Istorie & Politologie

Menirea lucrării de faţă este de a fi nu numai o simplă, agitată sau, din contră, lentă reistorisire a trecutului românesc, ci, mai ales, o altă oglindă, o altă reflectare pentru timpurile prezente. O altă oglindă sau, poate, o întreagă galerie de tablouri, de imagini ale unor timpuri mai mult sau mai puţin îndepărtate. Mai mult sau mai puţin discutate, mai mult sau mai puţin prezentate. Şi astfel, îmbinarea între cuvânt şi imagine, pe care o aduce această Istorie a României în imagini, poate să reprezinte tocmai cheia cu ajutorul căreia taina şi comoara trecutului sunt readuse în locurile de glorie de altădată. Lecţia trecutului nu trebuie uitată sau diminuată în importanţă niciodată, indiferent de timpuri, de locuri sau de personaje. Chiar şi locul actualei Românii într-o Uniune Europeană în continuă transformare şi redefinire prinde mult mai bine contur dacă se ţine cont de lecţia istoriei...

Aşa cum mă aşteptam, Armata, mareşalul şi evreii a fost întâmpinată cu ură, violenţă de limbaj şi acuze din partea extremiştilor români şi evrei. Pe de o parte, unii nu-mi iertau înfăţişarea clară şi coerentă a erorilor mareşalului Antonescu, gravele sale deficienţe de conducere, iar pe de altă parte, extremiştii evrei mă atacau pentru demontarea profesionistă a propagandei sovietice din care aceşti extremişti se hrănesc. Acuzat în acelaşi timp de a fi agent Mosad şi legionar, evreu şi naţionalist român, mi-am dat seama foarte curând că opera mea atinsese esenţa lucrurilor, că efortul meu de a rămâne cât mai obiectiv lovise direct în hrana propagandistică a extremismului ambelor tabere.
Ediţia de faţă a volumului Armata, mareşalul şi evreii, care este o operă de cercetare profesionistă, cu respectarea criteriilor metodologiei istorice, a criteriilor ştiinţifice privind interpretarea izvoarelor şi cu obligaţia de a prezenta informaţia în mod obiectiv, reprezintă un sondaj dificil şi riscant într-unul dintre cele mai delicate subiecte ale istoriografiei române. Pentru actualizarea textului la problematica contemporană am inclus în această ediţie un capitol nou despre "negaţionism" şi un capitol cu legislaţia "memorială" emisă între timp în România. ALEX MIHAI STOENESCU

Cartea Elenei Bogdan despre tatăl ei, profesorul Petru Bogdan, scrisă între 1972 și 1974, a rămas în manuscris, aidoma multor pagini diaristice. Cunoaște acum această întîrziată apariție postumă, la peste patru decenii de la redactarea ei și la aproape două decenii de la stingerea din viață a autoarei.

„Această carte prezintă povestea adevărată a unui mare profesor universitar, a unui mare om de știință, a unui mare patriot, în sensul cel mai profund posibil al noțiunii de patriotism. Toate acestea au definit personalitatea lui Petru Bogdan, profesor la Universitatea din Iași în perioada 1902-1940. Doctor în Filozofie, specialitatea Științe Fizico-Chimice, al Universității din Berlin, în 1901, cu o pregătire teoretică, dar și experimentală, strălucite, Bogdan lucrase cu somități științifice ale vremii, între care în mod direct cu doi laureați Nobel pentru chimie, J.H. van’t Hoff și Wilhelm Ostwald, fondatori ai chimiei fizice. În România, istoria chimiei fizice începe odată cu publicarea de către Petru Bogdan a lucrărilor sale științifice de-a dreptul în mari jurnale internaționale, în jurul anului 1900. În 1915, la Facultatea de Științe din Iași ia ființă prima Catedră de Chimie fizică din România. Rezultatele cercetărilor lui Bogdan și ale elevilor săi, printre care s-au aflat, de exemplu, viitorii academicieni Horia Hulubei, Raluca Ripan, Theodor V. Ionescu, Radu Cernătescu, Alexandru Cișman, rezultate obținute în laboratoarele modeste de care dispunea catedra, au fost recunoscute internațional și confirmate, în decursul deceniilor următoare, de evoluția disciplinei chimiei fizice.” (Gelu Bourceanu)

„Profesorul Petru Bogdan a adus faimă științei românești și foarte numeroase cadre universitare – atît de chimie fizică, cît și de fizică – din țara noastră au crescut la lumina îndrumării sale, susținute fiind în promovarea lor cu o mare principialitate și cu căldura unui suflet de o excepțională distincție.” (Horia Hulubei)

„Pătruns de simpatie umană și de sentimentul solidarității sociale, Petru Bogdan a avut bucuria unui constructor de oameni, devenind un mare și fidel slujitor al instituției regale care i se încredințase în 1941: Fundația «Regele Ferdinand I». A murit pe cîmpul de onoare, în prima zi de refugiu, la 28 martie 1944, pornit din Iași pe drumul pribegiei, pentru a pune la adăpost instituția creată de Regele Ferdinand, Întregitorul națiunii române.” (Dimitrie Gusti) 

#SMEENI REÎNCĂRCAT
„Era o zi sustenabilă, bine întocmită ca un proiect”
Sorin Oanță-Marghitu – „În livadă”
archaeology.ro, ianuarie 2017
Marți, 25 aprilie 2017, trecut de ora 10: după o revenire fulgerătoare a iernii ce
cu greu se lasă doborâtă, azi Primăvara pare să fi învins. Împreună cu Daniel Garvăn,
Roxana Munteanu și Cătălin Ene am ajuns în Smeeni la cules de cochilii de melci,
material necesar pentru realizarea unor investigații științifice suplimentare. Dincolo de
garduri … un complex agroindustrial – S.C. Cereanim Smeeni, hale și tractoare, alei de
ciment, alte acareturi. O groapă ce se cască sub nivelul terasei, plină de mărăciniș
crescut haotic, e martorul mutilării sistematice a terenului. Se remarcă doar galbenul
nisipului cu verde spre margini de tineri pomi răsăriți fără îndrumare. Mai într-o parte,
fosta povarnă nu mai produce. În zare, dincolo de marginea terasei … cade lunca
Călmățuiului, mai aproape „Viroaga” drenată printr-un canal îngust. Nimic nu pare să
mai amintească de săpăturile arheologice de amploare … un episod anonim în ritmul
anistoric al unui sat dintr-o prelungire iluzorie a „Măreței Stepe”. Odată ca niciodată a
atins Smeeniul. Doar memoria colectivă încă mai păstrează vag imaginea unui tânăr
arheolog găzduit în sat, dar și alte amănunte ce țin de un folclor local triat prin sita
timpului. Dincolo de imaginile conturate pe negativele păstrate, putem bănui o bună
integrare a personajului în atmosfera locului.

***
Se apropie 60 de ani de la cercetarea Movilei Mari din satul Smeeni, județul
Buzău. Dacă în anul 1958 era doar prospectată, în următorul era săpată în întregime una
din cele mai importante/relevante movile funerare datând din mileniul al III-lea î.Hr.
cercetată în secolul XX la nord de Dunărea Inferioară. Săpătura arheologică pare a fi una
excepțională, datorată unui personaj cu vocație pentru această meserie, însă valorificarea
urmează calea bătută a cercetării românești, una deficitară din prisma cantității
informațiilor redate în publicații de specialitate. Nu ne-am propus doar să constatăm
această stare de fapt într-un discurs critic asupra trecutului practicii arheologice
românești sau să abordăm această cercetare din perspectivă istorică, ci mai curând să
avem o abordare pragmatică. Ținta principală este să aducem la suprafață o descoperire
cu adevărat reprezentativă pentru Dunărea de Jos a mileniului al III-lea î.Hr.. Demersul
nostru reprezintă o încercare de a valorifica extins, într-o abordare actuală, o veche
descoperire și cercetare arheologică rămasă în parte inedită. În plus s-au făcut o serie de
eforturi, inclusiv financiare, care să permită apropierea și raportarea rezultatelor la noile
realități și tendințe ale cercetării.

