Memorialistică

Cartea lui Hillary Rodham Clinton relateaza evenimentele carora a trebuit sa le faca fata in cei patru ani cat a fost secretar de stat al SUA si care i-au conturat o viziune proprie asupra viitorului.

„O opera subtila, minutios rafinata." —THE NE14, YORK TIMES
„O relatare limpede si adesea captivanta." —THE WASHINGTON POST
lectura bogata si convingatoare." --FOREIGN AFFAIRS
„Doamna Clinton reuseste sa prevada viitorul analizand istoria." HANDELSBLATT (GERMANIA)
„O relatare valoroasa a istoriei." --THE HOUSTON CHRONICLE
„Scriere fascinanta." — NEDERLANDS DAGBLAD (OLANDA)
„Interesanta si captivanta." — SYDNEY MORN1NG HERALD (AUSTRALIA)
„Vioaie." —ENTERTAINMENT WEEKLY
„Profunzime indiscutabila." — FINANCIAL TIMES (MAREA BRITANIE)
„O poveste uimitoare... Mai presus de toate, este evidentiata perseverenta de exceptie a doamnei Clinton." — THE GUARDIAN (MAREA BRITANIE)

Cronica zilnică a vieții unui intelectual român trăitor în SUA, un jurnal „altfel”, în transparența căruia se desenează o Americă altfel decât cea pe care ne-o închipuim în mod tradițional. Balansând continuu între micul univers intim și vastul peisaj al lumii în care trăim, un text sensibil și complex, care lasă cititorului spațiu de reflecție și îl îndeamnă la verificarea și reconsiderarea unor opinii preconcepute. O carte care trebuie citită de toți cei care visează nebulos la țara tuturor posibilităților. Editura Vremea

11 aprilie O scenă nebunească la Washington, în faţa clădirii Congresului. Un tip cu două geamantane stă pe trotuar şi aşteaptă. Dintr-o dată, vreo patru militari mascaţi îl lovesc în spinare, îl trântesc cu faţa de ciment, după care îl târăsc spre o maşină. Bagajele sunt examinate cu raze X, după care sunt distruse cu explozibil. Înăuntru, nişte pantofi vechi, lenjerie, obiecte de uz personal. Cel arestat astfel e un chinez abia sosit în America. Toată desfăşurarea de forţă a pornit de la ideea că omul ar fi avut intenţia să arunce în aer clădirea parlamentului, iar în cele două geamantane s-ar fi aflat o bombă. Două bombe. Sigur, te poţi întreba cum poţi arunca în aer o instituţie ca aceea cu două geamantane de explozibil – admiţând că erau – de pe trotuar, la baza unor trepte aflate la vreo 50 m. de clădire. Chinezul, care nu prea ştie englezeşte, urmează să fie acuzat că nu a cooperat cu poliţia. Asta to add insult to injury. Teama de terorişti şi de bombe ajunge la Washington să capete forme paranoice. Toată comoţia a durat trei ceasuri. Preşedintele, ni se spune, nu a fost niciun moment în primejdie. Casa Albă e la vreo trei kilometri distanţă, iar Bush era în Texas, unde se întâlnea cu Sharon. Ne bucurăm să ştim că pantofii chinezului nu au atentat la viaţa preşedintelui nostru. Constantin Eretescu

Dacă astăzi Parisul este cel mai vizitat oraş din lume, aceasta se datorează, fără îndoială, muncii duse de Haussmann de-a lungul celor şaptesprezece ani ai edilităţii sale (1853-1870).

Însă, în timp ce, încă din vremea sa, opera Prefectului era unanim celebrată în străinătate, din Europa (Spania, Italia, Anglia...) pînă în Statele Unite, în Franţa ea nu a încetat vreodată să fie neînţeleasă şi denigrată.

Pentru a explica concret demersul haussmannian, autorii au conceput o antologie care dezvăluie, mai cu seamă, dimensiunea păstrătoare a muncii duse de Prefect. Textele citate sînt preluate din Memoriile lui Haussmann, din documente inedite și din mărturii ale unor autori străini și francezi. O secvență fotografică a bulevardului Saint-Germain vine să susțină demonstrația, arătînd numeroase clădiri pre-haussmanniene păstrate de-a lungul acestei străpungeri.

Astfel, se dezvăluie actualitatea operei haussmanniene, la ora cînd mondializarea promovează la scară planetară același tip de aglomerare urbană.

