Istorie & Politologie

Acest volum continuă seria „Străzi din București și numele lor”, dedicată străzilor cu nume de persoane, apărută în colecția „Planeta București”. Pentru realizarea lucrării am cercetat documente aflate la Arhivele Naționale, Primăria Municipiului București și în alte locuri. Am consultat cărți, articole, hărți și planuri ale orașului, albume, am cules informații de la urmași ai celor care au dat numele lor unor străzi din București. Toate afirmațiile inedite indică sursa de unde provin.

Primul nume de scriitor atribuit unei străzi din București a fost cel al lui Mihai Eminescu, în toamna lui 1889, la numai câteva luni după dispariția sa. Au urmat Anton Pann, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Gavriil Musicescu, Dumitru Florescu și alții. Numele unui om politic putea fi refuzat, al unui poet – niciodată.

Aurel Ionescu

IOAN-AUREL POP, președintele Academiei Române, profesor și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste optzeci de cărți, tratate și manuale și a peste șapte sute de studii și articole, dintre care mai recente sunt Veghea asupra limbii române (Editura Litera, 2020), De la romani la români: o pledoarie pentru latinitate (Editura Litera, 2019), Scurtă istorie a românilor (Editura Litera, 2019) și Românii. Eseuri dinspre Unire (Editura Școala Ardeleană, 2019). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a peste 10 universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța). A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia).

MIRCEA GELU BUTA s-a născut la 21 aprilie 1952 în municipiul Bistrița, județul Bistrița-Năsăud. După susținerea examenului de bacalaureat la Liceul „Liviu Rebreanu” din orașul natal, urmează studiile universitare la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași, pe care a absolvit-o în anul 1980. În perioada 1992-1996 urmează cursurile școlii doctorale sub îndrumarea Prof. Dr. Jianu Butnariu de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca, finalizate cu susținerea tezei de doctorat Corelații dintre prezența AgHBs în sânge, manifestările biologice, histologice și manifestările evolutive în hepatita cronică la copii. În urma specializărilor făcute în țară și în străinătate, a dobândit competențe în Pediatrie, Bioetică și Management Sanitar. Datorită specializărilor obținute a ocupat, în perioada 1990-1995, funcția de Director al Grupului Școlar Sanitar Bistrița, iar între anii 1996 și 2017, de Manager al Spitalului Județean de Urgență Bistrița. Activitatea didactică universitară și-a început-o în anul 2002, ocupând prin concurs postul de Conferențiar Asociat la UMF „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca, unde a predat disciplinele Bioetică, Nursing, Pediatrie. Din anul 2000 a devenit Cadru didactic asociat al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, iar începând cu anul 2009 a ocupat, prin concurs, postul de Profesor Universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ca titular pentru disciplina Bioetică creștină. Din anul 2000, este invitat în calitate de Profesor asociat să predea disciplinele Bioetică și Patologie Medicală la Facultatea de Inginerie Electrică (secția Inginerie Medicală) din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca. Este inițiatorul „Seminarului Internațional de Medicină și Teologie” de la Bistrița, ajuns în anul 2020 la a nouăsprezecea ediție.

Cornel Jurju (n. 1974) este absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (promoţia 1997). În 1998, a absolvit masterul de Istorie orală la aceeaşi instituție.
Activitatea de cercetare priveşte o serie de teme de interes: rezistenţa şi opoziţia anticomunistă din România; istoria monarhiei românești; participarea românilor la campania militară împotriva Uniunii Sovietice. Realizările editoriale mai importante sunt reprezentate de publicarea câtorva cărţi: Suferinţa nu se dă la fraţi. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 (coautor alături de istoricul Cosmin Budeancă); Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015; Doina Cornea – dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, ediția întâi; Clujul sub Coroana României. Rege – Cultură – Identitate, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.

Atras inițial de preocupările sale mai vechi de istorie locală, autorul și-a extins preocupările respective și a abordat problemele legate de reforma agrară din 1945, cu exproprierile și împroprietăririle operate până în 1949, la aria întregului județ Dâmbovița, în cadrul tezei de doctorat ce vede astăzi lumina tiparului.

Scopul lucrării, în esență, este realizarea unui veritabil studiu de caz la nivelul unei mari unități administrativ-teritoriale a României, pe marginea împrejurărilor în care, în anii venirii comuniștilor la putere (1945-1949), s-a înfăptuit ceea ce părea să fie ultima mare schimbare în regimul proprietății agrare din România. Autorul urmărește să realizeze, așa cum o indică cu claritate în Introducere, o analiză bazată pe surse inedite, în special, într-un deceniu de istorie încă nestudiat cu obiectivitatea istorică ce o merita, o analiză care să evidențieze trăsăturile specifice ale evenimentelor legate de amintita reformă.

