doar de nivelul de violență de care erau capabili infractorii anului 1945, dar și de imaginația debordantă de care dădeau dovadă, multe dintre metodele de operare fiind complet ieșite din comun. (...) Bande și polițiști, infractori și comisari, oameni de la marginea societății și victime inocente, cartea lui Alexandru Armă este o frescă a Bucureștiului din anul 1945. (...) Interesant și fascinant, în egală măsură." - Dr. Manuel Stănescu, Istoric

"O carte care trebuie citită de polițiștii de azi, dar și de cei de mâine! Cartea este o adevărată radiografie… a infracționalității din Bucureștiul postbelic, mai exact a anului 1945. Și dacă tot am folosit termenul «radiografie», toată lumea știe că, după ce tehnicianul îți face radiografia, vine specialistul cu… «interpretarea». În cazul acestei cărți, excelent documentată, presa vremii face în mare parte radiografia, iar autorul/specialistul interpretează ceea ce s-a consemnat. Rezultă o diagnosticare extrem de obiectivă, atât din punct de vedere criminologic, cât și sociologic. (...) 1945, an în care polițiștii acelei etape sociale au fost nevoiți și ei să se adapteze condițiilor vremii. Existau epurări din Poliție pe criterii politice, existau inconveniente tehnice (lipsa mijloacelor de comunicare rapidă), existau scurgeri de informații, nu se puteau face decât foarte greu corelări între faptele din țară și cele din Capitală și multe altele. Și cu toate astea ei prindeau infractorii!. Și încă ceva: de multe ori, polițiștii aveau impresia că sunt actori într-un film absurd, tragic-comic. Ceva care semăna cu zicala «cinci încarcă, trei descarcă». Ei îi prindeau pe infractori (hoți, escroci, tâlhari sau chiar criminali), aceștia erau băgați în arest, dar reușeau extrem de repede să evadeze sau primeau pedepse ridicol de mici." - Col. (r.) Dan Antonescu, criminolog, fost șef al Serviciului Omoruri din cadrul Poliției Capitalei

Prin această lucrare de referință, istoricul român Elinor Danusia POPESCU umple o lacună istoriografică. Studiile tradiționale au privilegiat analiza diplomaților dintr-o perspectivă clausewitziană, ignorând adesea serviciile consulare – în esență comerciale. Și totuși, instituția consulară rămâne cea mai veche formă de reprezentare a unei țări în străinătate.

Doamna POPESCU ne oferă o istorie documentată a României interbelice, concentrându-se pe relațiile consulare cu marile puteri occidentale: Franța, Regatul Unit, Italia și Germania – două țări victorioase, una care evocă o victorie mutilată și una învinsă; foști aliați sau, dimpotrivă, foști dușmani ale căror grații au trebuit recâștigate.

În acest studiu parțial prosopografic, mica poveste se intersectează cu marea poveste: urmărim parcursurile consulilor, moștenitori ai unor dinastii sau „simpli” indivizi (dar aleși din înalta societate a țărilor gazdă) care își asumă acest rol nobil pentru prima dată.

Pe măsură ce pericolele de la sfârșitul anilor 1930 se înmulțeau, iar fascismul, antisemitismul și nazismul prindeau o înrădăcinare durabilă în Europa, majoritatea acestor consuli au fost aruncați, iar unii zdrobiți, în tulburările care erau cu mult peste controlul lor.

Rigoarea cercetărilor arhivistice, claritatea analizei și entuziasmul autoarei pentru a spune povestea sunt incontestabile. Este un volum esențial pentru cercetători, studenți și toți cei interesați de diplomație și istorie internațională – o contribuție solidă la înțelegerea interbelicului românesc. - Christophe GOBERT Inspector de Academie – inspector pedagogic regional de istorie-geografie, Franța

O lucrare solidă şi remarcabilă ce devine parte din canonul de specialitate ȋn materie. - Ioan Stanomir

Într-o lume dominată de conflicte, alianțe nesigure și transformări tehnologice rapide, „Noua (super)dezordine mondială” explorează complexitatea și imprevizibilitatea actualei epoci geopolitice.

Cercetătorul și lectorul universitar Șerban Filip Cioculescu analizează în detaliu evoluțiile din Eurasia, ascensiunea Chinei, politicile unilaterale ale SUA, neo-imperialismul rusesc, pe scurt, rivalitățile dintre superputeri și impactul acestora asupra securității globale.

