Istorie & Politologie

De ce se reeditează astăzi monografia despre Ulfila a lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), apărută în 1898?

Republicarea monumentalei sinteze asupra istoriei romanilor a marelui savant si patriot Nicolae Iorga, la jumatate de secol de la prima sa editare, este menita sa inlesneasca specialistilor si publicului larg, dornic sa desluseasca tainele trecutului, cunoasterea si aprofundarea unei lucrari fundamentale a istoriografiei nationale, din ce in ce mai greu de procurat odata cu scurgerea anilor. Din uriasa productie stiintifica dedicata istoriei romanesti, lucrarea in discutie este cea mai intinsa, reprezentand totodata ultima sinteza elaborata de eminentul polihistor care infatiseaza devenirea poporului roman din cele mai vechi timpuri, pana spre sfarsitul perioadei interbelice, motiv suplimentar pentru a suscita o atentie particulara.

Cel de-al Vl-lea volum, „Monarhii“, al sintezei lui N. Iorga cuprinde perioada domniilor lui Vasile Lupu, Matei Basarab si Constantin Brancoveanu, in care factorii „permanentelor“ sunt in numar de trei: pamantul, rasa, „faurita treptat de mediul natural“ si, in fine, „ideea, ca putere abstracta, si amintirea devenita instinct“.

Cartea de față, scrisă cu toată ardoarea proprie unui temperament pasional, se prezintă ca un dublu portret: al personalității polivalente a lui Mihail Manoilescu și al soției care i-a stat nedezmințit alături în toate avatarurile unei vieți marcate de momente de apogeu, dar și de prăbușiri tragice. Autoarea nu și-a propus să scrie o biografie romanțată și, cu atât mai puțin, o cronică obiectivă a societății românești din prima jumătate a secolului XX. Multe dintre figurile politice pe care le evocă apar într-o lumină diferită de aceea în care avea să le rețină istoriografia de mai târziu. Probabil că tocmai în această perspectivă inedită rezidă interesul major al mărturiei sale. O carte care, reînviind o lume complexă, nici paradisiacă, nici infernală, sau poate și una și alta, dezminte deopotrivă opiniile zelatorilor și ale detractorilor actuali ai perioadei.

Mihai Dinu

Dar cum trebuia să arate Moscova, capitala mondială a comunismului? E semnificativă „viziunea” arhitectului acade-mician Șciusev care, în mai 1934, scria în ziarul „Izvestia”:

Dacă stăm cu spatele spre Teatrul Mare și ne uităm în direcția Kitai-gorod, în locul zidului Kitai-gorod cu scuarul anemic de lângă el și siluetele caselor mici, vedem o scară uriașă care urcă la o înălțime de șase metri spre strada Nikolskaia de azi. Chiar în fața scării, pe axa cu Teatrul Mare, se vede clădirea gigantică a Comisariatului Poporului pentru Industria Grea. Este o clădire… cu înălțimea de douăzeci și patru de etaje. Lângă ea e Piața Roșie. GUM nu mai există, e distrus. Sunt fostele prăvălii comerciale. Moscova nu are nevoie de GUM. Piața Roșie, în care se află mausoleul lui Lenin, e mult prea înghesuită, trebuie să fie lărgită pe socoteala GUM-ului pentru a da posibilitatea să treacă prin ea demonstrațiile sociale și paradele din zilele solemne din octombrie și mai…

Nu putem vorbi despre viața de zi cu zi în Uniunea Sovietică fără a vorbi despre oamenii ei, reprezentanți ai Puterii, nomenclatura, oameni de rând sau oricum le-am spune. În literatura de specialitate se folosește, când peiorativ, când cu o nuanță de simpatie și nostalgie, termenul homo sovieticus, un tip de om cu o mentalitate aparte, la jumătatea distanței dintre omul nou și oamenii obișnuiți întâlniți în alte regimuri. Svetlana Aleksievici, în cartea sa, Vremuri second-hand, consacrată tocmai acestui personaj și mai ales traumei încercate de acesta după prăbușirea Uniunii Sovietice, descrie, credem, cel mai bine despre ce este vorba:

”Comunismul a avut un plan smintit: să-l schimbe pe omul „vechi”, pe bătrânul Adam. Și i-a reușit… poate e singurul lucru care i-a reușit. Vreme de mai bine de șaptezeci de ani, în laboratoarele marxism-leninismului a fost creat un tip aparte de om, homo sovieticus. Unii îl socotesc un personaj tragic, alții îl numesc sovok. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl cunosc bine, am trăit mulți ani alături de el, umăr la umăr. El – sunt eu. El – sunt cunoștințele, prietenii, părinții mei. Vreme de câțiva ani am călătorit prin fosta Uniune Sovietică, pentru că homo sovieticus nu e numai rus, ci și bielorus, turkmen, ucrainean, kazah… Acum trăim în state diferite, vorbim limbi diferite, dar suntem inconfundabili. Ne recunoști imediat! Noi toți, oamenii din socialism, semănăm între noi și nu semănăm cu ceilalți oameni – avem propriul vocabular, propriile reprezentări despre bine și despre rău, despre eroi și martiri. Avem o relație aparte cu moartea (…). Cât poate prețui viața omului, dacă ne amintim că nu demult oamenii piereau cu milioanele? Suntem plini de ură și prejudecăți. Toți provenim din locul care a cunoscut Gulagul și un război cumplit. Colectivizarea, deschiaburirea, strămutarea populațiilor…” Svetlana Aleksievici

