Istorie & Politologie

JOHN FREELY s-a născut la New York in 1926. A intrat în marina militară americană la vârsta de 17 ani, servind în cadrul unei unități de comando în Birmania și China în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. A obținut un doctorat în fizică la New York University în 1960 și a urmat studii postdoctorale la Oxford University. A predat fizica și istoria științelor la Boğazici Universitesi și a locuit la New York, Boston, Londra, Atena, Istanbul și Veneția. Este autorul a peste 40 de lucrări, printre care mai multe cărți de istorie și călătorie ce au cunoscut un mare succes (Strolling Through Istanbul, Classical Turkey, Strolling Through Athens, Strolling Through Venice, Children of Achilles etc.). Istanbul – Orașul imperial, publicat și în limba romană de Editura Trei, a devenit un ghid cultural inconturnabil al orașului de pe Bosfor. Freely s-a stins din viaţă pe 20 aprilie 2017, numele său rămânând sinonim cu memoria oraşului Istanbul.

Iubită, mamă, soție, gospodină, ofițer în Armata Roșie și spioană, Agent „Sonia“ a fost cea care a sustras, de sub privirile vigilente ale serviciilor secrete britanice, secretul bombei atomice și l-a predat lui Stalin. Istoria vieții acestei uluitoare femei se conturează chiar în mijlocul marilor conflicte ideologice ale sec. XX dintre comunism, fascism și democrația occidentală. Prefața cărții este scrisă de istoricul Florian Banu.

"Mica Tara Romaneasca" - asa cum este numita Oltenia de catre unii straini - a dat evenimente si personalitati mari de-a lungul vremii, iar Paul-Emanoil Barbu o dovedeste din plin. Parafrazand, am zice ca "nasc si la Oltenia oameni". Acesti oameni, de la voievodul Litovoi si boierii Craiovesti pana la Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu si Brancusi, au facut Tara cea Mare si i-au conferit pasaportul de intrare in lume. Cartea de fata nu ilumineaza o revolutie olteneasca - fiindca nu a existat asa ceva ci Revolutia de la 1848 din Tara Romaneasca prin felul in care s-a desfasurat ea in judetele de la apus de Olt. Oltenii si Oltenia, cu toate ca ar fi putut sa faca la ei centrul principal de putere al Tarii Romanesti, fiindca, inca din secolul al Xlll-lea, intemeiasera o dinastie voievodala, s-au adaptat in Epoca Moderna regulilor unitatii nationale si s-au implicat in ridicarea edificiului national unitar. Cu profesionalism si caldura umana - fara de care nu se poate scrie si rosti istoria autorul traseaza premisele unei lupte pentru emancipare, care, la 1848, a elaborat programul de tara al Romaniei pana in 1918. Demonstratia ca aceasta lupta nu a fost numai ideologica devine impecabila in lucrare si ne convinge ca rezistenta armata a intregii revolutii din Tara Romaneasca a fost organizata si desfasurata prioritar pe teritoriul Olteniei. Aceasta rezistenta - spune istoricul Paul-Emanoil Barbu printre randuri - a salvat revolutia noastra de banalul si ternul evenimentului comun si a proiectat-o inspre onoare si demnitate. Chemand tarile Tarii la apel, intru explicarea "concertului" care a construit calea si realitatea Romaniei moderne, autorul stie sa privilegieze rolul revolutionar al Olteniei cu obiectivitate, eruditie, decenta si respect pentru meseria de istoric. - Ioan-Aurel Pop

Singurul interviu acordat unui jurnalist român de Pacepa, realizat de Lucia Hossu-Longin în SUA, în 2009, în care generalul dezvăluie informații inedite despre fuga sa din țară, dar și detalii despre numeroase asasinate, sistemul serviciilor secrete din perioada comunistă și grandomania lui Ceaușescu.

