Memorialistică

„Acum două decenii am regăsit un vechi „cominformist” când, ca președinte al Radioteleviziunii Române în vremea postdecembristă, i-am acordat interviuri charismaticului corespondent al ziarului belgrădean „Politika”, azi venerabilul și mereu tânărul Milan Petrović. Și îl regăsesc în această carte care se citește pe nerăsuflate, unde Dragoslav Simić prelucrează amintirile ziaristului sârb ce și-a trăit zilele în România. Este o viață creionată romanesc, cu flash-uri retrospective, cu multe biografii dramatice întrețesute cu aceea a lui Petrović. Ai înainte imaginea unui bărbat tânăr, ofițer cu studii moscovite, plasat de destin între două stalinisme ‒ cel sovietic și cel iugoslav ‒, aparținând emigrației antititoiste și procominformiste, create atunci când Cominformul a părăsit Belgradul pentru București (iunie 1948), imediat după faimoasa condamnare a lui Iosip Broz Tito de către Iosif Visarionovici, pe 27 martie 1948. În luna august a aceluiași an, Petrović trecea aventuros Dunărea pentru a deveni ziarist al Postului de Radio „Slobodna Jugoslavija” („Iugoslavia liberă”), găzduit de comuniștii lui Dej și susținut de sovietici ‒ situație comparabilă, întrucâtva, cu aceea a Postului „Spania Independentă” ‒ până la vizita la Belgrad a lui Hrușciov din 1955 și la București în 1956.

Anul 1396 îl află pe tânărul scutier Johann Schiltberger pe câmpul de luptă de la Nicopole, în oastea adunată de regele Sigismund al Ungariei împotriva otomanilor. Johann Schiltberger (1381–după 1438) a trăit în perioada unei mari confruntări între Occidentul creștin (Europa) și Orientul islamic, în esență, Imperiul Otoman în ascensiune și Imperiul Mongol efemer al lui Timur Lenk (Tamerlan). Viața lui prezintă interes pentru români și România, fiindcă a lăsat un „jurnal“ în care sunt pomenite și realități din Țările Române de la cumpăna secolelor al XIV‑lea și al XV‑lea. Ajungând prizonier al sultanului Baiazid I, apoi al lui Timur Lenk și al urmașilor acestuia, trăind în cele din urmă ca sclav și pe lângă prințul tătar Cekra și călătorind până în Siberia, a strâns date despre numeroasele locuri prin care a trecut și despre oamenii pe care i‑a cunoscut.

Ediţie, prefaţă şi dosar de Pierre Nora  

Democrația în America a lui Tocqueville și Rusia în 1839 a lui Custine, observă Pierre Nora în prefața acestui volum, sunt două cărți care marchează un moment important: după apariția lor, nu se va mai vorbi nici despre America, nici despre Rusia ca înainte. Prin exemplul american, Tocqueville a surprins mișcarea fundamentală a tuturor societăților moderne. Prin autocrația rusă, Custine a caracterizat toate formele de dictatură bolșevică.

Cartea marchizului a fost un adevărat bestseller al secolului XIX. „Cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă vreodată de un străin“, s-a spus despre ea în Rusia, unde a fost de altfel interzisă și până la Revoluția din 1917, și sub comuniști, fără să înceteze să circule clandestin. În Occident, Custine a fost reînviat de Războiul Rece. În Europa de Est, a devenit publicabil abia după căderea comunismului.

Rusia în 1839 nu poate fi citită, de fapt, decât cu ochii de astăzi, scrie mai departe Pierre Nora. Marchizul pare să fi anticipat cu un secol critica totalitarismului comunist, spunând tot ori aproape tot înainte de Suvarin, de Troțki, de Koestler în Întuneric la amiază sau de disidenții sovietici.

