Memorialistică

 Convins ca la un moment dat isi va scrie memoriile, Hitler a decis – in anii de inceput ai celui de-al Doilea Razboi Mondial – ca discutiile sale de la Cartierul General cu apropiatii si colaboratorii lui sa fie consemnate. Culese de secretarii sai, revizuite de Martin Bormann, aceste texte ne ofera acum informatii esentiale despre viata si activitatea dictatorului. Aparute pentru prima oara intr-o editie riguroasa, Insemnarile intime si politice contin atat relatari despre anii de tinerete si momentele preluarii puterii de catre liderul german, cat si consideratii personale ale acestuia despre teme dintre cele mai diverse (arta, cultura, religie, filosofie, istorie, femei).

 „Am crescut cu un tata... legendar, un tata imaginat din povestiri de familie, recreat din crampeie de conversatii surprinse intamplator, intruchipat in mintea-mi de copil din fotografii aratate sau aflate pe dibuite. [...] Asa s-a implinit ca, sortit fiind de a copilari fara tata, firea lui sa-mi fie totusi mereu aproape. De deslusit insa in profunzime nu am deslusit-o decat atunci cand mama mi-a incredintat carnetele cu insemnarile lui din timpul razboiului pe care l-a trait. [...] Am putut astfel simti bucuria lui din zilele de patrundere in Ardeal si de eliberare a sudului acestuia; dezamagirea uriasa resimtita de el la retragerea pe Valea Oltului; deziluziile sale descoperind deficiente de caracter la unii colegi de lupta; uluirea sa la gafele unor comandamente in timpul apararii trecatorilor din Muntii Buzaului. Mi-am imaginat efortul si anxietatile lui din timpul rezistentei disperate de la Azuga si de pe Valea Cerbului, apoi incomensurabila drama morala, totodata si schiloditoare fizic, a retragerii, de-a lungul unei singure nopti de iarna, infinit de lunga, pe Valea Prahovei, ce se deschidea in campie printre campurile petrolifere in flacari, abaterea catre Buzau, urmata de istovitoarea marsaluire in retragerea catre Moldova.” - DAN ROMALO

Leon Leyson avea numai 10 ani cand nazistii au invadat Polonia, iar familia lui a fost fortata sa se mute intr-un ghetou din Cracovia. Cu un noroc incredibil, perseverenta si curaj, Leyson reuseste sa supravietuiasca sadismului nazistilor. In final, generozitatea si iscusinta unui barbat german numit Oskar Schindler au fost cele care i-au salvat viata lui Leon, ca si unor membri din familia lui, numele lor fiind adaugate pe lista muncitorilor evrei din fabrica acestuia - o lista ce a devenit faimoasa in toata lumea: Lista lui Schindler. Aceasta este singura carte de memorii publicata vreodata de un copil supravietuitor de pe Lista lui Schindler si ilustreaza perfect demnitatea autorului.

„Cunoașterea trecutului pe care îl închide orașul București în rețeaua și pro­filul său edilitar – de la cartierele sale vechi la cele mai noi cvartale – este echivalent cu parcurgerea unei lecții de istorie a patriei în general și a Capi­talei sale în special. O astfel de cunoaștere și de inițiere în trecutul Bucu­reștilor de altădată este un act de educație patriotică, un mod pedagogic de a-ți forma sentimente estetice și istorice, prin cunoașterea a ceea ce este aparent „învechit”, patriarhal și tradiționalist, prin depistarea în imaginea elementului modern a ceea ce aparține unei permanențe, unui caracter spe­cific locurilor noastre istorice. (…)

Sumarul cărții urmărește realizarea imaginii siste­matizate a multiplelor fațete ale trecutului Capitalei noastre. Am încercat deci, sub controlul informației riguroase, să trasez mai apăsat contururile mai importante și poate mai puțin cunoscute ale vechiului București. Nu atât descriptiv, cât sintetic, ambiționând să ofer cititorului și viitorului istoric al Bucureștilor posibilitatea de a vedea enciclopedic cutare sau cutare domeniu al vieții bucureștene edilitare, urbanistice sau instituționale.”