Prezența (și imaginea) Gulagului este indisolubil legată de cea a sistemului totalitar. Teroarea pe care se bazează menținerea la putere a imperiului și apelul la forță folosită împotriva cetățenilor săi aparent ostili, complotiști, dușmani ai poporului și mai ales ai politicilor întreprinse de stat, instituirea climatului de teamă permanentă pentru cei care au scăpat (deocamdată) din malaxorul represiunilor (și acesta era tot un procedeu eficient de a păstra masele liniștite) este o temă extrem de bogată, despre care s-a scris foarte mult. Au scris și politicienii, au scris și istoricii, au scris și victimele, cele mai puține, rămase în viață, au scris și rudele lor.
În primul volum al studiului nostru am arătat care sunt mecanismele prin care s-a menținut la putere Uniunea Sovietică, organele de stat care au dus la îndeplinire dispozițiile sinistre de pedepsire cu moartea sau de reeducare prin muncă milioane de oameni de-a lungul întregii sale existențe. Mecanisme și organe care, mai apoi, odată cu eliberarea Europei de amenințarea nazistă, au fost aduse de Fratele de la Răsărit și în țările fraților mai mici, pentru a-i ajuta să se descurce cu dușmanii locali, din experiența de decenii din Uniunea Sovietică.
Antoaneta Olteanu

Aceasta lucrare a abordat pozitia Romaniei cu privire la politicile CAER fata de Piata Comuna in primul rand ca studiu de caz pentru o mai buna intelegere a politicii externe a tarii in perioada postbelica.

Ce fac arheologii și antropologii în spatele ușilor închise, pe teren, în laborator sau în muzeu? Cum ajung osemintele celor care au murit acum mii de ani să devină obiect de studiu și cum sfârșește cineva exponat într-o colecție antropologică? Cartea de față își propune să răspundă la aceste întrebări, pornind într-o călătorie pe urmele cercetătorilor: ce întrebări găsesc ei interesante și cum vorbesc despre corpuri? Acesta nu este un text despre cunoașterea pe care oamenii de știință o dețin despre corpul uman. În schimb, el vă va provoca să porniți într-o explorare care poate părea mai puțin obișnuită la prima vedere: oamenii de știință, arheologi și antropologi, devin subiecți pe care îi vom urmări la lucru. Sociologul si filosoful francez Bruno Latour compara procesul științific cu o poveste, în care obiectul de studiu și cercetătorii, asemenea unor eroi, trec prin mai multe încercări (pașii analizei științifice), iar la final ies altfel decât au intrat în poveste. Datele științifice pe care le considerăm un fapt, date obiective, sunt în realitate rezultatul unui proces de traducere: arheologii sau antropologii decupează realitatea prin prisma propriilor „prejudecăți” academice și dau un sens materialelor pe care le studiază. La final, ei propun un anumit răspuns la întrebarea cine suntem noi ca ființe istorice. Cum variază însă acest răspuns în funcție de contextul istoric, sau de cel personal?
Studierea rămășițelor umane în particular oferă oportunitatea unică de a intra în contact cu oamenii trecutului. Arheologii le descoperă în timpul campaniilor de teren, iar antropologii le studiază în laborator. Însă, după cum au observat tot mai multe voci în ultimii ani, așa cum se desfășoară în prezent analizele și studiile axate pe oseminte umane, morții își pierd adesea identitatea și devin doar niște obiecte, asemenea oricărei alte categorii de material arheologic – ceramică, sticlă, piatră. Astfel, până să chestionăm oasele în sine, întâi ar trebui sa înțelegem ce vrem noi ca cercetători de la ele. Oare nu proiectăm asupra lor prea adesea propriile noastre perspective asupra trecutului, fără să fim conștienți de asta? Nu doar că acest lucru are implicații etice, deschizând discuții legate de valoarea unui corp uman, dar și practice, putând sa ne limiteze în cum alegem să înțelegem identitățile trecutului.

În carte, pe baza unor documente de arhivă, interviuri cu participanți la evenimente, memorii și alte surse, se vorbește despre activitatea Organizației Naționaliștilor Ucraineni, despre crearea și lupta Armatei Insurecționale Ucrainene împotriva ocupanților germani.
Se discută epurarea etnică antipoloneză, războiul dintre partizanii Armatei Insurecționale Ucrainene (în continuare UPA), ai Armia Krajowa și detașamentele de comuniști. Se acordă un spațiu amplu și activităților părții sovietice. Sunt examinate operațiunile speciale de distrugere sau capturare a conducătorilor OUN (Organizația Naționaliștilor Ucraineni) și UPA: Evghen Konovaleț, Dmitri Kliacikovski, Roman Șuhevici, Vasili Kuk, Lev Rebet și Stepan Bandera. Sunt descrise și acțiunile antipartizani ale organelor sovietice – de la controalele obișnuite în păduri până „strigoii în cămăși naționale”, înarmați, din sate. Monografia e destinată atât specialiștilor, cât și iubitorilor de istorie.

Autorul este cunoscut într-un cerc restrâns de istorici. De data aceasta a reuşit să convertească o cercetare istorică într-un captivant roman poliţist, fără să piardă şi să fără să diminueze valoarea pur ştiinţifică a lucrării
Viktor Suvorov, scriitor (Posev, nr. 2/2005)

Recomand publicului larg cartea… „Între Hitler şi Stalin. Insurgenţii ucraineni“. …Se întâmplă lucruri ciudate cu această monografie: ea dispare din rafturile librăriilor, deşi, trebuie să spun, este absolut obiectivă. Nu conţine nicio analogie între OUN sau UPA şi, respectiv, nicio analogie din partea opusă.
Dr. Kirill Aleksandrov, cercetător al colaboraţionismului (comunicare la clubul istoric „Novaia gazeta“, Moscova, 15.05.2014)

De preferat este să definim cartea ca o operă publicistică, bazată pe o temeinică cercetare ştiinţifică … Gogun subliniază pe bună dreptate că este incorect să percepem întreaga populaţie din vestul Ucrainei ca fiind formată din „ounişti occidentali“… În afara grupărilor şi mişcărilor radicale, pe teritoriul Ucrainei apusene şi în emigraţie, în anii 1920-1930, au existau şi alte partide ucrainene, care respingeau ideologia şi condamnau practica naţionaliştilor radicali… Nu fără temei cercetătorul compară frecvent ideologia şi activitatea practică a naţionaliştilor şi comuniştilor.
Dr. Stanislav Pilipenko, istoric militar (Klio, nr. 2/2015)

Stilul lui Gogun este asemanator aceluia al lui Timothy Snyder, Krisztian Ungvary sau Antony Beevor, cativa dintre reprezentatii de marca ai ultimei generatii de istorici ai celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Duncan Bare (Journal for Intelligence, Propaganda and Security Studies. Vol.10, nr. 2/2016).