Represiune, control, tortură, manipulare și eliminarea fizică a adversarilor; toate acestea sub tutela și pentru consolidarea statului sovietic.
Publicului occidental i s-a spus o poveste simplificată despre statul totalitar URSS. De fapt, ne arată cartea lui Martyn Whittock, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toată inima și au tras foloasele de pe urma lui.
Cartea de față ne spune istoria complexă a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a cărui umbră încă se întinde peste o parte din lume și de ai cărui demoni încă nu ne-am exorcizat.

OLIVER JENS SCHMITT (n. 1973) este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Temele sale de cercetare privesc, printre altele, fascismul în Europa de Est, cu accent pe România, societăţile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX-lea, societatea şi politica în Imperiul Otoman târziu, evoluţiile socioculturale în spaţiul albanez, istoria imperiului maritim al Veneţiei sau istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu. Din 2017, este preşedintele Secţiei Filozofie/Istorie a Academiei Austriece de Ştiinţe. Printre titlurile sale, traduse în mai multe limbi, se numără: Kosovo: Kurze Geschichte einer zentralbalkanischen Landschaft (Kosovo. Scurtă istorie a unui ţinut central-balcanic, 2008); Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkan (Skanderbeg. Noul Alexandru din Balcani, 2009; trad. rom. 2014); Die Albaner: Eine Geschichte zwischen Orient und Okzident (Albanezii. O istorie între Orient şi Occident, 2012). La Humanitas a fost tradusă biografia Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea „Căpitanului“ (2017) și a apărut România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu (2018), volum publicat și în limba germană.

Fotografia autorului © Jutta Benzenberg

Cartea pastreaza amprenta cronicarului, viziunea lui si relatarea parfumului epocii. Ea pune la dispozitia publicului sursele primare, din ambele parti - crestina si musulmana -, privitoare la modul cum au fost vazute aceste cruciade.

Autorii? Uneori un ostas oarecare sau un baron, alteori un cronicar arab. Cruciadele sunt vazute aici din ambele tabere. Francii si sarazinii se confrunta la fel ca pe campul de batalie sau ca in acele intalniri in care crestinatatea si islamul se respecta reciproc si cateodata stabilesc relatii de prietenie.

Inchipuiti-va ca ati fi trait in timpul cruciadelor, ca l-ati fi urmat pe Petru Eremitul pe drumul spre Tara Sfanta sau ca v-ati fi imbarcat la Aigues-Mortes, impreuna cu Sfantul Ludovic.

Inchipuiti-va ca ati fi luptat sub zidurile Antiohiei, ca ati fi atacat taberele sultanului Saladin, ca l-ati fi vazut pe Sfantul Francisc de Assisi intinzandu-si mainile goale in fata meterezelor din Cairo sau ca ati fi fost un supus umil al Regatului franc de Ierusalim si casatorit cu o pagana.

Daca v-ati fi consemnat zi de zi impresiile, daca ati fi cunoscut secrete, daca ati fi adunat marturii, iata cartea care s-ar fi scris cu notitele voastre.

Caci in aceasta carte, toata informatia este „din epoca”: cei care povestesc au vazut totul cu ochii lor si au auzit totul cu propriile urechi.

Andrew J. Bayliss este profesor de istorie și scriitor.

Predă la catedra de Istoria Greciei din cadrul Universității din Birmingham. Interesul său pentru Sparta și pentru Grecia Antică s-a concretizat în numeroase lucrări, printre care „After Demosthenes: The Politics of Early Hellenistic Athens” (Bloomsbuy, 2011) și „Oath and State in Ancient Greece” (De Gruyte, 2012), scrise în colaborare cu profesorul Alan H. Sommerstein, de la Universitatea din Nottingham.

MATT RIDLEY este autorul mai multor cărți de știință și economie, printre care: The Red Queen: Sex and the Evolution of Human Nature (1993), The Origins of Virtue: Human Instincts and the Evolution of Cooperation (1996), Genome: The Autobiography of a Species in 23 Chapters (1999), Nature via Nurture: Genes, Experience, & What Makes Us Human (2003), The Rational Optimist: How Prosperity Evolves (2010), The Evolution of Everything: How Ideas Emerge (2015). Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi. De asemenea, scrie și articole pentru The Telegraph și The Wall Street Journal și are o rubrică permanentă în cotidianul The Times. Este membru al Comisiei pentru Știință și Tehnologie de pe lângă Camera Lorzilor.

Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea? (How Innovation Works: And Why It Flourishes in Freedom) a apărut în 2020 și este cea mai recentă carte a sa.

„Matt Ridley explorează resorturile fascinante ale inovației, motorul economiei moderne. E un spectacol să vedem istoria avansurilor umane și să descoperim cât de utile ne sunt aceste lecții.“
Walter Isaacson

Dr. Richard Haass este președintele Council on Foreign Relations. Diplomat cu experiență și consilier politic, Haass a fost consultant senior al președintelui George W. Bush pentru Orientul Mijlociu, a lucrat împreună cu secretarul de stat Colin Powell și s-a implicat în negocierea tratatelor de pace din Cipru și Irlanda de Nord. A fost distins cu Presidential Citizens Medal, State Department’s Distinguished Honor Award și Tipperary International Peace Award.

A publicat mai multe cărți, printre care și A World in Disarray: American Foreign Policy and the Crisis of the Old Order (2017) și War of Necessity, War of Choice: A Memoir of Two Iraq Wars (2010). Lumea în care trăim. O scurtă introducere (The World: A Brief Introduction) a apărut în 2020 și este cea mai recentă carte a sa.

Georges Minois, profesor și doctor în istorie, este unul dintre cei mai de seamă istorici ai mentalităților și reprezentărilor colective din spațiul occidental. Este autorul a peste 40 de cărți de istorie în care, fără să renunțe la exigențele documentării științifice, a reușit să transmită publicului larg informații interesante într-o manieră prietenoasă.

Dintre cărțile publicate menționăm: Histoire de la vieillesse de l’Antiquité à la Renaissance (1987), Histoire des enfers (1991; ed. rom. Istoria infernurilor, 1998), Histoire du suicide. La société occidentale face à la mort volontaire (1995; ed. rom. Istoria sinuciderii, 2002), Le Diable (1998, ed. rom. Diavolul, 2003), Les origines du mal. Une histoire du péché originel (2002), Histoire du mal de vivre. De la mélancolie à la dépression (2003), Le culte des grands hommes. Des héros homériques au star system (2005), L’Âge d’or: Histoire de la poursuite du bonheur (2009), Histoire de la solitude et des solitaires (2013), Abélard, Héloïse et Bernard: Passion, raison et religion au Moyen Âge (2019).

Volumul de față, Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie (Histoire du Moyen Âge. Mille ans de splendeurs et misères), a apărut în 2016.

Hannah Jewell e video-jurnalistă la Washington Post pentru pop culture, politică și divertisment. A lucrat la BuzzFeed UK, unde s-a remarcat prin articolele despre gen și satira la adresa politicii britanice și americane.

A crescut în California și a făcut un masterat la UC Berkley în studiul Orientului Mijlociu, apoi s-a mutat în Marea Britanie unde a urmat o specializare în Relații și Politici Internaționale la Cambridge.

În 100 de femei afurisite, Hannah Jewell combină pregătirea ei în politică și istorie cu pasiunea pentru internet, scriind despre femei excepționale din trecut într-un stil accesibil, hilar, cu un limbaj pe alocuri colorat.

ALISTAIR URQUHART (1919–2016) a făcut parte din regimentul scoțian numit Gordon Highlanders, capturat de japonezi la Singapore, în februarie 1942. Trei ani și jumătate i-a petrecut în lagărele japoneze ca prizonier de război. Întors acasă, a devenit om de afaceri, militând în același timp pentru recunoașterea, de către guvernul Japoniei, a crimelor de război săvârșite în cel de-al Doilea Război Mondial. Marea sa pasiune a fost dansul de societate, pe care l-a practicat până la o vârstă înaintată.