În mod firesc, modelul adoptat în august 1948 pentru serviciul de securitate al regimului comunist din România a fost cel sovietic. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme obiectivele ideologice erau similare, iar suportul logistic, consilierea de specialitate, precum şi unele cadre de nădejde, veneau tot din Uniunea Sovietică. În plus, activitatea organelor similare din Est se dovedise a fi una de succes, asigurând, în condiţii extrem de dificile, triumful partidului bolşevic şi menţinerea sub ascultare a unei populaţii imense, disipată pe un teritoriu la fel de imens. De asemenea, penetrarea informativă a Occidentului, în timpul şi imediat după Al Doilea Război Mondial, a fost una de amploare. Era evident că novicii români aveau ce învăţa de la maeştrii sovietici!
Menţinut cu duritate într-o stare de totală obedienţă faţă de factorul politic, aparatul de securitate a fost pus în incapacitatea organică de a evolua în direcţia profesionalizării şi transformării într-un veritabil serviciu de informaţii. Concepută de către liderii regimului drept „sabia şi scutul” Partidului, Securitatea a fost nevoită să-şi înscrie activitatea pe anumite linii de forţă recognoscibile pe parcursul întregii sale existenţe. Astfel, marile „dosare-problemă” din sectorul specific poliţiei politice rămân aceleaşi timp de patru decenii: „Fostele partide politice burgheze”, „Mişcarea Legionară”, „Culte – Secte”, „Tineret studios”, „Justiţia”, „Contrainformaţii militare”, „Presă – Tipărituri”, „Naţionalism – iredentism”, „Emigraţie duşmănoasă”.
De aici a decurs, în bună măsură, şi imposibilitatea Securităţii de a se achita de sarcinile trasate de partid. Ambiţia de „a şti tot”, de a nu lăsa „neacoperit” nici un segment al existenţei sociale, ambiţie specifică oricărui regim totalitar, a condus la dispersarea forţelor şi la o estompare a ameninţărilor veritabile, pierdute printre fapte anodine, lipsite de orice semnificaţie politică.

***
Securitatea, a cărei existenţă a numărat 41 de ani, a avut perioade în care personalul său a depăşit cifra de 22.000 de oameni (excludem aici numărul cadrelor din Trupele de Securitate). (…) Practic, nu a existat nici un domeniu de activitate socială care să nu fi reprezentat un obiectiv pentru Securitate. De la procesele de producţie din unităţile industriale, până la situaţia din licee şi facultăţi sau din spitale, de la foştii membri ai partidelor politice interbelice şi până la diplomaţii trimişi peste hotare, actori, jurnalişti, sportivi, magistraţi, tot şi totul trebuia cunoscut, căci „guvernul unui stat totalitar poate considera toate persoanele care nu fac parte din partidul de guvernare drept actuali sau potenţiali duşmani”. Evident, nici membrii P.C.R. sau chiar unii dintre liderii partidului nu erau la adăpost de urmărirea informativă, după obţinerea aprobărilor de rigoare din partea „conducerii superioare de partid”.
Lucrarea este destinată, deopotrivă, publicului larg, neiniţiat în avatarurile instituţiei, dar şi (mai ales!) cercetătorilor istoriei regimului comunist (istorici, sociologi, politologi), precum şi viitorilor specialişti (studenţi şi doctoranzi la facultăţi de profil). Nu în ultimul rând, am avut în vedere, ca public-ţintă, jurnaliştii şi reporterii din diversele mass-media, foarte interesaţi şi activi în a scrie despre Securitate, dar aflaţi, din nefericire, în numeroase ocazii, captivi ai unor şabloane de abordare şi interpretare, unele vechi de zeci de ani.

Subiectul ales de preotul Constantin Tudosă nu a fost unul facil. O monografie despre Patriarhul Justinian Marina este de mult așteptată de istoriografia noastră, fiind vorba despre un personaj care aparține nu numai Bisericii Ortodoxe Române, ci și istoriei noastre contemporane. Cel care a condus timp de trei decenii soarta bisericii naționale (1948 – 1977), supranumit de unii Patriarhul roșu, adulat și contestat deopotrivă, și-a pus amprenta pe viața spirituală a țării și merita o lucrare care să-i prezinte complexa activitate.
Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru

Unii au avut privilegiul unic de a-l cunoaște personal: îndrumători, colaboratori, împreună-slujitori, ucenici. Cei mai mulți, și în special elevii și studenții teologi, l-au cunoscut prin intermediul cărților de istorie bisericească. Cei care însă au fost rânduiți de Dumnezeu să fie membrii ai universului secolului XX poartă bucuria mărturisirii faptului că sunt contemporanii unui mare conducător, luptător și apărător al Bisericii, care a marcat jertfelnic istoria timpului său. Acest mare om a fost părintele patriarh Justinian Marina (botezat Ioan) care în îndelungata sa activitate de 29 de ani (1948-1977) a condus Biserica Ortodoxă Română.
În ciuda dificultăților care au apărut odată cu instaurarea sistemului comunist, în toți acești ani de cârmuire a Bisericii, au avut loc o seamă de evenimente și schimbări majore care au ridicat prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină, patriarhul ajungând astfel o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii.
Pr. dr. Constantin Tudosă

Mulțumim părintelui Constantin Tudosă pentru acest prețios dar pe care-l oferă spre citire tuturor celor care iubesc și cinstesc pe mai marii lor, slujitori ai Sfintelor Altare ale Bisericii. Este un studiu alcătuit cu pricepere și multă dăruire preoțească.
Rog pe Bunul Dumnezeu să-l binecuvinteze pe autor cu bucuria mântuirii și cu frumoase înfăptuiri în slujirea de preot paroh.
ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Războiul Civil (1946 – 1949) a fost una dintre paginile cele mai dramatice ale istoriei grecești din secolul al XX-lea. În timp ce în 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea covârșitoare a țărilor aliate priveau cu optimism spre viitor, Grecia intra într-un catastrofic război fratricid. Rănile deschise de acel război au fost adânci și continuă să chinuie societatea greacă. Pe durata acelui război forțele politice tradițional burgheze au avut ciocniri violente cu partidul comunist pentru controlul politic al Greciei. Rezultatele acelor conflicte au fost catastrofale. Zeci de mii de morți, pagube importante în structura urbană dar mai ales în cea rurală și, mai întâi de toate, o dihonie națională au desăvârșit distrugerea unei țări, distrugere începută în fapt în timpul ocupației italiene, germane și bulgare.
…Cele aproximativ patru decenii trăite de refugiații comuniști greci în fostele țări comuniste au fost departe de a fi ușoare. Vindecarea rănilor Războiului Civil, amintirea patriei, adaptarea la o țară nouă, oricât ar fi fost aceasta de primitoare, cereau timp, răbdare și puternice resurse sufletești. Printre țările care au primit și au adăpostit mii de refugiați politici greci a fost și România, țară cu care Grecia a avut dintotdeauna relații prietenești.
Iakovos Mihailidis
Profesor de istorie modernă și contemporană
Facultatea de Filozofie, Departamentul Istorie și Arheologie
Universitatea „Aristotel” din Salonic

Așadar, Apostolos Patelakis, punând la lucru arhivele, memoria colectivă, dar și propria experiență ne prezintă pagini din istoria zbuciumată a Greciei începând cu rezistența din anii celui de-al doilea război mondial, războiul civil, dictatura militară. Acestea sunt completate cu prea puțin cunoscuta istorie a emigranților greci din România. Credem că tocmai aici este marele merit al cărții: curajul de a scrie fără ură și părtinire despre o pagină de istorie ce cuprinde o rană care cu greu s-a vindecat (încă anumite aspecte rămân și azi controversate). Este o carte scrisă nu doar cu mintea, ci și cu sufletul, un efort pentru care profesorul Apostolos Patelakis, ale cărui preocupări îmi sunt cunoscute de ani buni și de care mă leagă o frumoasă prietenie, merită toată aprecierea noastră. Apostolos Patelakis deschide, suntem convinși, o direcție de cercetare care ne va oferi multe surprize în anii care vor veni.

Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

„Istoria este privită în România de astăzi ca o disciplină riguroasă și rigidă, contribuția științifică fiind considerată mai importantă decât stilul. Or, una dintre ideile de la care am pornit a fost că stilul nu este deloc lipsit de importanță. Fără a se abate de la canoanele meseriei de istoric, fiecare dintre studiile cuprinse în volum încearcă să spună cu har o poveste despre oameni și întâmplări din trecut.”

***
Povestea fără istorie este o operă literară, în timp ce istoria fără poveste va fi, mai mereu, o lucrare de consultat, nu de citit.
Ovidiu Cristea

Ideea conceperii și editării unui volum colectiv intitulat Istorie, cultură și cercetare, a fost generată de nevoia unei examinări mai atente a unor aspecte incitante ce intră în sfera de analiză a acestor termeni, dar și a utilității științifice a unui astfel de demers care tratează într-o manieră intedisciplinară subiectele abordate. Lucrarea se constituie din 28 de studii care reprezintă rezultatul muncii unor prestigioase cadre universitare și tineri cercetători, participanți la prima ediție a conferinței științifice internaționale intitulată Istorie, cultură și cercetare, organizată la Deva de Muzeul Civilizației Dacice și Romane în perioada 6-7 mai 2016, cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara.
Laborios realizate, articolele scot în relief, pe de o parte înțelegerea nuanțată, originală a unor teme care încă mai suscită dezbateri aprinse, iar pe de altă parte denotă încercarea de racordare a cercetării istorice și a culturii noastre la exigențele occidentale și plasarea acestor analize pe palier local, regional și național. În ciuda faptului că predomină articolele ce intră în spectrul istoriei, studiile care examinează teme despre cultură, artă, antropologie sau muzeologie, oferă o serie de interpretări inedite și problematizante.
Cu o prefață sugestivă,Feluri de a scrie istoria,scrisă de profesorul și intelectualul Andrei Marga, lucrarea este structurată în prima parte într-o manieră diacronică în ceea ce privește studiile de istorie și tematică asupra celorlalte domenii. Astfel, cartea este bine închegată ca și paletă de teme sondate, reflectând în sine o activitate de cercetare care poate incita și spre alte perspective.
Calibrat pe trei domenii majore, istorie-cultură-cercetare, volumul nu se vrea exhaustiv, ci mai degrabă se dorește a fi un punct de referință, un cadru științific, care poate cu timpul să determine alte discuții și să provoace reflecții profunde. Lucrarea este un instrument util pentru cei care doresc să aprofundeze cercetarea unor subiecte din carte, un îndemn spre o lectură facilă și bine documentată. Desigur, poate cititorul sesizează mici greșeli, inevitabile unei asemenea activități, dar în ansamblu volumul este bine compartimentat și cu un limbaj accesibil publicului cititor.

…Conducerea sovietică a contestat toate tratatele de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial. V.I. Lenin declara în 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf şi pulbere se va alege de tratatele de la Versailles“.
Statele aflate la graniţa europeană a Uniunii Sovietice, inclusiv România, au fost supuse unor permanente agresiuni, care au îmbrăcat forme variate: propagandă ostilă acestea fiind învinovăţite că au anexat teritorii străine, trimiterea de agenţi care să le destabilizeze din interior, impunerea lozincii „drepturile popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de statul existent“ propagată de partidele comuniste din aceste state, provocarea unor incidente de graniţă pentru a crea o stare de tensiune şi a pregăti momentul intervenţiei armate etc.
În iulie 1924, Cominternul a adoptat un plan care viza declanşarea unei acţiuni armate de mare amploare împotriva României, mizând pe antrenarea populaţiei din Basarabia şi proclamarea republicii sovietice. Ca centru al acestei acţiuni a fost aleasă localitatea Tatar Bunar un mic târg din judeţul Cetatea Albă, locuit în proporţie de 70% de ruşi şi ucraineni.
Ioan Scurtu

Trecuseră şase ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, iar România evolua – aparent nestingherită – sub zodia reglementărilor postbelice de pace. Aparent numai, fiindcă, în realitate, era ţinta provocărilor, tot mai agresive, ale Kremlinului, provocări care au atins pragul critic în septembrie 1924, prin rebeliunea organizată de bolşevici în sudul Basarabiei.
În toată perioada interbelică Rusia sovietică nu a încetat să considere că provincia dintre Prut şi Nistru îi aparţine, diplomaţia moscovită fiind foarte atentă să nu semneze cu România vreun tratat care să echivaleze, în fapt, cu o recunoaştere a status quo-ului frontierelor. „Nesoluţionarea problemei basarabene menţinea starea de război între România şi Rusia sovietică, oferind celei din urmă un anumit avantaj, relevat la 27 ianuarie 1924 de M.M. Litvinov într-o scrisoare adresată lui Christian Racovski: «Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război».“ Pentru Kremlin, chestiunea basarabeană depăşea însă cadrul unui litigiu teritorial, căpătând o importantă dimensiune geopolitică. „Problema Basarabiei – arăta, în Parlamentul României, Ion Buzdugan, un politician cu o contribuţie importantă la unirea provinciei istorice cu ţara-mamă – este o problemă europeană, fiindcă planul ruşilor este nu numai de a dărâma zăgazurile care stăvilesc puhoiul bolşevismului, zăgazuri cari sunt România la Nistru şi Polonia la nord, pentru a cuceri acele mici fâşii de pământ ca Basarabia etc., nu, adevărata năzuinţă a Sovietelor este revărsarea potopului de lavă slavo-rusă peste Balcani, spre bolşevizarea întregei Europe“(s. n.).”
Autorii

Toate mărturiile documentare, dovezi grăitoare, acribia ştiinţifică sunt temeiuri ale valorii unei lucrări ce se adresează nu numai breslei arhivistice, ci, în egală măsură istoricilor, întregului front al cercetării ştiinţifice şi, mai cu seamă, celor din generaţia autoarei, care doresc să se specializeze în domeniul ştiinţei arhivistice şi cu ajutorul ei să studieze adevărata Istorie a românilor fără să o mitizeze şi nici să o demitizeze.
Prof. univ.dr. Corneliu Mihail Lungu

Miroslav Tașcu-Savre oferă prin acest volum o interpretare fascinantă a evoluțiilor societății românești în ultimele trei decenii. El arată cum structurile instituționale existente în diverse comunități constrâng în mod hotărâtor modul în care acestea se schimbă în timp. Iar structuri diferite induc, adesea, evoluții diferite. De aceea, pentru a înțelege lumea în care trăim e nevoie să ne aplecăm nu doar asupra structurile macro din societate, ci și asupra celor locale, care le dau farmecul sau dimpotrivă le indică lipsurile. Cartea merită citită nu numai de cercetători, ci de toți cei interesați de felul în care este societatea noastră astăzi.
Adrian Miroiu

Motto:
„Legăturile politice între Anglia şi România nu au fost de natură strânsă,
de la războiul mondial până azi, decât în timpul unei scurte perioade:
din aprilie 1939 şi până în mai 1940. În acel timp, Guvernul român
ar fi putut de mai multe ori să hotărască în chip definitiv şi fără echivoc
dacă merge cu toate puterile sale şi în mod sincer şi leal alături de Anglia.
O asemenea atitudine comporta, bineînţeles, riscuri enorme”.
(Alexandru Cretzianu, Evoluția relațiilor anglo-române din 1919 până în martie 1940)

Volumul de față cuprinde documente referitoare la relațiile româno-britanice din anul 1939 – anul în care perioada de pace în Europa s-a încheiat și a început al Doilea Război Mondial.
După Acordul de la München (septembrie 1938), nesiguranța și neîncrederea și-au făcut loc în viața națiunilor din Europa Centrală și de Sud-Est. În acest context internațional extrem de complicat, România – situată într-un spațiu geopolitic exploziv, fiind înconjurată de vecini (Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S.) ce promovau o politică revizionistă – era direct interesată în menținerea echilibrului european și a statu-quo-ului teritorial. Diplomații români, analizând noua situație creată în Europa, atrăgeau atenția guvernelor din Londra, Paris și Washington „că nu mai este decât un singur arbitru în Europa (Germania – n.n.) care hotărăște de siguranța, de neatârnarea și de pacea neamurilor” și, drept urmare, atitudinea statelor mici și mijlocii din Europa se poate rezuma „destul de exact, în câteva cuvinte: adâncă îngrijorare și o rezervă direct proporțională cu apropierea geografică de Germania”.
Marusia Cîrstea

Grigore Gafencu (n. 30 ian. 1892, București – 30 ian. 1957, Paris). A fost una din marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de externe între 1938 şi vara lui 1940.