Cele 37 de interviuri de istorie orală (cu 39 de intervievați) cuprinse în acest volum au fost realizate în orașul Orăștie și în localitățile rurale Aurel Vlaicu, Batiz și Romos din județul Hunedoara. Ele au fost alese dintr-un total de 49…sunt interviuri ce au stat la baza unei cercetări de istorie orală privind imaginarul colectiv , mai exact despre modul în care românii i-au perceput pe etnicii germani dintr-o zonă geografică mai amplă, constituită din comunități urbane și rurale din trei județe din partea de sud a Transilvaniei: Hunedoara, Alba și Sibiu…
Interviurile au fost transcrise fidel, păstrându-se elementele de oralitate, specifice limbii vorbite. În anumite situații regionalismele folosite de martori au fost explicate. La transcrierea unora dintre interviuri au contribuit și câțiva studenți de la Masteratul de Istorie Orală (Gela Benchea – unu, Denisa Bodeanu – unu, Marius Borzan – două, Aura Comănescu – două, Jánosi Csongor – unu, Nicoleta Moldovan – unu, Claudiu Pop – trei, Eva Vincze – unu), cărora le mulțumesc, de asemenea, pentru ajutor.
Ulterior interviurile au fost editate, operațiune ce presupune „curățarea” textului de aspectele „încâlcite” ale conversației naturale, ca suprapuneri de voci, pauze pre¬lungite, exprimări eșuate. Forma editată a interviurilor este cea care se regăsește între paginile lucrării de față.
În încheiere dorim să precizăm că, deși am ales să publicăm doar 37 din cele 47 de interviuri realizate, apreciem că toți interlocutorii și poveștile lor au fost și sunt importante. Aceste interviuri îmbină în mod fericit fragmente de istorii locale, cu relatări și istorii personale, cu elemente de etnografie, de antropologie și de lingvistică. Ele reprezintă percepții subiective asupra unei părți din cea ce a fost istoria germanilor din România, dar și asupra „Istoriei mari” a României de după 1918, putând fi extrem de utile în scrierea acestora.
Cosmin Budeancă, editor

Cele 29 de interviuri de istorie orală (cu 34 de intervievați) cuprinse în acest volum au fost realizate în orașul Sibiu și în localitățile rurale: Ațel, Cristian, Slimnic, Șelimbăr, Șura Mare și Șura Mică din județul Sibiu. Ele au fost alese dintr-un total de 36.
Nu vom insista aici pe aspectele teoretice și metodologia realizării lor, acestea fiind prezentate în volumul „Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală”. Menționăm doar că sunt interviuri ce au stat la baza unei cercetări de istorie orală privind imaginarul colectiv, mai exact despre modul în care românii i-au perceput pe etnicii germani dintr-o zonă geografică mai amplă, constituită din comunități urbane și rurale din trei județe din partea de sud a Transilvaniei: Hunedoara, Alba și Sibiu.
… Interviurile au fost transcrise fidel, păstrându-se elementele de oralitate, specifice limbii vorbite. În anumite situații regionalismele folosite de martori au fost explicate. Ulterior interviurile au fost editate, operațiune ce presupune „curățarea” textului de aspectele „încâlcite” ale conversației naturale, ca suprapuneri de voci, pauze prelungite, exprimări eșuate. Forma editată a interviurilor este cea care se regăsește între paginile lucrării de față.
Cosmin Budeancă, editor

Cele 23 de interviuri de istorie orală (cu 29 de intervievați) cuprinse în acest volum au fost realizate în orașul Sebeș și în localitățile rurale: Berghin, Câlnic, Gârbova, Mănărade, Petrești și Șona din județul Alba … sunt interviuri ce au stat la baza unei cercetări de istorie orală privind imaginarul colectiv, mai exact despre modul în care românii i-au perceput pe etnicii germani dintr-o zonă geografică mai amplă, constituită din comunități urbane și rurale din trei județe din partea de sud a Transilvaniei: Hunedoara, Alba și Sibiu.
…Interviurile au fost transcrise fidel, păstrându-se elementele de oralitate, specifice limbii vorbite. În anumite situații, regionalismele folosite de martori au fost explicate. Ulterior interviurile au fost editate, operațiune ce presupune „curățarea” textului de aspectele „încâlcite” ale conversației naturale, ca suprapuneri de voci, pauze prelungite, exprimări eșuate. Forma editată a interviurilor este cea care se regăsește între paginile lucrării de față.
Cosmin Budeancă, editor

„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.

La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)

A gândi ca un anarhist

În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor indivi­duale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”

„Războiul a pus între paranteze drumul Moldovei spre dezvoltare și avea să adâncească și mai mult decalajele dintre provinciile istorice ale României. Județele de la est de Carpați au dus greul celei de-a doua conflagrații mondiale. Doar zona București-Ploiești a fost la fel de afectată de război. Pe teritoriul Moldovei s-au dus lupte intense, iar jumătatea de la nord de Iași a fost sub ocupație sovietică mai bine de patru luni. Toate acestea au îngreunat refacerea postbelică și au întărit imaginea unei zone subdezvoltate și înapoiate. Războiul a deschis un proces lung de transformare a Moldovei, care va căpăta o altă înfățișare, plătind însă cu propria identitate”.

”Astăzi, o istorie a regimului comunist din România ar fi incompletă fără analize ale transformărilor sociale și economice suferite de societate în anii de după al Doilea Război Mondial. Prin dezvoltarea industriei grele, prin localizarea acesteia în urma unor decizii mai mult sau mai puțin arbitrare, noua putere, instaurată de jure în 1948, a produs mutații majore pe harta economică și urbană a țării. Confiscând ideea de modernizare, pe fondul unui anumit eșec înregistrat de guvernele interbelice, liderii comuniști au declanșat un proces intens de schimbări instituționale și sociale, comparat de unii istorici cu ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică în anii ’30.”