(George Potra)

Am scris această carte din dorinţa de a oferi atât celor apropiaţi (familiei, prietenilor), cât şi acelora pe care i-ar putea interesa aceste amintiri, o mărturie despre copilăria mea şi a generaţiei mele, despre greutăţile cu care s-a confruntat familia mea, la fel ca atâtea alte familii, într-o perioadă ,,grea” (folosesc un eufemism!), atunci când, în România, se instaurase un nou sistem politic, menit să  şteargă amintirile a ceea ce ,,a fost” şi să inducă false speranţe despre ce ,,va fi”.

       Am simţit nevoia să scriu şi să public aceste rânduri, cu speranţa nemărturisită că vor exista şi alte persoane, în special cele mai tinere, interesate de acele timpuri care au marcat profund destinul unor generaţii, inclusiv acela al generaţiei din care fac parte.

Am selectat, în acest sens, cu precădere, acele întâmplări sau fapte mai relevante pentru dificultăţile cu care m-am confruntat datorită originii mele ,,burghezo-moşiereşti” şi am încercat să reproduc cât mai exact modul în care priveam pe atunci, copil sau adolescent fiind, noile ,,rânduieli sociale” în curs de edificare în România. Titlul lucrării este, cred, semnificativ în această privinţă.

„Martor al unei epoci desfigurate de ură și resentimente, un cioban pornit din Muscel ne lasă în însemnările sale – neștiute de nimeni timp de o sută de ani – o radiografie a traumelor prin care trece o lume în vremuri de război. Destinele unor generații întregi se joacă la ruleta deciziilor pe care elitele politice le iau în momentele cruciale din istoria națiunii lor. Marele Război este o astfel de răscruce. Fie că au pariat corect, fie că au greșit, oamenii politici ai vremii sunt cei la care ne gândim atunci când judecăm trecutul. Ignorăm astfel soarta celor mulți, pe umerii cărora s-a sprijinit și ridicat o țară. Aventurierul Nicolae Șucu ne împinge, astăzi, să facem un exercițiu de imaginație și să privim altfel epopeea României Mari. Nu-i puțin lucru!“

„Memoriile lui Nicolae Șucu se citesc ca un scenariu de western. Vedem cu ochii săi Bărăganul, bălțile Ialomiței și Dunării și mai ales Dobrogea, ținuturi de frontieră, cu locuitori puțini, cutreierate de haite de lupi și păscute de turme imense, unde oamenii își păzesc avutul și viața bizuindu-se pe bâta ciobănească, pe cuțit și revolver. Fire aventuroasă, eroul nostru se lasă sedus de atracția unui trai ușor. Însă vin anii războaielor – cele balcanice, apoi conflagrația mondială. Nicolae Șucu stă sub arme mai bine de cinci ani și ia parte la marile bătălii care vor desena harta Balcanilor. E martor al schimbării frontierelor, al mișcărilor de populație și al atrocităților care brăzdează epoca și spațiul geografic. Cu toate calitățile sale – e, fără îndoială, un om care știe să se descurce –, faptul că reușește să supraviețuiască vremurilor este, până la urmă, miraculos. Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși în vâltoarea acestei istorii.“ (DANIEL CAIN)

Coperta: Șezătoare la Dobromir (jud. Constanța), la începutul sec. XX

Volumul Despre cultura de ieri si romanii de azi cuprinde o serie de convorbiri cu academicianul Razvan Teodorescu, care au avut loc pe parcursul anului 2015 la Academia Romana, constituind o adevarata biografie a reputatului istoric si om politic, sub forma unui interviu. In acelasi timp, Despre cultura de ieri  sii romanii de azi reprezinta – dupa spusele autorului – „o marturie despre istoria, cultura si civilizatia romanilor, venita din partea unuia dintre cei mai subtili si rafinaii istorici ai ultimei jumatati de veac. Momentele-cheie ale acestei deveniri publice a academicianului Razvan Teodorescu sunt relatate cu un farmec aparte, prin portretizari de neuitat ale unor oameni politici importanti ai tranzitiei noastre nesfarsite sau prin crochiuri ale unor auguste personaje care au vizitat Romania in ultimul sfert de veac.