Ion Stanciu

Scurta perioadă de tranziție postbelică și instaurarea dictaturii Partidului Comunist, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, au deschis un capitol nou în istoria maghiarilor din România. Socialismul de stat a schimbat în mod fundamental condițiile de viață ale comunităților minoritare. Au dispărut cadrele, rețelele politice, economice și culturale definitorii pentru viața comunității maghiare, așa cum se stabiliseră ele în decursul deceniilor trăite în calitate de minoritate națională. Statul de drept a fost suprimat, proprietatea privată a fost eliminată, iar instituțiile culturale specifice au fost desființate sau reorganizate. Procesele economice și politice inițiate de stat, în unele cazuri aplicate cu forța, au condus la transformarea socială radicală a comunității maghiare: comunitatea autonomă articulată ca o societate completă a fost transformată într-o societate parțială, vulnerabilă față de proiectele de omogenizare promovate de statul socialist. Slăbită din cauza atacurilor permanente și a limitărilor ce i-au fost impuse, biserica a început treptat să-și piardă rolul pregnant deținut înainte în organizarea vieții instituționale a minorităților. Eliminarea partidelor politice și introducerea sistemului monopartid au reconfigurat spațiul politicii naționale, în cazul minorităților înlocuind reprezentarea independentă/ autonomă a minorităților cu reprezentarea intereselor maghiarimii în cadrul Partidului Comunist și în raport cu politica acestuia față de maghiari. Consolidarea dictaturii Partidului Comunist Român (în continuare PCR) a fost acompaniată de schimbarea radicală a elitelor din domeniul economic, politic și cultural.

Prin această contribuție istoriografică originală și extrem de necesară, Adrian Cojanu ne face să privim într-o optică nouă relațiile Partidului Comunist Român cu omonimul său belgian și cu formațiunile de stânga din acest regat, pe calea unui curent istoriografic foarte proaspăt, care a mai fost exploatat în istoriografia românească îndeosebi de către istoricul Cezar Stanciu. P.C.R. a încercat să acționeze pragmatic, urmărind cu atenție raporturile de forțe de pe scena politică belgiană, dar și țesătura relațiilor internaționale și faliile apărute între și în interiorul blocurilor politico-ideologice. Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat tot mai mult de Moscova, a încercat să diminueze influența Uniunii Sovietice în interiorul mișcării comuniste internaționale, inclusiv prin relațiile întreținute cu stânga belgiană, și totodată a căutat să dinamiteze structura bipolară a ordinii mondiale. Liderul român a dorit să faciliteze, în favoarea ideilor sale, o unificare a forțelor politice din Belgia, fiind conștient de lipsa de popularitate a Partidului Comunist în această țară, în contrast, de exemplu, cu Partidul Socialist, care s-a aflat în numeroase rânduri la guvernare și obținea scoruri constant bune în alegerile parlamentare libere din această țară. Relațiile cu Partidul Socialist au evoluat astfel ciclic de la legături pe linie de partid la raporturi interguvernamentale. Eforturile lui Ceaușescu nu au fost întotdeauna încununate cu succes, ceea ce, în final, a conferit raporturilor dintre PCR și partidele din zona stângii politicii belgiene „un caracter mai mult informativ și consultativ, fiecare dintre aceste partide manifestând interes pentru activitatea celuilalt în plan intern și internațional, precum și în cadrul mișcării comuniste internaționale.”

Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu

***

Contactele pe linie de partid inițiate de Nicolae Ceaușescu în Europa Occidentală vor viza și formațiunile politice de stânga din Belgia. Aceste legături inițiate și dezvoltate de PCR cu partide comuniste care aveau o influență scăzută în viața politică internă și internațională – cum era și cazul Partidului Comunist Belgian – trebuie integrate viziunii de politică externă a lui Ceaușescu din acea perioadă: încurajarea altor partide comuniste către o politică disidentă față de URSS și atragerea lor în sfera de activitate internațională a comuniștilor români. De la început trebuie să subliniem că o analiză a relațiilor PCR cu formațiunile de stânga din Belgia trebuie operată atât în spectrul de acțiune al partidelor comuniste, mai exact în cadrul mișcării comuniste, cât și în cadrul relațiilor internaționale la nivel de stat. Inevitabil, aceste sfere se intersectează. Mai mult, cum bine se știe, în cazul PCR, ca partid unic, întreaga activitate politică era asimilată politicii de stat. Însă, cu totul alta era situația în cazul Belgiei, unde sistemul democratic pluripartidist îi rotea aproape alternativ la guvernare pe liberali, creștin-democrați și social-democrați. Astfel, partide precum cel Socialist Belgian sau Partidul Social-Creștin, ca partide de dialog în cadrul agendei de politică externă a României, erau formațiuni politice care, de cele mai multe ori, participau la guvernare sau erau partide parte a coalițiilor de guvernământ. Un alt aspect ce trebuie avut în vedere pentru înțelegerea acestor raporturi politice și diplomatice pe care le vom expune și analiza este necesitatea unui investigări coroborate a relațiilor dintre PCR și Partidul Comunist Belgian cu cea a relațiilor dintre PCR și formațiunile socialiste belgiene. Actori ai aceleiași scene politice interne, comuniștii și socialiștii din Belgia s-au raportat permanent unii la ceilalți, tendințe justificate atât prin moștenirea unui fond comun ideologic, cât și prin rațiuni de ordin electoral, ambele argumente apropriindu-le sau îndepărtându-le mai mult sau mai puțin în demersul realizării unei regrupări a forțelor progresiste în Belgia, acesta fiind, de altfel, și argumentul pentru abordarea convergentă a direcțiilor de cercetare.