Cartea evidențiază tendințele, scenariile de viitor și posibilitatea reapariției conflictelor militare de amploare, punând în lumină implicațiile acțiunilor statelor și ale actorilor non-statali.

O analiză esențială pentru oricine dorește să înțeleagă și să anticipeze dinamica unei lumi în continuă schimbare.

Călătorie prin Bucureștiul de ieri este mai mult decât un album de fotografii.

Este o frescă vizuală și memorială a unei epoci în care orașul a fost reconfigurat deopotrivă de ideologie și de urbanismul impus. Imaginile reunite aici sunt cărți poștale ilustrate, un mijloc de comunicare banal la prima vedere, dar transformat de regimul comunist într-un instrument de propagandă redutabil.

Clădirile nou construite, marile bulevarde, infrastructura nouă erau prezentate în culori vii, compoziții echilibrate și unghiuri studiate pentru a da impresia unui oraș al viitorului, al progresului, al omului nou.

Dar în spatele acestor imagini se ascund, așa cum dezvăluie mărturiile care le însoțesc, drame individuale, spaime colective, exproprieri, demolări și dezrădăcinări.

Amintirile incluse în volum – interviuri cu locuitori ai cartierelor dispărute, arhitecți, martori ai transformării capitalei – dau profunzime unei colecții care, altminteri, risca să rămână o simplă arhivă vizuală.

Aflăm cum au trăit oamenii în Uranus, cum arăta Crângașiul înainte de distrugerea lui, ce a însemnat cutremurul din 1977 pentru oraș și cum a fost edificat noul Centru Civic, pe ruinele unor comunități întregi.

Aceste ilustrate sunt paradoxale: propagandistice în esența lor, ele devin azi mărturii, pentru că arată, indirect, ce s-a pierdut.

Ele confirmă o realitate dublă – voința regimului de a construi o capitală „modernă”, monumentală, modelată de ambiții totalitare, dar, mai ales, dispariția unui țesut urban viu, organic, care păstra istoria orașului vechi. - Cătălin D. Constantin

"Și, totuși…reiterez faptul că în Declarația Guvernului României de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova din 27 august 1991 se preciza că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român” astfel încât, în pofida accelerării parcursului de integrare europeană al Republicii Moldova, rămâne speranța că, totuși, într-o zi, Parlamentul celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova, va vota unirea cu România. Rămâne pentru eternitate, o întrebare fără răspuns, născută din declarația din 20 august 2011 a fostului președinte al României, Ion Iliescu, respectiv ce s-ar fi întâmplat dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, pe 27 August 1991, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența, dar și dorința de unire cu România?! Ar fi respins România un asemenea gest?! Categoric, nu!" - Constantin Corneanu

„Dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, atunci, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența dar și dorința de unire cu România, România n-ar fi respins un asemenea gest.” - Ion ILIESCU, Președintele României (1990 – 1996, 2001 – 2004), Declarație la Radio Vocea Basarabiei (20 august 2011)

„Cred că este foarte important pentru noi să decidem dacă respectăm Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova sau dacă ne menținem unele idei privind Moldova, Basarabia, drept o provincie românească ce trebuie preluată printr-o uniune imediată. După părerea mea, este extrem de important să discutăm foarte deschis aceste lucruri, pentru a înțelege că o astfel de cale, în momentul de față, este utopică și contraproductivă. Ea nu ține seama de voința exprimată în Republica Moldova și, deși are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracție emoțională firească, ea nu ar face decât să ducă la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova și România din punct de vedere cultural și din punct de vedere economic, ceea ce ar însemna o imposibilitate a dezvoltării identității naționale și culturale pe această parte a Prutului.” - Adrian NĂSTASE, Ministrul Afacerilor Externe al României (1990 – 1992), Declarație la Chișinău (24 martie 1991)

Cunoașterea comună este necesară pentru coordonare, pentru a face alegeri arbitrare, însă complementare, precum a conduce pe partea dreaptă, pentru folosirea bancnotelor de hârtie și susținerea unui lider politic sau pentru aderarea la o mișcare politică.

De asemenea, este necesară pentru coordonarea socială: totul, de la a te prezenta la o întâlnire în locul și la timpul convenite, până la a vorbi aceeași limbă sau a forma relații durabile de prietenie, iubire sau autoritate.

Oamenii posedă un al șaselea simț pentru cunoașterea comună, pe care o creăm folosind semnale precum râsul, lacrimile, îmbujorarea, contactul vizual și vorbirea grosolană.