„Strabunica mea, Olga Gigurtu, Amama, cum ii spuneam eu, locuia la fiica ei, Valerie Chiru, bunica mea, in casa din Calea  Dorobantilor 21 (daramata in 1968, pentru a lasa loc noii aripi a A.S.E.-ului). Am cunoscut-o putin, aveam 4 ani cand a plecat in lumea celor drepti. Dar stiu ca era mandra de mica stranepoata si ma punea sa dansez in fata invitatilor ei. Avea jour fixe de doua ori pe saptamana.

De la bunica mea stiu ca Olga Gigurtu era amorezata jusqu’au bout des ongles de sotul ei, Generalul Petre Gigurtu, pe care il insotea in deplasarile militare, fara sa se teama de lipsa confortului si de oboseala.

Era, se pare, extrem de sociabila, generoasa, inteleapta si ingaduitoare cu oamenii, calitati preluate de fiica ei, Valerie. Olga a fost o femeie frumoasa, eleganta, foarte cultivata, romantica, picta, canta la pian, era prietena cu Emil Garleanu. Era extrem de cocheta si se pare ca, desi implinise 75 de ani, un domn ar fi glumit: «daca Doamna General o cere, merg cu ea pana la capatul lumii!».

Am citit amintirile strabunicii inca din copilarie, eram fascinata de ele si imi doream nespus sa-i seman. Ma bucur astazi ca aceasta carte atat de draga mie prinde din nou viata.“ - Alexandra Vallimarescu, stranepoata autoarei

„Amintirile si-au pastrat intreaga prospetime si putere de evocare. Cititorul de azi are in fata, vie si expresiva, o lume bogata, mandra, care a stiut sa-si traiasca viata din plin. Cei care au sansa sa viziteze urmasi ai boierilor de odinioara mai pot admira resturi ale stralucirii din trecut: un serviciu Limoges, o cupa Fabergé, o statueta de Romanelli, un covor caramanliu... Chiar proza isi pastreaza interesul, ca mostra a lecturilor rastimpului spre care ne indreptam tot mai des si cu nostalgie gandurile – La belle époque.“ - Gorgeta Filitti

Dacă parcurgînd cartea de faţă cititorii vor înţelege mai limpede cum au funcţionat mecanismele represive ale sistemului comunist (Securitate, Procuratură, Justiție, Propagandă, regim penitenciar etc.), atunci ea îşi va fi atins menirea. Confuziile recurente întreţinute de o mentalitate reeducată în deceniile comuniste, un discernămînt precar pe toate palierele vieţii sociale, politice şi culturale, reaua credinţă şi lipsa unui curriculum naţional articulat pe necesitatea stimulării apetenţei pentru istorie, în general, şi a dezvoltării competenţelor în domeniul istoriei recente, în special, fac din spaţiul românesc actual o junglă mentală și spirituală. (Flori Bălănescu)

Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 1980 se destăinuie în acest volum care dezvăluie complexitatea unui scriitor uriaș al secolului XX.

Toate aceste convorbiri şi interviuri se constituie în ansamblul lor într-o convingătoare radiografie culturală a vieţii intelectuale poloneze de-a lungul a peste o jumătate de veac, aducînd în prim-plan informaţii şi aprecieri care vizează un spaţiu mai puţin cunsocut la noi, şi anume spaţiul răsăritean, pe care Miłosz îl priveşte atît din interior, cît şi de la distanţă, din perspectivă americană. Alături de Secolul meu al lui Aleskander Wat, Autoportretul unui îndărătnic al lui Czesław Miłosz contribuie în mare măsură la reconfigurarea spirituală a imaginii despre Europa Centrală şi de Est, cu frecvente trimiteri la cultura occidentală. Autoportretul dezvăluie totodată trăsături inedite ale unei remarcabile personalităţi literare şi culturale din secolului XX, martor de seamă şi observator atent al evoluţiei dramatice a acestui secol. (Constantin Geambașu)

In anul 1853, Razboiul Crimeii a inceput cu o intensitate mai degraba romantica. Faptele de o bravura uimitoare, multe dintre ele savarsite de medici, femei si copii, au fost la ordinea zilei. La fel au fost insa si cruzimea si brutalitatea. In scurt timp, razboiul s-a transformat intr-o competitie a uciderilor de la distanta, impersonala, care a semanat, cu mult inainte, cu razboiul de transee din prima conflagratie mondiala. In cele din urma, a devenit o vitrina pentru generali incompetenti si erori birocratice.

