Istorie & Politologie

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.

În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an.

Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş.

Prin urmare, Dacia s-a născut în vremea în care Matia Corvin dorea să salveze ce se mai putea salva din moştenirea sa. Din moment ce timpul și împrejurările nu-i îngăduiau mai multe, regele plănuia, pe de o parte, să împartă Uniunea Polono-Lituaniană între el, Cavalerii Teutoni şi Ivan al III-lea și să ofere, pe de altă parte, Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, câtă vreme lui Ioan Corvin îi rămâneau măcar Bosnia şi Croaţia, iar lui Ştefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru supremaţie” dintre Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul. Dacia este anterioară schimbărilor aduse de către Reformă, ea provenind din vremea în care creştinii din aceste părţi aveau numai două confesiuni creștine, cea latină, apuseană sau romană (statornicită ulterior drept „catolică”) şi cea greacă, răsăriteană sau bizantină (cunoscută apoi drept „ortodoxă”). Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Ştefan al III-lea stăpân peste „jumătate din Ungaria”) – călugării de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „dăruise” pe Ştefan în „Ţara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domneşti, şi ştergeau „înşelăciunea” făptuită de „latini” la „Florenţia” (adică la conciliul de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439). Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest şi est, în chip oarecum firesc, după ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia (nenăscut pe atunci), să se ridice, Roma încredinţase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca și Iancu – Ştefan (şi el probabil încă nenăscut) pe creştinii de rit „grec” din părţile răsăritene ale Regatului Ungariei (1436).

După anii 1500, Dacia și regele său au rămas nu numai ca amintiri împrospătate din când în când în cancelarii, dar și ca realități atribuite unor personalități marcante, de la Mihai Viteazul până la Horea, care intenționau sau încercau să ridice energiile poporului român, să făurească sinteze panromânești. Planul „regatului dacic” renaște pe suport etnic românesc în epoca mișcărilor de emancipare națională din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din prima parte a secolului al XIX-lea. În preajma anilor 1800, deopotrivă actorii interni români și externi din regiunea central-răsăriteană și sud-estică a Europei vorbeau și scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcătuit din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideologia daco-românismului i-a cuprins pe mai toți intelectualii patrioți din perioada prepașoptistă, animați – dincolo de inerentele clișee romantice și liberale – de o realitate care era conștientizată de tot mai mulți: pe locul anticelor alcătuiri se formase un popor cu rădăcini daco-romane, vorbitor de limbă neolatină, adevărat moștenitor al Daciei. Această Dacie (preromană, dar mai ales romană), chiar dacă s-a retras la un moment dat din memoria colectivă, a fost reînviată de la Renaștere încoace, pentru ca, după cumpăna secolelor al XV-lea și al XVI-lea, să nu se mai piardă niciodată și să alimenteze constant construcția națională modernă a românilor și a României. În tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment în care „regele Daciei” și „Dacia” au făcut carieră diplomatică internațională pe fondul apărării „Republicii Creștine” cu forțe reunite ale Apusului și Răsăritului, merită o atenție specială, mai ales că unul dintre protagoniștii săi a fost Ștefan cel Mare, cel mai important principe român din Evul Mediu, dar cu aspirații clare îndreptate spre Lumea Modernă. (Autorii)

* * *

Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Române și profesor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole, dintre care mai recente sunt Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, București, 2017). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța). A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române.

* * *

Alexandru Simon, membru al Global Young Academy (Leopoldina – Berlin – Brandenburgische Akademie der Wissenschaften, Berlin), cercetător la Academia Română, Centrul de Studii Transilvane (Cluj-Napoca), şi la Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul pentru Studierea Populaţiei (Cluj-Napoca), este autorul şi coautorul a zece cărţi şi aproximativ o sută de studii, precum şi editorul şi coeditorul a douăzeci de volume de studii, dintre care amintim recent apărutele cărţi, AL WA: Prinţul Negru al Vlahiei şi vremurile sale şi Al treisprezecelea apostol:  valachorum regu­lus (ambele la Cluj-Napoca, în 2017). Profesor şi lector invitat la universităţi din Anglia, Austria, Germania, Polonia sau Ungaria. Cercetări în arhivele şi bibliotecile din Aachen, Budapesta, Florenţa, Genova, Innsbruck, Londra, München, Paris, Praga, Vatican, Veneţia, Viena şi Zagreb.

Una dintre cele mai fascinante experiențe colective la nivel intelectual din România interbelică și apoi din epoca celei de‑a doua conflagrații mondiale a fost Școala Română din Roma. Cunoscut sub dubla denumire de Scuola Romena di Roma și Accademia di Romania, așezământul universitar din Cetatea Eternă a fost un laborator cultural deosebit de pozitiv prin unicitatea sa și prin durabilitatea armăturii intelectuale cu care și‑a blindat elevii. Științele socio‑umane din România postbelică au asimilat, direct sau indirect, parte din programele de cercetare, metodologiile de investigație și devoțiunea pentru clasicitate prin intermediul foștilor elevi ai Școlii, ajunși la maturitatea carierei în anii ʼ50, ʼ60 ai secolului trecut. Mulți dintre aceștia au gestionat, la rându‑le, dicasterii științifice la nivel universitar și academic și au imprimat culturii românești o direcție de cercetare pro‑occidentală, în pofida internaționalismului de stirpe sovietică sau a naționalismului comunist, curente ce au dominat regimul ideocratic în etapele existenței sale.

Pe cât de fervid a fost destinul interbelic al Școlii Române din Roma, pe atât de tulburător a devenit parcursul acesteia după instaurarea forțată a Republicii și instalarea conducerii monocratice de clară amprentă sovietică. Era declinului începuse ceva mai devreme de 30 decembrie 1947, practic fiind vorba de o jugulare lentă ce debutase cu regimul dictaturii național‑legionare, continuase cu pauze de respirație în timpul regimului antonescian, pentru ca instituția să fie tetanizată după venirea comuniștilor la putere până la transformarea ei într‑o carcasă menită, din motive de natură juridică și politică, să‑i adăpostească pe cei care‑i fuseseră călăi.

Prezentul excurs documentar încearcă să acopere un gol din istoria Accademiei di Romania, un gol mitologizat multe decenii ce începe să fie umplut pe măsură ce arhivele italiene, și, în particular, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Italiei desecretizează, după norme riguroase, materialul documentar care nu mai prezintă sensibilități în domeniile bilateral și multilateral.

Documentarea s‑a realizat începând cu anul 2012, moment jubiliar pentru Accademia di Romania, care aniversa 90 de ani de la inaugurare. Inițiala despuiere a materialului documentar a servit pentru realizarea volumului celebrativ Accademia di Romania 1922‑2012, ce a fost publicat la Roma în varianta în limba română în 2012 și în varianta în limba italiană în 2013. În respectivul op documentele au fost prelucrate schematic și extrem de rezumativ, neputând oferi o imagine consistentă a ceea ce s‑a întâmplat cu instituția în anii imediat postbelici. În prezentul volum oferim publicului, interesat de istoria neretușată, un mănunchi de documente ce mărturisește cât de dramatic a devenit destinul Accademiei di Romania și cum a fost folosită, cu îndârjire, o instituție culturală în insalubre jocuri politice ce frizează, adeseori, ficțiunea specifică Războiului Rece. Repetăm, este vorba de o instituție pur culturală, una dintre cele mai semnificative ale țării noastre, care nu are și nu poate să aibă, sub nicio formă legală, potrivit documentelor fundaționale, statut diplomatic sau pseudodiplomatic. Invocarea eronată sau relativ encomiastică a ”statutului diplomatic” al Accademiei di Romania poate activa clauze, cum se citește în documentele din acest volum, care pun în grav pericol instituția de cultură.

Sperăm ca lectura acestor izvoare diplomatice să se constituie într‑un memento pentru cei ce se vor informa cu privire la destinul structurilor publice românești din afara hotarelor țării și să ofere momente de reflecție pe tema amestecului brutal al ideocrației în cultură. (Autorii)

* * *

* * *

Șerban TURCUȘ (n. 1969) este conf. habil. dr. la Facultatea de Istorie‑Filosofie a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. A urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (1988-1993). Bursier al guvernului României pe lângă Archivio Segreto Vaticano și Biblioteca Apostolica Vaticana (1995‑1996). Doctor în istorie al Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (2000). Prim colaborator și atașat cultural la Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun (2002‑2006). Crucea de Ofițer al Ordinului Suveran Militar de Malta (2005), Comandor al Ordinului „Sfântul Grigore cel Mare” al Sfântului Scaun (2006). Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române pe anul 2000 pentru contribuția științifică la ediția jubiliară a Bibliei lui Samuil Micu (1795), apărută la Tipografia Vaticana, Roma, 2000. Premiul „Eudoxiu Hurmuzaki” al Academiei Române pe anul 2011 pentru cartea Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI‑XIV). Evaluare statistică, Evoluţie, Semnificaţii, Vol. I‑II, Editura MEGA, Cluj‑Napoca, 2011.

Volumul este dedicat, în principal, năucitoarelor schimbări survenite insurecției din ’44, căreia, treptat, i-au urmat suprimarea presei libere, dictatura modelului străin, introducerea cenzurii, doctrina partidului unic, eliminarea fizică a elitei intelectuale, epurarea, pe scurt, invazia, în istoria și cultura românească, a duhului de alienare și distrugere. Implicați în politica de tribună, scriitorii vor fi obligați să trăiască, din oportunism, într-o „aproximație de două lumi incomplete” (T. Arghezi): una încă a visului și a iluziei, alta necruțătoare în tentativa dinamitării turnului de fildeș. Ierarhiile intelectuale sunt înlocuite agresiv cu autoritatea directivei politice, iar competiția, cu slugărnicia și dogma dictaturii… Suprimarea dialogului civilizat, bazat pe inteligență și respectul adversarului, a fost, pentru foarte mulți, devastatoare.