Însă oamenii fac și mari eforturi să evite cunoașterea comună – să se asigure că, și dacă toți știu ceva, nu pot să știe că toți ceilalți știu că ei știu.

Și astfel dobândim ritualuri precum ipocrizia benignă, mituiri și amenințări voalate, aluzii sexuale și prefăcătoria de a nu vedea elefantul din încăpere.

Pinker ne arată cum poate logica ascunsă a cunoașterii comune să explice multe dintre enigmele vieții: bule și crahuri financiare, revoluții iscate din senin, pozele și prefăcătoriile diplomației, erupția în social media a gloatelor denigratoare și apariția în mediile academice a mișcării cancel culture, stânjeneala primei întâlniri amoroase.

Artiștii și umoriștii au exploatat cu sârg intrigile cunoașterii comune, iar Pinker folosește din abundență romanele, glumele, desenele animate, filmele și dialogurile din serialele de comedie create de aceștia ca să scoată la lumină tragediile și comediile din viața socială.

Total captivantă în explicarea paradoxurilor comportamentului omenesc, Când toată lumea știe că toată lumea știe ne ajută să înțelegem modalitățile în care fiecare dintre noi încercăm să pătrundem în mințile celorlalți, precum și armoniile, ipocriziile și indignările ce rezultă de aici.

O lucrare pătrunzătoare, care explică modul în care gândim despre gândurile celorlalți despre gândurile celorlalți, la infinit.

Pare imposibil, dar Steven Pinker arată că facem asta tot timpul. Această conștientizare, pe care o percepem ca pe ceva public sau „în afara noastră”, se numește cunoaștere comună și are un impact spectaculos asupra vieții noastre sociale, politice și economice.

Steven Pinker este Johnstone Professor of Psychology la Harvard University. Cercetările sale privind limbajul și cogniția au fost premiate de National Academy of Sciences, Royal Institution of Great Britain, American Psychological Association și Cognitive Neuroscience Society.

A primit și o serie de distincții academice, opt doctorate onorifice și numeroase premii pentru cele unsprezece cărți scrise, printre care Îngerii mai buni ai naturii noastre și Raționalitatea. I s-a decernat titlul de Humanist of the Year și a fost inclus pe listele „The World's Top 100 Public Intellectuals” a revistei Foreign Policy și „The 100 Most Influential People in the World Today” a revistei Time.

În prezent prezidează colectivul de cercetători care elaborează The American Heritage Dictionary și scrie frecvent pentru The New York Times, Time și The New Republic.

În anul 1813, țarul Alexandru I-a invitat coloniști germani să se stabilească la Marea Neagră. Pe parcursul a cinci-șase generații, originari preponderent din Prusia și Germania de Sud-Vest, imigranții au creat o comunitate prosperă. Fiind o minoritate mică într-o diversitate etnică și religioasă pestriță, ei au trăit în bună vecinătate cu moldovenii, rușii, ucrainenii, bulgarii, evreii și cu alte grupuri. În 1918 Basarabia a revenit României. Repatrierea germanilor din toamna anului 1940 a marcat sfârșitul istoriei lor de 125 de ani de colonizare. Cartea descrie originea și forma de colonizare a Basarabiei cu germani, cultura lor rurală marcată de autonomia locală și etica protestantă, dar și conviețuirea cu alte naționalități. Autoarea încheie cu observații din Basarabia de astăzi, divizată, din anul 1991, între Republica Moldova și Ucraina. „M-a emoționat să văd parcursul vieții germanilor din Basarabia […] prezentat într-un mod atât de clar, empatic și, în același timp, atât de plăcut de obiectiv.” (Horst Köhler, fost președinte al Germaniei)

Cu o prefaţã de Vladimir Tismãneanu

Pornind cu precădere de la documentele de arhivă emise de autori­tă­ţile ideologice care au supervizat instituţiile culturale şi de artă şi unităţile de învăţământ, autorul surprinde dinamica vieţii intelectuale şi artistice în primul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu, mai ales în relaţie cu strategiile puterii în domeniul cultural-ideologic. Rând pe rând, sunt analizate controversele în jurul înfiinţării Muzeului Naţional de Istorie, instrumentalizarea mişcării artistice de amatori care a prece­dat fenomenul „Cântarea României“, lumea teatrului şi a literaturii, precum şi sistemul educaţional.