• A terminat facultatea de drept la Geneva și a obținut doctoratul la Paris (1914).


• Se întoarce în țară și urmează cursurile școlii de observatori aerieni din cadrul Aeronauticii militare. Ia parte la războiul de întregire națională, ca locotenent aviator în escadrila de observație din Grupul 1 aeronautic.


• 1921 – înființează ”Revista vremii”; 1923 – conduce cotidianul Argus; 1937 – fondează cotidianul Timpul;  – a fost fruntaș al Partidului Național-Țărănesc, din 1928 – senator; 1928 – este numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine;  14 nov. 1929 – 7 iunie 1930 – Subsecr. St. Min. Lucr. Publ. Comunic. ; 13 iunie – 8 oct. 1930, Subsecr. St. Președinte Cons. Min.; 9 iun. – 10 aug. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str.; 11 aug. – 17 oct. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str. ; 14 iun. – 9 nov. 1933, Subsecr. St. Min. Ind. Comerț.


• Este desemnat Ministru al Afacerilor Străine (21 dec. 1938 – 1 feb. 1939; 1 feb. – 28 sept., 1939; 28 sept. – 23 nov. 1939; 24 nov. 1939 – 11 mai 1940; 11 mai – 1 iun. 1940); totodată, face parte din Directoratul Frontului Renașterii Naționale. Este acreditat Trimis extern și Ministru plenipotențiar la Moscova (10 aug. 1940 – 22 iun. 1941). Este scos din cadrele Ministerului Afacerilor Străine la 4 aug. 1941. În noiembrie 1941 pleacă în Elveția. Desfășoară o activitate intensă pentru desprinderea României de statele Axei.


• În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului.


• După război, militează împotriva sovietizării României și este implicat în procesul conducătorilor PNȚ (1947), fiind condamnat (în contumacie) la 20 de ani de muncă silnică.


• Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.


• În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care își prezenta opiniile, corecte, documentate, față de tratamentul nedrept aplicat patriei sale. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grata în faţa regimului comunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.


• La 20 februarie 1948 i se retrage cetățenia română. Rămas în străinătate, se impune ca lider al emigrației românești anticomuniste.


• Grigore Gafencu a încetat din viață la 30 ianuarie 1957, având și astăzi mormântul în străinătate.

Grigore Gafencu (n. 30 ian. 1892, București – 30 ian. 1957, Paris). A fost una din marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de externe între 1938 şi vara lui 1940.

• A terminat facultatea de drept la Geneva și a obținut doctoratul la Paris (1914).


• Se întoarce în țară și urmează cursurile școlii de observatori aerieni din cadrul Aeronauticii militare. Ia parte la războiul de întregire națională, ca locotenent aviator în escadrila de observație din Grupul 1 aeronautic.


• 1921 – înființează ”Revista vremii”; 1923 – conduce cotidianul Argus; 1937 – fondează cotidianul Timpul;  – a fost fruntaș al Partidului Național-Țărănesc, din 1928 – senator; 1928 – este numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine;  14 nov. 1929 – 7 iunie 1930 – Subsecr. St. Min. Lucr. Publ. Comunic. ; 13 iunie – 8 oct. 1930, Subsecr. St. Președinte Cons. Min.; 9 iun. – 10 aug. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str.; 11 aug. – 17 oct. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str. ; 14 iun. – 9 nov. 1933, Subsecr. St. Min. Ind. Comerț.


• Este desemnat Ministru al Afacerilor Străine (21 dec. 1938 – 1 feb. 1939; 1 feb. – 28 sept., 1939; 28 sept. – 23 nov. 1939; 24 nov. 1939 – 11 mai 1940; 11 mai – 1 iun. 1940); totodată, face parte din Directoratul Frontului Renașterii Naționale. Este acreditat Trimis extern și Ministru plenipotențiar la Moscova (10 aug. 1940 – 22 iun. 1941). Este scos din cadrele Ministerului Afacerilor Străine la 4 aug. 1941. În noiembrie 1941 pleacă în Elveția. Desfășoară o activitate intensă pentru desprinderea României de statele Axei.


• În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului.


• După război, militează împotriva sovietizării României și este implicat în procesul conducătorilor PNȚ (1947), fiind condamnat (în contumacie) la 20 de ani de muncă silnică.


• Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.


• În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care își prezenta opiniile, corecte, documentate, față de tratamentul nedrept aplicat patriei sale. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grataîn faţa regimului comunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.


• La 20 februarie 1948 i se retrage cetățenia română. Rămas în străinătate, se impune ca lider al emigrației românești anticomuniste.


• Grigore Gafencu a încetat din viață la 30 ianuarie 1957, având și astăzi mormântul în străinătate.

Preluarea puterii în România de către P.C.R. a generat transformări radicale în aproape toate domeniile societăţii, inclusiv în planul vieţii ştiinţifice. Departe de a fi o excepţie, şi istoriografia românească postbelică a fost afectată de instaurarea regimului comunist.
În opinia noastră, este interesant de decelat mijloacele prin care puterea comunistă a înlăturat vechile elite intelectuale şi mai ales modul în care a fost implicată fosta Securitate în aceste acţiuni. De asemenea, credem că merită reliefată şi reacţia elitelor faţă de agresiunile la care au fost supuse.
În demersul nostru ne-am oprit la impactul regimului comunist asupra elitei istoriografiei ardelene interbelice. Vom încerca să analizăm toate modificările apărute în istoriografia românească de după 1945, cu accent pe represiunea la care a fost supusă o parte a elitei istoricilor (în special, desigur, a celor ardeleni), pe supravegherea efectuată de Securitate asupra acestora, dar şi pe discursul istoric practicat de ei în timpul regimului comunist.
Cu toate că au trecut peste 20 de ani de la căderea regimului comunist din România, se cunoaşte relativ puţin referitor la represiunea la care au fost supuse anumite categorii din cadrul societăţii româneşti. Până în prezent, cercetarea ştiinţifică s-a axat cu predilecţie doar pe anumite teme: lupta pentru putere în cadrul P.C.R., rezistenţa anticomunistă din munţi, abuzurile din timpul colectivizării, represiunea asupra elitei politice interbelice.
Chiar dacă destinul intelectualilor în perioada 1945-1989 a fost tratat în unele lucrări, în general acestea au avut în vedere doar anumite personalităţi izolate, fiind vorba adesea de abordări de tip monografic. Rareori intelectualii din perioada comunistă au fost văzuţi – din punctul de vedere al istoriografiei actuale – ca o clasă socială distinctă. În mod similar, există puţine studii de specialitate referitoare la impactul regimului comunist asupra vechii elite intelectuale interbelice şi niciunul asupra istoricilor în special.
De asemenea, până în acest moment, cercetarea activităţii de după 1945 a istoricilor interbelici a avut în vedere cu predilecţie doar presiunile ideologice la care aceştia au fost supuşi, abordându-se destul de sumar măsurile represive luate împotriva unora dintre ei. Astfel, nu există până în prezent volume care să aibă în vedere impactul în ansamblu al regimului comunist asupra elitei istoriografiei interbelice, şi cu atât mai puţin unele consacrate istoricilor de vârf din Ardealul interbelic…
Liviu Pleșa

Cu noua sa carte „Portrete neretuşate. Galeria diplomaţilor-istorici”, Al. Popescu îşi propune să fie un căutător de diplomaţi în lumea istoricilor şi de istorici în lumea diplomaţilor. El însuşi a fost şi diplomat şi istoric şi are bucuria regăsirii sale în cele două ipostaze, alături de numeroşi alţi confraţi. Bucuria de a scrie e nepotolită la Al. Popescu. Mereu şi mereu el ne aduce în paginile sale noi şi noi personaje.
Cartea, noua carte a lui Al. Popescu ne mai spune ceva. Ne spune că la pregătirea de istorie a diplomatului și de diplomație a istoricului trebuie să adăugăm hotărârea de a rezolva problemele, un stil comunicativ, clar și eficace, capacitatea de exprimare și în alte limbi, obișnuința exercițiului de analiză critică și, firește, mult bun simț.