     Fragment din volum:

„O odisee intelectuala, un jurnal de calatorie si un roman comic, toate integrate intr-o singura lucrare. Geografia geniului este o carte inteligenta, originala si absolut incantatoare!” - Daniel Gilbert, profesor la Universitatea Harvard

     Fragment din volum:

Deși Țara Oașului și Țara Maramureșului sunt „țări” vecine, spiritualitatea și cultura lor este total diferită și ca atare, specifică: în port, limbă, cultură, obiceiuri, fire, nu se compară, nu stau pe aceeași treaptă, deși le desparte doar un lanț de munți, cumpăna apelor. Totuși au avut și au ceva comun, credința manifestată prin bisericile de lemn și afirmația: „noi săm ortodocși, da cu Papa!”, care a umplut secolele golului schismatic, din secolul al IX-lea, când  prin presiunea bulgară ne-am pierdut albia daco-romană a latinității în grai și credință. De la 1054 când intrând în sfera influenței bizantine am căzut în întunericul slav (Xenopol) și până la 1700 când ne-am regăsit din nou albia latin-romană părăsită, pierdută, dar nu uitată!

Între Dascălii Blajului, Ioan Raţiu (1869-1917) este primul istoric literar în sensul propriu al cuvântului, adică un autor de monografii, studii şi articole, consacrate unui scriitor.

Ioan Raţiu are marele merit de a scrie primele cărţi – monografii sau micromonografii despre marii oameni ai Blajului; prima monografiedespre Timotei Cipariu, despre Andrei Mureşanu, despre Al. Papiu Ilarian, despre Ioan Micu Moldovan, despre Ioan Rusu.

Anatoli Dobrinin a sosit la Washington in 1962 – in varsta de 43 de ani, a fost cel mai tanar ambasador sovietic in SUA din toate timpurile – si a ramas in functie pe durata mandatelor presedintilor KENNEDY, JOHNSON, NIXON, FORD, CARTER, REAGAN.
Dobrinin a devenit principala cale prin care Casa Alba si Kremlinul au schimbat idei, au negociat in secret si au aranjat intalniri la nivelul cel mai inalt. Desi prezinta aspecte inedite din interiorul Biroului Politic de la Moscova, Confidentele unui ambasador sovietic la Washington se refera in principal la nivelurile de la varf din Washington.
 
„Adevarata istorie a Razboiului Rece este o drama umana. Dobrinin a fost martor ocular la mare parte din ea – a participat la toate summiturile sovieto-americane dintre anii 1955 si 1990 – si a privit spectacolul cu un ochi detasat, uneori nedumerit… Cu certitudine cel mai important diplomat al epocii Razboiului Rece… Dobrinin este un fin analist si un povestitor minunat.”– Washington Post
„Niciun alt ambasador din epoca moderna n-a jucat un asemenea rol indelungat si crucial in afacerile internationale sau n-a fost pregatit sa scrie atat de neinhibat despre ele.”– New York Times Book Review
„Dobrinin certifica in aceste pagini ca este unul dintre cei mai mari diplomati ai istoriei moderne, care face cinste tarii sale si unei traditii ce se intinde pe multe secole.”– Washington Monthly
„O lectura fascinanta… o sursa esentiala pentru istoricii care incearca sa inteleaga perioada finala a Uniunii Sovietice.”– Foreign Affairs

Fragment din carte:

"II. Criza cubaneza

Hrusciov ii ofera Cubei rachete nucleare; Castro accepta 

Criza rachetelor cubaneze a fost episodul cel mai dramatic din sfertul de secol pe care l-am petrecut la Washington, dar, mai important, a fost evenimentul cel mai dramatic din intregul Razboi Rece. Intrucat a adus ambele superputeri atat de aproape de razboiul nuclear cat le-a permis propria cutezanta, a devenit un moment de cumpana in ceea ce priveste intelegerea limitelor si ne-a invatat o lectie majora despre ce anume trebuia intreprins pentru a preveni razboiul nuclear. In urmatorii 30 de ani, acestea au devenit regulile si limitele jocului nuclear si ale relatiei importante, schimbatoare si periculoase dintre Moscova si Washington. 
Mi se pare util sa trec in revista cum am ajuns in pragul razboiului din cauza acestei mici insule aflate la 145 de kilometri de continentul american. Presiunea americana asupra Cubei crescuse permanent dupa esecul invaziei incercate in aprilie 1961 de exilati sustinuti de CIA. In ianuarie 1962, Statele Unite au aranjat excluderea Cubei din Organizatia Statelor Americane si au inceput blocada comerciala a acesteia. In vara si in toamna anului 1962, situatia din Caraibe s-a agravat. Numeroase nave de razboi americane au pornit spre coastele Cubei, iar spatiul aerian al insulei a fost patrulat non-stop de avioane militare trimise de SUA. Asa cum s-a aflat ulterior, CIA si Pentagonul pregatisera, iar presedintele Kennedy aprobase, planul secret „Mangusta", care avea ca scop subminarea si rasturnarea regimului lui Fidel Castro. Intensa presiune psihologica exercitata asupra Cubei a mers mana in ma cu o campanie americana de propaganda care sa avertizeze Uniunea Sovietica in legatura cu riscurile presupuse de ajutorul militar economic acordat Cubei. Pe 11 septembrie, URSS a replicat printr-o declaratie dura difuzata prin intermediul agentiei de stiri TASS, denuntand campania americana si avertizand ca „de data aceasta nimeni nu va putea sa atace Cuba si sa se bazeze pe faptul ca va scapa nepedepsit". 
La momentul acela, nu se stia ca, in urma cu cinci luni, in mai 1962, conducerea sovietica ajunsese, pastrand o discretie absoluta, la un acord secret cu Fidel Castro. Pe neasteptate, consilierul Aleksandr Alexeev din cadrul ambasadei sovietice din Cuba si agent KGB fusese chemat de la Havana la Moscova ca sa-i dea raportul lui Hrusciov. Alexeev vorbea spaniola si stabilise relatii prietenesti si confidentiale cu Castro, care prefera sa lucreze cu el si nu cu ambasadorul nostru, Serghei Kudriavtev. Ambasadorul nu izbutise aa stabileasca o relatie apropiata cu liderul cubanez, lucru care nu trecuse neobservat la Moscova. "

Cand am publicat, in 8 iunie 2016, in exclusivitate, in ziarul „Adevarul“, dosarul lui Marian Munteanu de la Securitate, in care apare ca sursa „Ioan“, fara sa dau niciun fel de verdict (nici nu aveam cum, eu doar am publicat, ca jurnalist, acest dosar asa cum este el pastrat in arhiva CNSAS), am primit sute de mesaje prin care am fost pusa la zid. Putini au fost, atunci, de partea mea, intelegand exact demersul jurnalistic. Cei mai multi mi-au spus: cum mi-am permis sa scriu ceva rau despre fostul lider din Piata Universitatii? Nu mi se aduceau argumente solide care sa demonteze cele scrise de mine, ci doar mi se spunea ca nu aveam dreptul sa ma ating, in niciun fel, de „Mesia“ din timpul „Golaniadei“.

Altii m-au acuzat ca am inventat un dosar intreg. Munteanu insusi mi-a spus ca totul este o inventie. Cel mai straniu, dezamagitor a fost sa vad jurnalisti care, in loc sa caute adevarul, adica sa mearga singuri la CNSAS si sa verifice dosarul, asa cum eu am facut, s-au transformat in aparatorii lui Marian Munteanu. Ce rusine!

Ceea ce facusem eu fusese sa ma acreditez ca cercetator al CNSAS, sa stau cateva zile in sala de lectura a institutiei, sa imi copiez integral dosarul lui Marian Munteanu, sa il studiez, sa pun cap la cap informatiile si sa public totul in ziarul „Adevarul“, pentru care scriu de aproape noua ani. Mi s-a parut un demers firesc, cinstit, de jurnalist care, in timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2016, a vazut ca Marian Munteanu, pentru scurt timp candidatul PNL pentru Primaria Capitalei, s-a incurcat in explicatii privind relatia sa cu fosta Securitate.