„Cartea lui Cristian Vasile este ultima dintr-o serie de volume care îşi propun să investigheze relaţia dintre puterea totalitară, propa­gandă şi cultură. Sobră, precisă, erudită, contribuţia de faţă reconstituie pri­mul interval al epocii Nicolae Ceauşescu. Sunt încadrate, în paginile sale, biografii, instituţii, traiectorii intelectuale. Situată la confluenţa istoriei şi a ştiinţei politice, analiza lui Cristian Vasile devine un reper canonic al studiilor dedicate comunismului românesc.“ — IOAN STANOMIR

„Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remar­ca­bile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. Cristian Vasile a furnizat deja istoriografiei române un triptic esenţial pentru cunoaşterea mecanismelor cenzorial-ideologice de con­trol şi modelare ale domeniului literar şi artistic. Graţie autorului, ştim cum a funcţionat aparatul cultural ideologic comunist în România, care au fost resorturile sale psihologice şi sociologice, cum a fost orga­nizat câmpul simbolic al dominaţiei totalitare, atât în versiunea ei originară, de o duritate colosală, cât şi în cele ulterioare, cu ale lor iluzii, abdicări, compromisuri şi speranţe eşuate.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Acest important volum din seria «Oxford History of Modern Europe» este o lectură obligatorie pentru specialiştii şi studenţii preocupaţi de istoria României şi a Europei de Est, dar şi pentru publicul larg. Nici o altă lucrare nu acoperă domeniul cu o asemenea competenţă, limpezime şi cuprindere intelectuală. Orice specialist în istoria modernă a României va trebui să pornească de acum încolo de la viziunea lui Hitchins.“ (The Historian)

Lipsa cărţilor de istorie adevărată a României, mai exact a cărţilor în care adevărul istoric să nu fi fost ocolit sau distorsionat pentru a se conforma ideologiei comuniste, a făcut ca substanţialul volum al lui Keith Hitchins despre afirmarea naţiunii române moderne să fie foarte bine primit de publicul românesc încă din 1997, cînd a apărut prima ediţie în limba română. De atunci, România. 1866–1947 a devenit o lucrare clasică. Studiul lui Keith Hitchins le oferă românilor o perspectivă exterioară în sensul bun al cuvîntului – adică nepărtinitoare, realistă şi integrativă – asupra istoriei lor naţionale. În ochii specialistului american, constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa. Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sunt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.

Această nouă ediție, care conţine o introducere din 2019 a autorului, aniversează 30 de ani de la Revoluția – sau „revolta populară confiscată de comuniști“, cum o caracterizează generalul Pacepa – din decembrie 1989.

„O carte fidelă adevărului, un adevăr crud, orwellian.“ – WAYNE A. BARNES, agent special FBI

În 1978, în plină glorie, cumulând câteva funcții esențiale – consilier personal al lui Nicolae Ceaușescu, director adjunct al Departamentului de Informații Externe și secretar de stat în Ministe¬rul de Interne –, generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa a făcut un gest paradoxal, părăsind România. Apoi, publicând în SUA volumul memorialistic Orizonturi roșii, Pacepa a demascat natura criminală a partidului comunist și a Securității, aducând prejudicii ireparabile regimului de la București. Cartea sa a dat în vileag un sistem al crimei organizate la nivel de stat care funcționa în virtutea unei autentice tradiții leniniste. Dar de data asta nu era vorba de ideologia omniprezentă în materialele de propagandă, ci de faptul că Ceaușescu, la fel ca Lenin odinioară, își finanța proiectul politic personal din acțiuni profund ilegale: trafic de persoane și de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, acțiuni de influență, mită și corupție. Dacă în Rusia presovietică gangsterul însăr¬cinat să facă bani pentru partid era Stalin, în România lui Ceaușescu, cei ieșiți pur și simplu la furat bani și secrete de prin toată lumea erau miile de ofițeri acoperiți ai DIE. O asemenea depoziție a perturbat afacerile colosale ale acestei veritabile mafii. De aceea, Securitatea și moștenitorii săi nu i-au iertat niciodată generalului Pacepa așa-zisa lui trădare.

Generalul Pacepa este considerat de comunitatea de informaţii a SUA singurul reprezentant al Occidentului care a demolat o întreagă reţea de spionaj inamică şi a jucat un rol remarcabil în preîntâmpinarea celui de-al Treilea Război Mondial. S-a spus despre el că este „omul cu cea mai mare influenţă din secolul XX, dacă nu şi din secolul XXI“.