***

”Valoarea unei cercetări științifice este apreciată și după felul cum aceasta pune noi întrebări deschizând astfel noi perspective cercetării. În orice caz lucrarea istoricului Alexandru D. Aioanei schițează calea pentru viitoare studii asupra diferitelor interconectări care pot fi culturale, politice, economice, religioase, sociale și de drept. Pot fi aci luate în considerare și relațiile dintre diferite regiuni.”

Hans-Christian Maner 

Într-un stil captivant și accesibil, Debora MacKenzie, jurnalistă cu
experiență în domeniul medical, ne dezvăluie șocanta poveste despre cum
a putut apărea pandemia Covid-19, cu un accent puternic pe ceea ce
trebuie să întreprindă omenirea pentru ca așa ceva să nu se mai
întâmple.
În ultimii 30 de ani de epidemii și pandemii variate, am învățat fiecare
dintre lecțiile necesare pentru a opri atacul acestui coronavirus.
Niciuna însă nu a fost luată în seamă. Consecințele s-au reflectat în
prezenta pandemie, la o scală nemaiîntâlnită în timpurile noastre.
În paginile acestei cărți pline de autoritate, semnale de alarmă și
limpezimi de privire, aflăm istoria completă despre cum virusurile
anterioare ar fi trebuit să ne pregătească, dar și despre eșecurile dure
și continue care au pavat drumul acestei pandemii. În plus, autoarea
prezintă în detaliu pașii care vor trebui urmați pentru a
preveni apariția unui astfel de flagel în viitor.
Până în acest moment, nimeni nu a adunat laolaltă cunoștințele acumulate
despre Covid-19, cu atât mai puțin în modul amplu, informativ și
accesibil în care o face Debora MacKenzie. Era necesară și obligatorie
apariția acestui volum, și pentru prezent, dar mai ales pentru vremurile
care vor veni. Trebuie să înțelegem că, deși e prea devreme să spunem că
pandemia Covid-19 a dispărut și imprudent, deocamdată, să afirmăm că
aceasta va dispărea, nu este prea târziu pentru a analiza ce am greșit
și cum ne putem îndrepta.

Prima istorie militară completă, acoperind cei peste cincizeci de ani de
existență a celebrei și infamei armate personale a lui Hitler – Waffen-
SS –, este oferită cititorilor de Adrian Gilbert, istoric important, cu
numeroase premii obținute și apreciat autor de bestselleruri.
Waffen-SS s-a constituit în una dintre cele mai temute organizații de
luptă din secolul XX. Formată inițial ca o gardă de protecție pentru
Adolf Hitler, aceasta a devenit aripa militară a SS, sub conducerea lui
Heinrich Himmler, și un element-cheie al statului nazist, cu cei aproape
900 000 de bărbați care s-au înscris în rândurile sale.
Waffen-SS a jucat un rol crucial în promovarea scopurilor celui de-al
treilea Reich. Pe parcursul scurtei sale istorii, diviziile militare de
elită ale Waffen-SS au dobândit o reputație de excelență, dar faimoasele
succese de pe câmpurile de luptă au fost acompaniate,
în toate împrejurările, de numeroase atrocități și infamii la
adresa soldaților și civililor din teritoriile ocupate.
Cartea Waffen-SS: Armata lui Hitler în război a lui Adrian Gilbert
reprezintă o istorie militară definitivă, completă a Waffen-SS și a
personalităților care au condus-o pe front sau în afara acestuia.
Himmler, Sepp Dietrich, Otto Skorzeny și mulți alții s-au ocupat atât de
instruirea armată a acestor formațiuni de elită, cât și de perspectiva
ideologico-politică din care priveau ei lumea. În același timp,
descoperim o adevărată cronică a tuturor campaniilor și luptelor la care
Waffen-SS a participat, dobândind faimă și respect inclusiv din partea
adversarilor.

O nouă și uimitoare istorie a schimbărilor demografice surprinzătoare și a migrațiilor ăn masă care au făcut și au desfăcut națiuni, continente și imperii. Demografia este cheia pentru înţelegerea lumii în care trăim. Extinderea Imperiului Britanic, transformarea Statelor Unite în superputere mondială, evoluţia Germaniei Naziste, a Japoniei Imperiale şi a Rusiei Sovietice nu pot fi explicate fără a înţelege rolul esenţial al populaţiei.

Morland descrie pe larg procesul — început odată cu revoluția industrială — prin care populația a devenit o forță supremă a istoriei, esenţială pentru a înţelege Primăvara Arabă, ascensiunea fulminantă a Chinei, votul britanicilor pentru Brexit şi pe al americanilor pentru Donald Trump.

"Marele talent al lui Morland este capacitatea de a face legătura dintre factorii demografici şi evoluţiile politice, militare şi culturale ale lumii. Valul uman este o carte plină de intuiţii profunde, scrisă într-un stil limpede, accesibil oricui." - The Times

„Morland demonstrează că politica unui stat este determinată de mărimea populaţiei sale, de structura pe vârste şi de nivelul de trai. Dacă o ţară are o populaţie tânără şi în creştere rapidă, vecinilor le va fi teamă de ea, iar dacă are o rată a natalităţii în scădere, economia sa va intra în declin. Valul uman este o excelentă demonstraţie a legăturii dintre demografie şi politică." - Evening Standard

„O carte extrem de bine documentată, utilă tuturor celor interesaţi de geopolitică, economie internaţională şi demografie." - Kirkus Reviews

„O perspectivă edificatoare asupra trecutului şi viitorului populaţiei umane." - Booklist

Dr. Paul Morland este cercetător asociat la Universitatea din Londra, în cadrul Colegiului Birkbeck, fiind o autoritate în domeniul demografiei. S-a format la Universitatea Oxford și a obținut un doctorat la Universitatea din Londra. Vorbitor fluent de franceză, Paul Morland are dublă cetățenie, britanică și germană. Este căsătorit, are trei copii și îi place să facă excursii în Pirinei.