Părăsind Belgradul, luam cu mine cea mai frumoasă amintire despre poporul sârb. În decursul îndelungatei mele cariere diplomatice, i-am auzit în mod invariabil pe diplomații austrieci și unguri râzând, deși făcându-l praf cu ironiile și sarcasmul lor pe acest popor de țărani. Marele Război a dovedit însă că micii aristocrați vienezi și făloșii magnați din Budapesta, descendenți direcți ai lui Attila, nu aveau o inimă mai mare decât eroii sârbi. Patriotismul și vitejia lor au stârnit admirația lumii întregi, căci sufletul lor, asemeni oțelului, a fost călit în focul celor mai grele încercări. În orice caz, ei au câștigat prietenia de nezdruncinat a românilor. În trecut, nu a existat niciodată vreun război între noi și vecinii noștri; astăzi, suntem legați de ei printr-un tratat de alianță care, după umila mea părere, nu va putea fi niciodată denunțat, nici de o parte, nici de cealaltă. 

Trandafir G. Djuvara (1930)

O cercetare oarecum ambivalentă, din afara Banatului istoric, dar și apăsat și convingător dinăuntrul  cercetării istorice a contextului problematic româno–sârb, de la cumpăna veacurilor XIX – XX și, mergând firesc,  spre împlinirea națională statală de la finele Războiului cel Mare.

Domnul Catana a făcut proba calităților sale de înzestrat cercetător, printr-o complexă și strălucită teză de doctorat. Stagii de documentare la Belgrad, finalizate într-o amplă cunoaștere și cu de-amănunt desăvârșită docu­mentare pe tema relațiilor româno–sârbe; însușirea limbii sârbe, ca o condiție indispensabilă unui studiu temeinic și elaborat despre sârbi și istoria lor. O cunoaștere în profunzime a resorturilor identitare ale ființei naționale sârbești, poate unică printre istoricii de la noi ai generației sale, încă tânără și în plină afirmație.

Miodrag Milin

Autorul cronologiei Piteşti 630. Memento (2018), profesorul universitar dr. PETRE POPA, originar din Măciuca, Vâlcea (16 august 1935), după absolvirea Universităţii Constantin I. Parhon Bucureşti (1958), s-a stabilit, definitiv, în localitatea noastră (1961). Graţie colaborării prelungite cu arheologul Paul I. Dicu (1926-2008), juristul Silvestru D. Voinescu (1935-2005), ori alţi cercetători, lista volumelor sale de autor a fost completată prin scrierile referitoare, distinct, la evoluţia aşezării seculare generice (20 mai 1388): Municipiul Piteşti pe noi coordonate (1969); Piteşti. Ghid de oraş (1985); Piteşti. Pagini de istorie (1986); Istoria municipiului Piteşti (1988); Piteşti. Microalbum (1988); Piteşti. Tradiţie şi contemporaneitate (2008); Mareşalul Ion Antonescu şi reşedinţa Argeşului (2017); Piteşti. Portrete postume pentru prieteni (2018). Fac parte din portofoliul principalelor edituri naţionale, difuzate continental. Reevaluând sintezele anterioare Memento (1983, 2008), actualul titlu, Piteşti 630, este convergent sărbătoririi Centenarului Marii Uniri (1918-2018), eveniment autohton, cu multiple rezonanţe pentru toată România. Scriere dedicată: Biobibliografie (2005, 2015), realizatori, Dana Stana, Doru Gabriel Stan. Analistul Petre Popa rămâne adeptul voluntariatului intelectual în onoarea Cetăţii (Extras din: Enciclopedia Argeşului şi Muscelului, III, format digital).

O istorie cuprinzătoare și fascinantă a popoarelor și triburilor arabe, care explorează rolul limbii acestora ca piatră de temelie în cultură, acest studiu caleidoscopic acoperă aproape 3 000 de ani de existență arabă. În paginile cărții se dezvăluie modul în care limba arabă a jucat un rol vital în istorie, fiind un ajutor sau o piedică în calea progresului, și se demonstrează cum, inclusiv astăzi, limba în sine este o sursă permanentă de unitate și dezbinare. Ghidat numai de originile și evoluția limbii arabe, și nu de apariția islamului, Tim Mackintosh-Smith își începe narațiunea cu mai mult de o mie de ani înainte de Mahomed, concentrându-se asupra modului în care araba, atât vorbită, cât și scrisă, a funcționat, de-a lungul mileniilor, ca o sursă vitală de identitate culturală.