„Pacepa nu numai că ne-a ajutat să înţelegem istoria şi multe dintre operaţiunile de dezinformare – îndeosebi din partea Rusiei şi a ţărilor din Orientul Mijlociu – la care încă asistăm, dar ne-a oferit avantajul de a învăţa cum să le înfrângem. Pe scurt, a deschis o lume a cărei existenţă nu era cunoscută multora dintre noi, în timp ce aceia care o cunoşteau o subestimau considerabil.“ – R. JAMES WOOLSEY, Jr., fost director al CIA

Cele șase veacuri de istorie înfățișate în această carte sunt, poate, epoca cea mai pasionantă și una dintre cele mai puțin cunoscute din trecutul strămoșilor noștri. Radu Oltean ne spune povestea lor așa cum nu a mai făcut-o nimeni, în cuvinte limpezi și cu sute de ilustrații detaliate și explicate pe larg: scene de luptă, de viață cotidiană sau de ritual, arme, podoabe, veșminte sau cetăți desenate și pictate cu măiestrie artistică și cu atenție la cele mai mici amănunte arheologice și istorice. De la legendele romantice până la caricaturile propagandei ceaușiste sau la fanteziile SF din ultimii ani, imaginea strămoșilor noștri din Antichitate a fost falsificată mereu și redusă la clișee convenabile. Precum un arheolog, Radu Oltean ne aduce în fața ochilor izvoarele antice și urmele pe care le-au lăsat oamenii de acum mai bine de două milenii, punându-le în legătură cu teoriile istoricilor din ultimele decenii, publicate în lucrări care nu au circulat decât în cercurile specialiștilor, dar și cu descoperirile cele mai recente, necunoscute chiar și pentru cei pasionați de trecut. O carte-unicat, un spectacol vizual și narativ, un adevărat documentar de reconstituire istorică.

„Copleșitor de frumos și bogat ilustrată, noua carte a lui Radu Oltean confirmă, pagină cu pagină, ideea că reconstituirea grafică este o formă legitimă de cercetare arheologică.“ — Maria-Magdalena Ștefan, arheolog

„Știu foarte puțini istorici care pot face acest exercițiu istoriografic și nu știu pe nimeni care poate desena atât de realist cum o face Radu Oltean.“ — Cătălin Borangic, arheolog

„O lucrare îndelung și minuțios documentată, atât din perspectiva izvoarelor istorice, cât și din cea a descoperirilor arheologice, care prind cu adevărat viață prin intermediul graficii de excepție.“ — Dragoș Măndescu, arheolog

Legendara Elena din Troia, fiica lui Zeus, nu a fost singura mare frumusețe a carei rapire a dat naștere unui lanț de consecințe greu de anticipat. Spre sfârșitul secolului al XII-lea, lui Temujin, un mic șef al unui trib mongol, i-a fost furata soția, Borte, de catre liderul unui clan rival. Luptele ce au urmat s-au soldat finalmente cu formarea unei ample confederații tribale, care s-a transformat într-o teribilaforța pustiitoare a Pamântului.

Temujin și-a luat numele Ginghis Han, a organizat o armata mobila, disciplinata și bine antrenata, în care a atras trupele unor aliați naturali sau de circumstanța și, între 1207 și 1223, a invadat și jefuit Siberia, China de Nord (inclusiv Beijingul), Asia Centrala, India și Rusia Kieveana, devenind unul dintre cei mai mari cuceritori din istorie, care a facut ca Iadul sa se coboare pe Pamânt…

Chiar daca, dupa moartea lui, Imperiul Mongol s-a farâmițat în urma luptelor fratricide dintre descendenții sai, dupa un secol și jumatate, Timur Lenk („Tamerlan“) îi va reface și chiar spori mareția. Noul lider istoric se va legitima luând în casatorie o descendenta a lui Ginghis Han, dar și continuând tradiția expansionista a acestuia. A fost întemeietorul unui nou imperiu, cu capitala la Samarkand, care se întindea din vestul Chinei pâna la Marea Caspica și din Pakistan pâna în Siria. În 1402, expansiunea hoardelor sale spre vest l-au adus în conflict cu Imperiul Otoman. În batalia de la Ankara, l-a înfrânt și facut prizonier pe Sultanul Baiazid Yildirim („Fulgerul”), întârziind astfel expansiunea Imperiului Otoman.