La 26 de ani după căderea comunismului în Europa centrală şi de est, memoria şi istoria acestui regim rămîn controversate. Pe de o parte, istoria comunismului în regiune stă sub semnul denunţării crimelor săvîrşite de acest regim. Pe de altă parte, mai ales în unele cercuri intelectuale de stînga, se aduce în discuţie aşa-numita „modernitate a comunismului”. Memoria comunismului se prezintă chiar şi mai divizată decît paradigmele istorice în care este aşezat acest regim. Nostalgicii se afirmă în spaţiul public, în ultimii ani, mai ales prin urmaşii lor de a doua generaţie. Denunţătorii crimelor comunismului, foarte activi imediat după căderea comunismului, dispar rînd pe rînd fără a fi reuşit să transmită flacăra mai departe, cu cîteva excepţii. O memorie ironică a comunismului îşi face şi ea din ce în ce mai mult prezenţa în spaţiul public al regiunii.

Studiile reunite în acest volum ne propun o incursiune în multiplele aspecte ale comunismului şi ale cercetării critice a acestuia. Represiunea este prezentă prin intermediul memoriilor şi a memorialisticii, care asigură puntea între adevăr şi ficţiunea literară, viaţa cotidiană reiese din scrisorile femeilor, triplu asuprite de regim (ca indivizi, ca femei, ca mame), rezistenţa la manipulare şi minciună îşi găseşte drumul prin acţiunile şi scrierile celor ce s-au opus într-un fel sau în altul. Consecinţele absurde şi dramatice ale comunismului în lumea de azi reies atît din literatură, cît şi din documentele de arhivă studiate critic de autorii noştri, dar şi prin urmările dezastrelor umane şi materiale provocate de tragedii precum cea de la Cernobîl.

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.

În ajunul intrării României în Marele Război, conștient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov își începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferințelor personale (mai mult sau mai puțin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranța, deznădejdea și ușurarea generației care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deținut politic, Vasile Cancicov radiografiază experiențele pe care războiul le-a impus populației civile. Este cronica mai puțin glorioasă a celor care „au viețuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământați de incertitudini și intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte și cucerite, Vasile Cancicov renunțã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.
Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.“
Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăție de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârșitul anului 1918. (Daniel CAIN)

Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.

Fotografia de pe copertă: 1 dec. 1918 (18 nov. stil vechi), Calea Victoriei: intrarea regelui Ferdinand în București, alături de regina Maria, de generalul Berthelot și de principele Nicolae. În fundal, unul dintre arcurile de triumf ridicate în Capitală cu acest prilej.

O amplă sinteză asupra memorialisticii închisorilor, elaborată atît pe baza memoriilor propriu-zise, cît și a numeroase dosare din arhiva CNSAS. O lucrare de maximă importanță și noutate. 

Pentru construcţia acestei ample sinteze asupra memorialisticii închisorilor, am fructificat 46 de surse primare din cele 149 înregistrate în cronologia cărţilor ce aparţin genului literar tratat. De asemenea, am valorificat 34 de volume din zecile de dosare studiate în arhiva CNSAS începând din anul 2010. Multe informaţii inserate în text, precum şi o parte din biografiile reconstituite cu ajutorul documentelor sunt de absolută noutate şi de maximă importanţă. La finalul cărţii se poate consulta o anexă cu 19 fotocopii din dosarele Securităţii deschise pe numele mai multor memorialişti ai detenţiilor politice. (Maria Hulber)

Maria Hulber (n. 1970) este cercetător acreditat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Doctor în Filologie, profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” din Oradea. Articole şi recenzii publicate în Revista de cultură Familia, Revista de pedagogie, volumul colectiv Hermeneutica fenomenului literar (Sibiu, 2010) şi în revista virtualăLaPunkt.ro. Colaborări în domeniul didacticii la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti.

Alan Forrest ne spune povestea remarcabila a modului in care fiul unui avocat corsican a devenit cel mai puternic om din Europa., un barbat ale carui charisma si mostenire au ramas vii dupa ce a murit, parasit la multe mii de kilometrii distanta de tara a carei soarta devenise una cu a lui.

în primăvara lui 1985, Mihail Gorbaciov, abia ales secretar general al Partidului Comunist al URSS, începea un proces de reformare a întregului sistem economic și politic sovietic. Ceea ce avea să devină cunoscut drept perestroika („reconstrucție“) a durat doar șase ani, până în decembrie 1991, când Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte al URSS.

Efectele politicii lui au fost incredibile, provocând nu doar dezmembrarea URSS și prăbușirea regimului comunist în toată Europa de Est, ci și căderea Cortinei de Fier și reunificarea Germaniei. Nu este de mirare că, în Rusia, Gorbaciov este considerat de majoritatea populației drept principalul vinovat de disoluția URSS-ului și de pierderea statutului de superputere. Le-a dat rușilor libertate, dar erau ei pregătiți să o primească?

Occidentul, pe de altă parte, i-a apreciat meritele indiscutabile pe plan extern – reducerea tensiunilor Războiului Rece, diminuarea arsenalului nuclear, inițierea retragerii trupelor sovietice din Afghanistan, neintervenția în afacerile interne ale țărilor din fostul bloc estic. în 1990, pentru toate aceste merite i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.