Sub penița unui istoric de artă, ia naștere în volumul Ultimul Leonardo povestea palpitantă a unei picturi menite să construiască sau să distrugă reputația savanților, a restauratorilor, a comercianților, dar și a miliardarilor, a regilor sau a șeicilor. Călătoria la care sunt invitați cititorii împletește secole, destine, povești adevărate (sau false?), alături de vieți personale, corupție și politică. Este un drum de-a lungul căruia Arta (cu majusculă) încearcă să aibă ultimul cuvânt, deși nu reușește întotdeauna. În final, fiecare dintre noi se va întreba dacă răspunsul la întrebarea „Îi aparține, cu-adevărat, Salvator Mundi lui Leonardo da Vinci?" este chiar atât de important. Sau contează doar faptul că un giuvaer creat în urmă cu cinci secole a fost scos la iveală, iar lumea a simțit că este instantaneu electrocutată.

       "In iarna anului '42'43 au avut loc cele mai curajose atacuri desfasurate in Norvegia de grupuri mici de voluntari din fortele norvegiene si luptatori de comando britanici, cu multe vieti pierdute, asupra stocurilor de ceea ce se numsete apa grea, un element esential pentru obtinerea unei bombe atomice. Al doilea atac a fost un succes deplin. Aceasta dezvaluire a secretelor naturii, din fericire multa vreme ascunse omului, ar trebui sa indemne la cea mai solemna meditatie in mintea si constiinta oricarei fiinte umane capabile de intelegere."

                                                                                                        Winston Churchill

      "O mare parte din informatiile pe care Bascomb le dezvaluie au mai fost abordate, dar aceasta este inca o lectura fascinanta despre modul in care un mic grup de norvegieni au refuzat sa se supuna ocupatiei brutale a tarii lor si au contribuit semnificativ la victoria Aliatilor." 

                                                                                                         Publishers Weekly

SERHII PLOKHY este profesor de istorie ucraineană la Universitatea Harvard, unde deţine Catedra Mihailo Hruşevski, şi director al Institutului de Cercetări Ucrainene în cadrul aceleiaşi universităţi. Este autorul a numeroase lucrări de specialitate – traduse în mai multe limbi şi încununate cu premii prestigioase – dedicate Ucrainei şi Rusiei, spațiului est-european şi istoriei sale intelectuale, culturale şi politice.
Printre cărțile sale cele mai recente se numără și Porțile Europei: O istorie a Ucrainei, apărută în limba română la Editura Trei.

In august 1972, Ryszard Kuklinski, colonel in armata poloneza si membru al Statului-major polonez, s-a angajat in una dintre cele mai extraordinare operatiuni de informatii ale Razboiului Rece. 

Nascut in 1930 intr-o familie de muncitori, Kuklinski si-a pierdut tatal in timpul razboiului; acesta a murit intr-un lagar de concentrare nazist, dupa ce a fost arestat si torturat de Gestapo. Cand razboiul s-a incheiat, tanarul Kuklinski s-a alaturat armatei, institutie care se bucura de mare reputatie in randul polonezilor, fiind devansata doar de Biserica Catolica, si s-a ridicat rapid in randurile sale datorita inteligentei sale. In timp, a fost cooptat in Statul-major, unde a avut acces la planurile de lupta ale Tratatului de la Varsovia. Primele indoieli ale lui Kuklinski fata de regimul comunist si fortele sale armate au aparut in timpul implicarii Poloniei in invazia sovietica din Cehoslovacia din 1968, vazand indiferenta cu care lumea exterioara a reactionat la acest eveniment. Patriot polonez inflacarat, el s-a ingrijorat ca aceeasi soarta ar putea sa cada intr-o buna zi asupra tarii sale. Kuklinski a fost si mai tulburat de ceea ce a vazut in proiectele sovietice pentru un razboi ofensiv impotriva NATO, care implica intrarea Armatei Rosii in Polonia, un act ce putea declansa un raspuns nuclear care i-ar fi nimicit patria.