Prof. univ. dr. Ion Bulei

Volumul analizează cel de-al doilea deceniu interbelic, interstițiu marcat de marea criză economică din anii 1929 – 1933, dar și de perioada refacere care a culminat cu vârful din 1938. Din punct de vedere politic sunt anii în care regele Carol II, venit pe tron în 1930, va face pașii decisivi spre instaurarea unui regim personal.
Gheorghe Onișoru

Țara noastră poate fi considerată ca fiind integrată în mecanismul global ce a dus la apariția și dezvoltarea marii crize economice, în contextul valului de schimbări generate de Primul Război Mondial. Deși, cu o pondere mică (cu excepția exporturilor agricole și producției petroliere) în economia mondială, economia românească era bine conectată la fluxurile economice europene și internaționale, fiind sensibilă, datorită propriilor deficiențe, la fluctuațiile acestora. Astfel, marea criză din 1929-1933 s-a manifestat în țara noastră pe de-o parte, ca urmare a specificului economic autohton problematic, dar mai ales ca urmare a schimbărilor profunde de behaviorism economic determinate de Primul Război Mondial, ce au influențat apariția naționalismului economic.
Cristian Alexandru Boghian

Ceea ce ar fi trebuit inițial să constituie o teză de doctorat despre raportul dintre politică și evoluția economică a României în ultimul deceniu al „democrației” românești, lucrarea a devenit – prin cantitatea imensă de informație și mai ales prin diversele provocări interpretative – o analiză de o largă respirație, ce abordează probleme ce țin nu doar de relația celor două aspecte anunțate în titlu, ci mai mult, pune în ecuație o sumă de fundamente, sub forma unor variabile de ordin sociologic, care explică multe în mersul societății noastre până în ziua de azi, contribuind astfel la anularea unor mituri naționale ce țineau de anii interbelici.
Trebuie să remarcăm valoarea deosebită a disertației elaborată de Cristian Alexandru Boghian, pe o temă nu doar complexă ci și provocatoare, prin faptul că generează un soi de tensiune între informația arhivistică și cea oferită de statistici, discursurile politice, relatările de presă etc., dar care – în cele din urmă – conferă tezei o enormă bogăție informațională și metodologică.
Asumându-și această complexă abordare, Cristian Boghian ne oferă acum o lucrare extrem de bine lucrată, cuprinzătoare prin tematică, dar și cronologie, pentru că autorul nu se limitează doar la anii ’30, cu inerentele racordări la trecut, ci deschide perspective pentru epocile ulterioare, la rigoare, chiar până la finele regimului comunist.
Lucian Nastasă Kovacs

O analiză referitoare la evoluția României în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, cu accent pe luptele purtate pe frontul de Est, pare un demers nu doar desuet, dar și destul de riscant. Ceea ce aparent constituie un avantaj, anume interesul constant al publicului pentru acest subiect, reprezintă, de fapt, un mare neajuns. Excesiv de ideologizată și politizată, participarea României la războiul din Est se transformă într-o adevărată armă pe care nu puțini o folosesc fără scrupule.
Atunci când mi-am exprimat dorința de a alege o temă de doctorat având drept subiect campania armatei române pentru cucerirea Odesei, numeroase voci mi-au atras atenția că „s-a mai scris”. Dincolo de faptul că mulți specialiști ignoră cu desăvârșire axioma conform căreia judecata finală nu se aplică atunci când e vorba de istorie, o analiză amănunțită a cercetării efectuate asupra subiectului în cauză duce la o concluzie surprinzătoare: având în vedere impactul și importanța asediului Odesei, în realitate s-a scris destul de puțin.
Imediat după Revoluție, a existat un interes major (absolut firesc) cu privire la războiul din Est. După ocultarea subiectului timp de aproape o jumătate de secol (mă grăbesc să adaug că în ultimii ani ai regimului comunist au apărut descrieri ale operațiunilor în monumentala lucrare Istoria militară a poporului român), istoricii s-au aplecat cu predilecție asupra lui, îndeosebi în primul deceniu de după revoluție aparițiile fiind constante și consistente, în egală măsură. De cele mai multe ori campania Armatei Române a fost tratată ca un întreg, cu referiri la întreaga perioadă (1941-1944); detalii ale operațiunii apar și în lucrările apărute sub egida Institutului de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Cucerirea Odesei a constituit subiectul unei singure lucrări de anvergură: Mareșalul Antonescu la Odessa, apărută în 1999. Produsul unui colectiv de autori (Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise), ea conține două părți distincte: o analiză critică a operațiunilor și un cumul de documente. Deși reprezintă o lucrare de referință (care se regăsește în bibliografia pe care am consultat-o), după aproape două decenii, când abordarea istorică cunoaște noi perspective și având în vedere noua generație de cititori, considerăm că alegerea subiectului e departe de a fi redundantă.
Evidentă (și, în egală măsură, neplăcută) atunci când privim cu un ochi critic aparițiile editoriale legate de participarea României la războiul din Răsărit este politizarea excesivă a cercetării istorice referitoare la acest subiect. Am în vedere legătura directă între evoluția României pe scena europeană, transformările conceptuale și de mentalități și tonul general ce se desprindea din pana istoricilor. Între 1990 și 2000, totul era pus sub umbra covârșitoare a personalității generalului și ulterior mareșalului Ion Antonescu. După 50 de ani în care numele său fusese asociat cu „trădarea” și cu „dezastrul țării”, figura fostului Conducător al statului a născut o admirație nedisimulată. Odată cu noul mileniu, atunci când majoritatea forțelor politice au decis accelerarea procesului de integrare în spațiul euro-atlantic, pe scenă a apărut brusc criminalul de război, omul responsabil pentru deportările și moartea a zeci, sute de mii de oameni în Basarabia și Transnistria. Astăzi, societatea românească basculează între ing și yang, între eroul care a vrut să reconstituie toate granițele țării și criminalul de război, responsabil pentru Holocaustul din est, în teritoriile aflate sub controlul administrației românești. Istoricii au renunțat, în mare măsură, să-și facă datoria, de teama unor etichete superficiale capabile să distrugă un prestigiu științific construit cu multă trudă.
De aceea mă grăbesc să subliniez, cu riscul de a dezamăgi, că lucrarea de față NU are în vedere masacrele săvârșite după ce trupele române au ocupat orașul și nici nu-și propune să afle răspunsul la de altfel inutila întrebare: Antonescu, erou sau criminal? ci se dorește o analiză a asediului Odesei cu accent pe aspectele tactice și strategice, pe modul de conducere și purtare a luptelor, pe consecințele avute și pe impactul resimțit la nivelul opiniei publice din țară și în alte state europene. Demersul meu se sprijină pe convingerea (enunțată de istoricul Richard J. Evans) că este nepotrivit pentru o lucrare istorică să se răsfețe în luxul judecăților morale. Consider că a explica nu este sinonim cu a justifica, iar scopul acestei lucrări este înțelegerea, în sensul cognitiv; judecata aparține doar cititorului.
Manuel Stănescu

Tranziție, sacrificii, așteptări, redresări. Per ansamblu, progres. Al cui? Al tuturor, chiar dacă pe nivele diferite. Cu siguranță, în primul rând al celor care se aflau în gară atunci când a pornit din nou „trenul istoriei”, așa cum plastic se exprima Silviu Brucan la scurt timp după revoluția din 1989. Cât de mult seamănă metanarațiunea clasică a tranziției postcomuniste înspre societatea de piață cu metanarațiunea național-comunistă a tranziției, jalonată la rândul ei de sacrificii, reculuri și expectanțe neîmplinite, pentru elita politică, și în același timp neîmpărtășite, de către populație – înspre societatea socialistă multilateral dezvoltată…
Emanuel Copilaș

Să încetăm, odată pentru totdeauna, a ne mai purta luptele pe teritoriul pregătit de Capital şi prevăzut cu atâtea portiţe de scăpare, cu atâtea supape de securitate pentru a ostoi temporar harțagul maselor. Trebuie să privim în ochi istoria prezentului nostru, de la origini până la destinul său ultim.
Claude Karnoouh