„Scufundați cuirasatul Bismarck!” a devenit prioritatea numărul unu pentru Royal Navy în acel mai 1941. Provocarea pe care Reich-ul lui Hitler o făcea Imperiului Britanic și Amiralității sale devenise mortală…
Lupta pentru scufundarea lui Bismarck reprezintă o pagină aparte în istoria bătăliilor navale și a celui de-Al Doilea Război Mondial marcând începutul sfârșitului unor iluzii ale Kriegsmarine și, totodată, renașterea speranței pentru supușii Imperiului Britanic, o clipă de mândrie și de orgoliu satisfăcut pentru Royal Navy. Scufundarea lui Bismarck pe 27 mai 1941 ar putea fi înțeleasă și ca un semn al eșecului Reich-ului nazist în bătălia pentru supremație mondială, în condițiile în care peste mai puțin de o lună începea Marea Bătălie din Est. Politica lui Otto von Bismarck se înmormânta pentru multă vreme, iar cuirasatul ce-i purta numele pierea în valuri într-o glorie efemeră, însă de neuitat pentru bătrânii „lupi ai mărilor”. Istoricul Manuel Stănescu ne bucură sufletul cu această cronică a unui timp istoric plin de iluzii, suferințe, orgoliu, furie, sacrificiu și încredere în triumful rațiunii și al adevărului.
Epopeea cuirasatului Bismarck. Triumf şi tragedie… o reușită deplină! O carte fermecătoare!

Constantin CORNEANU

Bismarck era o adevărată „Stea a Morții”. Nu există în istorie alte momente în care destinul unui război să depindă de o singură navă, așa cum s-a întâmplat atunci. Când a fost lansată, Bismarck era cea mai mare navă din lume, împreună cu Hood, mândria marinarilor englezi, iar confruntarea dintre cei doi coloși atrage și astăzi ca un magnet interesul publicului.

Manuel Stănescu

Lucrarea istoricului Rogojanu este o lectură utilă – chiar dacă nu se va putea spune că este una agreabilă, prin forţa subiectului. Mereu, în mintea cititorului, vor reveni obsesiv aceleaşi întrebări: cine erau aceşti oameni capabili să producă răul cu atâta uşurinţă (şi, uneori, eficacitate)? De unde proveneau ei, din ce medii, din ce familii, din ce nişă a societăţii? Au fost ei un produs al comunismului? Sau este vorba, pur şi simplu, despre oameni gata să facă rău oricum şi oriunde, împotriva oricui, indiferent de cel care dă ordinele? Unii dintre torţionari, cum se va vedea, au fost tineri promovaţi de regimul comunist; dar alţii erau lucrători cu vechime prin închisorile româneşti, de care regimul comunist s-a folosit ca de nişte instrumente gata oricând să rupă în două spinări şi conştiinţe.

prof. univ. dr. Adrian Cioroianu

Cartea în ansamblul ei este o orchestrare alternativă de tip analitic, descriptiv şi discursiv tot astfel trebuie remarcate studiile de caz sau exerciţiile interpretative plasate în cuprinsul capitolelor (Elisabeta Rizea în cap. IV, Vasile Ciolpan în cap. VII sau studiile sau studiile de gen ale profilului torţionar). Aceste studii de caz ritmează sau alternează la rândul lor construcţia istoriografică a cărţii şi face posibilă recunoaşterea potenţialului interpretativ şi demonstrativ al lucrării şi al autorului ei.

Prof. univ. dr. Doru Radosav

Cercetarea de faţă urmăreşte să reconstituie profiulul torţionarului comunist român bazându-se în principal pe lucrăriile memorialistice despre spaţiul concentraţionar, dar şi pe surse de arhivă sau alte cărţi, studii şi articole din ţară şi străinătate. Demersul nostru ştiinţific a plecat de la premisa oferirii unui cadrul conceptual, analitic şi interpretativ asupra problematicii torţionarismului, urmârind câteva direcţii ce au fost tratate din alte perspective de investigare, sau cu alt instrumentar bibliografic de către istoricii şi cercetătorii români.
Unul dintre motivele pentru care am ales această temă a urmărit aducerea în dezabeterea academică a faptelor reprobabile a foştilor reprezentanţi ai aparatului represiv comunist şi a manieriei în care memorialiştii îi descriu şi îi percep pe aceştia. În al doilea rând, teza vrea să semnaleze indirect necesitatea unei condamnări a comunismului nu doar la nivel declarativ şi „oficial”, ci punând accent pe depoziţiile victimelor, care şi-au rememorat trăirile zguduitoare, sub forma de lucrări memorailistice sau interviuri de istorie orală.
În condiţiile actuale, societatea românească nu poate să-şi asume trecutul fără o „judecată” mai mult istorică decât politică sau juridică, deoarece doar istoricul poate face analize şi intepretări nuanţate, asupra unor temniceri care au maltratat oameni nevinovaţi. Conturarea figurilor unor cunoscuţi torţionari plecând de la descrierea trăsăturilor fizice şi comportamentale a constituit punctul central al cercetării noastre, dar s-a avut în vedere şi nevoia stringentă de a „nu-i uita”, sau cum ar spune Paul Goma de a „nu-i tăcea” pe membrii aparatului represiv comunist.