Când este însoţită de ilustraţii, o carte de istorie e mai bună, iar materia sa e şi mai lesne de înţeles şi de reţinut. Imaginile spun ele însele o poveste sau o completează, iar impactul lor e mai puternic decât orice demonstraţie. Documentele iconografice din această ediţie au fost selectate astfel încât cititorul, purtat de farmecul inconfundabil al lui Neagu Djuvara, să şi-i apropie, ca şi cum ar privi într-un album de familie alcătuit de mai multe generaţii, pe oamenii din trecut: împăraţii romani, domnii şi regii români, cu aliaţii şi duşmanii lor, politicienii, buni şi răi, cum i-am avut, în momente de triumf sau de mare restrişte, şi uneori chiar oamenii e rând, pe care istoriile adesea îi uită. Împreună, textul şi imaginile alcătuiesc o minunată istorie ilustrată a românilor.

Introducere de R. James Woolsey  •  Cuvânt înainte de dr. Paul Kemgor 

După ce a demascat natura criminală a partidului comunist şi a Securităţii în bestsellerul internațional Orizonturi roșii, aducând prejudicii ireparabile regimului de la Bucureşti, Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial din blocul sovietic care a cerut vreodată azil politic într-o ţară NATO, ia în colimator, în cartea de față, o țintă uriașă: știința dezinformării, născută și perfecționată în fosta Uniune Sovietică, și astăzi uimitor de influentă. Împreună cu istoricul Ronald Rychlak, Pacepa expune angrenajele unora dintre cele mai puternice campanii de dezinformare lansate de la Kremlin. Cititorul va descoperi răspunsuri la multe întrebări esențiale ale epocii moderne: de ce în ultimii 50 de ani lumea occidentală s-a întors împotriva credinței sale fondatoare, creștinismul? De ce islamul radical, jihadul și terorismul au izbucnit cu atâta forță, după o lungă perioadă de relativă acalmie? De ce s-au înmulțit manifestările de sorginte marxistă în Statele Unite și în zona NATO?

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Rusia după căderea Zidului Berlinului?

O carte pe care „istoria a așteptat-o“, după cum spune profesorul Paul Kengor, o mină de aur din care putem extrage toate informațiile ce se cer cunoscute despre Războiul Rece.

Lucrare de referinţă despre Holocaust, apreciată deopotrivă de specialişti şi de publicul larg, Oameni obişnuiţi îl determină pe cititor să-şi pună o întrebare incomodă: oare, în aceeaşi situaţie, eu aş fi procedat altfel?

În vara anului 1942, câteva sute de bărbaţi care, din cauza vârstei, nu mai puteau servi în Wehrmacht şi care, în viaţa civilă, fuseseră muncitori, vânzători, meseriaşi sau funcţionari au fost aduşi în Polonia cu o misiune specială: să adune populaţia evreiască din sate, să-i aleagă pe cei care puteau lucra în lagăre şi să-i împuşte pe loc pe ceilalţi – bătrâni, bolnavi, femei şi copii. Deşi comandantul unităţii le-a oferit celor care nu se simţeau în stare să îndeplinească această misiune posibilitatea de a renunţa, numai doisprezece poliţişti au făcut asta.
Autorul valorifică variatele surse avute la dispoziţie, cum ar fi interogatoriile luate unui număr de peste două sute de foşti membri ai batalionului în cadrul unui proces desfăşurat în Germania, la începutul anilor 1960, încercând să descopere şi să explice mobilul acţiunilor unor bărbaţi absolut obişnuiţi. Argumentul central este tulburător, dar şi dureros de actual: în anumite condiţii sociale, majoritatea oamenilor pot ceda presiunii grupului şi pot săvârşi acte de care, în mod normal, nu s-ar fi considerat vreodată capabili.

„O contribuţie majoră în domeniul studiilor despre Holocaust.” (Newsweek)

„Ne ajută să înţelegem […] cum nişte oameni obişnuiţi s-au transformat, psihologic vorbind, în participanţi activi la cea mai monstruoasă crimă din istoria omenirii.” (The New York Times Book Review)

Coeditare cu Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

Ediție îngrijită de Marius Cazan

„Nicio țară, în afara Germaniei, nu s-a implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scară, scria cu îndreptățire despre România Raul Hilberg. Pe fondul unui antisemitism virulent cultivat zeci de ani de extrema dreaptă românească, autoritățile statului român au declanșat și au implementat exterminarea în masă a populației evreiești din România și Ucraina aflată sub ocupație. Oportunismul și corupția acelorași autorități române au permis ca jumătate din populația evreiască a României, a treia ca număr în Europa, să supraviețuiască Holocaustului. Această enciclopedie este o oglindă fidelă a procesului de distrugere și supraviețuire a evreilor aflați sub jurisdicție românească în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.” (Radu Ioanid)

Memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, unul dintre actorii importanți ai înlăturării regimului Antonescu.