Mii de oameni au fost ucişi de către reprezentanţi ai statului după ce comuniştii au preluat puterea în România la mijlocul anilor ‘1940 până către finele anilor ‘1950, în vreme ce mai puţin de 400 au fost executaţi legal până la căderea regimului. De ce a ales regimul această cale pentru o parte dintre ei şi cum au coexistat cele două forme de crime comise de stat? Deşi marginală comparativ cu alte fenomene represive din aceeaşi perioadă, precum execuţiile extrajudiciare sau morţii în închisori, în special din punct de vedere cantitativ, suntem de părere că prevederile legale şi modalitatea în care acestea au fost utilizate ilustrează cu succes procesul de politizare a însăşi pedepsei cu moartea.
Contradicţia dintre respingerea ideologică a pedepsei capitale, înrădăcinată în marxism, şi folosirea sa aproape continuă în România din 1944 şi până în 1989 poate intriga la prima vedere. Scopul nostru este analiza mecanismelor care stau atât în spatele ideologiei cât şi al practicii şi să urmărim modul în care propaganda a utilizat pedeapsa cu moartea. De ce a fost pedeapsa capitală folosită în mod continuu şi de ce nu a putut comunismul conduce la o abolire ideologică? A existat o dezbatere specifică asupra aspectelor ideologice sau a fost pedeapsa capitală folosită ca în orice societate, ori, mai mult decât atât, ca armă politică?
Într-un alt registru, căutăm aceleași răspunsuri pornind din sens invers, de la particular către general, încercând să aflăm cât mai multe despre cine au fost cei condamnați la moarte și ce aveau ei în comun. Care au fost criteriile după care unii dintre aceștia erau grațiați iar alții executați? Care au fost caracteristicile experienței pedepsei cu moartea la nivel individual în perioada comunistă?

***

Pedeapsa capitală a fost abolită în România la 7 ianuarie 1990, la câteva zile după căderea regimului comunist. România a semnat la 15 martie 1990 şi a ratificat la 27 februarie 1991 Al doilea protocol opţional al Convenţiei internaţionale a Naţiunilor Unite asupra drepturilor civile şi politice şi de asemenea a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului în mai 1994, ambele, documente privitoare la abolirea pedepsei cu moartea. Conform Amnesty International, în 2015, 102 state erau aboliţioniste iar 140, mai mult de două treimi dintre ţările lumii, aboliseră pedeapsa capitală în drept sau în practică, ceea ce poate fi socotit drept o mare schimbare dacă ne uităm cu numai 39 de ani în urmă, în 1976, când doar 16 state erau aboliţioniste pentru toate crimele. Se naşte astfel legitim întrebarea: cum a avut loc acest proces de abolire?
Pe de altă parte, merită însă menţionat că există și tendințe în sens opus. La 28 iulie 2006 preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski a lansat un apel de reintroducere a pedepsei cu moartea către statele Uniunii Europene. Astfel de idei au luat naştere şi în România, atât în mediul politic, spre exemplu în iunie 2011, când senatorul Iulian Urban a lansat o propunere similară, cât și printre jurnaliști, Cristian Tudor Popescu fiind un susținător al pedepsei cu moartea, atașament exprimat cu numeroase ocazii. De altfel, într-un sondaj realizat de CCSB pentru Asociația Pro Democrația în 2010, 50% dintre cei intervievați erau de acord cu organizarea unui referendum privind reintroducerea pedepsei capitale, 91% dintre aceștia declarând că ar vota în favoarea unei asemenea măsuri.
Credem cu tărie că există lecţii care pot fi învăţate din experienţa pedepsei capitale în statele comuniste. Urmând îndemnul lui Michel Foucault de a conexa abolirea pedepsei capitale cu o dezbatere serioasă şi având în vedere suportul popular pentru pedeapsa cu moartea, este extrem de important ca istoria acesteia să fie cunoscută atât de specialişti cât şi de către publicul larg. În plus, unele dintre statele care încă mai aplică pedeapsa capitală sunt state comuniste, precum China, unde numărul execuțiilor îl depășește pe cel însumat din restul lumii. Sperăm să putem astfel înţelege mai uşor mecanismele pedepsei capitale într-un regim în care cifrele referitoare la execuții sunt secrete, cu ajutorul cunoştinţelor despre pedeapsa cu moartea în foste regimuri comuniste.
Radu Stancu

Cartea de față trebuie salutată ca o încercare temeinică de a trece dincolo de stereotipurile familiare și de verdictele sumare cu care se hrănește această nouă gândire unică superficială, nu, desigur, pentru a schimba evaluarea globală negativă a funcționării și (non)performanțelor statului comunist român, ci doar pentru a clarifica teoretic mecanismele și resorturile acțiunii publice instituționale a acestui stat. Numai o atare abordare, găsesc eu, poate fundamenta efectiv judecata finală competentă asupra faimosului (odinioară) cuplu „organele noastre de partid și de stat”, cuplu care, nouă, celor ce am trăit acele vremuri, ne provoacă și azi fiori – nu de bucurie, desigur.
Adrian-Paul Iliescu

Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, nu este un titlu ales în mod aleatoriu. Dimpotrivă, acesta reflectă preeminența pe care statul a obținut-o gradual în raport cu partidul și care s-a reflectat în producerea subiecților politici mai degrabă ca cetățeni decât ca revoluționari comuniști, preeminență la care s-a ajuns mai degrabă involuntar pentru că, în conformitate cu discursul oficial, „rolul conducător al partidului” în cadrul societății era considerat indisputabil.
Emanuel Copilaș

…analizele de genul celei întreprinse de Darko Tanasković vor fi interesante pentru cititorul român și vor oferi subiecte de meditație.
În fond, Turcia de azi este statul prin excelență oriental și occidental deopotrivă, după cum în trecut a fost locul de răspântie al unor culturi turcofone, arabe, slave sau latine din jurul Mării Mediterane și Mării Negre. Este Turcia în Europa sau este ea o țară a Asiei Mici (așa cum spunea, în anul 2007, candidatul la președinția Franței Nicolas Sarkozy)? Este, sau rămâne, Turcia un stat-națiune sau moștenirea sa imperială se va dovedi, în timp, mai puternică? Iată întrebări care deschid o paletă vastă de răspunsuri.
Adrian Cioroianu

De ce se vorbeşte din ce în ce mai des de Atatürk şi de Turcia lui Erdoğan? Este momentul regândirii istorice prin impunerea în mentalul societăţii turce a rolului determinant avut de Imperiul Otoman? Rămâne primul preşedinte al Republicii liderul de necontestat, marele reformator, omul care i-a dus pe turci pe drumul către Europa sau se contextualizează trecutul epocii sale, acesta fiind văzut mai mult ca un oportunist iar reformele preluate de la occidentali ca un afront adus lumii islamice? Răspunsul îl vom găsi în volumul semnat de Darko Tanaskovic, De la neo otomanism la erdoğanism plecând de la un criteriu numeric şi anume Recep Tayyip Erdoğan l-a depăşit ca numar de ani pe Mustafa Kemal Atatürk în fruntea statului turc.

Traducerea acestui volum în limba română merită salutată şi apreciată. În România, numărul istoricilor specializaţi în relaţiile, raporturile românilor cu Imperiul Otoman/Turcia este nesemnificativ. Paradoxal, dintre toate statele cu care avem raporturi, cu turcii sunt dintre cele mai vechi! Ca atare, cunoaşterea, studierea Imperiului Otoman, fost tricontinental, aflat în război sau raporturi de suzeranitate cu el, relaţiile pozitive de după primul război mondial, (parteneri în Pactul Balcanic, în NATO azi) dar şi mai important ca principal partener economic după Uniunea Europeană, ar trebui să ne preocupe în a ne apleca spre studiul turcologiei. Nu voi relua aici importanţa istorică a raporturilor avute de-a lungul istoriei cu Imperiul Otoman/Turcia nici cât de importantă este cunoaşterea strategiei privind Balcanii a preşedintelui Erdoğan. Turcia este o putere regională iar România gravitează în perimetrul său geografic. Volumul semnat de Darko Tanaskovic, reputat specialist privind mentalităţile şi practicile religioase islamice, ne dezvăluie o Turcie în schimbare, o consolidare a actualei puteri, o veche viziune remodelată privind Balcanii şi Orientul Apropiat.