Dumitru-Cătălin ROGOJANU

„Orice adevăr trece prin trei etape:

Prima dată, e ridiculizat.

A doua oară, e negat vehement.

A treia oară, e acceptat ca fiind de la sine-înțeles”

Arthur Schopenhauer, (1788 – 1860)

Apariția internetului și a dezvoltării tehnologiei informației, comunicarea între oameni și organizații a deschis o altfel de variantă de transformare a societății noastre în era în care tehnologiile de înaltă performanță și fidelitate utilizate altădată de către un număr mic de oameni au descins în casele și sufletele muritorilor de rând.

În anul 2020, după declararea pandemiei cu Covid-19, omenirea s-a convins de utilitatea digitalizării deoarece inovația permanentă în domeniul sistemelor informaționale facilitează noi forme de interacțiune umană care păreau imposibile cu puțini ani în urmă. Unul dintre efectele acestor evoluții este reprezentat de faptul că puterea și forța unui sistem social organizat se măsoară tot mai mult în capacitatea acestuia de culegere, prelucrare și utilizare a informației, în timp ce raporturile și relațiile de comunicare au intrat într-o efervescență inimaginabilă pentru cei mai mulți dintre noi.

În era comunicării, interacțiunile dintre oameni și organizații se produc instantaneu, ele trec peste distanțele fizico-geografice care legau în mod tradițional popoarele și statele. Comunicarea pe internet sau pe rețele de telefonie mobilă, dialogul, negocierile, schimburile și tranzacțiile, circulația informațiilor ne-au schimbat modul de a interpreta realitatea, fără a avea timp de reflexie pentru luarea deciziilor.

Claudia-Florentina Dobre a preluat de la aceste doamne datoria de a transmite mai departe patrimoniul narativ al represiunii, conformându-se totodată injonc­țiunii uneia dintre femeile intervievate ca „cei mai buni dintre tineri să se întoarcă acasă. Altfel sacrificiul nostru a fost degeaba.” Cartea de față respectă acest angajament, Claudia punând în slujba societății românești abilitățile și cunoștințele sale dobândite la universitățile din afara României, precum și experiența sa de cercetare și talentul de scriitoare. De cele mai multe ori, lucrările scrise în străinătate îmbogățesc cercetarea globală, dar nu contri­buie cu nimic la propășirea științei și a cercetării în țara de origine. Traducerea tezei de doctorat a Claudiei-Florentina Dobre nu doar că aduce o importantă contribuție în domeniul studiilor memoriale din România, dar, prin acest gest, autoarea se achită și de o datorie memorială față de fostele și foștii deținuți politici din țara sa.

Un alt merit al cărții, nu mai puțin important, este acela de a arăta că se poate vorbi de o dimensiune feminină a patrimoniului narativ al represiunii. Analizând mărturiile colaboratoarelor sale, Claudia-Florentina Dobre pune în evidență nu doar anagajamentul acestor doamne în lupta împotriva comunismului, ci mai ales asumarea post-comunistă a unei datorii memoriale față de comu­nitate și națiune, față de cei care nu mai sunt sau care nu au putut să depună mărturie. Cuvântul lor devine astfel o armă împotriva uitării și mai ales un document în procesul virtual împotriva comunismului. Totuși, acest cuvânt nu strigă răzbunare, ci cheamă la acțiune pentru ca un astfel de regim opresiv să nu mai fie niciodată posibil în România.

Bogumil Jewsiewicki

Profesor emerit, Universitatea Laval, Québec, Canada

Doctor honoris causa al Universității din București

„Stilul lucrării este unul plăcut, îngrijit, care reunește în mod armonios analiza și narațiunea istorică, ceea ce ne determină să o propunem cu toată încrederea cititorului pasionat de istorie ca o lectură interesantă, captivantă, utilă și substanțială, mai cu seamă în această perioadă în care dictonul christic cu care am început această prefață, „dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, redevine de cea mai mare actualitate.”

Silviu Miloiu

***

Biserică și putere politică în România. Cronica unor relații controversate reflectate în presa religioasă (1936-1949) evidenţiază evoluţia raporturilor dintre stat şi culte în perioada contemporană, pe parcursul mai multor etape în istoria României, în care relațiile se schimbă pe diverse coordonate, în funcţie de evenimentele care au marcat existenţa poporului român în secolul al XX-lea.