„Tot patriotismul, toate acțiunile voastre cetățenești, toată dragostea voastră trebuie să fie stăpânite de gândul că prin imensa jertfă a Statelor Unite ale Americii a fost desrobit de două ori Ardealul nostru și mai ales că în lupta noastră pentru libertate și democrație, pe care mai trebuie să o ducem cu toții, nu vom putea birui fără de sfatul și ajutorul acelei mari și nobile țări, care e simbolul libertății și al democrației adevărate”. (IULIU MANIU, Mesaj către românii americani, 8 ianuarie 1946)

* * *

„După ce slujise toată viața sa idealul de unitate națională, după ce ajutase să-l împlinească, Iuliu Maniu nu accepta să-i umbrească puterea și măreția prin socoteli secundare sau prin veleități personale. Aceasta a fost virtutea esențială a lui Iuliu Maniu: închinarea sa totală la esențele naționale”. (CONSTANTIN VIȘOIANU, 1962)

* * *

„Amintirea lui Iuliu Maniu va străluci multă vreme în istoria românilor, nu numai ca martir al idealului nostru național, ci și ca un adevărat părinte al națiunii, servind ca sursă de inspirație atât pe plan politic, cât și pe cel al practicii de guvernământ”. (SABIN MANUILĂ, 1962)

* * *

„Iuliu Maniu nu are nevoie nici de mormânt sau lespede, nici de vreo inscripție funerară sculptată în piatră de mâini omenești. O Românie liberă va fi monumentul său nestrămutat, iar amintirea-i consacrată în mințile și în inimile poporului său va fi epitaful care dăinuie”. (HAL LEHRMAN, 1968)

* * *

„Românii americani, adesea cu gândul la rădăcinile etnice și locurile lor de origine, au văzut în Iuliu Maniu întruchiparea celui mai curat și sincer patriotism, dragostea necondiționată față de Țară. La rândul lui, Maniu i-a privit pe românii americani ca pe niște căutători de drumuri noi care să ducă la prosperitate, democrație, civilizație înaintată”. (VASILE PUȘCAȘ, 2018)

* * *

Vasile Pușcaș este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde susține cursuri de Relații Internaționale, Negocieri Internaționale, Negocieri Europene. Din 2011 este Profesor Jean Monnet Ad Personam. Începând cu anul 2000 a predat și la International University Institute for European Studies (IUIES) în Gorizia/Trieste (Italia). Este membru în Board-ul mai multor organizații profesionale din domeniul Relațiilor Internaționale, precum Institutul de Diplomație Culturală din Berlin, European University Institute din Florența, Institute for International Sociology din Gorizia etc. Între 1991 și 1994 a fost diplomat al României în New York și Washington, D.C. Din decembrie 2000 și până la sfârșitul negocierilor de aderare cu UE (decembrie 2004), a fost negociatorul-șef al României, membru al Guvernului României. Între 2000 și 2008 a fost membru al Parlamentului României. Între decembrie 2008 și octombrie 2009 a fost ministru al Afacerilor Europene în Guvernul României. Cărți publicate: Dr. Petru Groza – pentru o „lume nouă” (1985), Alma Mater Napocensis – Idealul universităţii moderne (1994), Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene. 1940-1944 (1995), Pulsul istoriei în Europa Centrală (1998), Căderea României în Balcani (2000), Relaţii internaţionale contemporane (2003), Speranţă şi disperare – Negocieri româno-aliate, 1943-1944 (1995, 2003), Universitate-Societate-Modernizare (1995, 2003), Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume (2003-2005), „Sticks and Carrots”. Regranting the Most-Favored-Nation Status for Romania (USA Congress, 1990-1996)/„Bastoane şi Morcovi”. Reacordarea Clauzei Naţiunii Celei Mai Favorizate (Congresul SUA, 1990-1996) (2006), European Negotiations. A Case Study: The Romania's Accession to EU (2006), Relaţii internaţionale/transnaţionale (2005, 2007), România şi iar România. Note pentru o istorie a prezentului (2007), România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004) (2007), România: de la preaderare la postaderare (2008), Teme europene (2008), Euro-Topics (2009), International/Transnational Relations (2009), Managing Global Interdependencies (2010), Europa în criză (2011), Uniunea Europeană. State-Pieţe-Cetăţeni (2011), Spiritul european, azi (2012), EU Accession Negotiations (A Handbook) (2013), Negocieri pentru parteneriate (2016), România şi calea de viaţă europeană (2017), Philip E. Mosely despre Transilvania și Basarabia (2017), Iuliu Maniu văzut de românii americani (2018).

Volum distins cu Trofeul pentru Cea mai râvnită carte a Târgului Gaudeamus Cluj-Napoca (18-22 aprilie 2018)

Această carte a ajuns la ediția a treia, deoarece, deși a fost scrisă în 2002, mesajul său rămâne actual. Reașezarea istoriei noastre s-a dovedit o întreprindere utilă și necesară, dar calea de „demitizare” pe care au pornit unii autori – între care și profesorul Lucian Boia –, susținuți mediatic la cel mai înalt nivel, a ajuns să fie distructivă pentru adevărul istoric și pentru conștiința publică românească. Recidivând, istoricul menționat a pus, în anii din urmă, sub semnul întrebării chiar legitimitatea Marii Uniri de la 1918, relativizând dorința românilor transilvani de a veni spre Țară. Faptul acesta era menit, în atmosfera Centenarului, să creeze marasm și incertitudine, inducând neîncrederea totală în forța de regenerare a românilor. Din fericire, publicul educat și erudit nu poate fi înșelat, iar această carte aduce argumentele necesare înțelegerii actului Marii Uniri ca o încununare firească a dezvoltării poporului român până la stadiul făuririi statului său național. Românii nu au fost în istorie un popor malefic și nici unul angelic, ci o comunitate etnică obișnuită, cu particularitățile sale de „enclavă latină la porțile Orientului”. Această „insulă de latinitate într-o mare slavă” a fost câteodată capabilă să unească Apusul catolic și protestant cu Răsăritul bizantin, dând adevărata măsură a continentului european, care, de multe secole, își bazează identitatea pe clasicismul greco-latin și pe creștinism. În concertul națiunilor europene, românii au avut rolul lor, nici mai bun și nici mai rău decât al altor entități similare, dar au reușit la 1918 să-și concentreze energiile, creând statul național unitar, fapt pentru care făurarii României merită cunoașterea, prețuirea și recunoștința noastră. Pentru a înțelege corect acest rol, ca și rostul marilor acte din 1918, istoricul este obligat să caute și să descopere adevărul omenește posibil.

* * *

Ioan-Aurel Pop este un istoric român și profesor universitar. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (SUA), precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din martie 2012, este rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din 2015, este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting professor al unor universităţi din SUA, Franţa şi Italia, acad. prof. Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor a peste șaptezeci (70) de cărți, tratate și manuale, și a peste cinci sute (500) de studii și articole, publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.

Există un statornic atribut politic francez: centralismul dominator ultra-dirijist. După 1789, îl identificăm în expansionismul militar al Convenției și al Imperiului, dar mai ales în răfuiala crâncenă îndreptată de Parisul iacobin contra orașelor și a ținuturilor revoltate, oripilate de atrocitățile Capitalei.
Remodelată fără emfază peste ani, constatarea transpare în pildă în paralela contrastantă a lui Chateaubriand din Mémoires dʼoutre tombe (1850) dintre discreția, modestia și „umilința” lui Washington și impactul „cu vuiet”, răsturnător de tronuri, avantajos „renumelui” său, al lui Napoleon, dar și în regretul focalizat de fostul ministru Alain Peyrefitte asupra multiplelor dezavantaje generate de același centralism, investigat în cartea-i grăitor intitulată Le mal français (1976). (Sergiu Pavel Dan)

* * *

Sergiu Pavel Dan s-a născut în Blaj, la 27 iunie 1936. Urmează liceul și Literele la Cluj unde, după câțiva ani ca profesor secundar, își începe cariera universitară în martie 1964. Lucrările sale atestă o statornică înclinație spre sinteză, trăsătură constatabilă de la Proza fantastică românească (1975), teza sa de doctorat, premiată de Academia română, până la ultimele-i realizări editoriale.
Dintre numeroasele referințe critice în ceea ce-l privește, notabilă e bunăoară aprecierea profesorului Louis Vax din Lyon care, în Les chefs-d'oeuvre de la littérature fantastique (1979), socotește sistemul românului Sergiu Pavel Dan drept „clasificarea cea mai meticuloasă pe plan mondial a motivelor literaturii fantastice”, precum și opinia ilustrului eseist N. Steinhardt, care, în Escale în timp și spațiu (1987), consideră Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică o anamneză ce „se înscrie fără ostentație, dar cu cinste pe o listă glorioasă unde figurează Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Toynbee”.

De acelaşi autor:

Proza fantastică românească, Editura Minerva, colecţia „Momente şi Sinteze”, 1975. Premiul Academiei Române; Spiritul Romei (O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui popor), Editura Dacia, 1979; Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică, Editura Dacia, 1983; Roumanie fantastique (în colaborare cu A.B. Gordon), Collection „Idées...et autres”, Bruxelles, 1983; Versiunea românească, două prefeţe şi notele la cele două ediţii ale romanului Woodstock sau Regalistul de Sir Walter Scott, ediţia întâi în 1993 (472 p.); ediţia secundă revăzută şi adăugită în 2004, ambele apărute la Dacia; Fiul Craiului şi spânul, eseuri, Editura Dacia, colecţia „Discobolul”, 1998; Povestirile în ramă. Ipostaze universale şi româneşti ale unei structuri, Editura Paralela 45, Colecţia „Deschideri”, 2001; ediţia a doua în 2003; Feţele fantasticului. Delimitări, clasificări şi analize, Editura Paralela 45, colecţia „Deschideri”, 2005; Republică şi uzurpare. Un eseu istorico-politic, Editura Dacia, 2007, colecţia „Alternative”; Cărările diversiunii, eseu, Editura Dacia, 2009, colecţia „Alternative” (Premiul pentru eseu al Comitetului Judeţean Cluj); Răstimpul dezlănţuirilor politice, Eseuri istorice, Editura Ecou Transilvan, 2012; Învolburări şi vremuieli politice, eseuri, Editura Şcoala Ardeleană, 2015.

Meseria istoricului este să caute trecutul și să încerce cu obiectivitate, bună‑credință și apelând, firește, la izvoare și la o metodologie adecvată să se apropie cât mai mult de adevăr. În același timp, el trebuie să fie convins de relativitatea scrierilor lui atâta vreme cât adevărul absolut nu‑i este îngăduit istoricului. De aceea, niciun slujitor al muzei Clio nu poate să‑și aroge pretenția că scrierile lui sunt perfecte, că reprezintă unica versiune de reconstituire a trecutului. De aceea apar de multe ori polemicile istoriografice, fiindcă unii istorici caută să‑și impună punctul de vedere ca fiind unica versiune asupra trecutului. Perspectiva multiplă reprezintă un mod de a gândi, de a selecta, de a examina şi de a utiliza dovezi provenind din diferite surse pentru a lămuri complexitatea unei situaţii şi pentru a descoperi ceea ce s‑a întâmplat şi de ce. (Autorii)

* * *

Ioan Bolovan este profesor universitar, prorector al Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (din 2012) și cercetător științific la Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române. A obţinut premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române în 2002. În 2015 este ales președinte al International Commission for Historical Demography (Geneva). A publicat mai multe cărţi de unic autor și în colaborare la edituri din România, Franța, Germania, Olanda, Rusia, precum și 150 de studii în reviste și volume colective din ţară şi străinătate despre istoria populaţiei, graniţa militară austriacă, Revoluţia de la 1848, Primul Război Mondial și istoria instituţiilor culturale.

* * *

Sorina Paula Bolovan este conferențiar universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A obţinut premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române în 2001. A publicat mai multe cărţi de unic autor și în colaborare la edituri din România, precum și peste 80 de studii în reviste și volume colective din ţară şi străinătate despre populaţia Transilvaniei, istoria familiei, demografie istorică și didactica istoriei.

Periculoasele derive. Reflecții asupra unui prezent fără viitor este un volum care ne atrage atenția asupra numeroaselor dezechilibre din societatea contemporană internațională. Situație care nu devine periculoasă decât atunci când state, corporații, lideri și organizații regionale/globale neglijează gestionarea adecvată și la timp a respectivelor debalansări. Preocupare care ar trebui să fie permanentă în mintea și acțiunea liderilor și cetățenilor Planetei. Din textele incluse în acest volum transpare îngrijorarea autorului față de modul cum în diferite zone ale globului, inclusiv în cea europeană, sunt gestionate problemele prezentului și viitorului. Grigore Arbore este un optimist și consideră că omenirea ar trebui să evite repetarea unor greșeli ale trecutului și să învețe a trăi în comuniunea valorilor umaniste pe care înaintașii ni le‑au oferit, sugerând, precum o făcea și Vasile Pârvan, că datoria generațiilor de azi și de mâine este să contribuie mereu la umanizarea lumii. Actualul volum de eseuri al distinsului cărturar care este Grigore Arbore ni se adresează nouă, celor care suntem în căutarea unei căi de evoluție pentru secolul al XXI‑lea. (Vasile Pușcaș)

* * *

De câteva eșantioane din problematicile cu care s‑a confruntat această lume în ultimii ani m‑am ocupat în paginile din această carte. Uneori ele sunt reprezentative pentru ce se întâmplă la scară regională, alteori, pentru fenomene ce își lasă amprente asupra cursului întregului sistem economic și politic mondial. Alteori au o relevanță care, deși transcende frontierele naționale, nu are decât efecte limitate în jurul lor. Mini‑ciclurile de articole „pe temă” nu încheagă un întreg, ele sunt fragmente, însă dintr‑un cadru global ce nu poate să nu genereze neliniști. Din când în când omenirea își aduce aminte că trebuie să supraviețuiască și trage semnale de alarmă. (Grigore Arbore)

* * *

Grigore Arbore (pseudonimul literar al lui Grigore Popescu) s‑a născut la 11 iunie 1943 în comuna Pietroșița, Dâmbovița. A parcurs studiile universitare la Cluj și București, finalizate cu specializarea în istoria lumii antice și arheologie. A refăcut parcursul universitar obținând licența în istoria artei și doctoratul în teoria și istoria criticii de artă la Scuola Normale Superiore di Pisa (1975). A predat Istoria culturii europene și Istoria artei la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1970‑1973) și la Universitățile din Pisa, Ferrara și Universitatea de Arhitectură din Veneția (după ce a emigrat în Italia în 1987). În țară a publicat, înainte de 1987, numeroase cărți de istoria artei, foarte apreciate, unele devenite repere în învățământul universitar umanistic de istoria artei: Piero della Francesca (1974); Futurismul (1975); Cetatea ideală în viziunea Renașterii (1978), Forma ca viziune. Bernini și stilistica barocului (1984). De asemenea, este autorul a zece volume de poezie care s‑au bucurat de succes și de o bună receptare critică. Din 1989 a lucrat în cadrul Consiliului Național de Cercetare din Italia, mai întâi ca cercetător, apoi ca expert național, fiind ulterior senior scientist și director pentru tehnologie în cadrul aceleiași structuri. În Italia, în paralel cu activitatea științifică, a fost membru, din 1987, al Comitetului Științific al „Electa”, editură de prim‑plan la nivel mondial în ce privește publicarea de cărți de istoria artei și culturii și istoria arhitecturii. A îngrijit volume din categoria „Mari opere” și a planificat, coordonat și a fost coautor al colecției „Pictura în Europa”. Lucrarea sa Arta în timpul monarhiilor absolute (1997) este una de referință în bibliografiile universitare pentru arta europeană în faza înfloririi barocului. A coordonat științific realizarea unor mari expoziții de istoria artei și culturii, acordând o deosebită atenție promovării valorilor culturale ale României (De la Antonello la Rembrandt – Milano, 1996; Dacii – Florența, 1997; Omul de Aur – Mantova, 1998; Traian: la hotarele Imperiului – Ancona, 1998; Creștini din Orient – Triest, 1999; Siberia, oamenii fluviilor înghețate – Triest, 2001 etc.). A îngrijit volume dedicate științei și tehnologiei bunurilor culturale, culturilor antice din stepele nord‑pontice, relațiilor culturale între Țările Române și Veneția. A fost director de cercetare al Fundației Casa Regiunilor Mediteranei, organ guvernamental (2006‑2011). A publicat, la Editura RAO, volumele pe teme social‑politice și culturale Libertatea fără democrație și „glonțul de aur” (2005) și Destrămări Multicolore (2007). În 2014, cartea sa Isus între tâlhari, conținând studii de istoria artei și culturii, a primit Premiul Academiei Române pentru Istoria artei. În același an i s‑a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca. În 2017 a publicat antologia de poeme Apa de  zăpadă (Ed. Școala Ardeleană), iar din decembrie 2018 este Directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneția.

Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, alături de nobili, de saşi şi de secui, dar tot atunci a început şi s-a produs treptat, dar implacabil, îndepărtarea lor ca grup distinct de la conducere. Mai întâi, ei erau de credinţă „grecească” şi – conform mentalităţii timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credinţă „latină”, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendica drept „apostolic” şi „marianic” (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarată să lupte pe toate căile, inclusiv cu armele, contra „păgânilor, a ereticilor şi a schismaticilor”.
S‑a văzut repede că aceşti români cuprinşi în Transilvania şi în Ungaria prelungeau masa poporului lor situat spre sud şi spre est, că erau nesiguri în fidelitatea lor faţă de rege şi coroană, că întreţineau, la început mai mult inconştient şi intuitiv, legături cu fraţii lor de peste munţi, de care îi legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formaţiuni politice care „încălecau” Carpaţii.
Încrederea autorităţilor oficiale ale Transilvaniei şi Ungariei în români a început să scadă, pe măsură ce sporea suspiciunea românilor faţă de aceste autorităţi. Era tot mai clar că, în stăpânirea solidă şi în exploatarea Transilvaniei, autorităţile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege şi apropiaţii săi erau nobilii (cei făcuţi nobili de către suveran), saşii, secuii etc., adică acele grupuri de oameni – majoritatea colonişti, veniţi mai de departe sau mai de‑aproape – dăruite cu pământuri şi apoi cu largi privilegii. (Ioan-Aurel Pop)

* * *

Ioan-Aurel Pop este un istoric român, profesor universitar și membru al Academiei Române. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (S.U.A.), precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din martie 2012, este Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din 2015, este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting professor al unor universităţi din S.U.A., Franţa şi Italia, acad. prof. Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor a peste cincizeci (50) de cărți, tratate și manuale, și a peste trei sute (300) de studii și articole, publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.

„Revenim asupra materialelor istorice și tezelor în cauză în vederea prevederilor pentru ziua de mâine. Pe glob e încă suficient spațiu spre a putea încăpea toți în bună pace. Suntem cel mai mare și mai compact popor în acest sud-est al Europei pentru a nu privi cu încredere viitorul. Iar pentru a lumina drumul înainte nu e nevoie să mistificăm trecutul. Dimpotrivă. Nu e mai înțelept să ne împăcăm cu verdictul istoriei și să ne înțelegem?” (DAVID PRODAN, Transilvania și iar Transilvania, 1992)

* * *

Ultimele decenii au arătat omenirii că trăiește nu doar într‑o lume foarte complexă, dar și că evenimentele vieții sociale se derulează cu o viteză deosebită. Motiv pentru care fiecare cetățean simte nevoia de a descifra cât mai repede și extins căile de evoluție. Crizele internaționale care se succed la intervale de timp tot mai scurte au relativizat la maxim modelele matematice de previzionare. De aceea, acum se face apel și mai frecvent la fenomene și procese istorice contemporane pentru a găsi explicații la fapte prezente și eventuale reconstituiri seriale care să indice măcar viitorul imediat.
Inițiativa editării acestui volum a venit dinspre interesul manifestat de studenți, dar și de opinia publică generală care a receptat din mass‑media lansarea subiectului Tratatului de la Trianon (1920). După ce, în anii anteriori, s‑a scris despre Centenarul declanșării Primului Război Mondial (1914), al terminării conflictului (1918) și s‑a celebrat un secol de la desăvârșirea Marii Uniri (1918), aducerea agresivă a subiectului Trianonului cu ton contestatar la momentele istorice menționate a stârnit nedumerire printre consumatorii știrilor lansate de media și îndeosebi media socială. Iar mediul de receptare a unor astfel de opinii a fost mult viciat de intensificarea discursului politic populist, naționalist, xenofob care a proliferat în spațiul public european și cu deosebire în cel central‑sud‑est european. Pe când istoricii de profesie au abordat aceste teme în conferințe restrânse ori publicații de specialitate, așa‑numita „istorie jurnalistică” a accentuat doar aspecte pe care redacțiile ori cercurile emitente le considerau a corespunde „cererii pieței”. De unde a apărut nevoia de a veni spre publicul larg și cu opinii istoriografice ori ale științelor sociale care să ofere cititorilor puncte de sprijin pentru gândirea rațională.
În volumul de față propunem opinii ale câtorva experți din domeniile istoriografiei, sociologiei, dreptului, științelor politice și relațiilor internaționale etc., deoarece am dorit să facilităm realizarea unei analize interdisciplinare care să asocieze demersului istoric și elemente de cunoaștere și înțelegere ale fenomenelor contemporane care au fost intenționat sensibilizate de politizarea nedisimulată pe care au propus‑o unele partide, grupări culturale, personaje publice în căutare de glorie electorală și de putere clădită pe schelete ale trecutului. În altă ordine de idei, am dorit să atragem atenția asupra faptului că și popoarele din această parte a Europei ar trebui să se raporteze constructiv la contextul zonal, continental și global. Doar liderii politici și statali slabi văd mereu o primejdie în tot ceea ce se întâmplă în jur și caută să se salveze doar pe ei, atașându‑se la structuri conjuncturale unidirecționale de putere, sacrificând șanse de parteneriate de durată lungă pe care le‑ar putea obține printr‑o cooperare sinceră și sistematică.
În urmă cu mai bine de două decenii am publicat un volum (Pulsul istoriei în Europa Centrală, 1998) în care am încercat să explic de ce istoria este atât de importantă pentru definirea identității națiunilor din Europa Centrală. Mesajul principal al acelui volum a fost inspirat de celebra carte a lui Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts (1993). În primul deceniu post‑1989, Europa și întreaga lume au fost oripilate de violențele etno‑religioase din Balcani, iar Kaplan avertiza liderii regionali și pe cei ai Europei să nu se lase pradă fantasmelor istorico‑politice de tipul celor care tulburau sud‑estul continentului. Atunci am atenționat liderii României, ca și pe cei din Europa Centrală, să ia aminte la spusele lui Robert D. Kaplan, să aibă grijă să nu dea și ei drumul „strigoilor” central‑europeni, deoarece și în această zonă unii politicieni erau tentați a aduce în prim‑planul vieții sociale fantasmele conflictualităților trecute. Odată potolit avântul liderilor post‑comuniști din statele Europei Centrale pentru aderarea la NATO și UE, recursul la „strigoii” istoriei a revenit, iar ceea ce se spera că va deveni calea de viață europeană, în sens occidental, ni se înfățișează astăzi tot mai clar ca o îndreptare spre calea inspirată de vechile obiceiuri estice. Prilej în care unii lideri central‑europeni dovedesc o orientare politică asemănătoare celor care au dat drumul „strigoilor” din Balcani, la sfârșitul secolului al XX‑lea, dovedind lipsa voinței de a învăța din lecțiile celor două conflagrații mondiale care au însângerat veacul trecut și din suferințele națiunilor din această regiune datorate fascismului și bolșevismului.
Pentru România, semnarea Tratatului de la Trianon (1920) a însemnat recunoașterea internațională a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o consecință a aplicării principiului autodeterminării naționale, cel care a fost considerat principalul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârșitul Primului Război Mondial. Dar un Tratat de pace conținea și alte aranjamente între părțile semnatare, care intenționau să așeze evoluțiile viitoare pe o cale juridico‑politică, economică, financiară, socială, culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de momentul semnării Tratatului de pace, „dinamica păcii” – cum o numea Nicolae Titulescu – depinzând de modul în care părțile adoptau o atitudine constructivă sau distructivă. Aceasta este o concluzie evidentă a raportării părților la sistemul Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv Tratatul de la Trianon.
Volumul de față include câteva studii care prezintă istoria ideii și construcției statului național modern în Europa Centrală, ca și a contextualității europene și central‑sud‑est europene de la sfârșitul Primului Război Mondial. Întrucât această contextualitate a fost dominată de evenimente sistemice, am propus o analiză bazată și pe metode analitice formale pentru a circumscrie cât mai logic deciziile Conferinței de pace de la Paris (1919‑1920). O lectură juridică a Tratatului de la Trianon și a principiului naționalităților, așa cum opera imediat după terminarea conflagrației, este urmată de câteva studii care prezintă unele consecințe culturale, politice și instituțional‑statale ale elaborării și aplicării aceluiași tratat. Un capitol consistent este dedicat analizei istorico‑istoriografice a miturilor politice construite în Ungaria pe seama Tratatului de la Trianon, cu scopul susținerii unei politici revizioniste și revanșarde care și‑a prelungit manifestările până în zilele noastre. Două analize aparțin unor sociologi care evaluează discursul politic și atitudinea unor curente, grupări, personaje politice contemporane care și‑au făcut din Tratatul de la Trianon nu doar o țintă critică, ci mai ales un suport pentru lansarea unor politici radicale destinate consumului electoral intern, dar și cu certe tendințe de destabilizare a regiunii central‑europene. Motiv să reamintim de posibilitatea conflictualizării zonei, cu efecte continentale și internaționale încă nebănuite, dar mai ales pentru a relansa cooperarea și conlucrarea între statele și națiunile Europei Centrale care, astăzi, au și un obiectiv comun de mare însemnătate – integrarea europeană. (VASILE PUȘCAȘ, Cluj‑Napoca, 10 martie 2020)

Prefață de prof. univ. dr. Liviu Maior

Marele Război, un subiect fascinant pentru istorici, politicieni, sociologi etc., domină, după cum era de aşteptat, „fluxul” istoriografic în ultima perioadă şi suntem convinşi că el va continua şi după anul 2018. Se schimbă modul de abordare, câmpul investigaţiei istorice se extinde, sursele se înmulţesc şi încetul cu încetul, de la războiul generalilor, împăraţilor şi regilor, ajungem la noua viziune care înglobează mulţimile în haină militară sau civili în satele şi oraşele Europei. Viaţa şi moartea, moralitatea, sfărâmarea conservatorismului lumii vechi, opţiunile naţionale şi sociale etc. câştigă tot mai mult teren în investigarea fenomenului cataclismic ce a schimbat lumea. Un reputat istoric, Berend, afirma responsabil că lungul secol al XIX‑lea s‑a încheiat în anul 1918. Mutaţiile produse au fost extraordinare, unele benefice, altele îşi vor arăta nocivitatea nu peste mult timp în vremea celui de Al Doilea Război Mondial. Lagărele, deportările, munca forţată etc. au început după 1914 pentru a cunoaşte apogeul dezumanizant al anilor 1940‑1945.
Istoricii noştri au pus în mod natural accentul asupra problemei statalităţii, a unificării teritoriilor locuite de români, pe desăvârşirea unităţii statale în 1918, îndeosebi după 1964, în era Ceauşescu. Două perioade distincte ale Marelui Război s‑au bucurat de o atenţie specială, şi anume intervalul 1914‑1916 şi apoi 1918. Evident, este vorba despre Regatul român şi mai puţin de celelalte teritorii locuite de români. Pentru cei din Transilvania, Bucovina, Basarabia sau Serbia, perioada primilor doi ani ai războiului a fost din multe puncte de vedere sub tăcere, deşi ei sunt primii care au resimţit ororile lui. Trebuie să îndreptăm lucrurile pentru a fi corecţi faţă de cei peste un milion de români înregimentaţi în armata austro‑ungară sau în cea ţaristă, dar şi pentru unguri, germani, evrei, ţigani etc., locuitori ai acestor provincii afectaţi în egală măsură de război.
Primii paşi au fost făcuţi. Încep să apară studii şi articole legate de dislocările de populaţii, de lagărele de prizonieri şi internaţii politici. Tot mai multe cărţi, volume de studii, conferinţe şi simpozioane marchează trendul spre integrarea în producţia istorică nouă, europeană, concentrată tot mai mult spre aspectele socio‑culturale ale vieţii comunităţilor în vreme de război. Problematicile demografice, dislocările de populaţie, moralitatea satului, dar şi a militarilor, familia, comportamentul matrimonial, biserica şi societatea etc. sunt abordate cu mult profesionalism în cartea profesorului Ioan Bolovan de la universitatea clujeană, pe care o recomandăm cu o reală plăcere cititorilor, dar şi specialiştilor. Veţi găsi în paginile ei foarte multe răspunsuri, dar şi stimularea pentru alţi istorici spre această tematică extraordinară. Autorul ei, cunoscut şi preocupat de problemele demografice, nu este la primul demers de această factură. Ultimele surse de natură statistică apărute în literatura europeană se regăsesc în paginile ei şi sunt foarte convingătoare.
Nu pot să închei această scurtă recomandare fără să nu îmi exprim acordul pentru ultimul capitol, intitulat „În loc de postfaţă”. Relativizarea unor momente ale istoriei noastre nu aduce nicio contribuţie nouă la scrierea ei. Este vorba de speculaţie, senzaţionalism şi transfer al trecutului în prezent. Sper ca această carte să fie urmată de altele şi nu am nicio reţinere din acest punct de vedere că aşa ceva se va întâmpla. (Prof. univ. dr. Liviu MAIOR)

* * *

Ioan Bolovan: profesor universitar, conducător de doctorat și prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, precum şi cercetător știinţific I la Centrul de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române. Doctor în istorie din anul 1999, a obţinut premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române în 2002. Specializare în istoria modernă a României şi demografie istorică, având din 2010 funcţia de vicepreședinte al International Commission for Historical Demography (Geneva). A publicat mai multe cărţi de unic autor și în colaborare la edituri din România, Olanda, Rusia, Cehia, Argentina, Italia etc., precum și peste 140 de studii în reviste și volume colective din ţară şi străinătate despre istoria populaţiei Transilvaniei, graniţa militară austriacă, revoluţia de la 1848-1849, istoria instituţiilor culturale etc.

Texte semnate de: Lucia Hossu Longin, Cristian Colceriu, Victor Eugen Mihai Lungu, Tit-Liviu Domșa, Aurel Coltor, Răzvan Rotta.

Filmul profesorului Răzvan Rotta a făcut înconjurul Europei. I-a uimit pe francezi. I-a şocat pe germani. Dincolo de durerea adâncă ce ne-o produc şi azi, cele 21 de fotograme din Piaţa Libertăţii reprezintă singurele documente de necontestat ale represiunii. Documente imposibil de mistificat. Dacă morţii nu mai pot vorbi, dacă gloanţele extrase au fost retuşate, cum s-a întâmplat la Timişoara, dacă ordinele pot fi interpretate, iar cei vinovaţi au devenit, din acuzaţi, autori de cărţi şi de tratate despre revoluţia română, filmele lui Răzvan Rotta rămân cea mai tulburătoare probă a confruntării din decembrie 1989. (Lucia Hossu Longin)

* * *

Au trecut cincisprezece ani... Mulţi? Puţini? Silviu Brucan spunea, în 1990, că ne trebuie... 20 de ani pentru a intra în rândul lumii. M-am supărat pe el! Rău de tot! Acum mă gândesc: „Oare reuşim în următorii cinci ani să ajungem acolo unde zicea el?”
Au fost ani lungi, şi cu bune, şi cu rele. Cu sacrificii. Au meritat oare? Au meritat sacrificiile din anii tranziţiei? Dar sacrificiile din decembrie 1989? Aş zice, da! Aş zice, nu!
Cred acum, în decembrie 2004, că atunci, în decembrie 1989, NU trebuiau să moară oameni. Istoria şi-ar fi urmat cursul şi fără ca atâţia clujeni să treacă în rândurile drepţilor cu mult înainte de soroc.
Şi atunci? De ce-au murit totuşi? De ce? Cred c-au fost jertfele comunismului, ale îndoctrinării şi îndobitocirii noastre, astfel încât nişte necăjiţi de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Române să poată crede că aceşti curajoşi cu piepturile şi mâinile goale sunt periculoşii duşmani ai... cui? AI CUI?
Şi, de teamă să nu-l supere pe „comandantul suprem”, au tras! Cu puşca! Cu gloanţe adevărate, de război! Mai poţi azi să crezi că un român îşi încarcă arma cu gloanţe ucigaşe împotriva altor români? Sigur, nu! Iar asta este Victoria noastră, a tuturor acelora care în 21 Decembrie 1989 începeam să credem că... poate, poate vom fi liberi, liberi să gândim, liberi să vorbim, liberi să scriem, liberi să călătorim, liberi să ştim ce vom face cu... libertatea noastră. (Răzvan Rotta, decembrie 2004)

În amintirea Academicianului Nicolae Edroiu

Proiect editorial apărut sub egida Universității Babeș-Bolyai și Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române

Colecția Istorie contemporană este coordonată de Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș

Acest op de bibliografie bilaterală este publicat în succesiunea aniversării Centenarului Marii Uniri. Jubileul de un veac de trăire românească, în cuprinderea unificată a țărilor (în sens medieval și premodern) și teritoriilor în care poporul nostru a trăit și s-a conturat genetic și cultural, este necesar să fie relaționat, în plan intelectual, cu elementele care au influențat în durată medie și lungă dezvoltarea națiunii. Or, unul dintre elementele cu puternică incidență – quasigenetică și culturală – în istoria țării noastre, privit din diferite perspective și în diverse epoci, este cel italian.
Bibliografia de față vine ca o continuare și dezvoltare a Bibliografiei istorice româno-italiene, publicată în 1997 de Veronica Turcuș, un succes tăcut pentru acel moment al relațiilor bilaterale în dinamică cultural-științifică. De atunci însă, după două decenii, am sesizat nevoia acută a unui ghidaj bibliografic în noianul de apariții editoriale care au explodat, mai cu seamă de la începutul celui de-al doilea mileniu.
Bibliografiile tematice, în cazul acesta una prevalent istorică, sunt o evidență a bibliologiei din epoca târziu modernă, dar nu și-au pierdut din utilitatea educativ-culturală nici astăzi. Interconectarea și globalizarea, inerente revoluției telematice din ultimele decenii, solicită o cantitate tot mai mare de informații, dar de multe ori de nișă, dincolo de generalitatea placidă tipică informațiilor prezente în cărțile, interfețele sau site-urile cu fizionomie enciclopedică. Cercetătorul ambițios și curios are nevoie de o profunzime informativă pe care numai un aparat bibliografic profesionist poate să i-o ofere. Din această evidență a plecat și intenția noastră de a relua la altă scară, după două decenii, un demers bibliografic care s-a dovedit a fi valid și durabil. Desigur, avem în vedere în continuare butada, plină de miez, pe care unul dintre cei mai dedicați paladini ai istoriei României din Italia, Lauro Grassi, ne-o spunea acum peste 20 de ani: „O bibliografie este mereu citită, dar nu este niciodată citată!” Asumându-ne cu responsabilitate ipostaza de a fi citiți, chiar și fără a fi citați, am purces la un „recensământ” bibliografic, după o pauză aproape bidecenală, pentru a oferi unei alte generații de istorici și oameni de cultură un instrument de bază în cercetarea relațiilor, raporturilor, interferențelor și schimburilor culturale italo-române și româno-italiene.
Prezenta lucrare a solicitat trei ani intenși de trudă bibliografică, de la observarea sistematică ori nesistematică a bibliografiilor naționale sau tematice, până la lecturi încrucișate ale notelor de subsol ori a unor reviste de nișă, de la despuierea cataloagelor marilor biblioteci din România și Italia, la „perierea” memoriilor științifice și listelor bibliografice ale diferitelor personalități care au trudit pe ogorul cultural româno-italian.
Trebuie să semnalăm faptul că nici Italia, nici România nu dețin în mod funcțional un sistem informatic centralizat, deschis accesului tuturor doritorilor, care să arhiveze bibliografic tot ceea ce a fost imprimat pe teritoriul național și să faciliteze astfel munca cercetătorilor focusați pe subiecte particulare, făcând desuetă sau oricum non-prioritară editarea bibliografiilor tematice.
Din păcate, tehnologizarea ce acompaniază viața noastră în ultimele două decenii nu a reușit să desțelenească prea mult hățișul bibliografic bilateral, fiind nevoie de multe și epuizante verificări între informațiile oferite de marile platforme academice de tipul „Google scholar” sau „Academia.edu” și realitatea editorială. Sunt titluri semnalate în faza preparatorie a lucrării care însă nu au putut fi definitivate în etapa de pregătire pentru tipar. Pentru a nu impieta asupra unor autori și a unor scrieri ale acestora, cărora nu le-am putut de obicei determina numărul de pagini, am decis sa le includem cu speranța că, semna­­lându-le, utilizatorii bibliografiei vor reuși să completeze elementele lipsă la sediul bibliotecilor tematice (de istorie, artă, științe) în care se vor documenta.
În interiorul acestui concentrat bibliografic, după lungi dezbateri în duet determinate de dorința de a da o formă cât mai cuprinzătoare, dar care să mențină caracterul de bibliografie istorică în sens larg, am decis să inserăm următoarele categorii de realizări livrești cu destinație publică și vestimentație editorială finită:

1. lucrări ale autorilor italieni privind România și românii publicate în limbile italiană și română;


2. lucrări ale autorilor români privind Italia și italienii publicate în limbile română și italiană;


3. lucrări ale unor autori străini privind România și românii publicate în limba italiană;


4. lucrări ale unor autori străini privind Italia și italienii publicate în limba română;


5. lucrări ale unor autori italieni privind România și românii apărute în limbi străine;


6. lucrări ale unor autori români privind Italia și italienii apărute în limbi străine;


7. lucrări ale unor autori italieni, străini și români traduse și/sau scrise în limba română fără referire la România/români sau Italia/italieni, publicate în Italia;


8. lucrări ale unor autori români, italieni și străini traduse și/sau scrise în limba italiană fără referire la România/români sau Italia/italieni, publicate în România;


9. lucrări ale unor autori străini privind relațiile româno-italiene, argumente italo-române sau personalități din ambele țări publicate în alte limbi decât româna și italiana;


10. lucrări coordonate/editate de specialiști români și italieni în alte țări decât România sau Italia cu conținut referitor la argumente româno-italiene;


11. lucrări în limbile română, italiană sau limbi străine care sunt conexate cu conceptul de Roma antică, Sfântul Scaun/succesorii lui Petru și Città del Vaticano.

Din motive pendinte de bogăția materialului bibliografic recenzat, dar și a varietății sale extraordinare am decis să segmentăm bibliografia în calupuri mari, pe teme cu caracter clasic, opinând că o tranșarea minuțioasă a vocilor strânse în acest volum ar fi creat dezechilibre și ar fi pus în evidență discrepanțele existente de partea română sau italiană pe anumite teme și fronturi de cercetare. Pentru a fi expliciți vom da și un exemplu: există în istoriografia și cultura italiană un interes foarte accentuat pentru dreapta radicală interbelică românească și sedimentele culturale ale acesteia, interes care nu e replicat de cercetarea românească în limba italiană. Dar situația se întâlnește și în alte etape cronologice din relațiile bilaterale ceea ce ne-a determinat să conturăm cât mai cuprinzător calupurile bibliografice pentru a primi omogenitatea necesară.
În raport cu precedentul op bibliografic realizat de Veronica Turcuș, prezenta bibliografie a crescut de aproximativ trei ori, de la 6.695 titluri la 20.241 de titluri. Este un salt uriaș ca urmare a dezvoltării accentuate a interesului cultural-istoric reciproc, dar și a modalității de selecție a materialului livresc. Dacă Bibliografia istorică româno-italiană din anul 1997 a fost concepută riguros istoric, prezenta lucrare face loc unor elemente corelate istoriei în sens mai larg incluzând elemente de antropologie, economie, istoria limbii și literaturii, sociologie și teologie. Nu ne‑am propus însă să extindem foarte mult aria de cuprindere deoarece materialul de avut în vedere devenea greu gestionabil și nu mai răspundea profilului istoric al bibliografiei.
Ideea acestei cărți nu a fost doar a noastră. Impulsurile au mai venit din două direcții. De la domnul academician Nicolae Edroiu, magistrul transilvan al științelor auxiliare ale istoriei și directorul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, plecat dintre noi mult prea devreme, a venit recomandarea de a continua cu devotament slujirea bibliografică atât de bine reprezentată de istoricii din Cluj. De la domnul prof.univ.dr. Vasile Pușcaș, șeful sectorului de istorie universală de la același Institut „George Barițiu”, a venit încurajarea constantă pentru evidențierea racordării istoriei naționale la vibrațiile continentului nostru în toate epocile istorice. Amândurora recunoștința noastră!
Această carte este dedicată amintirii luminoase și nepieritoare a domnului academician Nicolae Edroiu. (Autorii)

Arta razboiului este o carte care se invecineaza cu mitul. Cunoasterea oferita pe parcursul celor cateva sute de versete este una de tip biblic, iar misterul si numeroasele incertitudini biobibliografice au generat un plus de fascinatie. Atat despre Sun Tzu, cat si despre Arta razboiului istoricii au foarte putine certitudini. S-a convenit ca tin de secolul al V-lea i.Hr., o epoca in care China trecea de la o armata de tip feudal la una profesionista…
In mod straniu, autorul nu face nici apologia conflictelor, nici un elogiu pentru onoare. Dimpotriva, incurajeaza arta disimularii, a inselaciunii si a divizarii; ultimul capitol al cartii este dedicat spionilor si agentilor secreti.
De altfel, in ciuda conciziei si a frazarii esopice, Arta razboiului discuta marile si (la fel de) actualele probleme ale relatiilor dintre instantele de putere (fie ele state sau indivizi): razboiul drept, legaturile dintre puterea politica si cea militara, raporturile cu dusmanii etc. Spiritul lui Sun Tzu este prezent in lumea contemporana, in tot ce tine de concurenta, de strategii de marketing, de calcul rece al profitului.

Prima traducere integrala a unuia dintre textele majore ale stiintelor politice.

Machiavelli considera ca un om politic trebuie sa posede competente si sa-si asume responsabilitati militare. In Arta razboiului, limitele perspectivei sale, deseori unilaterala, provin din faptul ca interesul sau central nu este problema tehnicii si practicii militare, iar ganditorul florentin se ocupa de razboi in masura in care demersul ii serveste constructiei politice. La Machiavelli sunt suprapuse conceptia sa si ideile unor asa-zisi antimachiavelici sau naivi ai inceputului de secol al XVI-lea. De fapt, nu e vorba despre antimachiavelici, ci despre oameni politici care afirma idei ale epocii; de aceea, polemicile sunt cel mult accidente literare.
Antonio Gramsci

Cele doua parti care alcatuiesc aceasta carte sunt pentru intaia data asezate intr-un acelasi volum. In acord cu structura colectiei “Forma mentis”, am plasat drept introducere un capitol din cartea lui Max Weber, Confucianism si taoism, iar pe post de postfata am scris un text susceptibil sa lamureasca actualitatea conficianismului, fata cu “miscarile culturale” clasice, moderne sau contemporane.

Al Doilea Război Mondial a durat 2 174 de zile și în el și-au pierdut viața 50 de milioane de oameni. Cu greu ne mai putem imagina astăzi, la peste 70 de ani de la încheierea conflictului, dimensiunile lui. Scrisă de cel pe care The Economist l-a numit „cel mai strălucit istoric militar britanic“, aceasta este o istorie magistrală, bazată pe o concepție nouă asupra motivelor care au dus la înfrângerea germanilor și a japonezilor.

Teza lui Roberts este că nu neapărat Aliații au câștigat, ci mai degrabă Hitler a pierdut războiul din cauza unor decizii strategice greșite și a nerenunțării la ideologia nazistă. Perfectă pentru cititorii care doresc o perspectivă nouă asupra luptelor decisive, de la Dunkerque la Ziua Z, Furtuna războiului este o examinare puternică, solid documentată a cauzelor și a consecințelor marii conflagrații.

Cea mai bună istorie a celei de-a doua conflagrații mondiale. Simon Sebag Montefiore

Cea mai bună carte de istorie militară a anului 2010, în Marea Britanie.

În primele două decenii ale secolului al XX-lea, Parisul a fost, cu adevărat, centrul cultural al Occidentului. Aici au trăit și au creat artiști de geniu (Pablo Picasso, Auguste Rodin, Henri Matisse, Igor Stravinski, Maurice Ravel, Marcel Proust), oameni de știință (Pierre și Marie Curie), dar și inovatori (André Citroën, Louis Renault, Auguste și Louis Lumière), fiecare în parte izbutind să revoluționeze propriul domeniu de activitate.

Orașul Luminilor a devenit capitala haute couture și a produselor de lux, aici au apărut unele dintre primele cinematografe și a fost construit le métro. Numai că sâmburele disoluției la Belle Époque fusese deja sădit și Primul Război Mondial se profila la orizont. Iar conflagrația avea să îi pună la grea încercare pe toți locuitorii extravagantei citadele.

„Mary McAuliffe  își folosește talentul scriitoricesc [...] pentru a zugrăvi [...] o frescă de neuitat a Parisului.”  THE NEW YORK TIMES

„McAuliffe reînvie o epocă plină de viață și de contradicții [...] într-o narațiune extraordinar de captivantă.” PUBLISHERS WEEKLY

„Când, în 2018, Editura Corint publica Parisul anilor nebuni, descopeream în Mary McAuliffe o autoare înzestrată cu harul povestitului. A doua sa carte apărută în românește ne duce acum în sus pe firul timpului, în «anii frumoși» dinaintea Marelui Război. Parisul boem al lui Picasso, Braque, Modigliani trăiește fericit în această perioadă alături de Parisul aristocratic al lui Proust și de Parisul sărman, dar dârz al lui Zola.” Alina Pavelescu

Traducere de Simona Drelciuc

Folosim banii în fiecare zi. Cu toatea astea, obiceiul de a oferi bucăți de hârtie pentru a cumpăra bunuri și servicii pare, în fond, complet absurd. O bancnotă de 20 de dolari, de exemplu, nu valorează mai mult, ca simplă bucată de hârtie, decât banii folosiți în jocul de Monopoly. Cum se face astfel că 20 de dolari valorează de fapt 20 de dolari? Plecând de la această întrebare simplă, Charles Wheelan ne dezvăluie universul surprinzător de viu din spatele banilor și al sistemului bancar și ne oferă răspunsuri la multe alte dileme ale lumii financiare: De ce există bani de hârtie (sau monede fiduciare, ca să folosim un termen sofisticat) și de ce unele țări, precum Zimbabwe în anii ’90, au tipărit atât de mulți, încât au ajuns să fie folosiți ca hârtie igienică? Cum utilizează băncile centrale puterea de a crea bani pentru a gestiona crizele financiare? De ce mare parte din țările europene au aceeași monedă, iar acest lucru provoacă atât de multe probleme? Este Bitcoin soluția pentru toate aceste dispute?   În Povestea banilor, Charles Wheelan ne arată cum ar trebui să funcționeze băncile și sistemul monetar, precum și efectele devastatoare pe care le pot avea asupra societății inflația, deflația, ilichiditatea și alte fenomene monetare.

„Wheelan este un fel de anti-Midas. Tot ce atinge prinde viață.“ — BURTON G. MALKIEL, profesor emerit al Universității Princeton

„O lectură captivantă, care explică principiile de bază ale economiilor mondiale.“ — DARTREVIEW.COM

„Politica monetară le poate părea unora un domeniu ezoteric. Dar la fel ni se păreau Și produsele derivate pe care cei de pe Wall Street le tot învârteau la începutul anilor 2000. Și oare cum s-a încheiat totul? Atunci când politicile financiare funcționează cum trebuie, nu acordăm o atenție prea mare unor asemenea lucruri. Ne vedem liniștiți de viața noastră de zi cu zi, folo¬sim bani pe care-i luăm ca atare și ne bucurăm de un sistem financiar stabil, veșnic nemulțu¬miți de autoritățile care parcă vor să complice inutil situația. Lucrurile nu merg însă întot¬dea¬una atât de bine. Utilizarea greșită a banilor poate distruge atât țări, cât și vieți nevinovate.“ — CHARLES WHEELAN

1. Începuturile agriculturii

2. Primele oraşe

3. Egiptul faraonilor

4. Grecia clasică

5. Alexandru cel Mare

6. Expansiunea puterii romane

7. Căderea Romei şi consecinţele sale

8. Ascensiunea Islamului

9. Vikingi

10. Cruciade

11. Moartea Neagră

12. India precolonială

13. China imperială

14. Mongoli

15. Japonia, insula imperială

16. Incaşi şi azteci

17. Imperii şi regate din Africa

18. Renaşterea

19. Imperiul Otoman

20. Călătorii de descoperire

21. Reforma

22. Contrareforma

23. Revoluţia engleză

24. Revoluţia ştiinţifică

25. Epoca imperială

26. Iluminismul

27. Revoluţia americană

28. Revoluţia franceză

29. Epoca napoleoniană

30. Revoluţia industrială

31. Naţionalism în Europa

32. Sclavie

33. Expansiunea Statelor Unite ale Americii

34. Războiul Civil American

35. Ascensiunea socialismului

36. Drepturile femeii

37. Primul Război Mondial

38. Lenin şi Stalin

39. Umbra fascismului

40. Marea Criză

41. Al Doilea Război Mondial: Europa

42. Al Doilea Război Mondial: Asia şi Pacific

43. Holocaust

44. Războiul Rece

45. Sfârşitul imperiilor

46. Războiul din Vietnam

47. Conflictul arabo-israelian

48. Căderea comunismului

49. Renaşterea Chinei

50. 11 septembrie şi după

Printre contribuţiile editoriale ale lui IAN CROFTON se numără Brewer’s Britain and Ireland, cea de a doua ediţie a Brewer’s Dictionary of Modern Phrase and Fable şi Brewer’s Cabinet of Curiosities. Cărţile scrise de el includ şi The Kings and Queens of England, History without the Boring Bits (2007) şi Traitors and Turncoats (2009). Ian Crofton locuieşte în nordul Londrei împreună cu familia sa.

Istoria nespusă a Statelor Unite ale Americii, de Oliver Stone și Peter Kuznick, în care veți descoperi fotografii tulburătoare și documente aproape necunoscute, prezintă apariția imperiului american și preocupările acestuia pentru securitatea națională începând din secolul al XIX-lea până în timpul administrației Obama. Autorii demonstrează, pas cu pas, că politicile aberante ale administrației Bush-Cheney își au originea în trecutul acestei națiuni și explică de ce i-a fost atât de greu președintelui Obama să imprime un nou curs țării sale. În volumul lor, concis, dar indispensabil pentru studierea istoriei americane, autorii contestă teorii considerate indiscutabile pentru a dezvălui adevărul ascuns până acum despre mărirea și decăderea imperialismului american.

„Niciodată până acum, concepte promovate de americani, precum «altruismul, mărinimia și sacrificiul de sine», nu au fost puse sub semnul întrebării cu atâta eficiență.” Jon Wiener, The Nation

„Bazată pe fapte de netăgăduit.” Ann Hornaday, The Washington Post

„Aceasta nu este istorie de dragul istoriei, ci istoria prezentului și viitorului nostru, de la Războiul Rece până la războiul împotriva terorii și a drogurilor.” Ed Vulliamy, The Guardian

Toate strategiile și tacticile folosite de cartelurile de droguri cu scopul de a supraviețui și de a prospera pe o piață ilegală cu o cifră anuală a afacerilor de 300 de miliarde de dolari sunt, de fapt, creația unor mari corporații precum McDonald’s, Coca-Cola și Walmart. Indiferent că este vorba despre cercetare-dezvoltare, comerț electronic, resurse umane, delocalizare, concurență, relații publice sau schimbări în legislație, baronii drogurilor se lovesc de aceleași probleme ca o companie de talia lui Apple sau Ryanair. Prin urmare, când ei încep să gândească asemenea conducătorilor unor corporații, comportamentul lor nu poate fi înțeles decât cu ajutorul teoriei economice.

De la închisorile din El Salvador până la cele din Republica Dominicană, de la laboratoarele din Noua Zeelandă până la cele columbiene, de la palatul prezidențial din Mexic până la cel din Guatemala și de la piața europeană până la cea din SUA, autorul acestei lucrări face o adevărată radiografie a traficului mondial de stupefiante. În același timp însă, el propune un plan de combatere a acestui flagel cu care statele lumii se luptă zadarnic de zeci de ani.

„Cartea [lui Wainwright] este curajoasă din mai multe puncte de vedere… [El] sfidează pe toată lumea – pe dealeri, pe baronii drogurilor și pe observatori. O operă îndrăzneață a jurnalismului de investigație și o pledoarie bine argumentată în favoarea adoptării unor politici mai eficiente împotriva traficului de droguri.” Kirkus Reviews

„O lucrare antrenantă, captivantă, bazată atât pe informații culese direct de la sursă, cât și pe rezultatele unor studii științifice...” The Wall Street Journal

Conform mărturiei autorului, aceasta este prima carte pe care a conceput-o și a scris-o de la bun început în română, nu în maghiară, limba sa maternă. A renunțat la etapa traducerii pentru a se transpune mai ușor în ipostaza cititorului român, căruia îi este în primul rând adresat acest volum și, totodată, căruia i se cere să privească realitățile prezentate din alte perspective decât cele cu care a fost obișnuit.

Istoria secuilor poate avea ea însăși o istorie a ei, dacă ne gândim la discrepanțele evidente dintre opiniile istoricilor privitoare la multe aspecte ale sale: originea secuilor (despre care s-au lansat uneori ipoteze la granița cu literatura științifico-fantastică sau cu teoria conspirației), mentalitățile și profilul lor psihologic, motivațiile și obiceiurile acestora etc. Crezul de la care pornește O scurtă istorie a secuilor este că întotdeauna trebuie să discernem între ipotezele de bun-simț și speculații, bazându-ne, pe cât posibil, pe dovezile arheologice și documentare.

Roger Faligot este jurnalist francez, care a inceput sa lucreze in Irlanda in 1973, dupa care a devenit reporter de investigatii pentru ziare si reviste din toata lumea (Irlanda, Anglia, Franta, Japonia). Considerat unul dintre cei mai buni specialisti francezi din Irlanda, a fost corespondent special al saptamanalului The European, cu sediul la Londra, timp de sapte ani in anii 1990. Incepand cu 1977, a scris, singur sau in colaborare, peste 30 de carti despre istorie contemporana, spionaj etc.

Roger Faligot a scris despre spionajul chinez de mai bine de treizeci de ani, iar publicarea acestei carti este  oportuna: extinderea Armatei Populare de Eliberare a presedintelui chinez Xi Jinping, insotita de dimensiunile geopolitice ale initiativei Belt and Road, ameninta sa rastoarne „ordinea mondiala liberala” instituita de SUA si aliatii ei dupa al Doilea Razboi Mondial. Serviciile de informatii din China, in special Guoanbu (Ministerul Securitatii Statului), vor juca probabil un rol esential in „Visul Chinei” al lui Xi.

Faligot considera Guoanbu ca succesorul din secolul XXI al KGB-ului si-i urmareste inceputurile pana in Shanghaiul anilor 1920, unde comunistii chinezi s-au organizat sub auspiciile Cominternului creat de Lenin si condus de Moscova in vederea exportarii revolutiei comuniste. China a fost una dintre primele tinte.

La inceputul anilor 1920, China era un camp de batalie politic si militar pe care se infruntau PCC, Kuomintangul nationalist si diversi conducatori militari locali. Sovieticii au stabilit legaturi atat cu comunistii, cat si cu nationalistii si au supravegheat o perioada serviciile de informatii ale ambelor tabere. Faligot observa ca diaspora chineza de la Paris, din care faceau parte Zhou Enlai si Deng Xiaoping, a jucat un rol important in formarea PCC si conducerea serviciilor sale de spionaj.

La sfarsitul anilor 1920, Zhou Enlai a creat o filiala speciala a Comitetului Central din Shanghai, Zhongyang Teke, si a plasat-o sub conducerea lui Kang Sheng, una dintre cele mai importante figuri din istoria spionajului PCC. Acesta a folosit Teke in lupta impotriva Kuomintangului lui Chiang Kai-shek, iar in anii 1930-1940, s-a alaturat lui Mao Zedong si Zhou Enlai pentru a infiinta „un stat comunist embrionar” in Yan’an.

 Serviciile de informatii ale PCC l-au ajutat pe Mao sa preia puterea in octombrie 1949 si de atunci au servit interesele Chinei in Asia si alte parti ale lumii. In 1949 a fost infiintat Ministerul Securitatii Publice sau Gonganbu, instrumentul de represiune al lui Mao, utilizat in represiunile teribile ale Marelui Salt Inainte si Revolutiei Culturale.

Faligot arata ca serviciile de informatii din China au vizat Uniunea Sovietica dupa divizarea sino-sovietica si au ajutat la deschiderea drumului pentru imbunatatirea relatiilor cu SUA la sfarsitul anilor 1960 si inceputul anilor 1970. Totusi, alianta China-SUA n-a supravietuit sfarsitului Razboiului Rece. Liderii chinezi s-au temut, pe buna dreptate, ca evenimentele din Europa de Est si URSS de la sfarsitul anilor 1980 s-ar putea raspandi in China. Protestele din Piata Tiananmen au fost reprimate brutal.

Serviciile de informatii chineze s-au angajat in spionaj economic in anii 1990, cautand secrete industriale si tehnologice din Occident, in special din SUA. Geopolitic, comunitatea de informatii chineza s-a concentrat pe reunificarea cu Hong Kong, subminand miscarile pentru independenta formala a Taiwanului si contestand primatul economic si militar al Statelor Unite.

Activitatile de spionaj chinez din secolul XXI includ razboiul cibernetic, infiltrarea culturala (prin proliferarea Institutelor Confucius in intreaga lume) si promovarea intereselor chineze globale. Se pune, de asemenea, accentul pe distrugerea opozitiei interne, ca miscarea Falun Gong si nationalistii uiguri.

Unul dintre cele mai importante capitole ale cartii descrie parteneriatul in crestere dintre serviciile de informatii chineze si ruse din anii 1990 si inceputul anilor 2000. Faligot acuza factorii de decizie din SUA ca nu au prevazut ca sfarsitul Razboiului Rece si concurenta crescuta dintre China si SUA ar putea duce la o apropiere sino-rusa.

Un fir comun de-a lungul istoriei serviciilor secrete ale PCC este conducerea lor de membrii familiei unor lideri-cheie ai partidului si descendenti ai supravietuitorilor Marsului Lung. Asa-numitii „Printi Rosii” conduc, de asemenea, companii controlate de stat, care se angajeaza in activitatea de spionaj in strainatate..

Faligot incheie cartea cu un avertisment. Serviciile de informatii chineze, scrie el, sunt cele mai mari din lume. Sunt competente si eficiente. Sunt „implicate in sifonarea masiva a informatiilor economice, stiintifice si tehnologice” din alte tari. Presedintele Xi a acumulat mai multa putere individuala decat orice lider chinez de dupa Mao si se angajeaza sa foloseasca serviciile de spionaj si toti ceilalti piloni ai puterii chineze pentru a promova interesele economice si geopolitice globale ale Chinei.

"Faligot are o cunoastere enciclopedica a istoriei agentiilor de spionaj din China." - Financial Times

"Spionii chinezi este un tezaur placut de teorii ale conspiratiei, suficient de picante pentru a-l tine treaz noaptea pe cititor." - The Times

"Prezentarea detaliata si fascinanta a serviciilor de spionaj chinezesti facuta de Faligot sustine ca in prezent comunitatea acestora este cea mai mare din lume. " - The Sunday Times

"Intrucat China incearca sa-si imbunatateasca imaginea globala, cartea aceasta ne aduce la zi si ne aminteste de clestele de fier al sistemului totalitar-comunist chinez." - Le Point

"Studiul lui Roger Faligot urmareste istoria unei organizatii care se diversifica in razboi tehnologic si economic intr-o noua strategie pe termen lung. Dupa cum afirma Faligot, «manopera chinezeasca este inegalabila», iar vasta ei diaspora este unica. Este momentul sa cititi acest studiu absolut fascinant si extrem de valoros." - Diplomatie Magazine

"O carte reper, rodul investigatiilor de cativa ani din Hong Kong, Australia, Japonia, Europa, SUA si China. Faligot a intervievat zeci de specialisti pentru colationa activitatile si logica interna din spatele bratului lung al informatiilor chineze.- " Paris Match

In 1943, soarta razboiului era potrivnica lui Hitler. Mussolini este rasturnat de la putere si tinut in detentie intr-un loc secret.

12 septembrie 1943: din ordinul lui Hitler, un grup de comando condus de Obersturmbannfuhrer Otto Skorzeny se aventureaza pe cel mai inalt varf din Apenini, masivul Gran Sasso, pentru a-l salva pe Il Duce.

Octombrie 1944: amiralul Horthy poarta negocieri cu Aliatii si Armata Rosie. Omul lui Hitler, acelasi Otto Skorzeny, il rapeste pe fiul amiralului si il forteaza pe Horthy sa demisioneze, instaland in schimb un guvern progerman.

Decembrie 1944: Ofensiva din Ardeni. Folosindu-se de  2000 de uniforme furate de la armata americana, Otto Skorzeny conduce un grup de germani vorbitori de limba engleza in spatele liniilor inamice si produce haos pe intreg frontul.

Dupa prabusirea celui de-al Treilea Reich, aranjeaza fuga unor fosti membri SS in America de Sud, devine seful securitatii lui Juan Peron si iubitul secret al Evitei Peron, antreneaza fortele arabe si pe Yasser Arafat pentru razboiul cu Israelul, intermediaza o intalnire intre Yasser Arafat si Moshe Dayan, vinde armament ambelor tabere ale razboaielor din Africa si, intr-un final, ca agent al Mossadului, lichideaza grupul de oameni de stiinta germani pe care Egitptul ii recrutase sa distruga Israelul.

Dansand cu diavolul este un roman captivant nu numai pentru povestea in sine - scrisa sub forma unei autobiografii - ci si pentru maiestria cu care autorul te convinge  sa urmaresti cu oarecare empatie - si cu sufletul la gura - aventurile acestui „erou neinfricat/ticalos fara scrupule”, dupa cum el insusi il numeste, care si-a indeplinit cu profesionalism si constiinciozitate misiunile primite. Indiferent cine i le-a comandat.

„O lectură cuceritoare, care este, de asemenea, și cea mai pro­fundă carte pe care am citit-o despre Rusia. Pe urmele Iul Putin reprezintă o lucrare esențială pentru oricine își dorește să în­țeleagă mai bine Rusia și ar trebui să II fie recomandată oricui îndrăznește să comenteze astăzi la adresa acestei țări.”

JACK F. MATLOCK JR.,

ambasador SUA în URSS (1987-1991), autor al cărții

Reagan and Gorbachev: How the Cold War Ended

„O analiză deosebit de captivantă și originală a Rusiei din tim­purile modeme – o societate mult mai complexă decât este percepută de majoritatea. Trecând cu elocvență de la povești cu un amplu conținut istoric la anecdotele pline de culoare din timpul călătoriilor lor, Hrușciova și Tayler se folosesc de «prisma geografiei» acestei țări pentru a explora și a explica Rusia contemporană sub toate aspectele ei. Dacă vreți să înțelegeți «adevărata Rusie», citiți această carte.”

MICHAEL McFAUL,

autor al cărții From Cold War to Hot Peace,

bestseller New York Times

„Cea mai mare contribuție pe care o aduce această carte - pe lângă faptul că ne salvează de o călătorie lungă și dificilă – este că ne reamintește că, de fapt, nu îl cunoaștem pe ruși, nu pentru că ar fi atât de misterioși sau ostili, ci pentru că ei înșiși nu știu dne sunt cu adevărat sau încotro se îndreaptă – peste 140 de milioane de suflete plutind în derivă de-a lungul istoriei.”

RICHARD LOURIE,

autor al bestsellerurilor The Autobiography

of Joseph Stalin și Sakharov: A Biography

„O carte cu adevărat remarcabilă.”

Publishers Weekly

Cartea mică a istoriei mari povestește de unde venim, pornind de la Big Bang și începuturile vieții, trecând prin nașterea civilizațiilor și ajungând până în prezent – și dincolo de el. Lucrarea abordează teme majore ale „Istoriei Mari”, transmițând informațiile într-o manieră accesibilă, concisă și antrenantă.

Volumul prezintă o cronologie completă a evenimentelor care au avut loc în lume de-a lungul istoriei sale și aduce o cu totul altă lumină asupra științei, așa cum am învățat-o fiecare dintre noi, făcându-ne să ne gândim la istoria noastră – și, bineînțeles, la viitorul nostru – într-un mod foarte diferit.

Portretele unor femei nemiloase care au marcat istoria!

Înfricoşătoare, dar nu mai puţin fascinante, poveştile din volumul de faţă îl introduc pe cititor în viaţa şi în epoca celor mai ne­miloase şi mai ambiţioase femei din istorie. Insolente, înzestrate, răutăcioase, viclene, nestatornice, neclintite ca stânca, ele au fost produsul vremurilor în care au trăit, sfidând obiceiurile şi morala epocii lor. Aceste femei se foloseau de tot ce le stătea în putinţă pentru a-şi atinge scopurile. Setea lor de putere s-a tradus în in­trigi şi, adesea, în crime. Şi toate acestea doar pentru a-şi împlini dorinţa arzătoare de a avea întâietate, într-o lume în care „omul este lup pentru om”.

În această carte veţi face cunoştinţă cu o serie de femei care au fost la fel de crude ca tiranii cei mai neîndurători:

• Regina Boadiceea a pornit o cruciadă sângeroasă împotriva romanilor, reunind triburile britanice. Ea a fost responsabilă de moartea a cel puţin 80.000 dintre duşmanii săi.

• Elisabeta Băthory, „femeia-Dracula”, ar fi ucis peste 650 de fete pentru a putea face baie în sângele lor.

• Împărăteasa Dragon a controlat China vreme de 50 de ani, executând pe oricine îndrăznea să o sfideze.

• Ranavalona, regina din Madagascar, îşi decapita supuşii, îi arunca din înaltul unei faleze, îi fierbea de vii sau îi obliga să bea o otravă care le provoca o agonie atroce. La moartea sa, ea asa­sinase o treime din populaţia malgaşă.

O lectură în care veţi descoperi portretele şi poveştile
unor femei puternice, dar malefice!

SUNT OARE SOCIETĂŢILE SECRETE OGLINDA LUMII?

În această carte veţi descoperi istoria, organizarea şi ritualurile unor societăţi secrete, relaţiile acestora cu ştiinţa şi cu puterea, precum şi personajele fondatoare sau emblematice ale lor, diverse anecdote şi numeroase fapte remarcabile.

Punând aceste fapte în perspectiva contextului istoric în care şi-au făcut apariţia diferitele ordine şi explicându-le evoluţia, dar şi adap­tarea la fluctuaţiile istoriei, aceste grupări din umbră sunt edifica­toare. Ele spun multe despre starea de moment sau de lungă durată a societăţilor al căror chip ascuns îşi doresc să fie.

Din Antichitate şi până în zilele noastre, istoria acestor societăţi em­blematice (printre care Ordinul Templierilor, Ordinul Roza-Cruce, Francmasoneria, Ordinul illuminati etc.) înseamnă tot atâtea aven­turi umane, pendulând între forţele luminii şi puterile întunericului.

Scriitor, jurnalist independent şi conferenţiar, Dominique Labarriere a publicat romane, povestiri şi numeroase documente inedite. De peste cincisprezece ani, el se consacră în mod special investigării şi analizei faptelor diverse, enigmelor judiciare, proceselor şi evenimentelor isto­rice.

În această lucrare dorim să aducem în conștiințele tuturor românilor și, mai ales, ale tinerilor noștri: date, fapte, repere și evenimente esențiale, pe scurt, care se referă la Istoria acestui pământ românesc, Basarabia, pământ sfânt al lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, greu încercat de vremuri, numit cu drept cuvânt de martirul românismului basarabean Dumitru Matcovschi: Lacrima Neamului meu.

Autorii