Asa am ajuns la CNSAS, pentru a verifica singura ceea ce o parte a opiniei publice banuia, anume ca Munteanu a fost sursa a Securitatii. Cand am publicat articolul in ziar, nu am dat verdicte, ci am spus ca, asa cum arata acest dosar, Marian Munteanu a fost sursa „Ioan“ a Securitatii, a scris note informative despre un lector portughez cu care era si prieten, dar si despre alti profesori si colegi de-ai lui de la Facultatea de Filologie. Atat facusem.

In octombrie 2016, la patru luni dupa ce am publicat dosarul lui Marian Munteanu, CNSAS a facut publica adeverinta din care aflam ca documentele sunt valide, ca fostul lider din Piata Universitatii, desi nu a colaborat in sensul legii, a scris si semnat cu mana lui atat angajamentul prin care a primit numele conspirativ „Ioan“, cat si notele informative, dar si ca, in schimbul acestui „efort“, a primit 500 de lei de la Securitate. Asa ca ceea ce mi-a spus Munteanu in interviul pe care mi l-a acordat inainte de publicarea in ziar a dosarului sau, anume ca acesta este o inventie, o facatura, s-a dovedit a fi doar o minciuna.

In 13 iunie 2016, tot in exclusivitate, tot in ziarul „Adevarul“, am publicat si dosarul de la Securitate al lui Miron Cozma. In cazul lui, CNSAS deja se pronuntase. Verdictul era la fel ca la Munteanu. Cozma nu a colaborat in sensul legii cu Securitatea, adica nu a facut politie politica, dar a scris si semnat angajamentul prin care a devenit sursa „Paul“ si a dat note informative despre mineri, colegi de-ai lui. Spre deosebire de „Mesia“ de la Universitate, „Luceafarul huilei“ nu a primit, insa, bani pentru informatiile cu care i-a ajutat pe securisti.

Desi demersul meu jurnalistic a fost identic cu cel pe care l-am urmat in cazul lui Marian Munteanu, dupa publicarea dosarului lui Miron Cozma, reactiile au fost, in mare parte, pozitive. Si de data asta am primit sute de mesaje, insa cele mai multe erau laudative. In baza unor informatii similare, am realizat ca multi dintre cei care au citit ceea ce am scris reactionau emotional. Din start, Munteanu, „baiatul bun de la Universitate“, „nu avea cum sa fie sursa Securitatii“. Insa Cozma avea cum, se stia doar deja ca a fost „baiatul rau“ din timpul Mineriadelor. Cam acesta era rationamentul in multe dintre mesajele primite de mine.

Din august si pana in octombrie 2016, perioada in care am scris aceasta carte, avand la baza si o ampla cercetare facuta in arhivele CNSAS, m-am gandit de foarte multe ori la cat de emotional ne judecam propria istorie. Cat de simplu e sa credem sau sa nu credem ceva. Nu conteaza, de multe ori, ce date avem in fata noastra, nu conteaza nici ca putem verifa informatiile. Conteaza doar ceea ce simtim. Atat.

Istoria e foarte cruda. de multe ori, ne doboara. Ne da peste cap credinte, idealuri. Unii alegem, mai bine, sa nu o stim. Dar asta nu inseamna ca ea nu mai exista. Exista, chiar si foarte dureroasa, asa cum ni se pare ca este cateodata. – Ramona Ursu

Cu maiestrie si sensibilitate, biografia scrisa de Barbara Leaming exploreaza lumea aparent magica a tineretii lui Jackie, casatoria ca de poveste cu un senator si candidat la presedintie bogat si atragator, si transformarea ei uimitoare intr-o sotie abila de politician si o Prima Doamna unica. Felul cum tanara femeie a respins hotarat ideea unei „casatorii sigure”, ca sotie a vreunui barbat remarcabil din punct de vedere social dar absolut predictibil, a condus-o catre JFK si, in timp, catre faima internationala. Insa trauma asasinarii sotului avea sa-i dauneze mai mult decat s-a stiut. Pana acum.