Devenit rapid bestseller, Stalin. Curtea țarului roșu a fost inclus de revista The Guardian în lista celor mai bune cărți din 2003 și a fost desemnat Cartea de istorie a anului 2003 în cadrul British Book Awards.

Cine era băiatul gruzin care a ajuns să conducă imperiul vechilor țari? Cine juca pentru el rolul lui Göring, Himmler și Goebbels? Cum trăiau familiile celor mai puternici oameni din Uniunea Sovietică? Pornind de la surse de multe ori inedite, Simon Sebag Montefiore descrie viața la „curtea imperială” sovietică, unde liderul se distrează jucînd jocul mortal al puterii, iar printre femei și copii se amestecă zilnic asasini și fanatici. Stalin și apropiații săi acordă imense privilegii prietenilor, mănîncă și beau fără măsură în timpul cinelor de la Kremlin ori Kunțevo și organizează războiul împotriva Germaniei, într-o lume a trădării, crimei și promiscuității în care soarta fiecăruia se poate schimba într-o clipă. Montefiore ne oferă portretul inegalabil al unui Stalin pasionat de film, muzică și literatură, care își iubește familia, dar nu ezită să-și elimine brutal adversarii.

„O carte care trebuia scrisă. O extraordinară lucrare de cercetare, teribil de lucidă.” (The Washington Times)

„Una dintre puținele cărți recente despre stalinism care vor fi citite și în viitor.” (The Guardian)

„Nu am crezut că aș putea afla ceva nou despre Stalin, dar m-am înșelat. O realizare uluitoare.” (Henry Kissinger)

Al treilea volum al Enciclopediei imaginariilor se apleacă asupra imaginarului istoric al românilor. Mai mult decât celelalte reprezentări colective, imaginarul istoric ia naștere din întâlnirea imaginației cu acțiunea umană în plan politic, social sau cultural. Din acest motiv, el poate fi considerat un subiect central, iar investigarea sa, cartografierea, înțelegerea și explicarea mecanismelor care îl guvernează, în timp și în spațiu, reprezintă o sarcină obligatorie a cercetării științifice românești din domeniul umanist. Imaginarul istoric oferă un bilanț și o sinteză inovatoare ale principalelor reprezentări ale istoriei noastre, de la mitul originilor și tema identității naționale până la mitologiile istoriografice, temele istorice recurente, imaginarul rasial și etnic sau reprezentările istorice confesionale concurente.

„Enciclopedia imaginariilor din România își propune să ofere o perspectivă sinoptică asupra moștenirii culturale și a identităților spirituale din România. Având în centru conceptul de imaginar cultural și social, proiectul folosește mai multe metodologii multidisciplinare pentru a pune în evidență principalele domenii ale reprezentărilor colective românești. Conceptele științifice directoare sunt: cercetarea imaginarului, bazine semantice, câmpuri culturale și lingvistice, constelații de imagini, identitate fractală. Această imagine panoramică a patrimoniului cultural și spiritual românesc dorește să facă posibile aprofundarea și cultivarea identităților naționale, locale și de grup, în cadrul interculturalismului european.” (Corin Braga)

Frivolă şi intrigantă pentru curtenii de la Versailles, tirană perversă în propaganda revoluţionară, eroină martiră a restauraţiei: cine a fost Maria Antoaneta? Dincolo de o lungă tradiţie bazată pe legende, zvonuri şi violente pasiuni ideologice, Zweig găseşte o femeie: o fiinţă umană fără calităţi ieşite din comun, obligată de istorie să devină mare. Maria Antoaneta – fără a minimaliza responsabilităţile politice şi morale ale rolului său – devine astfel o minunată ilustrare a omului obişnuit care se ridică deasupra mediocrităţii sale şi îşi asumă o dimensiune „involuntar eroică”.

„Aceasta a fost marea ei greşeală de la început: a vrut să triumfe ca femeie, nu ca regină”, ajungînd astfel „o jucărie vie în mîinile sîngeroase ale războiului şi politicii”.

Combinînd în stil desăvîrşit documentarea, pătrunderea psihologică şi tensiunea narativă, această biografie, poate cea mai iubită dintre scrierile lui Zweig, a schimbat radical imaginea Mariei Antoaneta, a anulat un stereotip şi a contribuit la reconstituirea portretului unui personaj viu şi complex atît în studiul istoric, cît şi în imaginaţia publicului.

„Aceasta nu e o simplă interpretare istorică ori psihologică. Cine citeşte Maria Antoaneta de Stefan Zweig se îmbogăţeşte cu o mare experienţă a vieţii – şi se convinge că numai un mare artist clarvăzător poate scoate în evidenţă «eternul omenesc» ascuns în existenţele mijlocii şi în dramele furtunoase şi adesea oarbe ale războiului şi revoluţiei.” (Eugen Relgis)

„Cea mai influentă biografie a Mariei Antoaneta.” (The Guardian)

„Puternică, excelentă, tulburătoare… Cu siguranţă nimeni nu poate rămîne indiferent după citirea acestei opere remarcabile.” (The New Republic)

„Biografia care pune capăt tuturor biografiilor despre Maria Antoaneta… are toate calităţile unei biografii excelente – francheţe, o expunere cuprinzătoare, plasticitate, caracterizări, culoare şi o încîntătoare uşurinţă a lecturii.” (The New York Times)

O călătorie antrenantă în trecut, pendulând între mit și realitate, despre tot ce a însemnat Ordinul Templierilor (de la înființare până la execuția ultimului Mare Maestru, apoi spre Francmasonerie, Revoluția Franceză și prezent), care își propune să răspundă la cele mai multe întrebări legate de acest subiect istoric controversat.

Cum a fost posibil ca un ordin format inițial din numai nouă cavaleri să capete o asemenea notorietate? Este Ordinul Templier precursorul Francmasoneriei? Este Revoluția Franceză răspunzătoare pentru împlinirea „anatemei lui Molay”? Ce rol a avut Stăreția Sionului în cristalizarea francmasoneriei europene medievale și cine este presupusul întemeietor al acesteia? Și mai ales, ce legătură au cele mai cunoscute teorii ale conspirației, mergând până la celebrul roman al lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci?