„Aproape nici o carte scrisă de un străin nu a scandalizat publicul rus în secolul al XIX-lea la fel de mult ca jurnalul de călătorie al lui Astolphe de Custine, Rusia în 1839. Custine a dezvăluit cu un ochi ascuțit esența imperiului țarist sub Nicolae I: un regim despotic care se baza pe Biserică și Ortodoxie ca resursă ideologică de putere. Rusia nu era, așa cum visase țarul Alexandru I după victoria asupra lui Napoleon I, puterea monarhică ordonatoare de pe continentul european, care ar fi depășit haosul războaielor de cucerire franceze. Ea reprezenta mai degrabă o amenințare la adresa Europei civilizate. Nu degeaba cartea lucidă a lui Custine a fost interzisă în Rusia până la sfârșitul regimului țarist.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„O mare parte a popularității Rusiei în 1839 s-a datorat, fără nici o îndoială, criticii sarcastice și prozei flamboaiante a lui Custine. De-a lungul anilor…, a rămas una dintre cele mai celebre prezentări ale perioadei țariste.“ — San Francisco Chronicle

Scrisori din Rusia ne înfățișează Rusia așa cum nu a mai fost zugrăvită înainte, sau de atunci încoace… Acest scriitor cu mare simț de observație descrie peisajele nordice și balurile din capitală, Kremlinul de la Moscova și veșmintele oamenilor de rând. Forța scrisorilor lui Custine ca operă unitară se află în dramatismul lor intern. — VICTOR EROFEEV, The New York Review of Books

„Cea mai bună descriere a unui coșmar al istoriei care durează de secole. O carte căreia posteritatea îi confirmă cumplita actualitate.“ — GABRIEL LIICEANU

„Ne aflăm în fața unei lucrări remarcabile prin competență, concepută într-o manieră clară și expresivă și, totodată, deosebit de accesibilă lecturii, care […] se sprijină în mod temeinic pe literatura de specialitate relevantă. Analizele autorului sunt susținute și ilustrate cu finețe prin inserarea unor texte și documente iconografice atent selecționate. Chiar dacă istoria frământată și dureroasă, precum și universurile existențiale, mereu captivante, ale germanilor dobrogeni nu mai zac în întregime în penumbra uitării, această carte contribuie, fără îndoială, la readucerea lor în conștiința colectivă – într-un mod revelator și viu.” (Anton STERBLING, Zeitschrift fur Balkanologie)

„Reconfirmându-și talentul de prozatoare și interesul pentru inovație, Paula Erizanu vine cu un surprinzător docu-fiction, un adevărat roman istoric, alcătuit dintr-un uriaș puzzle de mărturii. Vocile, fermecător de autentice, ale supraviețuitorilor unei lumi măturată de abuzuri, deportări, jafuri, prinsă între războaie (inclusiv cel din Ucraina) transmit un paradoxal și reconfortant sentiment al vieții care răzbește prin încercările istoriei, luând-o mereu de la capăt. Cu multă discreție, autoarea arată saltul cultural și civic făcut de copii crescuți în sărăcia și violența unei societăți tradiționale pe care o schimbă treptat.

„Aicea-i și raiul, și iadul” este o carte esențială pentru a înțelege nu doar ultima sută de ani de singurătate ai Republicii Moldova, aflată la confluența între culturi și etniii, ci și identitatea și deschiderea spre lume a moldovenilor, statornici și în același timp, migratori, cosmopoliți și legați de teritoriul lor.” (Gabriela Adameșteanu)

„„Aicea-i și raiul, și iadul” nu e doar un titlu de carte, ci adevărul in nuce cu privire la condiția umană. Ca o Șeherezadă contemporană, Paula Erizanu colecționează poveștile emoționante ale celor din jurul ei și le spune mai departe, pentru a le salva. Densă, articulată pe mai multe voci, care se împletesc într-o țesătură narativă de mare diversitate umană, această docudramă istorică și socială, încadrată într-o ramă autobiografică, impresionează prin autenticitate. Nu doar roman și nu doar confesiune autobiografică, ci și una, și alta, în proporții bine dozate, cartea Paulei Erizanu oferă o secțiune transversală prin întregul secol XX, răsfrânt în destinele unor oameni obișnuiți, condamnați să suporte Istoria ale cărei victime devin. Un caleidoscop tulburător al demnității și ticăloșiei umane, în care lumina și întunericul nu sunt niciodată absolute, ci desfăcute în nenumărate stadii intermediare.” (Carmen Mușat)