La 84 de ani, Mihail Sergheevici Gorbaciov rămâne unul dintre cei mai influenți (și controversați) oameni ai secolului XX

Era un tinar obisnuit, fara niciun fel de pregatire in contraspionaj. Tot ce stia despre misiunile sub acoperire aflase din Miami Vice si din filme ca Ronin, Spioni de elita si orice avea Bond sau Bourne in titlu. Si totusi, sperind sa cistige ceva experienta ca sa devina ofiter al serviciilor de informatii din cadrul marinei militare, i-a convins atit pe rusi, cit si pe cei de la FBI ca pot avea incredere in el. Dind dovada cind de inteligenta, cind de naivitate, a reusit sa prinda in plasa un ofiter din serviciile secrete militare rusesti care recruta spioni pe teritoriul american. Cum sa prinzi un spion ruseste o poveste captivanta si plina de umor despre ceea ce inseamna spionajul in lumea reala.

„Jamali a reusit cumva sa tina piept unui ofiter al serviciilor de informatii rusesti care credea ca a racolat un informator, desi in tot acest timp colabora in secret cu agentii federali americani.” (The Washington Post)

„O lectura pe care stilul autoironic al autorului o face cu atit mai delectabila.” (Publishers Weekly)

„Volumul irlandezului Patrick O’Brien, publicat în anul 1854, când rusofobia occidentală ajunsese la apogeu, capătă o semnificaţie aparte pentru cititorul român. Departe de a fi o relatare de călătorie interesantă prin ineditul şi pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane sau de ciudăţenii care fac încă deliciul acestei specii literare, lucrarea lui O’Brien este o subtilă analiză a cadrului istoric şi politic intern şi internaţional în care, în vara anului 1853, armatele ţariste au ocupat cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească.

Interesat să cunoască şi să înţeleagă mai bine această complicată ecuaţie politică, O’Brien a redactat un veritabil eseu de filozofie politică din care reiese că actorii, principiile apărate şi modurile de operare (Rusia, puterile occidentale, autocraţia, democraţia, ocupaţiile militare, provocările, loviturile de stat, propaganda etc.) par să se fi schimbat prea puţin la mai bine de un secol şi jumătate de la finalul Războiului Crimeii.“ (Constantin ARDELEANU)

Mai sus de Hârşova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părţile acestea şi roţile se învârteau foarte încet. Pe mal, nişte pescari îşi reparau plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiaţi. Am zărit femei cărând poveri pe cap şi ţărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roţilor de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, ţanţoşi și înarmaţi până-n dinţi, se plimbau neînfricaţii albanezi; în spatele zidului cu şanţuri de apărare lângă care ţăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie. Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilaşilor ce se jucau lângă părintele lor şi deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniştitei vieţi rurale şi deasupra vârfurilor ascuţite ale baionetelor din tabără.

În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conștiința Occidentului.

James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic.
Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.

La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.

„Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu. Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. Vălmăşagul de la 1848, acel «furnicar de crai» în care «toţi am greşit, toţi am suferit», căci «au fost o zăpăcire obştească», are în persoana memorialistului un cronicar atipic. Aflat în mijlocul evenimentelor, silit să fie mereu la pândă, «iute şi violent», Grigore Lăcusteanu trăieşte intens întâmplările de familie şi deopotrivă pe cele din jur. Notele sale, în mare parte subiective, ca orice elaborat de factură memorialistică, vin în răspăr cu istoriografia comunistă care s-a insinuat în societatea noastră vreme de mai multe decenii. De aici şi curiozitatea noastră îndreptăţită de a asculta et altera pars.
Potrivnic statornic al «golanilor» şi convins că doar Dumnezeu, «cu ajutorul blagoslovitei Rusii, poate salva România», Grigore Lăcusteanu, ca ofiţer, e amestecat în revoluţie – pentru a o reprima –, e arestat, scapă şi e gata să se pună în slujba invadatorilor ruşi şi turci. Ceea ce şi face.
Până atunci însă urmăreşte cu acuitate evenimentele, restituindu-ni-le cu condeiul unui libretist de operetă.“ (Ion Filitti)

În anul 1847 se coaliza dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace, aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (care era clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, având de instrumente pe fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu, cu scop de a reveni pe tronul României. Ruşii iarăşi, nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 în luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop – ca vecină – să ia de pretext că la porţile ei s-au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschiză chestia Orientului… Vodă Bibescu, din parte-i, se adormea de iluziile care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbiciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive.

Cotul Donului, în faţa Stalingradului: puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici.
Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia.

„Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)

Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.

„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“

Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia:

„Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit!
Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci.
Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare!
Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“

Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel Cain)

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918.