Volum distins cu Trofeul pentru Cea mai râvnită carte a Târgului Gaudeamus Cluj-Napoca (17-21 aprilie 2019)

Marea Unire de la 1918 este „ora astrală” a istoriei naționale.
Cel mai înțelept lucru la Centenarul Marii Uniri este să ne adunăm energiile într‑un singur șuvoi și să ducem moștenirea numită România înainte, cu gândul la ceea ce am fost și am mai putea să fim. (Ioan-Aurel Pop)

                                                                Nota autorului

Textele reunite în acest volum au fost, la vremea lor, suport al unor conferințe susținute în țară și peste hotare (mai ales în anul Centenarului Unirii), unele dintre ele apărând și în reviste ori în volume colective. Temele – Românii și Unirea – au fost, așadar, abordate în contexte diferite și din mereu alte unghiuri de vedere, câteva argumente repetându‑se, însă, inevitabil. Am ales să nu elimin aceste fragmente călătoare, căci rostul lor e bine definit în logica fiecărui text. Discursul de recepție la Academia Română mi s‑a părut o deschidere potrivită.

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.

În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an.

Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş.

Prin urmare, Dacia s-a născut în vremea în care Matia Corvin dorea să salveze ce se mai putea salva din moştenirea sa. Din moment ce timpul și împrejurările nu-i îngăduiau mai multe, regele plănuia, pe de o parte, să împartă Uniunea Polono-Lituaniană între el, Cavalerii Teutoni şi Ivan al III-lea și să ofere, pe de altă parte, Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, câtă vreme lui Ioan Corvin îi rămâneau măcar Bosnia şi Croaţia, iar lui Ştefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru supremaţie” dintre Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul. Dacia este anterioară schimbărilor aduse de către Reformă, ea provenind din vremea în care creştinii din aceste părţi aveau numai două confesiuni creștine, cea latină, apuseană sau romană (statornicită ulterior drept „catolică”) şi cea greacă, răsăriteană sau bizantină (cunoscută apoi drept „ortodoxă”). Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Ştefan al III-lea stăpân peste „jumătate din Ungaria”) – călugării de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „dăruise” pe Ştefan în „Ţara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domneşti, şi ştergeau „înşelăciunea” făptuită de „latini” la „Florenţia” (adică la conciliul de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439). Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest şi est, în chip oarecum firesc, după ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia (nenăscut pe atunci), să se ridice, Roma încredinţase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca și Iancu – Ştefan (şi el probabil încă nenăscut) pe creştinii de rit „grec” din părţile răsăritene ale Regatului Ungariei (1436).

După anii 1500, Dacia și regele său au rămas nu numai ca amintiri împrospătate din când în când în cancelarii, dar și ca realități atribuite unor personalități marcante, de la Mihai Viteazul până la Horea, care intenționau sau încercau să ridice energiile poporului român, să făurească sinteze panromânești. Planul „regatului dacic” renaște pe suport etnic românesc în epoca mișcărilor de emancipare națională din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din prima parte a secolului al XIX-lea. În preajma anilor 1800, deopotrivă actorii interni români și externi din regiunea central-răsăriteană și sud-estică a Europei vorbeau și scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcătuit din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideologia daco-românismului i-a cuprins pe mai toți intelectualii patrioți din perioada prepașoptistă, animați – dincolo de inerentele clișee romantice și liberale – de o realitate care era conștientizată de tot mai mulți: pe locul anticelor alcătuiri se formase un popor cu rădăcini daco-romane, vorbitor de limbă neolatină, adevărat moștenitor al Daciei. Această Dacie (preromană, dar mai ales romană), chiar dacă s-a retras la un moment dat din memoria colectivă, a fost reînviată de la Renaștere încoace, pentru ca, după cumpăna secolelor al XV-lea și al XVI-lea, să nu se mai piardă niciodată și să alimenteze constant construcția națională modernă a românilor și a României. În tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment în care „regele Daciei” și „Dacia” au făcut carieră diplomatică internațională pe fondul apărării „Republicii Creștine” cu forțe reunite ale Apusului și Răsăritului, merită o atenție specială, mai ales că unul dintre protagoniștii săi a fost Ștefan cel Mare, cel mai important principe român din Evul Mediu, dar cu aspirații clare îndreptate spre Lumea Modernă. (Autorii)

* * *

Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Române și profesor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole, dintre care mai recente sunt Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, București, 2017). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța). A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române.

* * *

Alexandru Simon, membru al Global Young Academy (Leopoldina – Berlin – Brandenburgische Akademie der Wissenschaften, Berlin), cercetător la Academia Română, Centrul de Studii Transilvane (Cluj-Napoca), şi la Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul pentru Studierea Populaţiei (Cluj-Napoca), este autorul şi coautorul a zece cărţi şi aproximativ o sută de studii, precum şi editorul şi coeditorul a douăzeci de volume de studii, dintre care amintim recent apărutele cărţi, AL WA: Prinţul Negru al Vlahiei şi vremurile sale şi Al treisprezecelea apostol:  valachorum regu­lus (ambele la Cluj-Napoca, în 2017). Profesor şi lector invitat la universităţi din Anglia, Austria, Germania, Polonia sau Ungaria. Cercetări în arhivele şi bibliotecile din Aachen, Budapesta, Florenţa, Genova, Innsbruck, Londra, München, Paris, Praga, Vatican, Veneţia, Viena şi Zagreb.