„Tatăl meu a fost numit șef de stat-major la Comandamentul Militar al Capitalei. Așa s-a născut ideea lui 23 august 1944: politicienii și militarii au început să se întrunească și să discute. Tatei i-a revenit planul pentru București, odată cu întoarcerea armelor; orașul era plin de nemți… Când s-au succedat guvernele – Sănătescu, Groza –, tatăl meu a avut funcții. În 1946 a fost la Paris, unde a reprezentat România la Conferința de Pace.

La 30 decembrie 1947, eram singură acasă, când am aflat de la radio că regele a abdicat; când s-au întors părinții de la teatru, au crezut că visasem urât! După instaurarea republicii s-a terminat și cariera tatălui meu în armată: fără leafă, fără grad, a ajuns să lucreze la Plafar. A fost greu: casa a fost naționalizată, iar noi am fost restrânși numai la mansardă. Între timp, au început perchezițiile: sunau oameni la ușă, intrau și luau acte, scrisori, decorații etc. Mama a început să împacheteze lucruri, să le ducă pe la prieteni, în pivnițe, în poduri…” (Gabriela Romana Dămăceanu)

„Actul de la 23 august 1944 ocupă un loc aparte în istoriografia românească, fiind, prin sutele de cărți și studii științifice care i s-au dedicat, unul dintre subiectele istorice abordate cel mai mult. Fără îndoială, interesul istoriografic pentru această temă a atins apogeul în perioada regimului comunist, oferind de multe ori o perspectivă deformată, condiționată ideologic. Cei care studiază actul de la 23 august nu pot ignora memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, publicate acum în prima ediție integrală, fiind totodată și o ediție critică, bazată pe studiul sistematic al multiplelor sale versiuni.” (Mihai Burcea, Tudor Vișan-Miu)

„Pentru întocmirea acestei lucrări – în redactarea ei finală – am consacrat mai mult de nouă ani de muncă [1963–1972], străduindu-mă să redau în cele ce urmează cât mai puține lipsuri de fond și formă; în acest scop, am consacrat celor scrise nu mai puțin de douăsprezece redactări complete și îmbunătățite; nu știu dacă și cât am izbutit să realizez în această direcție […]. Nu știu dacă și când vor vedea lumina tiparului rândurile de față [subl.n.]. După modul cum decurg lucrurile până acum, s-ar părea că răspunsul nu poate fi decât unul singur: este încă prea devreme să se spună dacă lucrarea va fi tipărită vreodată sau când anume.” (Gen. Dămăceanu, în 1972, după cea de-a douăsprezecea redactare a memoriilor sale)

Numit în epocă și Cartierul Roșu ori Cartierul Interzis, Primăverii are o istorie aparte. La începutul vea­cului al XX-lea, locul se numea Grădina Bordei. Acolo Uzina de Gaze și Electricitate a Capitalei a împărțit parcele funcționarilor săi pentru a-și construi case. Proiectul prevedea locuințe modeste cu parter și etaj și curți de 400 de metri pătrați. Apă curentă, gaz și electricitate s-au introdus după război.

• Mândra Gheorghiu, despre „Gheorghiu-Dej, bunicul meu…”
• Paul Sfetcu, despre cei 13 ani din anticamera lui Gheorghiu-Dej
• Cu Gheorghe Gaston Marin, despre Rezistența franceză, electrificare, Canal, Kremlin, Casa Albă…
• Ștefan Sârbu, nepotul lui Ștefan Foriș, despre trei generații în vârtejul politicii
• Ion Filimon Sârbu, fiul logodnicei lui Gheorghiu-Dej, despre romantismul revoluționar al ilegaliștilor
• Tatiana Brătescu, fiica lui Marcel și a Anei Pauker, despre copiii Cominternului
• Valeriu Petrescu, fiul lui Petrescu-Grivița, despre fluxul întrerupt al memoriei între părinți și copii
• Sorin Toma, fost redactor-șef al Scânteii, despre nefericirea de a fi trăit acea tinerețe…
• Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie, primul director general al Securității, despre schimbarea „iubiților fii ai poporului” în „torționarii neamului românesc”
• Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu, despre Ceaușescu și ai lui
• Copiii lui Grigore Preoteasa, despre catastrofa de pe aeroportul Vnukovo, despre cum i-a confiscat Ceaușescu soacră-sii țuica de Petrești și cum și-a răsplătit nașul de partid
• Maria Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, despre homosexualitatea lui Ceaușescu
• Paul Niculescu-Mizil, despre metamorfoza lui 23 August
• Dumitru Popescu, zis Popescu-Dumnezeu, despre trei decenii în apropierea lui Ceaușescu
• Ion Stănescu, fost șef al Securității, despre „fenomenul Pitești”, consilieri și agenți sovietici pe teritoriul României, birourile Securității din întreprinderi, invazia Cehoslovaciei din 1968 și turiștii străini din decembrie 1989
• Generalul (r) Constantin Olteanu, fost secretar al CC cu propaganda și relațiile internaționale în 1989, despre ultimul an al Ceaușeștilor
• Ion Stoian, ultimul ministru de externe comunist, despre inițiativa și parcursul vizitei lui Ceaușescu în Iran din decembrie 1989