„Jacqueline a fost metafora vizuala a administratiei Kennedy si efigia modei anilor 1960. Alaturi de accesoriile celebritatii feminine, personalitatea sa intregeste portretul Primei Doamne ca etalon international, cel putin pentru secolul XX, si cu siguranta continua sa reprezinte un clasic al feminitatii din preajma puterii supreme, fiind denumita de presa internationala Regina Americii sau Prima Doamna a Modei.” - Diana Mandache

„Leaming ii contureaza lui Jackie Kennedy un portret tulburator si sensibil, descrie lupta curajoasa a acesteia pentru a-si salva casnicia si a-si crea propria identitate.” - USA Today

”În 1972 am plecat din România pentru totdeauna, luând sub braț cele patru blazoane, cel al familiei Budișteanu, cel al familiei Vignali, cel al familiei Skeletti și cel al familiei Mavrocordat, fotografii și o valiză cu strictul necesar, în cap mai mult amintirile unei vieți de 42 de ani, educația (cei șapte ani de-acasă, puținul care a mai fost de la școală, resturi îngurgitate de prin cărți), pățanii multe (și ele mai mult negative), o înfățișare plăcută – nici frumoasă cum era Mama, dar nici urâtă (cam mică, dar făcusem față până atunci bine așa cum eram, în primul rând sănătoasă, plină de forță, cu un curaj de care se mira lumea) –, cultura, principiile, valorile, memoria și experiențele, în general proaste. Nu, blazoanele nu le-am putut lua cu mine (afirmația de mai sus a fost o figură de stil!), pentru că nu aveam voie să luăm nicio hârtie, nicio fotografie, ce să mai vorbim de document, dar am trimis prin poștă, oficial, în plicuri mici, încetul cu încetul, tot felul de amintiri scrise soțului meu, care părăsise țara cu doi ani înaintea noastră. Așa am putut să expediez și bruma de hârtii și fotografii de familie care rezistaseră războiului, bombardamentului, refugierilor, lipsei unui acoperiș stabil, și mai ales durabil, și pe care le târâsem cu mine de-a lungul anilor de colo, colo, în diferite genți sport pe care mi le trânteam pe un umăr și plecam cu ele dintr-o așezare provizorie într-alta. Așa se face că astăzi, când scriu, mă pot baza pe câte ceva. Mi-am făcut de-a lungul timpului și note pe carnete și carnețele, pe colțuri de hârtie, pe unde nimeream și în inimă și în creier, repetându-mi-le din când în când, ca să nu le uit și să le pot duce totuși cu mine și reda mai târziu. Sunt mai mult de 40 de ani de când suntem departe de țară. Văd acum că m-a ajutat și memoria din care izbucnesc imaginile, dând peste mine oricând, oriunde, așa deodată și, „înghiontindu-mă”, mă îndeamnă să scriu și să nu le iau cu mine pe lumea cealaltă, ci să le las cititorilor pentru mai târziu. M-am înfiorat când am realizat ce mulți sunt străbunii boieri rămași în urma mea și care cu toții ar mai avea ceva de spus... Pentru că nu știam dacă voi reuși prin scrisul meu, cât de cât, să-i mulțumesc în ce privește efectul pe care ceea ce voi scrie îl va avea asupra urmașilor noștri. Azi sunt încă (mirare!) aici pentru voi, cititorii mei, și scriu nu numai pentru descendenții mei, ci pentru toți cunoscuții și necunoscuții, pentru toți care au trăit în România, trăiesc acolo sau sunt numai interesați de România epocii 1930-1972, așa cum am cunoscut-o eu. Sufletul meu a fost oglinda acelei epoci în România, reflectând mai apoi între străinii între care mă aflu, numai umbrele și luminile vieții mele dinainte de a ajunge printre ei, pe care le-am considerat a fi pe înțelesul acestei lumi noi. Cei din generația mea și cei care ne-au urmat imediat am fost sortiți să trăim în timpuri tulburi, de răsturnare și tranzit, timpuri urâte, dar am supraviețuit, iar eu mai sper, cu ajutorul lui Dumnezeu și drept mulțumire că am ajuns ziua de azi, să reușesc să afirm și în scris ceea ce am în suflet și în minte.” (Despina Skeletti-Budișteanu)

Reconstituire fictionala cu incursiuni in intimitatea ”cosmopolita” a familiilor nobiliare si in dedesubturile marilor combinatii politice din ”Evropa” vremii, pictura de medii si moravuri... dar si meditatie asupra istoriei. (...) Desfasurata tacticos, pe multiple paliere, naratiunea are si relief, nu doar carnasie epica. (Paul Cernat)

     Fragment din volum:

30 de interviuri din Arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet cu țărani din Răstoaca, Suraia și Vadu Roșca, participanți la revoltele împotriva colectivizării din noiembrie 1957-ianuarie 1958. Interviurile au fost realizate de Daniel Popa în naul 1996, la 40 de ani de la revoltele din Vrancea.