Noutatea abordării temei o constituie folosirea ca izvor de cercetare istorică, a presei religioase româneşti, și relevarea modului în care relațiile dintre stat și culte au fost reflectate în presa religioasă a vremii. Studiul pornește de la ideea importanței presei, în general, într-o societate, ca mijloc de informare, educaţie și petrecere a timpului liber, precum și ca izvor pentru cercetarea istorică, a cărui valoare nu poate fi contestată.

După căderea comunismului în România, istoricii și biografii au avut posibilitatea să cerceteze și să scrie fără chingi ideologice, pentru a relua o formulă dintr-o lucrare a noastră, despre evenimente și personaje care fuseseră ocultate, falsificate sau pur și simplu interzise de regimul totalitar. Un astfel de subiect ne propune în paginile pe care le prefațăm și harnicul istoric Marian Olaru, de la Institutul „Bucovina” de la Rădăuți, din cadrul Academiei Române.

Apelând la documente de arhivă, inclusiv dintre cele emanate de la fosta Securitate, la resursele oferite cu generozitate de istoria orală, la presa vremii și la studii deja consacrate, autorul ne propune o biografie a lui Pantelimon Chirilă. Este vorba despre un politician cu stagii în Partidul Național Țărănesc de la înființarea acestuia, în anul 1926, și până la dizolvarea lui în urma episodului Tămădău din 14 iulie 1947, puțin cunoscut datorită faptului că, până în 1990, practic nu s-a putut vorbi sau scrie despre el.

Eroul volumului, Pantelimon Chirilă, este tipul de bucovinean harnic și muncitor care și-a construit o carieră prin forțele proprii după Marea Unire. Născut la 5 decembrie 1899, în numeroasa familie a învățătorului Visarion Chirilă, care a avut 15 copii, în satul Tereblecea, va merge la Cernăuți pentru studiile secundare, întrerupte însă de declanșarea Primului Război Mondial. În aceste condiții, el va obține diploma de bacalaureat abia în 1923, continuându-și studiile la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți, pe care a absolvit-o în 1926.

…

O pagină din istoria tragică a României contemporane, un omagiu adus unui luptător pentru democrație și o reușită pentru care autorul merită elogiul nostru.

Gheorghe Onișoru

Adevăruri dureroase așază în oglindă două realități ce par a fi discontinue: realitatea politică – vizibilă în celebrele discursuri care au fost rostite în preajma înfăptuirii Unirii de către Mihail Kogălniceanu, în perioada imediat următoare acesteia de însuși Alexandru Ioan Cuza și în urma detronării domnitorului (aici, de către Barbu Ștefănescu Delavrancea) – și realitatea sufletească, intimistă a singurei martore (și mărturisitoare) la faptele din noaptea de 10/11 februarie 1866, a cărei viziune asupra întâmplărilor nu poate fi pusă la îndoială. A celei care i-a rămas alături domnitorului și i-a purtat, dincolo de dragoste, o devoțiune aproape de idolatrie, a doamnei Elena Cuza.
Propunem, în acest sens, un document inedit, o „convorbire” (cum modest o denumește autorul ei, distinsul Vespasian Pella) cu Elena Cuza, reprezentând o reeditare a ediției princeps (și singura, după știința noastră) apărute în anul 1909 la Editura Soc. Anonime pe acțiuni „Adeverul” din București, (…) ce redă istoriei un document interior.
O inscripție sufletească în fond la fel de autentică și zdrobitoare prin trăinicia argumentației proprii și prin puterea retrăirii, în prezentul dialogului, a unui trecut cu mâhnire reînviat.
Din acest dialog se vor naște întrebări. Și tot din acest dialog se vor ivi răspunsuri. Rămâne la latitudinea publicului iubitor de carte, dar și de adevăr să continue să îndeplinească o asemenea misiune și în anii ce vor veni. Pentru a nu uita meșteșugitele, profeticele vocabule eminesciene din Fragmentarium: „Aci ne aflăm noi românii – limbă cumpenei universului”.
Livia IACOB

Netulburat de promiscuitatea debutului, nici de sfârșitul lui, autorul îl menține continuu în lumina rece a proiectorului. Retorica și ges­tica liderului român lasă a înțelege că și scenariul îi aparține. Cu zeci ori poate sute de mii de file de material documentar, autorul cărții îi justi­fi­că direcția mișcărilor. ,,Replicile” extrase din vasta bibliografie nu lasă loc îndoielii: în mișcarea comunistă interna­țio­na­lă a perioadei, secre­ta­rul general al Partidului Comunist Român a fost un pion însemnat. Deseori în dispută cu cel abilitat, prin originea puterii comuniste, în rangul de patriarh. Exemplele edificatoare ale confruntării Ceaușescu-Brejnev sunt cele patru eveni­mente interna­ționale analizate și inter­pre­tate cu acribie și talent în această carte: consfătuirile de la Karlovy Vary (1967), Budapesta (1968), Moscova (1969) și Berlin (1976).