Una dintre cele mai fascinante experiențe colective la nivel intelectual din România interbelică și apoi din epoca celei de‑a doua conflagrații mondiale a fost Școala Română din Roma. Cunoscut sub dubla denumire de Scuola Romena di Roma și Accademia di Romania, așezământul universitar din Cetatea Eternă a fost un laborator cultural deosebit de pozitiv prin unicitatea sa și prin durabilitatea armăturii intelectuale cu care și‑a blindat elevii. Științele socio‑umane din România postbelică au asimilat, direct sau indirect, parte din programele de cercetare, metodologiile de investigație și devoțiunea pentru clasicitate prin intermediul foștilor elevi ai Școlii, ajunși la maturitatea carierei în anii ʼ50, ʼ60 ai secolului trecut. Mulți dintre aceștia au gestionat, la rându‑le, dicasterii științifice la nivel universitar și academic și au imprimat culturii românești o direcție de cercetare pro‑occidentală, în pofida internaționalismului de stirpe sovietică sau a naționalismului comunist, curente ce au dominat regimul ideocratic în etapele existenței sale.

Pe cât de fervid a fost destinul interbelic al Școlii Române din Roma, pe atât de tulburător a devenit parcursul acesteia după instaurarea forțată a Republicii și instalarea conducerii monocratice de clară amprentă sovietică. Era declinului începuse ceva mai devreme de 30 decembrie 1947, practic fiind vorba de o jugulare lentă ce debutase cu regimul dictaturii național‑legionare, continuase cu pauze de respirație în timpul regimului antonescian, pentru ca instituția să fie tetanizată după venirea comuniștilor la putere până la transformarea ei într‑o carcasă menită, din motive de natură juridică și politică, să‑i adăpostească pe cei care‑i fuseseră călăi.

Prezentul excurs documentar încearcă să acopere un gol din istoria Accademiei di Romania, un gol mitologizat multe decenii ce începe să fie umplut pe măsură ce arhivele italiene, și, în particular, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Italiei desecretizează, după norme riguroase, materialul documentar care nu mai prezintă sensibilități în domeniile bilateral și multilateral.

Documentarea s‑a realizat începând cu anul 2012, moment jubiliar pentru Accademia di Romania, care aniversa 90 de ani de la inaugurare. Inițiala despuiere a materialului documentar a servit pentru realizarea volumului celebrativ Accademia di Romania 1922‑2012, ce a fost publicat la Roma în varianta în limba română în 2012 și în varianta în limba italiană în 2013. În respectivul op documentele au fost prelucrate schematic și extrem de rezumativ, neputând oferi o imagine consistentă a ceea ce s‑a întâmplat cu instituția în anii imediat postbelici. În prezentul volum oferim publicului, interesat de istoria neretușată, un mănunchi de documente ce mărturisește cât de dramatic a devenit destinul Accademiei di Romania și cum a fost folosită, cu îndârjire, o instituție culturală în insalubre jocuri politice ce frizează, adeseori, ficțiunea specifică Războiului Rece. Repetăm, este vorba de o instituție pur culturală, una dintre cele mai semnificative ale țării noastre, care nu are și nu poate să aibă, sub nicio formă legală, potrivit documentelor fundaționale, statut diplomatic sau pseudodiplomatic. Invocarea eronată sau relativ encomiastică a ”statutului diplomatic” al Accademiei di Romania poate activa clauze, cum se citește în documentele din acest volum, care pun în grav pericol instituția de cultură.

Sperăm ca lectura acestor izvoare diplomatice să se constituie într‑un memento pentru cei ce se vor informa cu privire la destinul structurilor publice românești din afara hotarelor țării și să ofere momente de reflecție pe tema amestecului brutal al ideocrației în cultură. (Autorii)

* * *

* * *

Șerban TURCUȘ (n. 1969) este conf. habil. dr. la Facultatea de Istorie‑Filosofie a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. A urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (1988-1993). Bursier al guvernului României pe lângă Archivio Segreto Vaticano și Biblioteca Apostolica Vaticana (1995‑1996). Doctor în istorie al Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (2000). Prim colaborator și atașat cultural la Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun (2002‑2006). Crucea de Ofițer al Ordinului Suveran Militar de Malta (2005), Comandor al Ordinului „Sfântul Grigore cel Mare” al Sfântului Scaun (2006). Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române pe anul 2000 pentru contribuția științifică la ediția jubiliară a Bibliei lui Samuil Micu (1795), apărută la Tipografia Vaticana, Roma, 2000. Premiul „Eudoxiu Hurmuzaki” al Academiei Române pe anul 2011 pentru cartea Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI‑XIV). Evaluare statistică, Evoluţie, Semnificaţii, Vol. I‑II, Editura MEGA, Cluj‑Napoca, 2011.

Volumul este dedicat, în principal, năucitoarelor schimbări survenite insurecției din ’44, căreia, treptat, i-au urmat suprimarea presei libere, dictatura modelului străin, introducerea cenzurii, doctrina partidului unic, eliminarea fizică a elitei intelectuale, epurarea, pe scurt, invazia, în istoria și cultura românească, a duhului de alienare și distrugere. Implicați în politica de tribună, scriitorii vor fi obligați să trăiască, din oportunism, într-o „aproximație de două lumi incomplete” (T. Arghezi): una încă a visului și a iluziei, alta necruțătoare în tentativa dinamitării turnului de fildeș. Ierarhiile intelectuale sunt înlocuite agresiv cu autoritatea directivei politice, iar competiția, cu slugărnicia și dogma dictaturii… Suprimarea dialogului civilizat, bazat pe inteligență și respectul adversarului, a fost, pentru foarte mulți, devastatoare.

„Tot patriotismul, toate acțiunile voastre cetățenești, toată dragostea voastră trebuie să fie stăpânite de gândul că prin imensa jertfă a Statelor Unite ale Americii a fost desrobit de două ori Ardealul nostru și mai ales că în lupta noastră pentru libertate și democrație, pe care mai trebuie să o ducem cu toții, nu vom putea birui fără de sfatul și ajutorul acelei mari și nobile țări, care e simbolul libertății și al democrației adevărate”. (IULIU MANIU, Mesaj către românii americani, 8 ianuarie 1946)

* * *

„După ce slujise toată viața sa idealul de unitate națională, după ce ajutase să-l împlinească, Iuliu Maniu nu accepta să-i umbrească puterea și măreția prin socoteli secundare sau prin veleități personale. Aceasta a fost virtutea esențială a lui Iuliu Maniu: închinarea sa totală la esențele naționale”. (CONSTANTIN VIȘOIANU, 1962)