Ionuț Cojocaru

Cei ce nu-şi cunosc
(sau ignoră) trecutul riscă să-şi compromită viitorul!
Autorii

Dacă societatea românescă îşi întoarce mereu capul către demonii trecutului său – atât al celui recent cât şi al celui puţin mai îndepărtat – , înseamnă că are motive temeinice s-o facă. Întrebarea este, doar, dacă are şi curajul să-i privească în ochi. O reperare succintă şi doar o enumerare superficială a demonilor este insuficientă, dacă nu se făptuieşte şi adevărata confruntare cu dânşii.
Soarta minorităţilor conlocuitoare, peste tot în lume unde vieţuiesc ele, e strâns legată de soarta neamului în mijlocul căruia trăiesc, dar dramatică în cele din urmă, căci depinde şi de destinul ţării matcă de care sunt legaţi prin consanguinitate. Cei „de dincolo” sau „de dincoace”, adică dincoace de hotarul care-i desparte de ai săi conaţionali, au o dublă dificultate existenţială. Individul apartenent unei minorităţi conlocuitoare este expus ispitelor şi luptei cu batalioane mereu duble de draci – de două ori mai mulţi ca la un autohton. Or, asta devine extrem de incomod şi apăsător – a trebuit să constat fenomenul pe propria-mi piele. Că situaţia poate fi doar rareori avantajoasă, ca cea a mielului blând care suge la două mioriţe, este excepţia care doar confirmă şi regula. În acest caz, în care, să zicem, minoritarul în cauză ştie să-i mâne pe necuraţi să lupte între ei, iar el să rămână destins şi odihnit, ar fi şansa ideală. Realitatea istorică ne arată, însă, mai degrabă ipostaza contrarie şi anume că, diavolii din ambele părţi ale graniţei se unesc şi pogoară pe capul bietului om cu pricina… Ei!, atunci să vezi dandana, nefericitul minoritar ajunge în absolută minoritate şi al naibi de singur.
Cam aşa ceva se petrece şi cu Miodrag Milin prin această carte. Dar, – ce anume face el? Nimic altceva, decât că cercetează acribic multe, multe documente aflate aici şi dincolo de hotar. Notând şi scriind, el scoate la iveală fapte petrecute de o parte şi de alta a gardului ghimpat. Făcând toate acestea, evident că el ajunge să se lupte cu tot felul de demoni, mai mici sau mai mari, mai tineri sau mai bătrâni. Numai că, el, cercetând şi constatând istoria drăcească, poate să deranjeze multă lume. Şi unii şi alţii ar dori să se creadă despre ei cum că ar fi îngeri. El este un arheolog de schelete ascunse prin beciuri, alături de alţi „donquijoţi” ai acestei teme…
Bata Marianov,
Frankfurt am Main – Timişoara, 2017

În general, se poate spune că identitatea și solidaritatea etnică au fost adeseori folosite, în regiune, ca arme în lupta pentru putere dintre diferitele elite atunci când au avut interesul să o facă – altfel, aceste elite au încurajat nu vrajba, ci pacea între etnii, mai ales când a fost în interesul lor să păstreze un status quo ante. Dar, principiul „dinte pentru dinte” s-a aplicat de-a lungul timpului și la relațiile interetnice în Banatul istoric (precum și în Transilvania), indiferent dacă ambele părți sunt creștine sau nu. Dacă o parte a considerat că i s-a făcut o nedreptate, a răspuns tot cu o nedreptate (în loc de „a întoarce celălalt obraz”).
Mihai Spăriosu,
Timișoara – Cluj-Napoca – Barcelona

Acest atlas inedit este o prezentare plina de viata a lumii in epoca marilor descoperiri. Avand harti frumos ilustrate si mustind de informatii despre natiuni si imperii, aceasta carte este ghidul ilustrat perfect al lumii intre 1450 si 1800.

Pachetul contine 4 volume:

Criza Balcanica: 1912-1914
Neutralitatea: 1914-1916
Beligeranta: 1916-1917
Marea Unire: 1918

Dintre toate crizele care au prefatat marea inclestare din anii 1914-1918, cea balcanica a fost cea mai grava, intrucat a provocat fisuri adanci, nerecuperabile in sistemul international. Ea a reprezentat avanscena, preambulul conflagratiei mondiale si a (re)confirmat statutul de „butoi de pulbere" al Europei.
Criza balcanica a influentat decisiv si evolutia Romaniei in perioada premergatoare izbucnirii razboiului si la inceputul sau. In fond, schimbarea de orientare politica pe plan extern, decisa in doua etape bine conturate (august 1914 - neutralitatea; august 1916 - beligeranta alaturi de Antanta impotriva fostului aliat, Austro-Ungaria), a fost anticipata clar de trecerea Dunarii in iulie 1913, dupa cum participarea armatei la al doilea conflict balcanic a reprezentat matricea, din pacate nefericita, a pregatirii campaniei din toamna anului 1916, incheiate cu o grava infrangere. Volumul de fata este o sinteza a implicarii statului roman in criza balcanica din anii 1912-1913, un preambul al angajarii Romaniei in Marele Razboi. (Criza Balcanica: 1912-1914)

In cei doi ani cat Romania s-a aflat in afara conflictului s-au conturat doua mari proiecte. Primul, majoritar la nivelul clasei politice si al opiniei publice si cu o componenta francofila importanta, preconiza reunirea provinciilor romanesti aflate in componenta Austro-Ungariei si intrarea in actiune alaturi de Antanta.
Al doilea argumenta pe larg necesitatea pastrarii aliantei cu Puterile Centrale si recuperarea Basarabiei, rapita de Imperiul Rus in anul 1812, marele vecin de la rasarit fiind considerat principala amenintare la adresa existentei statului roman.
Ambele aveau in vedere interesul national, dar perspectivele si modalitatile de infaptuire erau diferite. Prinsa intre cele doua mari coalitii beligerante, suportand presiuni de o parte si de alta, Romania se afla in cea mai ingrata situatie posibila. Multi contemporani erau constienti ca se impunea o alegere.
Romania a fost intens curtata de ambele tabere beligerante, fiecare venind cu argumente de natura militara, economica etc. Prin urmare, clasa politica romaneasca s-a aflat in perioada neutralitatii sub un permanent asediu diplomatic al Vienei, Berlinului, Petrogradului, Parisului si Londrei. (Neutralitatea: 1914-1916)

La intrarea in razboi, armata romana era destul de numeroasa, dar avea mari neajunsuri in ce priveste structura organizatorica, dotarea, instruirea, calitatea corpului de cadre, doctrina, organizarea terenului etc. S-a spus ca am fost „prea mici pentru un razboi asa de mare", dar aceasta apreciere este partial valabila. Romania era un stat relativ mic, iar potentialul sau era, evident, mult inferior marilor beligeranti. Ca atare, statul roman nu a putut sa influenteze decisiv cursul razboiului. Pe de alta parte, cu exceptia Germaniei, toate celelalte armate participante la conflict au fost, in buna masura, nepregatite pentru tipul de confruntare din anii 1914-1918. Ele au cunoscut transformari profunde determinate de mutatiile tehnice si tactice ale campului de lupta industrializat. Asa s-a intamplat si cu armata romana care s-a adaptat continuu la cerintele razboiului modern. (Beligeranta: 1916-1917)

In pofida aprecierilor pesimiste ale unor lideri, 1918 avea sa fie ultimul an al Primului Razboi Mondial, Puterile Centrale fiind invinse. Victoria Antantei a creat conditii ca romanii sa se stranga la un loc in cadrul aceleiasi alcatuiri politico-statale. A fost o mare realizare, cea mai mare de pana atunci din istoria nationala.
Acest ultim volum al seriei isi propune sa analizeze modul cum s-a ajuns la un asemenea deznodamant fericit, evolutia extrem de sinuoasa a vietii interne, complicatiile in raporturile cu inamicii (Puterile Centrale) si fostul aliat rus, devenit, din luna ianuarie 1918, adversar, neintelegerile cu aliatii occidentali ai Antantei pe tema conduitei Romaniei, eforturile remarcabile pe ambii versanti ai Carpatilor din lunile octombrie-decembrie 1918 pentru a organiza si finaliza Marea Unire, masurile de aparare a acesteia in fata incercarilor fostilor stapani de a opri cursul istoriei, activitatea diplomatica intensa pentru a obtine recunoasterea internationala. (Marea Unire: 1918)

Volumul „Vieţile lui Alexandru Paleologu” apare la editura Vremea sub semnătura lui Tudorel Urian. Este o trecere în revistă a circumstanţelor în care s-a desfăşurat viaţa unuia dintre cei mai cunoscuţi literaţi ai secolului XX, o viată caracteristică pentru contextul istoric al acestui veac şi pentru contextul geografic al României. Tudorel Urian prezintă viaţa lui Alexandru Paleologu (1919 - 2005) din perspective multiple: cea a personajului, cea a prietenilor sau simplilor martori ai existenţei sale şi cea a Securităţii.