Cartea lui Shelden urmareste biografia lui Winston Churchill incepand din 1901, anul debutului sau ca parlamentar, si pana in 1915, cand, dupa dezastrul militar de la Gallipoli, este nevoit sa demisioneze din functia de Prim Lord al Amiralitatii. Este rastimpul in care se formeaza uriasa sa personalitate politica, este vremea ascensiunii sale fulminante ca om politic: primul discurs in Camera Comunelor, in calitate de conservator, trecerea in tabara liberalilor, aparitia in Cabinetul britanic, mai intai ca subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, mai apoi ca presedinte al Consiliului Comertului si ministru de interne, pana la prima pozitie in Amiralitate. Este povestea unui Winston Churchill animat de un avant romantic surprinzator, daca ne raportam la imaginea, mult mai prezenta in constiinta noastra, a personajului politic decisiv din anii celui de al Doilea Razboi Mondial. In paralel cu viata politica, Shelden prezinta si evolutia vietii sale private, cu iubirile sale neimpartasite, casatoria cu Clementine Hozier, nasterea copiilor.

Cod „Barbosul” cuprinde o parte din dosarele de Securitate ale celebrului disident roman, comentate si puse in contextul lor real de catre Paul Goma.

Ucraina este o tara cu multe dimensiuni care uneori ne amagesc. Dupa un an de lucru in calitate de corespondent al Radioului Polonez, mi se parea ca inteleg tot ce se petrece aici- si mecanismele politice, si cele sociale. Dupa trei ani imi spuneam: stiu ca nu stiu nimic. Dupa alti sapte, am ajuns la concluzia ca stiu suficient cat sa pot scrie cartea aceasta.

Exilul lui Trotki l-a plasat in afara Partidului Comunist oficial si in afara lumii politice in ansamblul ei. Totusi, in acest fascinant document, el ramane fidel filozofiei revolutiei mondiale permanente, oferind perspectiva unui om informat in cel mai inalt grad asupra luptei pentru viitorul socialist al omenirii.

Daca, din toata creatia lui Vaclav Havel – scriitor, dramaturg, presedinte al Cehoslovaciei si al Republicii Cehe (1990-2003), nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace – ar ramane numai aceasta carte, urmasii nostri ar avea un tablou extraordinar al Cehoslovaciei anilor 1960, 1970 si 1980.

„Politica este o sabie cu doua taisuri. Ea garanteaza democratia si libertatile, daca este practicata in respectul legii si al institutiilor. Politica poate insa aduce prejudicii cetateanului, daca este aplicata in dispretul eticii, personalizand puterea si nesocotind rostul primordial al institutiilor statului.“ (Majestatea Sa Regele Mihai)

„Inca mai exista urmasi ai familiilor descrise de Sarmiza Cretzianu. Ea a fost prima care a inteles pericolul disparitiei acestei mici «elite nobiliare» locale si a cautat sa salveze, in aceasta carte-document, o parte din vechiul suflet oltenesc — marturii ale unor vremuri tulburi, de zavera, cand turcii faceau legea, profitand de slabiciunile ultimilor domni fanarioti. Sunt anii de glorie ai lui Tudor Vladimirescu, apoi de treptata modernizare a societatii, la care nici boierimea de pe Valea Motrului nu putea sa ramana nepasatoare. Sa nu uitam ca acesti boiernasi, cu tot «exotismul» lor, au fost cei care, prin actiunile lor si ale urmasilor, au contribuit la modernizarea statului roman.” (Alin Saidac)

Prezenta antologie grupeaza o serie de texte ale unor intelectuali cehi care au vizitat tarile romane in secolul al XIX-lea si care au inclus in insemnarile lor – scrisori, jurnale, lucrari stiintifice, relatari de calatorie – bogate informatii despre viata, obiceiurile, diversitatea etnica, modul de locuire si de organizare din zonele strabatute. Aceste insemnari, din care in antologia de fata au fost selectate fragmentele reprezentative, ofera o imagine concludenta a vietii sociale din tarile romane la mijlocul si in a doua jumatate secolului al XIX-lea, in plina tranzitie spre modernitate.

„Coroana regala nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unica a independentei, suveranitatii si unitatii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, in continuitatea lui istorica, si a Natiunii, in devenirea ei. Coroana a consolidat Romania prin loialitate, curaj, respect, seriozitate si modestie.“ (Regele Mihai)

„Sub indrumarea Regelui Mihai, Familia Regala a ridicat o constructie sociala, culturala si educationala, precum si o respectata institutie regala, intr-o vreme care avea nevoie de modele, de iubire, de inspiratie si de exemplu personal.“ (Principesa Mostenitoare Margareta)

Memoriile maiorului Louis Joseph Vionnet despre dezastruoasa campanie a lui Napoleon in Rusia din 1812 constituie o lectura atractiva, detaliata si plina de anecdote personale si aspecte interesante din viata de soldat din secolul al XIX-lea.