* * *

„Amintirea lui Iuliu Maniu va străluci multă vreme în istoria românilor, nu numai ca martir al idealului nostru național, ci și ca un adevărat părinte al națiunii, servind ca sursă de inspirație atât pe plan politic, cât și pe cel al practicii de guvernământ”. (SABIN MANUILĂ, 1962)

* * *

„Iuliu Maniu nu are nevoie nici de mormânt sau lespede, nici de vreo inscripție funerară sculptată în piatră de mâini omenești. O Românie liberă va fi monumentul său nestrămutat, iar amintirea-i consacrată în mințile și în inimile poporului său va fi epitaful care dăinuie”. (HAL LEHRMAN, 1968)

* * *

„Românii americani, adesea cu gândul la rădăcinile etnice și locurile lor de origine, au văzut în Iuliu Maniu întruchiparea celui mai curat și sincer patriotism, dragostea necondiționată față de Țară. La rândul lui, Maniu i-a privit pe românii americani ca pe niște căutători de drumuri noi care să ducă la prosperitate, democrație, civilizație înaintată”. (VASILE PUȘCAȘ, 2018)

* * *

Vasile Pușcaș este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde susține cursuri de Relații Internaționale, Negocieri Internaționale, Negocieri Europene. Din 2011 este Profesor Jean Monnet Ad Personam. Începând cu anul 2000 a predat și la International University Institute for European Studies (IUIES) în Gorizia/Trieste (Italia). Este membru în Board-ul mai multor organizații profesionale din domeniul Relațiilor Internaționale, precum Institutul de Diplomație Culturală din Berlin, European University Institute din Florența, Institute for International Sociology din Gorizia etc. Între 1991 și 1994 a fost diplomat al României în New York și Washington, D.C. Din decembrie 2000 și până la sfârșitul negocierilor de aderare cu UE (decembrie 2004), a fost negociatorul-șef al României, membru al Guvernului României. Între 2000 și 2008 a fost membru al Parlamentului României. Între decembrie 2008 și octombrie 2009 a fost ministru al Afacerilor Europene în Guvernul României. Cărți publicate: Dr. Petru Groza – pentru o „lume nouă” (1985), Alma Mater Napocensis – Idealul universităţii moderne (1994), Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene. 1940-1944 (1995), Pulsul istoriei în Europa Centrală (1998), Căderea României în Balcani (2000), Relaţii internaţionale contemporane (2003), Speranţă şi disperare – Negocieri româno-aliate, 1943-1944 (1995, 2003), Universitate-Societate-Modernizare (1995, 2003), Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume (2003-2005), „Sticks and Carrots”. Regranting the Most-Favored-Nation Status for Romania (USA Congress, 1990-1996)/„Bastoane şi Morcovi”. Reacordarea Clauzei Naţiunii Celei Mai Favorizate (Congresul SUA, 1990-1996) (2006), European Negotiations. A Case Study: The Romania's Accession to EU (2006), Relaţii internaţionale/transnaţionale (2005, 2007), România şi iar România. Note pentru o istorie a prezentului (2007), România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004) (2007), România: de la preaderare la postaderare (2008), Teme europene (2008), Euro-Topics (2009), International/Transnational Relations (2009), Managing Global Interdependencies (2010), Europa în criză (2011), Uniunea Europeană. State-Pieţe-Cetăţeni (2011), Spiritul european, azi (2012), EU Accession Negotiations (A Handbook) (2013), Negocieri pentru parteneriate (2016), România şi calea de viaţă europeană (2017), Philip E. Mosely despre Transilvania și Basarabia (2017), Iuliu Maniu văzut de românii americani (2018).

Volum distins cu Trofeul pentru Cea mai râvnită carte a Târgului Gaudeamus Cluj-Napoca (18-22 aprilie 2018)

Această carte a ajuns la ediția a treia, deoarece, deși a fost scrisă în 2002, mesajul său rămâne actual. Reașezarea istoriei noastre s-a dovedit o întreprindere utilă și necesară, dar calea de „demitizare” pe care au pornit unii autori – între care și profesorul Lucian Boia –, susținuți mediatic la cel mai înalt nivel, a ajuns să fie distructivă pentru adevărul istoric și pentru conștiința publică românească. Recidivând, istoricul menționat a pus, în anii din urmă, sub semnul întrebării chiar legitimitatea Marii Uniri de la 1918, relativizând dorința românilor transilvani de a veni spre Țară. Faptul acesta era menit, în atmosfera Centenarului, să creeze marasm și incertitudine, inducând neîncrederea totală în forța de regenerare a românilor. Din fericire, publicul educat și erudit nu poate fi înșelat, iar această carte aduce argumentele necesare înțelegerii actului Marii Uniri ca o încununare firească a dezvoltării poporului român până la stadiul făuririi statului său național. Românii nu au fost în istorie un popor malefic și nici unul angelic, ci o comunitate etnică obișnuită, cu particularitățile sale de „enclavă latină la porțile Orientului”. Această „insulă de latinitate într-o mare slavă” a fost câteodată capabilă să unească Apusul catolic și protestant cu Răsăritul bizantin, dând adevărata măsură a continentului european, care, de multe secole, își bazează identitatea pe clasicismul greco-latin și pe creștinism. În concertul națiunilor europene, românii au avut rolul lor, nici mai bun și nici mai rău decât al altor entități similare, dar au reușit la 1918 să-și concentreze energiile, creând statul național unitar, fapt pentru care făurarii României merită cunoașterea, prețuirea și recunoștința noastră. Pentru a înțelege corect acest rol, ca și rostul marilor acte din 1918, istoricul este obligat să caute și să descopere adevărul omenește posibil.

* * *

Ioan-Aurel Pop este un istoric român și profesor universitar. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (SUA), precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din martie 2012, este rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din 2015, este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting professor al unor universităţi din SUA, Franţa şi Italia, acad. prof. Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor a peste șaptezeci (70) de cărți, tratate și manuale, și a peste cinci sute (500) de studii și articole, publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.