De altfel, ținte declarate ale prezentului demers istoriografic sunt prezentarea ,,poziției” și tacticilor prin care reprezentantul comu­niș­ti­lor români voise ,,să compromită” strategia sovietică de refa­cere a u­ni­­­tă­ții comuniste sub patronajul Moscovei. Adiacent acestor ,,agitații de suprafață”, după expresia lui Braudel, sunt analizate tendințele bipo­­la­re promovate de China și „policentrismul” eurocomunist. Fie și numai prin intenționalitate, un proiect ,,neliniștitor” în peisajele monocrome, prea îndelung pictate de istoriografia noastră.

Lavinia Betea

Într-un regim politic cu partid unic, în care viitorul este descris în termenii ideologiei marxist-leniniste iar obiectivele politice şi econo­mice ale partidului sunt descrise în aceeaşi termeni, analiza politicii ex­terne nu poate ignora latura ideologică şi relaţiile la nivel de partid. Fără a ne angaja în aprecieri cu privire la măsura în care activitatea inter­naţională a PCR a fost condiţionată de impe­rative marxist-le­ni­niste sau interese naţionale, nu putem neglija faptul că relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi statele satelit au fost concepute pe filiera partidelor comu­niste locale. Aceste partide au fost aduse la putere de către Moscova la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi aceste partide au fost acelea care şi-au asumat sarcina construirii socialis­mu­lui în aceste ţări, după preluarea puterii. Indiferent cât de nu­me­roase sau profunde au fost imixtiunile sovietice directe în activitatea de partid şi de stat din aceste ţări, partidul comunist local a fost in­stru­mentul impunerii unui regim politic similar şi partenerul pri­vi­le­giat de discuţie în relaţia cu Moscova, superior organelor de stat din punctul de vedere al importanţei atribu­ite de hegemon. De asemenea, fie că politica acestuia emula iniţiativele şi viziunile sovietice, fie că era elaborată pe plan local (naţional), politica externă era întot­dea­una justificată şi explicată în termenii ideologiei marxist-leniniste, chiar şi atunci când se îndepărta de aceasta.

Sfera internaţională de acţiune a partidelor comuniste, fie că erau plasate sub control sovietic, fie că nu erau, a fost reprezentată de miş­ca­­rea comunistă internaţională. Aceasta reprezenta cadrul orga­ni­za­to­ric, dar şi ideologic al acţiunii internaţionale, pe baza premisei mar­xist-le­niniste privind caracterul internaţionalist al comunismului şi pe baza experienţei organizatorice interbelice, reprezentată de In­ter­na­ţionala Comunistă. Mişcarea comunistă internaţională a con­ti­nuat să repre­zinte pe plan extern cadrul de refe­rinţă pentru toate par­tidele comu­niste, chiar şi atunci când miş­ca­rea îşi pierduse ca­racterul organizat, ie­rarhic, după desfiinţarea Internaţionalei Co­mu­niste. Înţe­legerea relaţii­lor la nivel de stat dintre ţările comuniste sau a politicii lor externe este aşadar strict dependentă de înţelegerea relaţiilor lor la nivel de partid şi a modului în care se raportau la – şi acţionau în interiorul – mişcării comuniste internaţionale.  Sau mai ales atunci când se îndepărta de aceasta. Este binecunoscut faptul că în polemica sino-sovietică, ambele părţi s-au acuzat reciproc în mod special de trădarea principiilor marxist-leniniste („revizionism”, „şovinism de mare putere”, „aventurism”, „maoism”, toate aceste concepte implicau un grad de îndepărtare, de „deviere” faţă de marxism-leninism). Este cunoscută strategia conducerii PMR de a-şi justifica poziţiile diferite faţă de cele ale Moscovei în special prin citate din V.I. Lenin.

Cezar Stanciu

MARK GALEOTTI (n. 1965) este expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei. Autor prolific, printre cele mai recente cărți ale sale se numără: A Short History of Russia(2021; ed. rom.: O scurtă istorie a Rusiei, Humanitas, 2021), Armies of the Russian-Ukrainian War (2019), We Need to Talk About Putin (2019; ed. rom.: Hai să vorbim despre Putin!, Humanitas, 2021), Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid(2019), Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia (2019), The Vory: Russia’s Super Mafia (2018), The Modern Russian Army, 1992–2016 (2017). De asemenea, semnează articole cu regularitate pentru Moscow Times, Raam op Rusland, Business New Europe și numeroase alte publicații. Scrie și pe propriul blog, In Moscow’s Shadows. Este profesor de onoare la University College London și director general la Mayak Intelligence, o firmă de consultanță și cercetare specializată în relațiile cu Rusia. Este bursier al Institutului de Relații Internaționale din Praga și al Royal United Services Institute din Londra. A predat istorie la Robinson College, Cambridge, și are un doctorat în științe politice la London School of Economics. A fost șeful Departamentului de istorie de la Universitatea Keele, profesor de afaceri internaționale la Universitatea din New York, profesor invitat la Universitatea Rutgers (Newark), Universitatea Carolină din Praga și la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse (Moscova). A consiliat mai multe instituții, printre care Comitetul pentru Afaceri Externe din Camera Comunelor (Marea Britanie), Adunarea Parlamentară a NATO, Interpolul și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa.