Retipărirea studiului lui Corneliu Coposu „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”, precum și a celorlalte mărturii ale contemporanilor participanți la evenimente, este o depoziție de onoare în favoarea adevărului științific care nu trebuie uitat sau deformat. Contribuții de Ivor Porter, Ioan Hudiță, Augustin Vișa, Reuben H. Markham Editare, note și comentarii de Paul Lăzărescu.

Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea „emanate” de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi. 

Cartea conţine 33 de mărturii legate de Sărbătoarea Nașterii Domnului în temniţe, lagăre, în deportare, domiciliu obligatoriu, dar şi după eliberare. Alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cartea este prefaţată de Pr. Prof. Constantin Necula.

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre inflorirea Neamului nostru. Durere langa durere, chin langa chin, suferinta langa suferinta, rana langa rana, pe trupuri si in suflet, mormant langa mormant, asa vom învinge... - Corneliu Zelea Codreanu

  Fragment din volum:

Personal ajunsesem la stadiul in care suferinta o transformasem in bucurie, e drept bucuria suferintei. In aceasta consta forta mea aici: orice suferinta, indiferent de intensitatea ei, nu ma mai putea abate din drum. Eram constient si stiam pentru ce. Eram gata oricand pentru jertfa suprema, considerata ca o binefacere, si la gandul careia simteam o multumire fara margini. Toate presiunile, de toate nuantele, morale sau fizice, de toate intensitatile, nu mai aveau nici o putere asupra mea. Ajunsesem sa sfidez moartea. - Ioan Teodorescu
 

  Fragment din volum:

Comunismul a murit in Europa de Est, dar sta inca in picioare, pe fragile, dar vizibile picioare, in cea occidentala. Constatarile, dar si atacurile impotriva mea sunt deci inca valabile. Tehnica folosita pentru a fi eliminat in 1960 din literatura poate fi utila inca celor care urmaresc, ca si atunci, acelasi scop: distrugerea legaturii dintre om si Creator, deci distrugerea omului.
Desi drepturile omului sunt pe toate buzele, nimeni nu tine seama nici de drepturile popoarelor, nici de omul ca fiinta teologala, cum il numeste N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Atat lupta mea, cat si opera mea raman inca tinte mortale pentru cei ce, in cadrul celei mai teribile degradari a omului, lasa asupra noastra riscul de a pieri si asupra lor riscul de a distruge. - Vintila Horia,Villalba, 3 August 1991
 
Ultimul cadru al filmului a fost montat, s-au pus genericele, muzica… Momentul care de obicei ma elibereaza si ma bucura este inlocuit de o cu totul alta stare. Am terminat si mi-e teama. Mi-e teama ca am terminat. Timp de opt ani am cautat secvente de viata, de biografie literara, documente, sentimente si emotii care au alcatuit omul si scriitorul Vintila Horia. M-a condus prin viata lui, prin orasele exilului sau, prin tarile bucuriilor si durerilor lui. Am visat impreuna cu el intoarcerea in Romania si, intr-o clipa, tulburata de intensitatea si profunzimea framantarilor lui sufletesti, fara sa stiu ce fac, i-am promis-o. M-am trezit asumandu-mi o putere pe care n-o aveam si pe care nici o alta instanta nu si-a asumat-o. - Marilena Rotaru
 
…Gasisem un drum pe care-l cautasem, fara sa-l gasesc, toata viata. Celelalte forme nedefinite care ma inconjurau inaintau impreuna cu mine… Deodata o umbra se profila in departare, in fiinta mea… Era ca si cum cineva se gasea deasupra si umbra corpului sau, proiectata de soare sau de lumina acestui spatiu necunoscut, se cufunda in unde pastrandu-si conturul… Aceasta lumina concentrata isi faurea sie insasi trupul. Imi spuneam: „Iata-ma. Iata-ma in sfarsit. Am ajuns la capatul lungii mele calatorii…Barca mea a atins tarmul. - Vintila Horia