Lucrarea lui Eric Storm este un argument convingător în favoarea ideii că o cercetare serioasă întreprinsă cu instrumentele istoricului, dar deschisă faţă de preocupările ştiinţelor sociale ne poate ajuta să înţelegem mai bine şi să ne poziţionăm în marile dezbateri din epoca noastră. Conceptul de naţionalism are o puternică încărcătură simbolică şi este integrat, uneori abuziv, în nenumărate discursuri ideologice. Cercetarea lui Eric Storm evidenţiază relaţia puternică dintre naţionalism, ca proiect intelectual, şi modelul politic al statului-naţiune, devenit dominant la nivel global odată cu triumful modernităţii. Naţionalismul nu este o modă trecătoare pe care să o accepţi sau să o ignori: el se întemeiază pe o serie de presupoziţii ce au influenţat decisiv felul în care omul modern se raportează la ştiinţă, religie, artă, politică sau la alte dimensiuni ale existenţei sale în lume. Soluţia adoptată de autor este de a investiga fără prejudecăţi formarea, consolidarea în timp şi răspândirea în spaţiu a ideilor centrate pe apartenenţă şi pe loialitatea faţă de un stat definit pe criterii naţionale.

Barometrul Puterii Geopolitice si Noua Ordine Mondiala reprezinta o lectura esentiala pentru oricine vrea sa inteleaga adevaratele jocuri de putere ale secolului XXI, intr-o lume a carei geopolitica este definita de lupta pentru resurse critice, rute comerciale strategice, capabilitati geomilitare si influenta civilizationala.

Noua Ordine Mondiala (NOM) se construieste astazi, in principal, din interactiunea dintre SUA, China si Rusia, fiind obiectivata in plan public prin negocierile dintre Donald Trump, Xi Jinping si Vladimir Putin. Pe acest fond transpare, in mod evident, faptul ca Occidentul colectiv isi pierde brusc aura de tip hegemonic, iar in spatele discursurilor publice despre ordine internationala, democratie, libertati si alte valori universale, se organizeaza, de fapt, o confruntare rece, cu accente preponderent geomilitare, pentru controlul si impartirea lumii in sfere de influenta.

Aceasta carte deconstruieste miturile agreate in mod curent in analizarea interactiunilor geopolitice si analizeaza, in mod concret, fortele definitorii care vor agrega Noua Ordine Mondiala, oferind, in premiera, si un instrument de evaluare denumit Barometrul Puterii Geopolitice. Veti afla astfel cine anume si in ce masura poate domina militar, controleaza rutele de transport global, impune tehnologia sau moneda de schimb, poate decide in crizele regionale s.a.m.d., dar, mai ales, cine va capata dreptul de a trasa noile sfere de influenta.

De la prezentarea Europei care si-a pierdut suveranitatea, a Africii reactivata de jocul dintre marile puteri, la o Asie transformata in mod dinamic de catre Rusia si China, pana la o America Latina disputata intre SUA si ceilalti pretendenti, aceasta carte ofera o analiza lucida, directa si fara complezente, incercand sa raspunda marilor intrebari geopolitice ale prezentului, printre care:

• Cum isi vor imparti SUA, China si Rusia noile sfere de influenta?
• In ce fel influenteaza globalizarea si tehnologia clasamentul marilor puteri geopolitice?
• Cine defineste si controleaza pietele de resurse naturale?
• Care vor fi consecintele confruntarii dintre Orient si Occident?
• Ce scop si finalitate au conflictele din Orientul Mijlociu?
• Cum se va pozitiona Europa intr-o lume post-occidentala?
• Ce rol mai poate juca Romania in noul context geopolitic?