MARK GALEOTTI (n. 1965) este expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei. Autor prolific, printre cele mai recente cărți ale sale se numără: A Short History of Russia(2021; ed. rom.: O scurtă istorie a Rusiei, Humanitas, 2021), Armies of the Russian-Ukrainian War (2019), We Need to Talk About Putin (2019; ed. rom.: Hai să vorbim despre Putin!, Humanitas, 2021), Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid(2019), Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia (2019), The Vory: Russia’s Super Mafia (2018), The Modern Russian Army, 1992–2016 (2017). De asemenea, semnează articole cu regularitate pentru Moscow Times, Raam op Rusland, Business New Europe și numeroase alte publicații. Scrie și pe propriul blog, In Moscow’s Shadows. Este profesor de onoare la University College London și director general la Mayak Intelligence, o firmă de consultanță și cercetare specializată în relațiile cu Rusia. Este bursier al Institutului de Relații Internaționale din Praga și al Royal United Services Institute din Londra. A predat istorie la Robinson College, Cambridge, și are un doctorat în științe politice la London School of Economics. A fost șeful Departamentului de istorie de la Universitatea Keele, profesor de afaceri internaționale la Universitatea din New York, profesor invitat la Universitatea Rutgers (Newark), Universitatea Carolină din Praga și la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse (Moscova). A consiliat mai multe instituții, printre care Comitetul pentru Afaceri Externe din Camera Comunelor (Marea Britanie), Adunarea Parlamentară a NATO, Interpolul și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa.

Experientele lui Herrmann ca prizonier de razboi in Uniunea Sovietica au fost devastatoare, caracterizate prin brutalitate indiferenta, maltratari si amenintarea mereu prezenta a bolilor. Dispretul gardienilor sovietici era palpabil. Dupa cum s-a plans Herrmann: „De acum, nu mai eram fiinte umane. Nu mai eram nimic.”

Uniunea Sovietica pe care o descrie Herrmann este familiara multora. Era o lume, a scris el, unde „melancolia si indiferenta, empatia si cruzimea” traiau umar la umar. O lume care avea, poate, parte de fapte individuale ocazionale de bunatate, dar in care domnea de asemenea birocratia chitibusara, paranoia inabusitoare si – cel putin pentru prizonieri – temerea permanenta a trimiterii in „Siberia”, codul pentru moartea anonima la capatul lumii.

Michael Shafir este profesor emerit la Institutul de Studii Doctorale, Scoala de Relatii Internationale şi Studii Strategice, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj. A obtinut titlul de doctor in ştiinte politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, in 1981. A fost directorul sectiei de ştiri pentru străinătate la Kol Israel, Ierusalim, director adjunct al Diviziei Sondaje Opinie Publică la Radio Europa Liberă, Munchen, şi şeful sectiei de cercetare pentru Romania la acelaşi post de radio. Odată cu mutarea postului la Praga, dr. Shafir a devenit cercetător principal la Open Media Research Institute, revenind ulterior la Radio Europa Liberă, unde a fost coordonator principal pentru cercetarea Europei Centrale şi de Est şi redactor-șef al publicatiei East European Perspectives. Profesorul Shafir a publicat, in 1985, volumul Romania: Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change, editat la Frances Pinter, Londra şi Lynne Rienner, Boulder. In 2002, a publicat la Editura Polirom, din Iași, volumul Intre negare şi trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, publicat in acelaşi an şi la Ierusalim, in limba engleză. In 2010, a publicat volumul Radio-grafii şi alte fobii, la Editura Institutul European din Iaşi. Dr. Shafir este autorul a peste 350 de articole despre problemele comunismului şi postcomunismului, publicate in numeroase reviste de specialitate sau in volume colective, editate in Austria, Franta, Germania, Israel, Olanda, Marea Britanie, Republica Cehă, Romania, Slovacia, Statele Unite ale Americii şi Ungaria.

Cartea de fata, castigatoare a premiului Plutarh pe 2020 pentru cea mai buna biografie a anului, a fost aleasa, nu intamplator, drept cea mai buna carte a anului de catre Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library si NPR (Radioul Public National din SUA).  

Ea reinvie odata cu viata si personalitatea uluitoare ale unei eroine deseori subapreciate, discriminate, marginalizate si neintelese, niste vremuri tulburi, incrancenate, de mult timp apuse, din al Doilea Razboi Mondial.

La inceputul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tanara rebela si independenta dintr-o familie instarita din Baltimore, trecea dincolo de ocean, in Europa, pentru a studia si a face ulterior cariera intr-un domeniu in care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, si anume in spionaj. Lucreaza rand pe rand pentru Departamentul de Stat, SOE si OSS.

Ea devine in timp, din pricina intenselor sale activitati subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vanata spioana a Aliatilor de catre Abwehr si Gestapo, care o numeau Doamna schioapa, pentru ca avea proteza la un picior, pierdut in urma unui nefericit accident de vanatoare.