In ciuda riscului extrem pentru el si familia sa, Kuklinski a contactat Ambasada americana din Bonn. In august 1972, el a trimis din RFG, unde era in concediu, o scrisoare catre ambasada SUA din Bonn si a organizat o intalnire secreta. Inca de la bun inceput, el a lamurit ca deplangea dominatia sovietica a Poloniei si considera ca tara sa era de partea gresita a Razboiului Rece. 

In urmatorii noua ani, Kuklinski – denumire de cod „Jack Strong” – a avansat rapid in Ministerul Apararii polonez, actionand ca legatura cu Moscova si contribuind la pregatirea pentru un „razboi fierbinte” cu Occidentul. In acelasi timp insa el a trait o viata de subterfugiu – de mesaje scrise cu cerneala invizibila, camere miniaturale si emitatoare secrete –, furnizand date cruciale despre subiectele militare ale Tratatului de la Varsovia la inceputul anilor 1970. Urmand instructiunile, le-a transmis agentilor CIA in moduri extrem de imaginative, uneori aruncandu-le in masinile ambasadei americane, alteori lasandu-le in locuri desemnate. 

Informatiile furnizate de Kuklinski nu au avut pret: potrivit directorului CIA de atunci William William Casey, nimeni altul n-a mai provocat atatea daune cauzei comuniste in timpul Razboiului Rece. Kuklinski a dezvaluit pregatirile de razboi ale inaltului comandament sovietic, inclusiv amplasarea pe solul polonez a buncarelor destinate sa-si adaposteasca comandantii; asta ar fi permis fortelor americane sa le distruga in cateva ore de la izbucnirea ostilitatilor. El a detaliat capacitatile apararilor si tancurilor sovietice. La sfarsitul anului 1980, in conditiile in care Tratatul de la Varsovia se pregatea sa invadeze Polonia, asa cum se temuse Kuklinski, informatiile sale l-au determinat pe presedintele Jimmy Carter sa avertizeze Moscova impotriva unei astfel de miscari, ajutand astfel decisiv la prevenirea atacului.

In primul an al administratiei Reagan, Kuklinski a furnizat informatii despre planurile comuniste de a impune legea martiala in Polonia; ca membru al grupului mic care pregatea operatiunea respectiva, el avea cunostinte intime despre ea. Spre deosebire de Carter, Ronald Reagan a decis sa nu avertizeze guvernul polonez impotriva impunerii legii martiale si nici n-a alertat liderii Solidaritatii cu privire la arestarile lor iminente. Se pare ca a actionat la sfatul lui Kuklinski, avand in vedere ca decizia legii martiale era irevocabila si ca dezvaluirea ei prematura rezistentei poloneze ar fi putut declansa o greva generala care s-ar fi incheiat printr-un masacru brutal.

La inceputul lunii noiembrie 1981, ingrijorat de faptul ca serviciile de securitate poloneze incepusera sa se fereasca de el, Kuklinski a cerut „exfiltrarea” sa si a familiei sale. Operatia a fost executata genial; Kuklinski, sotia sa si cei doi fii ai lor au fost ascunsi printre marfuri comerciale si expediati din Varsovia in Berlinul de Vest intr-un camion, iar de acolo adusi in Statele Unite.

Viata lui Kuklinski, care s-a incheiat la mijlocul lunii februarie 2004 in urma unui atac cerebral, a fost plina de tragedii. Condamnat la moarte in Polonia, a trebuit sa se ascunda sub un nume fals in Statele Unite. Amandoi fiii i-au murit in circumstante misterioase, unul in timp ce naviga pe mare, trupul sau nu a fost gasit niciodata, celalalt in accident de masina. Cand Polonia a iesit in sfarsit de sub dominatia sovietica la inceputul anilor 1990, guvernul polonez nu l-a salutat ca pe un erou national: in sondajele de opinie, aproape jumatate din populatie a apreciat ca a „tradat interesele natiunii poloneze”, in timp ce doar 16 % l-au vazut ca un patriot polonez. Condamnarea la moarte a fost anulata abia in 1997, cu implicarea activa a lui Zbigniew Brzezinski, si mai ales pentru ca prezenta un obstacol in calea intrarii Poloniei in NATO. Acest lucru i-a permis in sfarsit sa se intoarca in tara natala in anul urmator.

O viata secreta se citeste aproape ca un roman, in care Weiser „tese” scrisori personale intre Kuklinski si principalii sai ofiteri de caz si citate din memorandumuri interne ale membrilor Directiei Operatiuni (DO) care erau preocupati de protejarea sigurantei sa.

20 de ani pot defini o epocă, pot marca sau prefigura direcţia unui întreg secol. Ultimii 20, primii din 21, n-au fost, ce-i drept, săraci în evenimente... N-a fost plictisitor, fără doar şi poate, şi promite să devină tot mai palpitant. Dar cu ce am rămas - ce putem desprinde din această avalanşă de evenimente? Ce tendinţe de termen mediu şi lung se decelează în spatele lor, care ar fi naraţiunea istorico-filosofică în care le-am putea plasa ca momente? Cum arată aşadar secolul 21, în tendinţele sale esenţiale, în sfera social politică, judecat după prima sa „miniepocă"? Ce e definitoriu şi nou - fie şi chiar ca o reluare aparte a unor tendinţe mai vechi - pentru ultimele două decade, și în ce măsură deschid sau trasează ele anumite tendinţe si direcţii cu ambiţii structurale, epocal-destinale? (Alex Cistelecan)

    Zarghuna Kargar s-a născut la Kabul, în 1982. Când în Afganistan a izbucnit războiul civil, a fugit împreună cu familia ei în Pakistan, unde a urmat un curs de jurnalism organizat de BBC. Apoi, în 2001, familia ei a cerut azil în Marea Britanie, iar Zarghuna a început să lucreze la BBC World Service, redacția în limba paștună. În 2004, s-a alăturat echipei care realiza emisiunea Ora femeii afgane ca producătoare și prezentatoare, până în 2010, când difuzarea emisiunii a încetat. Și-a dedicat cea mai mare parte a carierei jurnalistice situației femeilor afgane, vorbind și scriind despre viața lor.

Ultima foamete organizată de URSS în existența sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populației și de a o transforma într-o masă amorfă. Consecința imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.

Apariția canibalismului, creșterea criminalității, a multiplelor boli ca urmare a inaniției, frica de necunoscut și lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecințe în timp ale politicii de înfometare constantă a populației Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupații sovietice. Statul sovietic a impus interdicție la folosirea cuvântului „foamete”, interdicție menținută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în „Dosarele speciale”, deci, lupta cu foametea se putea face numai și numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autoritățile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometați.

      PAUL-JEAN FRANCESCHINI (1933–2016) a fost jurnalist, traducător și scriitor francez. Între 1964 și 1986, a lucrat la ziarul Le Monde și la săptămânalul L’Express, unde s-a ocupat de rubrica de literatură. A scris mai multe romane istorice, precum și câteva biografii ale unor cupluri celebre, cum ar fi: André Malraux (în colaborare cu Robert Payne, 1996), Poisonet volupté. Les dames du Palatin (în colaborare cu Pierre Lunel, 1999), Antoine, Cléopâtre. Les amants du Nil (2000), Caligula (în colaborare cu Pierre Lunel, 2002, apărută și în traducere românească în 2004), Crésus (2004), Isis, la dame du Nil (în colaborare cu Laurent Bricault, 2008), Faust, le vertige de la science (în colaborare cu Jacques Le Rider).