Bibliografia e foarte generoasă în cazul acestui eseist, critic literar, diplomat şi om politic – Alexandru Paleologu a acordat numeroase interviuri, a fost adesea menţionat de oameni de cultură în memoriile sau articolele lor, iar documentele din arhiva CNSAS privitoare la el sunt şi ele numeroase.Autorul prezintă genealogia personajului său, menţionând şi legendele privitoare la descendenţa princiară, şi apoi descrie pe larg „întâlnirile esenţiale” ale lui Alexandru Paleologu – petrecute în realitate sau doar prin intermediul cărţilor – cu Alice Voinescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Noica, Goethe, Mihail Sadoveanu, Nicu Steinhardt etc. Tudorel Urian nu trece cu vederea nici episoadele controversate – masonerie, catolicism, anii petrecuţi în închisorile comuniste, colaborarea cu Securitatea –, dar tonul volumului rămâne unul de admiraţie, respect şi simpatie pentru cel ce a rămas în amintirea sa drept „un mare senior”. Volumul e completat cu fotocopii ale unor documente din arhivele Securităţii şi cu fotografii ale lui Alexandru Paleologu. În secţiunea de anexe veţi putea citi articole referitoare la Alexandru Paleologu, interviuri acordate de acesta lui Tudorel Urian, precum şi transcrierea unor documente din arhivele Securităţii.

Tudorel Urian Născut în 1960, Tudorel UrianTudorel Urian este un critic literar cunoscut şi apreciat pentru articolele sale din Cuvântul şi România literară. Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Timişoara, Tudorel Urian a fost consilier personal al miniştrilor culturii Mona Muscă şi Adrian Iorgulescu.

Colaj și versuri de Ioana Ieronim

Traducere în engleză de Adam J. Sorkin (versuri), Ernest H. Latham, Jr. (colaj) și autor

Verse and collage by Ioana Ieronim

Translated by Adam J. Sorkin (verse) and Ernest H. Latham, Jr. (collage) with the author

Trei turnee, efectuate de Ansamblul „Doina” al Armatei într-un interval de 11 ani, sunt consemnate, pas cu pas, de unul dintre membrii corului, Gheorghe „Gogu” Ghiulamila, într-un jurnal unic, cu un farmec aparte, în multe dintre notații putându-se observa – în ciuda faptului că autorul nu a fost scriitor – un extraordinar talent literar. Primul turneu din China, care a avut loc în perioada 23 noiembrie 1966 – 13 ianuarie 1967, ne arată un tărâm încremenit parcă într-o ipostază bestială a celei mai bizare manifestări „artistice” a Revoluției Culturale. Relatările sunt fidele unei realități încă necunoscute în România acelor ani. Președintele Mao era venerat ca un zeu. Tot ce mișca în China de atunci, de la politică, artă, comerț și până la organizare militară, era influențat direct de gândirea președintelui Mao. Relatările lui Gogu Ghiulamila de la fața locului au aerul unor reportaje din timpul războiului rece. Gelu Diaconu

vineri, 25 nov.

12.00 – Moscova, gara Kievskaia. Stăm în tren, pentru că nici o oficialitate nu s-a ostenit să ne aștepte și să ne îndrume. Parcă am fi căzut din Lună pe o planetă friguroasă. […]

Ajunși la gară, am fost conduși în sala de așteptare rezervată militarilor, un fel de țarc mare, amenajat cu bănci. Am stat nemâncați toată ziua, jucând cărți, citind sau discutând, ascultându-ne mațele cum chiorăie. Tranzitul e tranzit – nici o obligație din partea localnicilor. Măcar să fi știut. […]

Mulți recruți, încă civili, însoțiți de fruntași sau caporali beți, așteaptă diferite trenuri. Probabil că fără să vreau m-am uitat cu jind la unul care mânca și omul, impresionat de faptul că un străin, pe deasupra și artist, îl studiază cu interes, mi-a oferit câteva nuci, pe care după un fals refuz le-am primit, plătindu-le cu o țigară Mărășești și cu două minute de conversații prin semne. Gheorghe Ghiulamila

Acest cartier al orașului, în care se află și hotelul, este nou, construit în afara vechiului centru al Pekinului: are aspectul unui sat întins, lung și lat. La distanțe mari, între 500-600 de metri, răsare câte o clădire mai mare, instituție sau hotel. Casele de locuit sunt cele vechi rămase și nu depășesc nivelul de 2,50 metri. Ziduri de aceeași înălțime le înconjoară, încât este imposibil să-ți dai seama ce se află în spatele lor. De la etajul 7 însă, de la fereastra camerei de hotel, se vede o nemaipomenită îngrămădire de cocioabe, despărțite de „străzi” late de un metru, curți de 2 sau 3 metri pătrați, în care stă câte un bătrân supraveghind uscarea unor izmene pe o frânghie. Este greu să-mi pot da seama cum învață acești locatari drumul spre casa în care locuiesc și cum se descurcă în acest veritabil labirint de ziduri și cum reușesc să respire acolo, mai ales vara, când totul se încinge și aburește de căldură și de cocleală, în mizeria existentă. Gheorghe Ghiulamila

joi, 1 dec.

Trebuie semnalată masa de prânz pentru că meniul a fost tipic chinezesc, primul pe care-l mâncăm vreodată:

Aperitive:

- pește sărat cu alune

- felii de limbă de vită rasol

- sfeclă cu castraveți acri

- crap prăjit în sos caramelizat de roșii

- salată de melci și caracatiță cu castraveți cruzi

- ouă jumări cu slănină

- tocană de melci cu castraveți de mare, șuncă și ceapă, în sos îndulcit de roșii

- ca încheiere, supă de ciuperci cu mazăre

- ca băuturi ni s-au servit pigiou și cisue, adică bere și suc. […]

Am mâncat din toate, pentru a-mi face o idee despre bucătăria chineză. Cu toate că la noi nu se prepară asemenea mâncăruri, am constatat că sunt foarte bune, unele dintre ele reprezentând chiar o mare finețe de artă culinară. Gheorghe Ghiulamila

Volumul conține 8 pagini cu fotografii din călătoriile autorului în China și Coreea de Nord.

Fruct al simbiozei dintre Orient şi Occident, Bucureşti păstrează surprize încântătoare, peste care poţi nimeri întâmplător, păşind pe sub gangul de intrare al unei case anodine sau intrând într-o bisericuţă străveche, ascunsă după blocuri. Un oraş vechi, în care frumosul extrem coexistă cu urâtul insuportabil, în care ospitalitatea şi veselia locuitorilor stau alături de lamentările cerşetorilor şi de lătratul câinilor vagabonzi, în care splendoarea şi mizeria Orientului se împletesc cu strălucirea şi răceala Occidentului. O capitală europeană. Un oraş care merită să fie cunoscut.

15 itinerare şi o hartă a centrului oraşului; tezaure de artă, muzee şi monumente, case, străzi, oameni din vremuri de demult, istoria şi istorioarele unui vechi oraş.

Ilustraţii alb-negru.