In mod miraculous scapa de nenumarate ori de moarte, isi continua cariera de agenta si dupa Razboi, cu la fel de multa tenacitate si initiativa, insa moare aproape uitata chiar de cei pentru care lucrase atatia ani. 

Povestea ei captiveaza prin originalitate, prin intamplarile extraordinare pe care le cuprinde, dar mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a stiut sa infranga toate obstacolele ce-i stateau in cale cu un curaj, o tenacitate si o rezistenta de fier.

      O poveste reala, aproape incredibila, a istoriei militare, a geniului ingineriei si a navelor de spionaj. Un episod cu mize inalte in timpul Razboiului Rece, cand anihilarea nucleara era o frica constanta. Oportunitatea de a castiga chiar si cel mai mic avantaj fata de inamicul tau merita un risc enorm. In primele ore ale zilei de 25 februarie 1968, un submarin rusesc inarmat cu trei rachete balistice nucleare a pornit, de la baza sa din Siberia, intr-o patrula de rutina catre Hawaii. Apoi a disparut. In timp ce Marina sovietica a cautat in zadar nava pierduta, o mica operatiune americana extrem de clasificata, folosind echipament sofisticat, a gasit-o pe fundul oceanului, la o adancime de 16 800 de metri. Era mult peste capacitatile de salvare existente. Insa incarcatura sa justifica gasirea unei metode de a ridica submarinul. 

     "O aventura complicata, pe care Dean o relateaza simplu si complet... Capturarea submarinului K-129 este un plus pe care il merita rafturile pasionatilor de istorie militara si de chestiuni nautice, dar si ale celor care se bucura de o poveste bine spusa." 

          USA Today

"Una dintre cele mai uimitoare operatiuni secrete din istoria Statelor Unite."

          The New York Daily News

În Ordinea mondială, Henry Kissinger meditează asupra armoniei internaţionale, dar şi asupra conflictelor care macină de ani buni planeta. Bazându-se pe propria experienţă (Kissinger este unul dintre cei mai respectaţi diplomaţi din lume), autorul analizează meticulos marea provocare a secolului XXI: cum să construim ordinea mondială, într-o epocă în care abundă perspectivele istorice divergente, conflictele violente, extremismul ideologic, iar tehnologia cunoaşte un avânt fără precedent. Dând dovadă de un spirit didactic deosebit, Kissinger trece în revistă marile curente şi modele istorice, examinează motivele care au stat în spatele formării, dar şi dezintegrării marilor alianţe, având grijă să zăbovească asupra unor detalii, care, pentru neavizaţi, ar putea părea nesemnificative.

JOHN BARTON (n. 1948) este un reputat specialist în studiul Bibliei. În anul 1973 a fost hirotonit preot în Biserica Angliei. Între anii 1991 și 2014 a fost Oriel and Laing Professor of the Interpretation of Holy Scripture la Universitatea Oxford. Lucrările și proiectele sale de cercetare au ca temă cărțile profetice ale Vechiului Testament, dezvoltarea canonului biblic, exegeza biblică și teologia Scripturii. După cum observă Bart D. Ehrman, scrierile lui John Barton se remarcă prin „erudiția lipsită de presiunea statutului academic“; deși accesibile, acestea „au multe de spus și pentru cei familiarizați cu studiul Scripturii“. Câteva dintre lucrările mai importante ale lui John Barton sunt: Reading the Old Testament: Method in Biblical Study (1984), What is the Bible? (1991), Isaiah 1–39 (1995), Making the Christian Bible (1997), Understanding Old Testament Ethics (2003), The Nature of Biblical Criticism (2007), The Theology of the Book of Amos (2014).

MARTIN KITCHEN s-a născut în 1936, la Nottingham. A studiat istoria la Londra și Oxford. A fost profesor la Cambridge și la alte universități, și redactor al unor reviste de specialitate. Autor a peste 20 de cărți, în special despre istoria politică, economică și militară a Germaniei în secolul 20. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi. În prezent locuiește în Canada și este profesor emerit la Simon Fraser University.

CONSTANTIN IONESCU s-a născut la 24 august 1878, într-o familie de proprietari funciari din Dolj. A avut două surori și a beneficiat de studii alese. A terminat liceul în 1896 și s-a înscris peste doi ani la Facultatea de Drept a Universității București. Practica juridică îi este întreruptă de efectuarea stagiului militar, la artilerie, fapt care l-a salvat probabil de la moarte în Primul Război Mondial. Avocat din 1903, procuror din 1905, se căsătorește în 1912 și are două fetițe. Avansat căpitan încă din 1915, este reactivat în armată în 1916, dar cade prizonier după doar trei luni. Revine din prizonieratul german în 1917 și practică avocatura până la pensie. Suferă din cauza instaurării regimului comunist, care-i confiscă parte din casă și colecția de arme, și moare în 1963.

IOAN STANOMIR este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală(Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase.