Istorie & Politologie

Sandra Gatejeanu–Gheorghe este directorul de protocol al Casei Regale a Romaniei. In ultimii zece ani, a coordonat vizitele oficiale ale Familiei Regale a Romaniei in strainatate si calatoriile regale efectuate in Romania de membrii Familiilor Regale straine. In aceasta perioada, a asigurat legatura cu Casele Regale ale lumii, a organizat evenimentele Familiei Regale si a gestionat relatiile cu misiunile diplomatice acreditate la Bucuresti si cu misiunile Romaniei din strainatate.

Sandra Gatejeanu–Gheorghe a absolvit cursurile Facultatii de Drept si ale Facultatii de Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bucuresti. Este avocat in Baroul Bucuresti, doctor in drept international privat, colaborator extern la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti si, incepand cu anul 2011, este lector la Institutul Diplomatic Roman,
unde sustine prelegeri despre Protocolul si Ceremonialul Regal. De asemenea, este membru al Asociatiei Romane de Protocol.

Aceasta carte-album infatiseaza in imagini destinul primei femei din istorie care conduce Casa Regala a Romaniei. Pornind de la amintirile Majestatii Sale, de la documente, fotografii, de la obiecte personale si de la cele care fac parte
din Colectia Regala, unele dintre ele prezentate pentru prima data in acest album, Sandra Gatejeanu–Gheorghe vorbeste despre copilaria si adolescenta Custodelui Coroanei, studiile si experienta comunitara, viata de familie, interesele si activitatile Majestatii Sale Margareta in folosul Romaniei.

Chemata a fi urmasa bunului Rege Mihai, care mi-a lasat ca sfanta mostenire iubi- rea si credinta fata de Romania, voi continua munca si voi respecta legamantul sau.

In eforturile pentru dezvoltarea si consolidarea tarii, voi avea ca model exemplul parintelui nostru si convingerea lui in destinul poporului roman.
Aduc adanca recunostinta celor patru generatii anterioare ale familiei mele, care au creat legatura intre tara si Casa Regala. O suta cincizeci de ani care au adus Romaniei institutii moderne, dezvoltare, consolidare si deschidere catre lume.
In lunga sa viata, al patrulea rege al Romaniei a gasit sprijin in credinta, in speranta si in rabdare. In toate imprejurarile, el a raspuns cu dreptate si, cand a fost posibil, cu iertare.
Sunt sigura ca, in viitor, romanii vor ramane iubitori de Coroana, uniti in constiinta si actiune, pentru propasirea nationala, in contextul Uniunii Europene si al Aliantei Nord-Atlantice.
Cu emotie si onoare, cu simt al datoriei, ca buna romanca si Custode al Coroanei, imi inchin viata si munca natiunii noastre si romanilor de pe tot Pamantul.“

Mîţa Vinerii povesteşte istoria unui reţetar magic şi a unei familii de adepţi ai marelui Sator. Plasată în Bucureştiul fanariot şi în epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot, povestea trece pe nesimţite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase reţete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumină gusturile vieţii arhaice şi rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri de mult uitate. Cărăbuşii prăjiţi, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosussunt numai cîteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripeţiile Mîţei Vinerii.

„Mîţa Vinerii – o jubilaţie stilistică, o literatură vitală, cum era Parfumul lui Süskind pînă la un punct şi Laur al lui Evgheni Vodolazkin, de la alt punct, mai departe.” (Dan C. Mihăilescu)

„Cartea Doinei Ruşti are toate datele unei poveşti captivante: foarte multă fantezie, un fir epic împletit cu mîna sigură a unui povestitor care ştie cum să te ademenească, o atmosferă atît de puternică, încît te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea.” (Bianca Burţa-Cernat)

În căutarea imaginii pierdute a oamenilor epocii fanariote, profesorul Tudor Dinu a străbătut în lung și în lat Țara Românească și Moldova, de la hotarele Banatului până la Nistru, de la Iași până la Dunăre, pentru a identifica toate acele biserici care, în pofida vicisitudinilor istoriei, păstrează pe zidurile lor chipurile ctitorilor de odinioară. După peripeții demne de un roman de aventuri, a izbutit să vadă cu propriii ochi și să fotografieze cele circa 135 de tablouri votive din epocă, în care sunt reprezentați vreo mie de semeni de-ai noștri în ipostaza în care își doreau să rămână în amintirea posterității, etalându-și cele mai frumoase costume, bijuterii, arme ori coafuri. Este vorba nu doar de domnitori cu familiile lor, ca în primele secole din existența țărilor române, ci și de oameni aparținând unor categorii sociale dintre cele mai diverse (boieri și boiernași, militari, negustori, meșteșugari, ciobani, moșneni și, de bună seamă, clerici de toate rangurile, de la semeții mitropoliți și episcopi până la umilii monahi), uniţi între ei doar de credința în Dumnezeu și de o certă bunăstare, care le-a permis să contribuie la înălțarea unor lăcașuri de cult. Completând datele oferite de tablourile votive cu cele furnizate de sursele scrise ale epocii, Tudor Dinu oferă o fascinantă istorie vizuală a oamenilor din țările române în veacul al XVIII-lea și în primele două decenii ale secolului al XIX-lea.

Ilustraţia de pe copertă: Vel pitarul Ioan și soția sa, Elenca, ctitorii bisericii din Păișani (Gorj, 1810). Foto: Tudor Dinu

TUDOR DINU (n. 1978) este conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă. A susţinut prelegeri şi conferinţe, ca profesor invitat, la universităţile din Atena, Nicosia, Berlin, Kiev şi Brno şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani, a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Granada, 2010; Nicosia, 2012; Tbilisi, 2012; Atena, 2012; Paris, 2013; Salonic, 2014). În 2014, a fost ales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale – dedicate unor chestiuni de filologie şi istorie greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din ţările române – au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. A publicat traduceri din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior) şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Empirikos, Hristos Iannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas, a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015).

„În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam și numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmo-sferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugurește la viață nu întâlnește decât blândețe, suflul rece al indiferenței străinilor nu îl atinge, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui și a ploii calde ce ajută ramurilor să se întindă și să înflorească.
Oamenii care s-au format așa, în mijlocul dragostei și bunătății, sunt cei pe care viața îi rănește cel mai mult, dar, chiar împovărați de suferințe, ei umblă prin lume răspândind acea formă și acea culoare ce și-au pus amprenta asupra lor. Necazurile care îi lovesc nu tulbură seninătatea ce le-a fost dată. Răniți, sufocați, rămân mereu agățați de acel fir, care e esența ființei lor.“

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituie aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citită nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (ALINA PAVELESCU)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie.

Spaima de ruși a înlocuit de mult în mentalul românesc frica de turci sau de tătari. De fiecare dată, năvălirea sau ocupația s-a numit protectorat sau alianță. Doar că, spre deosebire de alții, rușii veneau cu gândul de-a rămâne. Dincolo de raptul teritorial, de jaf, de crime, ocupația ruseascã mai avea un rezultat – și cel mai important: scotea la lumină, punea laolaltă și aducea în frunte tot ce era mai netrebnic și mai venal în societate. Tuturor vecinilor mai slabi marele imperiu eurasiatic le-a aplicat același tratament.
De trei decenii, lumea noastrã aspirã la valorile civilizației occidentale – democrația liberală, drepturile omului și libertatea individului. Rusia propune acum alternativa: societatea închisă, în care statul, iar nu individul, este supremul scop, „democrația“ dirijată, iliberală, simbioza dintre puterea politică și religie, post-adevărul, adică minciuna susținută fără scrupul, militarismul, xenofobia, protecționismul și autoritarismul unei puteri stăpâne pe viața oamenilor. În încercarea ei, se sprijină pe vocile resentimentului și urii, pe care le susține oriunde le găsește.
Cele cinci perspective din această carte ne povestesc trecutul și deslușesc prezentul, pentru ca viitorul să nu ne mai surprindă.

„Gerhard Velburg, soldat de ocazie, pleacă din garnizoanele din Germania, ajunge, pentru scurtă vreme, alături de alți intelectuali de formație, în capitala surprinzător de ofertantă a unei țări balcanice, ca să-și descopere umanitatea ultimă într-un sat uitat de pe malul brațului Borcea, în câmpia altfel fără sfârșit și fără relief a Bărăganului.
Velburg își petrece la Fetești cea mai mare parte a șederii lui în România. Izolat de freamătul istoriei, soldatul nu are decât două îndeletniciri: se ocupă cu paza bacului și e membru al unui birou de evidență a populației. În mod cu totul excepțional e convocat la deszăpezirea căii ferate spre București, merge în două rânduri în capitală, unde face cu oroare cunoștință cu centrul de tranzit al armatei de ocupație instalat la Malmaison, și se lasă vizitat de istoria mare, în persoana Kaiserului însuși, aflat în trecere prin Fetești la 14 octombrie 1917. La plecarea definitivă din România, ajunge să-și declare iubirea pentru români, dincolo de ideologii și de strategii geopolitice.
Meritul esenţial al volumului lui Gerhard Velburg este, spre deosebire de un simplu jurnal de război, felurimea vocilor care-l întrupează. Avem de-a face cu vocea unui războinic, a unui intelectual și a unui om pur și simplu. Vocile sunt cu atât mai autentice cu cât sunt mai dilematice. Însă fals Velburg nu cântă niciodată.“ (ȘTEFAN COLCERIU)

Fotografia de pe copertă: Ofițeri și soldați germani la Râmnicu Sărat, în vara anului 1917

GERHARD VELBURG (pseudonimul lui Bogislav Tilka, 1887–?), jurist de formație, a fost mobilizat ca rezervist încă de pe la începutul conflagrației mondiale, fiind încadrat în administrația de război atât în Germania, cât și pe întreaga perioadă petrecută în România, din decembrie 1916 până în iunie 1918. Despre autor știm doar că după război a trăit la Jena și la Leipzig, fiind consilier guvernamental și apoi repetitor legal. Pe lângă jurnalul apărut în 1930 și semnat cu pseudonim, a mai publicat, sub numele real, câteva lucrări de specialitate în domeniul juridic (printre care Wie studiere ich Rechtswissenschaft?, 1920; Das Recht der Ordnung der nationalen Arbeit, 1934; Prüfung und Ausbildung der Juristen im Reich, 1935; Die Besetzung Rumäniens im Weltkriege: Eine staats-, verwaltungs- u. völkerrechtliche Studie, 1939; Die Rechtswahrerprüfung, 1939). Nu cunoaștem data exactă a morții autorului.

Din 20 aprilie până în 22 iunie 1945, o tânără germană consemnează în grabă, cu riscul de a fi prinsă și pedepsită, pe caiete școlare și pe bucățele de hârtie teribila experiență a ultimelor săptămâni de război, când Armata Roșie a ocupat Berlinul. Apoi transcrie întreaga poveste, transformând-o într-o teribilã confesiune despre supraviețuire, compromis și curaj.
Astãzi, jurnalul ei este considerat una dintre cele mai importante mărturii despre efectele devastatoare pe care cel de-al Doilea Război Mondial le-a avut asupra vieților oamenilor obișnuiți. Talentul narativ al autoarei, stilul său onest și demnitatea cu care spune nu doar povestea ei, ci şi a sute de alte femei, fără ură și autocompătimire, fac din această carte un document istoric autentic și totodată o copleșitoare și necesară lecție despre condiţia umană.

„Să citești O femeie din Berlin într-o după-amiază este o experiență senzorială marcantă: simți cum pereții parcă se apropie unul de altul, aerul devine mai dens, țipetele copiilor care se joacă afară capătă un aer lugubru. Această carte te captivează întru totul, este un jurnal cu un lirism aparte, care îți lasă cicatrici adânci.“ (The Observer)

„O femeie din Berlin este o mărturie de neuitat, care te atrage în vâltoarea temerilor și amenințărilor ce dominau lumea în care a fost scrisă... Abia acum pare că a sosit timpul ca vocea acestei femei să se facă auzită.“ (The Guardian)

„O lectură esențială. Autoarea anonimă este un observator rafinat, ce dă dovadă de un talent scriitoricesc ieșit din comun și care nu îți deplânge nici o clipă soarta nedreaptă. Este o carte pe care o veți ține minte mult timp după ce veți fi citit ultima pagină, un dar de o valoare istorică incontestabilă.“ (Daily Telegraph)

Autoarea acestui jurnal este o femeie germană care avea puțin peste 30 de ani în 1945, când decide să consemneze experiența celor opt săptămâni petrecute în Berlinul ocupat de Armata Roșie, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși manuscrisul a fost publicat în 1954 în Statele Unite – tradus în engleză –, autoarea a refuzat să-și divulge identitatea, numele ei rămânând un mister până în anul 2003. Prima ediție în limba germană apare în 1959. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi și ecranizată în 2008.
Kurt Wilhelm Marek (1915–1972), cunoscut sub pseudonimul C.W. Ceram, a fost un jurnalist și scriitor berlinez renumit pentru lucrările sale despre istoria arheologiei, dintre care cea mai celebră, Götter, Gräber und Gelehrte (1949), a fost tradusă în peste 28 de limbi. Se numără printre primii cititori ai manuscrisului Femeii din Berlin, fiind și cel care ajutat-o pe autoare să-l publice.

„Am scris această carte cu simpatie şi respect faţă de acei oameni care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în Europa.
Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.
La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene.“ (OLIVER JENS SCHMITT)

„Există o lamentaţie publică în acest moment privind lipsa unui proiect de ţară… Unii spun că unirea cu Basarabia ar putea fi un proiect de ţară. Construirea de autostrăzi, spun alţii, este un proiect pentru următoarea mie de ani, iar alţii spun că generarea de prosperitate, pur şi simplu, este suficientă. Eu aş spune că instaurarea adevărului în centrul vieţii publice, acolo unde a fost foarte puţin prezent în România ultimilor o sută de ani, ar fi foarte importantă; poate că acesta este motivul care a dus la dispariţia încrederii în societatea românească. Încrederea în insti¬tuţii şi în «celălalt» este, într-adevăr, liantul cel mai important al unei democraţii.“ (MARIAN VOICU)

OLIVER JENS SCHMITT este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Născut în Elveţia, la Basel, în 1973, a studiat bizantinistică, neoelenistică şi istorie esteuropeană în oraşul natal, precum şi la Viena, Berlin şi München.

„Trăim așa cum ne dictează ei. E un gând înnebunitor ăsta, nu pot scăpa de el. Nu pot să accept că niște indivizi care, într-o lume dreaptă, ar trebui să înfunde pușcăriile și, apoi, să fie obligați să muncească o viață pentru a plăti răul pe care l-au făcut unei țări, țării noastre, au reușit, de un an încoace, să ne dicteze cum să trăim. Să ne dicteze cum să ne scriem jurnalele. Nu pot să accept că niște oameni pentru care rușinea e ceva de batjocorit ne țin lecții de moralitate, de cinste, de sacrificiu, de dragoste de țară. Nu pot să accept că niște mediocri scriu Educația pentru copilul meu, pentru copiii noștri. Nu pot să accept că niște nulități ne condamnă să ne însănătoșim în spitale cu miros de cimitir. Nu pot să accept un lucru simplu. Acela că niște hoți ne fac legi. Niște îmbuibați au ajuns să sluțească într-un asemenea fel adevărul, încât orice urmă de normalitate, de bun-simț, de logică, de principii se sfărâmă sub un crez nou. Un crez al degradaților. Un crez îndesat cu forța pe gâtul unui popor. Poporul nostru.“ (RAMONA URSU)

"Ideea realizarii acestui album a venit ca o datorie pe care trebuia sa o implinim impreuna cu toti cei care au simtit aceleasi emotii ca si noi si au imortalizat imagini ce pot transmite aceste emotii. Am discutat cu domnul general Gelaledin Nezir despre acest demers si am conceput, pas cu pas, fiecare etapa a acestui proiect colectiv. Am dorit sa fie o lucrare care sa arate unitatea si demnitatea, mandria si puterea romanilor in momente grele, cu dragoste si iubire pentru Rege, cu credinta si smerenie inaltatoare." ION TUCA

"Solemnitatea si fastul funeraliilor Regelui Mihai I al Romaniei, cele trei zile de doliu national si respectul exprimat de familiile regale domnitoare si nedomnitoare straine care au venit la Bucuresti au asezat din nou Romania pe harta lumii. I-au redat demnitatea nationala. Posturi de televiziune si publicatii importante din toata lumea au vorbit pozitiv despre Romania, care si-a inmormantat cum se cuvine Regele." CAMELIA CSIKI

In stilul sau caracteristic, Loretta Napoleoni abordeaza direct amenintarea reprezentata de Coreea de Nord si ne prezinta povestea ei in context istoric si ideologic, propunandu-si sa schimbe parerile preconcepute ale occidentalilor despre aceasta tara.

"Spre deosebire de Kim Il-sung, care a luptat impotriva colonialismului, sau de Kim Jong-il, care s-a remarcat in timpul Razboiului Rece, Kim Jong-un este un copil al noului mileniu si intelege sensul globalizarii. El stie ca va fi din ce in ce mai greu sa se tina departe de lume si, in acelasi timp, simte ca, daca se bazeaza pe dihotomia traditionala a Razboiului Rece, atat de draga bunicului si tatalui sau, asta se poate intoarce impotriva lui. Pentru a supravietui, tara are nevoie de crestere economica; acesta a fost mesajul de la bun inceput." Loretta Napoleoni

"In cartea sa despre Coreea de Nord, Loretta Napoleoni, specialista in probleme legate de finantarea teroristilor si spalarea banilor, sustine ca hackerii foarte bine pregatiti si sustinuti de stat ar putea ajuta aceasta tara sa ajunga lider mondial al comertului de pe darknet." The Telegraph

"Loretta Napoleoni nu este doar o economista reputata, ci si o recunoscuta specialista in finantarea organizatiilor teroriste." Michael Buchanan, BBC News

Cartea porneste de la un document de exceptie descoperit in arhivele fostului regim comunist (pastrate la Arhivele Nationale Istorice Centrale): agenda zilnica de intalniri a Elenei Ceausescu in 1989. Bazandu-se pe aceasta, Lavinia Betea descrie nu numai activitatea celei considerate al doilea om din stat si din partid, ci si intreaga retea a puterii in ultimul an al comunismului romanesc. Cu ajutorul lucrarilor de specialitate, al documentelor Cancelariei Comitetului Central si al memoriilor unor fosti inalti demnitari, autoarea reconstituie practic, zi cu zi, un an intreg din viata Elenei Ceausescu. Asistam astfel la transformarea savantei de renume mondial in "sinistra sotie" a "odiosului dictator".

In 1989, puterea din Romania aparea ca un balaur cu doua capete. Cand isi tinea discursurile, Nicolae Ceausescu intorcea privirile catre sotie ca si cum ar fi cautat aprobarea pe fata ei. Evita chiar luarea unei decizii fara consultarea prealabila a consoartei, de teama ca nu cumva sa-l critice dupa aceea. Prin seful Cancelariei CC, Tovarasa instituise un sistem special de control al documentelor adresate secretarului general al PCR, presedintelui Romaniei ori comandantului suprem al fortelor armate.

Tot ceea ce ajungea pe biroul lui trebuia sa treaca mai intai pe la ea. Si-a ferit mereu barbatul si de influentele subalternilor directi ori mai indepartati. Si s-a ingrijit sa ajunga grabnic in biroul lui de fiecare data cand afla ca vreunul dintre colaboratorii apropiati intrase acolo. Elena Ceausescu a devenit astfel "marele filtru institutional al presedintelui Romaniei". Si, prin nemarginita posibilitate a rotirii, promovarii, eliberarii din functii si sanctionarii membrilor nomenclaturii, Tovarasa a devenit mai temuta decat Tovarasul.

Leonardo ascunde oare un secret? În realitate, ascunde multe și nu e nevoie să apelăm la fantezie, ci e suficient să căutăm în paginile codexurilor sale, în miile de desene de mașinării sau de componente ale acestora. Uneori e vorba de simple schiţe, adesea greșit înţelese, considerate misterioase, interpretate în mod inexact sau catalogate ca fiind de-a dreptul indescifrabile. Mistere și secrete... toate dezvăluite în această carte și plasate într-un context inedit. Pentru prima oară, munca a doi designeri pasionaţi de lumile virtuale (și de Leonardo da Vinci) a făcut posibilă reconstruirea tridimensională prin grafica pe computer a unor mașinării cărora Leonardo da Vinci le-a dedicat truda și geniul său. Din descrierile și desenele savantului, prin intermediul prelucrării digitale, ies la iveală ambarcaţiuni blindate, scripeţi și mașinării destinate zborului, războiului, lucrărilor hidraulice. Este vorba despre o operaţiune de cercetare care a necesitat ani de studii și care a făcut posibil accesul cititorilor la invenţii mai mult sau mai puţin cunoscute ale lui da Vinci.

După ce a supus unei analize critice multiplele construcţii ale istoriei naţionale, Lucian Boia ne oferă propria sa interpretare a României. Din acest punct de vedere, România, ţară de frontieră a Europei completează şi reîntregeşte demersul iniţiat în Istorie şi mit în conştiinţa românească: cele doua cărţi fac acum corp comun. Ce este România? Răspunsul nu poate fi găsit decât în istorie, într-o istorie globală pe care Lucian Boia o construieşte altfel decât o ştim din istoriile tradiţionale de până acum.

„S-a întâmplat la un moment dat ceva ieşit din comun. Miracolul Occidentului. Ar fi putut să nu se întâmple? Cine poate şti? S-a ivit o civilizaţie altfel decât celelalte, care a împins omenirea pe drumul unde se află astăzi. Aroganţa Occidentului a fost pe măsură. În raport cu «ceilalţi», puterea lui a atins o cotă înspăimântătoare. Ne dăm seama astăzi că a fost doar o fază a istoriei. Dar a putut să pară – atât de mare ajunsese să fie distanţa – că e un dat fundamental al unei umanităţi ierarhizate.“ (Lucian Boia)

Se sfârşeşte o lume • Cum merge istoria • Miracolul occidental • Un Occident tot mai mic • Autodeprecierea • Dispariţii: femeia şi rasele • Viaţa de apoi sau zece ani în plus • Naţiunile şi Europa • Impasul democratic • Un deficit de utopie • „Ceilalţi" • Accelerare sau ruptură? • Amestecul • Trei scenarii europene • China, şi iar China • Încălzirea globală şi Noul Nord • Scenarii blânde, scenarii rele • Într-un fel sau altminteri

În 1850, China era „bolnavul Asiei“. Acum se pregătește să devină cea mai puternică națiune de pe pământ. Povestea clară și cuprinzătoare a trecutului recent al Chinei spusă de Jonathan Fenby este ghidul definitiv al acestei transformări remarcabile.

„Uneori este un procuror care caută adevărul în spatele zidului ridicat de propaganda chineză… Alteori, priveşte ca un jurnalist atent la detalii… Fenby descoperă lucruri care ne şochează şi ne uimesc. (Daily Telegraph)

„O relatare accesibilă, competentă, onestă, cuprinzătoare şi foarte bine scrisă. O carte fără cusur.“ (History)

„Una dintre cele mai captivante şi mai obiective descrieri ale anilor phoenixului chinez… Simțul acut al observației, stilul cursiv al prozei şi un real talent narativ fac din cartea lui Jonathan Fenby o reuşită remarcabilă.“ (Times Literary Supplement)

Fotografia de pe copertă: Un băieţel îi salută pe soldaţii care înaintează spre Piaţa Tian’anmen, cu câteva ore înainte de declanşarea masacrului (1989).

Cartea acceptă întru totul lanţul de eşecuri politice, diplomatice şi militare de care însăşi Germania este responsabilă, oprindu-se în cele din urmă asupra ororilor nazismului. Nu acceptă însă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. În această privinţă este poate una dintre primele iniţiative intelectuale europene care aminteşte că în istoria modernă a Germaniei au existat aceleaşi neajunsuri care s-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism, democraţie neconsolidată.

Nu în deficienţele structurale ar trebui căutată o explicaţie cauzală, ci pur şi simplu în înlănţuirea unor evenimente imparabile şi necontrolabile care, de la Bismarck la Hitler, duce către un deznodământ nefericit, deci către o tragedie.

„Cartea Máriei Pakucs-Willcocks oferă, printr-o analiză minuţioasă a documentelor inedite, o radiografie a unui oraş alcătuit diferit de cele din ţările române. De altminteri, acest oraş ne fascinează încă, iar volumul de faţă ne poartă într-o călătorie în lumea aparte a burgurilor transilvãnene. Cititorul este invitat să pătrundă în viaţa de zi cu zi a sibienilor şi să exploreze fiecare eşalon social şi politic: familia, vecinătăţile, breslele, şcoala, Biserica, Sfatul, Cetatea.
Ordinea şi disciplina sunt valorile care au guvernat Sibiul premodern şi au dus la construirea unui ideal care a ghidat toate acţiunile politice: acela al unei comunităţi bine ordonate. Pentru atingerea acestui ideal, oraşul a fabricat o serie de reguli de bună purtare, adresate tuturor. Autoarea oferă nu numai o analiză a acestor reguli, ci şi a modului în care ele au ajuns să se aplice în mod practic, cu detalii despre reacţia comunităţii la orice încercare de transgresare a «moralităţii» impuse.
Citind această carte, am descoperit o lume preocupată de «binele comun», de «buna înţelegere», dar şi obsedată de ordine şi moralitate, aşa cum n-am întâlnit pe uliţele târgurilor moldo-valahe. Am descoperit personaje pitoreşti, cum este, de exemplu, judele regal Albert Huet, autor al unor captivante însemnări autobiografice şi organizator al unor festivaluri care ne arată Piaţa Mare a Sibiului cuprinsă de forfotă medievală. Fiecare pagină ne aduce mai aproape un oraş cunoscut, de mulţi dintre noi, doar prin vestigiile arhitectonice ale prezentului, şi mai puţin prin istoria pasionantă care le-a dat naştere.“ (CONSTANŢA VINTILĂ-GHIŢULESCU)

Ilustraţia copertei: Radu Oltean, reconstituire a Pieței Huet din Sibiu la anul 1520

Cine deschide paginile acestei carti va descinde intr-o clipa la curtea voievozilor romani din timpurile vechi: va trece din sala tronului in iatac, va privi apoi de pe zidurile cetatii luptele dintre falnicii cavaleri si salbaticii cazaci pentru a apara o preafrumoasa Doamna, se va plimba nestingherit prin gradinile inmiresmate ale palatelor brancovenesti, va sta alaturi de nuntasi veseli, dar si de boieri inlacrimati. Va trage cu urechea la intrigile ce leaga si dezleaga domniile, va asista la incoronari pline de fast, dar si la crude maziliri. Va calatori la Stambul sau la curtile marilor imparati, in frumoasa Venetie, dar si in tinuturile salbatice locuite de tatari.

• Asemeni inițiativei generoase și vizionare din anul 1895, când, sub domnia Regelui Carol I și prin efortul folcloristului ­Dumitru Stăncescu și al editorului Carol Müller, a fost pusă temelia colecției de carte „Biblioteca pentru toți“, astăzi, Curtea Veche Publishing vine, altruist și inspirat, în ajutorul ­copiilor și tinerilor țării.
  Numărul cititorilor de carte a scăzut foarte îngrijorător în România ultimelor două decenii. Tot mai puține volume ajung în mâinile copiilor și adolescenților, tot mai puține titluri se așază în biblioteca de familie a contemporanilor noștri.
  La fel ca primii noștri Suverani, Carol I și Elisabeta, care erau absolut convinși de nevoia de carte pentru prosperitatea națiunii, Familia Regală a României de astăzi crede că ignorarea cuvântului tipărit între copertele cărții reprezintă o vulnerabilitate a națiunii și a patriei.
  Părinți, aduceți cartea aproape de copiii voștri! Așa cum au nevoie de iubire, de soare și de familie, cei mai mici români au nevoie de cărți, pentru a se întregi ca oameni.
  Principele Radu al României

Traducere de Cătălin Drăcşineanu

Bestseller internaţional ajuns la a şasea ediţie, Istoria lumii urmăreşte evoluţia omenirii de la apariţia primilor hominizi în savana africană pînă la Războiul Rece şi atacul terorist din 11 septembrie 2001. Pe lîngă marile civilizaţii şi figuri istorice sînt analizate perioadele de transformare, transferurile de influenţă şi putere şi progresele care au modelat lumea aşa cum o cunoaştem astăzi: apariţia scrisului şi a agriculturii, arta şi revoluţiile ştiinţifice. Rezultatul este o lucrare remarcabilă prin puterea de sinteză, o cronică universală a vieţii oamenilor obişnuiţi, dar şi a celor aflaţi la putere, care surprinde într-o manieră originală diversitatea existenţei umane.

„O lucrare excepţională. O istorie a lumii fără rival. Faptele pe care le povesteşte sînt uluitoare, iar judecăţile pe care le face sînt incontestabile.” (The Observer) 

„John Roberts a fost un istoric remarcabil, iar istoria lumii publicată de el este probabil cea mai bună dintre cele scrise în limba engleză. Cînd am citit-o prima dată, în adolescenţă, pe vremea cînd locuiam într-un oraş mic, am fost marcat de amploarea proiectului: Roberts nu doar prezintă istoria, ci o povesteşte; el trasează conturul general al dezvoltării omului fără a pierde din vedere marile poveşti care au contribuit la progresul umanităţii. Are talentul de a observa aspecte neaşteptate, abateri bruşte, chestiuni care necesită explicaţii deoarece nu se prea potrivesc cu ceea ce s-a întîmplat anterior. Crede cu tărie în capacitatea de schimbare şi transformare a omului, fără a face însă niciodată istoria teleologică, fără a crede niciodată că un aspect al istoriei noastre indică un singur rezultat posibil. Roberts înţelege complexitatea istoriei, dar şi nevoia de a o prezenta simplu, astfel încît un număr cît mai mare de oameni să aibă şansa de a reflecta asupra lucrurilor ce au creat lumea în care trăim astăzi.” (Odd Arne Westad)

Ediţie îngrijită de Iulia Vladimirov şi Viorica Milicescu

Miră-te! Cine vei fi, care mă vei citi vreodată, deși nu pentru altul am scris, ci pentru mine, astăzi, sculat de pe boală, slăbit ca un mort și scârbit de ce îndurăm de atâta vreme, simţind adânc tot ce ne doare și, durându-ne deodată în atâtea locuri, împunși și de aia, și de aia, și de aia, de nemâncare de luni de zile, de lipsă de confort, de serviciu, de murdărie, de mizerie, de descurajare faţă de nenorocirea soartei ce am avut și faţă de evenimentele nenorocoase ce ne tot vin, și cu perspectiva de a ne veni din ce în ce mai rele... e posibil să nu te doară toate veștile triste care-ţi vin peste suferinţa fizică?

Jurnalul inedit al doctorului Raul Dona, care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării fiicei sale în vârstă de trei luni, și se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un București devastat de război, dar totodată martor al retragerii grăbite și violente a germanilor, ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova. Graţie acestor pagini, ajungem să-i cunoaștem pe membrii familiei sale, pe prieteni și apropiaţi sau pe cei care-i erau potrivnici, zugrăviţi în luminile și umbrele inerente unui demers atât de personal, pe fondul desfășurării celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România în timpul Marelui Război. Însemnările lui Raul Dona sunt un veritabil tablou de epocă, în care viaţa personală absoarbe ecourile conflagraţiei ce cuprinsese lumea.

Ilustraţia copertei: Un tunar îşi repară rufele, acuarelă de Niculina Delavrancea-Dona

Dupa model sovietic, la inceputul anilor 1950, s-a infiintat si in Romania o scoala de literatura si critica literara, cu sediul in palatul de pe Soseaua Kiseleff nr. 10. Studentii acesteia au fost selectati din cele mai diverse medii sociale cu scopul de a fauri o noua literatura. Printre ei s-a aflat si Marin Ionita, caruia ii datoram cele mai interesante memorii despre o institutie care si-a pierdut pana si arhiva. Sub pana autorului, intamplari mai putin cunoscute si scriitori pe nedrept uitati sunt adusi la lumina. Kiseleff 10. Fabrica de scriitori dezvaluie detalii din activitatea de tinerete a Aurorei Cornu, Anei Blandiana, a lui Nicolae Labis, Ion Gheorghe, dar si a somitatilor literare ale vremii, precum Mihail Sadoveanu, Mihai Novicov, Zaharia Stancu, G. Calinescu, Mihai Beniuc. In „fabrica de scriitori” a regimului si-au perfectionat stilul, invatand, totodata, principiile „luptei de clasa”, cei pe care Lenin ii numise, la un moment dat, „inginerii sufletului omenesc”. O scoala care a scos la iveala talente, dar a si indoctrinat tineri scriitori.

Naomi Klein, jurnalistă aclamată, activistă și autoare de bestselleruri, și-a petrecut ultimele două decenii studiind șocurile politice, schimbările climatice și „brand bullies”. Dintr-o perspectivă unică, Klein argumentează că Donald Trump nu este o aberație, cât mai degrabă consecință logică a unuia dintre cele mai grave și periculoase trenduri ale ultimilor cincizeci de ani: naționalismul alb. Nu este suficient doar să rezistăm, ne spune ea și să spunem, „nu”. Acest moment istoric cere mai mult de la noi: un „da” credibil care inspiră spre acțiune spre a câștiga lumea corectă și plină de grijă pe care ne-o dorim și de care avem nevoie.

„Să spunem «nu» doctrinei lor de șoc este esențial, dar insuficient. Noua carte a lui Naomi Klein ne incită în mod sclipitor să nu ne dăm bătuți, să trecem rapid peste șocurile calculate de ei și să ne împletim «nu»-ul cu un «da» programatic. Este un manual de emancipare cu ajutorul singurei arme pe care o avem la dispoziție împotriva mizantropiei orchestrate: nesupunerea constructivă.” Yanis Varoufakis, fost ministru de Finanțe al Greciei

„Stringentă, oportună și necesară.” Noam Chomsky, profesor emerit, MIT

„Naomi Klein este magnifică, iar în NU nu ajunge a creat o contra-magie curajoasă și corozivă împotriva coșmarului hegemonic care, dacă i se dă frâu liber, ne va devora pe toți.” Junot Díaz, autorul cărții Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao

,,Spectacolul ascensiunii lui Donald Trump mi a provocat o senzație ciudată. Nu e vorba doar despre faptul că aplică politica șocului împotriva celei mai puternice și mai înarmate națiuni de pe planetă. E mai mult decât atât. În cărți, documentare și repor¬taje de investigație, am documentat o varietate de tendințe: dez¬voltarea supermărcilor, puterea tot mai mare a averilor private asupra sistemului politic, impunerea neoliberalismului la nivel global, adesea prin intermediul rasismului și a fricii de „celălalt“, folosite ca instrumente puternice, impactul dăunător al liberului schimb corporatist și dominația considerabilă a negării schimbă¬rilor de climă asupra aripii drepte a spectrului politic. Când am început să îl studiez pe Trump, a început să mi pară a fi ca monstrul lui Frankenstein, cusut din părți ale celor de mai sus și ale multor altor tendințe periculoase.” Naomi Klein

NAOMI KLEIN este jurnalistă distinsă cu mai multe premii, editorialistă ale cărei texte apar în mai multe publicații de pe glob, realizatoare de documentare și autoare a bestseller-urilor internaționale No Logo: Tirania mărcilor, Doctrina șocului: Nașterea capitalismului dezastrelor și Asta schimbă totul: Capitalism vs. mediu. Este corespondent senior la The Intercept, iar textele ei apar frecvent în publicații ca The New York Times, Le Monde, The Guardian și The Nation, la care este editor colaborator. Klein este membră a comitetului director al grupului de protecție a climei 350.org și una dintre organizatorii Manifestului Salt din Canada. În noiembrie 2016, a primit prestigiosul Premiu al Fundației Sydney pentru Pace din Australia pentru că, în cuvintele juriului, „ne-a inspirat să luăm atitudine la nivel local, național și internațional pentru a cere un nou plan de împărțire a resurselor planetei, cu respectarea drepturilor umane și a egalității”.

Lovitura a fost prea neașteptată, prea brutală, prea puternică. Iar eu nu mai sunt tânără, lumea este un cazan care fierbe îngrozitor, va mai fi ceva de genul „anul viitor”? Acum ușa este deschisă, totul se află în fața mea, cele mai binecuvântate două luni din an: am reușit să birui iarna. Nu mai sunt tânără, am văzut atâta disperare până acum, va mai fi oare un alt an, o altă primăvară, un alt anotimp? Regina Maria, Însemnare din 20 aprilie 1937

Viața își continuă cursul ei calm, dar cu acel curent subteran de emoție din cauza agitației care a cuprins lumea. Sandy pare mulțumită, îi place frumusețea locului și, la fel ca și mine, se bucură de splendoarea pomilor înfloriți. [...] Altă încântare sunt nuanțele diferite de verde delicat pe care le capătă copacii care își întind ramurile încărcate cu frunze, una câte una, acoperind fundalul munților cu umbre. [...] Aceste nuanțe atât de diferite sunt o sursă de neîncetată bucurie, aș vrea să le absorb în ființa mea, să devină o parte din mine. Regina Maria, Însemnare din 9 aprilie 1938

Acest volum îngrijit de Sorin Cristescu reproduce pentru prima oară în traducere românească ultima parte din jurnalul Reginei Maria, de la 4 martie 1937 până la ultima însemnare din 11 iulie 1938. Fiecare pagină este o mărturie a seninătății cu care regina și-a acceptat suferința, a răbdării cu care s-a spus investigațiilor și tratamentelor, unele de-a dreptul chinuitoare, a felului demn în care și-a purtat infirmitatea, ea, care fusese plină de energie și capabilă să reziste la cele mai solicitante eforturi. Impresionant este modul în care a refuzat să vadă evidența, să accepte faptul că sfârșitul este din ce în ce mai aproape.

Editura Corint si colectia Istorie cu blazon va prezinta un album-eveniment, care recreeaza lumea elegantei si a subtilitatii de la curtea Palatului Peles din vremea Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta: Povestile Pelesului de Carmen Sylva

"Indeosebi Povestile Pelesului reprezinta din punct de vedere literar atat o simbioza reusita intre motivele germane si romanesti din basmele populare, cat si un succes sub aspectul medierii culturale si al promovarii turismului. De numele paraului de munte, necunoscut pana atunci, Regina reuseste sa lege povesti si legende, dandu-i o valoare simbolica asemanatoare Rinului din tara ei natala. De asemenea, intentia Reginei este de a ridica numele de Peles la nivelul unui simbol al noii dinastii a Romaniei si de a-l face cunoscut prin intermediul literaturii." Silvia Irina Zimmermann

Istoria familiilor este povestea suferintelor, istoria popoarelor este povestea luptelor! [...] Singurul lucru pe care ni l-au lasat popoarele sunt cantecele lor si acestea sunt vrednice sa traiasca, caci altfel n-ar trai nici popoarele, deoarece chiar si pietrele, ce par a fi durate pentru vesnicie, dispar. Carmen Sylva

Un concept pretins științific – rasa. O viziune asupra lumii în care totul se reduce la o luptă „naturală“ pentru resurse. Denunțarea universalismului umanist drept instrument de pervertire și subminare a acestei așa-zise ordini firești. Aceste câteva idei au dezlănțuit o campanie de ucidere în masă fără precedent și un război cu peste 60 de milioane de victime. Când ne gândim la atrocitățile naziste, „cum a fost posibil?“ pare a fi întrebarea în continuare deschisă, pentru că astăzi considerăm că știm ce a fost Holocaustul.
Într-o sinteză impresionantă prin volumul documentării și profunzimea analizei, Timothy Snyder demontează stereotipuri și reformulează convingător avertismentul perpetuu cuprins în istoria acestei tragedii. La originea nebuniei genocidare a unei națiuni subjugate de un conducător malefic s-au aflat anxietăți și aspirații comune: teama de penurie, dorința de confort. Naționalismul și frustrările germanilor au fost exploatate de Hitler și puse în slujba unui proiect anarhic-zoologic. Camerele de gazare au apărut abia după ce milioane de evrei pieriseră în Europa Centrală și de Est, de cele mai multe ori împușcați la marginea unor gropi comune.
Nu e întâmplător că Holocaustul a început în zonele invadate de Germania după ce fuseseră ocupate de sovietici. Pe urmele investi¬gației din Tărâmul morţii, Timothy Snyder arată că „soluția finală“ a fost mai ușor de aplicat acolo unde statele fuseseră distruse deja de primul ocupant. În pofida a ce se crede îndeobște, mecanismele birocratice au fost mai curând o piedică în calea crimei, iar șansele de supraviețuire au fost mai mari acolo unde structurile statale au rămas în picioare.
Zguduitoare prin istoria pe care o spune, provocatoare prin interpretările propuse și relevând conexiuni neliniștitoare cu lumea de azi și cu cea de mâine, Pământul negru evocă deopotrivă poveștile drama-tice ale victimelor și figurile dătătoare de speranță ale eroilor salvatori.

„În parte istorie, în parte teorie politică, Pământul negru e o reinterpretare avizată și provocatoare.“ (HENRY KISSINGER)

Un roman istoric palpitant despre trecutul sangeros al Imperiului Roman

Bine ati revenit in lumea sangeroasa a centurionilor! Macro si Cato se duc la Roma. Pe drum are loc un cutremur devastator, in apropiere de coasta sudica a Insulei Creta. Cei doi eroi se trezesc in Matala, unde sclavii pornesc o razmerita impotriva unei puternice legiuni romane. Macro si Cato trebuie sa puna capat revoltei care ameninta sa cuprinda Imperiul si sa-l invinga pe Aiax, gladiatorul neinfricat, insetat de razbunare.

Avand drept sursa de inspiratie oameni care au existat cu adevarat, acest roman grandios e plin de viata si de mari batalii. Suspansul iti face genunchii sa tremure de emotie si n-o sa-l poti lasa din mana! - The Guardian

Fragment din roman:

"Undeva in dreapta, Macro l-a vazut pe conducatorul sclavilor duelandu-se cu un auxiliar bine cladit. Barbatul incerca sa gaseasca un spatiu gol intre scuturi pentru a lovi cu arma lui, o sabie de gladiator, frumos ornamentata, care stralucea in razele de soare ale dupa-amiezii. Auxiliarul a ripostat, iar sclavul s-a aplecat intr-o parte, dupa care a impuns cu sabia spre auxiliar, fiind cat pe ce sa-i strapunga fata, dar varful ei a fost deviat de aparatoarea de obraz. Ridicand privirea, atacatorul i-a surprins ochii lui Macro pret de o clipa. 
Centurionul a zarit o licarire de recunoastere in ochii lui. 
Apoi robul a declansat o serie de lovituri furioase care l-au silit pe auxiliarul cu care era angajat in lupta sa se retraga spre latura carului. Soldatul a observat prea tarziu primejdia, iar discul din lemn al rotii l-a doborat, trecand peste el, strivindu-i coapsele si fracturandu-i sira spinarii, in timp ce el privea speriat in jur. A deschis si inchis gura spasmodic, apoi bratele i s-au zbatut fara rost si a murit in chinuri. 
Caracterul unilateral al luptei s-a vadit inca o data, deoarece, in urma carului, cazusera la pamant multi sclavi si doar trei auxiliari. Conducatorul robilor le-a ordonat sa se retraga, iar acestia au incetat urmarirea romanilor si, respirand greu, au ramas deoparte, privind cu ura la coloana care continua sa se deplaseze in huruit de care spre drumul ce ducea la Gortina. Macro a asteptat pana cand distanta intre coloana si sclavi a crescut la o suta de pasi si abia atunci si-a varat sabia in teaca, mergand de-a lungul coloanei ca sa analizeze starea oamenilor lui, dar si a cailor si catarilor. Pietrele si bolovanii provocasera numeroase rani minore deopotriva oamenilor si animalelor, dar toti continuau sa inainteze. — Nu mai avem mult pana la sosea, baieti! a strigat centurionul pe un ton incurajator. Le-am dat o lectie ticalosilor. Nu vor mai indrazni sa atace A Douasprezecea Hispania. 
Se grabise insa cu acea afirmatie. Imediat ce intre care si sclavi s-a creat un spatiu liber, ce le garanta siguranta, gladiatorul si-a condus din nou oamenii inainte, ramanand la acelasi nivel cu coloana romanilor. Macro i-a urmarit precaut, dar, cum ei nu faceau nicio incercare de atac, centurionul era multumit ca fiecare pas ii aducea mai aproape de siguranta oferita de Matala. Gandindu-se mai bine, simtea ca sansele de izbanda ale convoiului erau destul de mari, astfel ca locuitorii din Matala puteau fi hraniti cel putin cateva zile cu proviziile stivuite in care. 
— Domnule! 
Intorcandu-se, Macro l-a vazut pe unul dintre oamenii lui stand pe o mica ridicatura a drumului, aflata in fata coloanei. Isi flutura sulita ca sa atraga atentia conducatorului. 
— Ce este? 
Primul car s-a oprit cand a ajuns in dreptul lui, iar Atticus s-a ridicat in picioare pe capra si a privit in fata de-a lungul drumului. Macro s-a grabit sa ajunga acolo. 
— Ce s-a intamplat? De ce ati oprit? 
— Priveste! a strigat Atticus, aratand cu mana. 
Cand a ajuns in dreptul primului car, s-a uitat in directia indicata de Atticus. De pe acea ridicatura se vedea raspantia cu soseaua spre Gortina, aflata la doar o suta de pasi, unde exista un drum construit ca sa ajunga sus, la nivelul soselei. Dincolo de raspantie erau sclavii care fusesera trimisi pentru a taia calea coloanei. Acestia smulsesera dalele de piatra ale drumului. Cu acestea si cu niste copaci doborati in graba, ridicasera o baricada. Macro a apreciat din ochi ca ii asteptau peste doua sute de oameni, la care se adaugau alti doua sute care veneau in urma carelor. Cu mahnire, s-a vazut silit a recunoaste ca nimerise intr-o capcana bine chibzuita."