„Mărturiile culese de Paula Erizanu ne demonstrează încă o dată că moldovenii știu despre trecutul lor mai mult de la alții și mai puțin de la oamenii locului. Pentru prima dată vocile minorităților, ale marginalilor, ale refugiaților și ale emigranților se împletesc într-o poveste comună care vine să umple găurile albe ale unui secol basarabean. „O carte care crește”, spune Paula Erizanu, și chiar asta este, o carte care ne face mai conștienți.” (Tatiana Țîbuleac)

Când avocatul specializat în drepturile omului Philippe Sands primește invitația de a ține o conferință în orașul ucrainean Lviv, începe să descopere o serie de coincidențe istorice extraordinare. Acestea îl trimit într-o căutare care îl va purta prin jurul lumii, explorând originile dreptului internațional și căutând propria istorie secretă de familie, începând și terminându-se cu ultima zi a proceselor de la Nürnberg.

In ce greutate ma aflu eu acum, incercand sa-mi descurc amintirile minunatei mele tinereti. Minunata, fiindca asa mi s-a infatisat de cate ori ma intorceau gandurile spre dansa; dar iata ca de-abia a inceput condeiul sa-mi alerge pe hartie si imi dau seama ca minunea era mai mult in mine, si ca in afara de mine lucrurile nu se aratau in realitatea lor decat foarte rar sub stralucitele culori cu care le imbracase imaginatia mea, biciuita atat prin noutatea senzatiei cat si prin influente speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un incepator nu se poate libera in momentele formarii sale intelectuale.

Aceste insemnari cuprind date si evenimente al caror martor ocular a fost si sunt desprinse din cotidian si puse direct pe hartie. Atunci cand o informatie se dovedeste a fi gresita, pe parcurs autorul o corecteaza. Din stiri, mai mult sau mai putin comentate, din conversatii, audiente, vizite se incheaga imaginea vietii politice din perioada 1935-1944.

André Gide (1869-1951), scriitor important al literaturii franceze, poate fi definit încă de timpuriu ca un răzvrătit contra oricărui tip de conformism. Anticolonialist și antifascist, devine la începutul secolului XX un adept al ideologiei comuniste. Ca mulți dintre contemporanii săi care îmbrățișau aceeași doctrină, Gide pleacă într-o călătorie în U.R.S.S., iar concluziile sale nu se lasă așteptate. Întoarcerea din U.R.S.S. apare aproape imediat și stârnește reacții violente. În ciuda faptului că oficialitățile sovietice depuseseră mari eforturi pentru a-i prezenta o imagine edulcorată, autorul vede dincolo de vitrina frumos aranjată. Și, pornind de la convingerea că „minciuna, fie chiar aceea a tăcerii, poate să pară oportună, ca și perseverența în minciună, dar ea face dușmanului un joc prea frumos, și adevărul, fie el dureros, nu poate răni decât pentru a vindeca”, aduce în atenție tot ceea ce scârțâie, și ar putea fi, cândva, îndreptat.

Amintirile diplomatului Camil Demetrescu despre evenimente importante din istoria României în secolul al XX-lea, adevărate memorii politice de mare însemnătate.

Camil Demetrescu și-a scris amintirile în anii ’70 și ’80, în condiții pe care orice memorialist le-ar considera potrivnice: turnat de informatori, arestat din nou și condamnat, „influențat pozitiv”, fără succes, de persoanele de sprijin ale Securității, percheziționat și urmărit încontinuu.

În acei ani, ca și acum, amintirile lui Camil Demetrescu alcătuiau una dintre puținele mărturii veridice despre diplomații români din perioada interbelică și din anii războiului. Figuri precum Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Grigore Niculescu-Buzești, Constantin Vișoianu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, și nu doar ei, străluceau prin spirit, bună-credință și competență.

Aceleași memorii politice mai arătau, atunci, ca și acum, că, în anii războiului, în Ministerul Afacerilor Străine, colaborând cu partidele politice democratice, cu armata și cu regele Mihai, o echipă de diplomați a căutat soluții pentru salvarea in extremis a României și a reușit să strice planurile Uniunii Sovietice. Așadar, pentru regimul comunist, fragilul fost diplomat și neînduplecatul fost deținut politic era un pericol major, fiindcă, prin Note, relatări, contrazicea versiunea oficială, mincinoasă și triumfalistă asupra actului de la 23 august 1944, pe care comuniștii l-au confiscat și l-au transformat într-un fals mit fondator al nefastei lor istorii.

„Nu datorează nimănui nimic, țara însă îi este obligată la recunoștință și pietate. Este unul din făuritorii Armistițiului, și omul care l-a felicitat ultima dată pe Iuliu Maniu, înlăcrimându-l, cu ocazia aniversării actului Unirii. A făcut-o la închisoarea din Galați, asumându-și toate riscurile ce decurgeau din nerespectarea regulamentului. Dar nu numai atât, a făcut-o solemn, distins, cu eleganța și demnitatea care-l caracterizau.” (Mihaela Bărbuș)

„Prima ediție a acestor memorii politice a apărut, în 2001, cu un cuvânt-înainte semnat de Mihaela Bărbuș, care, împreună cu Anca Cernea, este legatară universală a lui Camil Demetrescu, drept care se extinde și asupra operei testatorului. «Operă», folosit aici, nu este doar un termen specific legislației drepturilor de autor, ci și cuvântul care descrie cel mai bine acest text memorialistic cu reale calități narative și stilistice. Note, relatări, care astăzi, din cauza unui tiraj foarte mic, nu mai e de găsit nici măcar în anticariate, a circulat printre prieteni și printre cunoscătorii «problemei 23 August 1944», ca și cum ar fi fost un text clandestin, ceea ce, în anii ’70 și ’80, chiar a și fost.” (Cătălin Strat)

Serghei Jirnov a fost ofițer KGB, iar François Waroux a fost ofițer de caz al DGSE, serviciul francez de informații externe. Primul a activat în cadrul serviciului „clandestin” al KGB-ului pentru URSS, al doilea a acționat sub acoperire în întreaga lume, în slujba Franței.

După ce au lucrat mult timp în umbră pentru două tabere opuse, cei doi ofițeri superiori poartă în această carte un dialog fără ascunzișuri despre cariera lor din cadrul serviciilor secrete. Pentru prima dată, un ofițer rus și un ofițer francez își compară, în cadrul acestor memorii, experiențele profesionale, analizele și metodele folosite în parte de țările lor, dezvăluind secretele muncii sub acoperire, tehnicile de supraveghere și manipulările surselor, dar și angoasele cotidiene și mustrările de conștiință pe care le implică o astfel de profesie.

Dincolo de clișeele filmelor de la Hollywood, această carte dezvăluie realitatea despre serviciile de informații, spulberând unul câte unul miturile despre spionaj și spioni și arătând o realitate cu mult mai complexă a celor care activau ca agenți de informații. De la problematica Războiului Rece până la realitățile războiului tehnologic, inclusiv noile provocări care amenință lumea, acești doi martori importanți nu evită să dezbată toate aceste evenimente cruciale, în discuțiile lor.

„Realizat într-o manieră inedită, acest volum pune la îndemâna cititorului, într-o modalitate cât se poate de atrăgătoare, mărturiile a doi spioni veniți din taberele care s-au confruntat acerb de-a lungul Războiului Rece – un ofițer sovietic, venit din „patria socialismului”, și unul francez, exponentul acelei țări care a făcut universal cunoscută deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Naționalități diferite, culturi diferite, generații diferite, formare profesională diferită, obiective diferite și, totuși!, atât de multe puncte de convergență!ˮ - FLORIAN BANU, istoric

„Cartea [aceasta] ne învață și să punem la îndoială câteva idei preconcepute despre atotputernicia KGB-ului și transmise nouă, idei care, în cele din urmă, sunt potrivite atât cinematografiei americane, cât și comunicării sovietice.” - JOKIN DUFOURG, Nonfiction

În 1943, cu sprijinul protectorului său Pierre Laval, șeful guvernului colaboraționist de la Vichy, Paul Morand preia conducerea misiunii diplomatice franceze la București. Legat de acest oraș prin originea română a soției sale, dar și prin volumul pe care i-l consacrase înainte de război, rafinatul și cinicul Morand se vede tot mai izolat. Dominația Germaniei naziste în Europa se erodează, îndatoririle profesionale îl pun deseori în situații ingrate, iar refugiul în literatură și artă aproape că nu-l mai consolează. Colaboraționist convins, fascist și antisemit, Morand se teme de ceea ce-i rezervă viitorul și își clădește edificii complexe de iluzii. Va lăsa urme puține și neconvingătoare la București, folosindu-și apoi toată influența pentru a fugi din calea Armatei Roșii: obține postul de ambasador în Elveția și astfel se asigură că va putea schimba ușor, după prăbușirea regimului de la Vichy, statutul de diplomat cu cel de azilant.

„Paul Morand (1888-1976) a pus Bucureștiul interbelic «pe harta destinațiilor turistice». Astăzi, prin acest Jurnal, el iese pe ușa din spate, compromis de un puternic antisemitism impregnat cu fascism și complicitate pentru Franța lui Pétain. Destinul său civic și cultural îl apropie de confratele său român Vintilă Horia. Antisemiți, fasciști și antidemocrați cu sclipiri literare, memoria lor spirituală este șubredă și puternic controversată.” (Alexandru Florian)

„Paul Morand a dus viața unui privilegiat al sorții care, aparent, a știut să se strecoare printre capcanele istoriei. Două aspecte cruciale – refuzul de a i se alătura lui de Gaulle la Londra în 1940 și fidelitatea până la capăt față de Vichy – demonstrează contrariul.” (Radu Ioanid)

„Jurnalul lui Morand nu este încărcat de sentimente. Tonul este brutal, sinceritatea deplină, exceptând puținele momente în care scriitorul este cuprins de îndoială cu privire la motivațiile acțiunii sale politice...” (Stéphane Guégan)

„Paul Morand își imagina că, în timp, pasiunile suscitate de perioada Vichy se vor atenua. S-a înșelat crunt: atitudinea față de Pétain și cei care l-au urmat n-a încetat să se înăsprească. În acest volum, diaristul pare a voi cu orice preț să-și justifice reputația de antisemit și de personaj preocupat doar să-și apere cele mai nedemne interese materiale.” (Eric Roussel)

Descoperiti o perspectiva detaliata si profunda asupra evenimentelor si climatului politic din Romania in contextul celui de-al Doilea Razboi Mondial prin jurnalul lui Constantin Argetoianu. In aceasta perioada cruciala, Romania, condusa de maresalul lon Antonescu, se afia alianta stransa cu Germania nazista si angajata pe Frontul de Est impotriva Uniunii Sovietice.

Aceste însemnări cuprind date și evenimente al căror martor ocular a fost și sunt desprinse din cotidian și puse direct pe hârtie. Atunci când o informație se dovedește a fi greșită, pe parcurs autorul o corectează. Din știri, mai mult sau mai puțin comentate, din conversații, audiențe, vizite se încheagă imaginea vieții politice din perioada 1935-1944.

Este o mare bucurie să ne reîntâlnim cu scrierile lui Constantin Argetoianu, mustind de patimă sau partizanat politic, ori cu pișcăturile adresate unor însemnaste personalități ale timpului său. Pentru toate aceste minunate narațiuni, dialoguri, portrete, descrieri să-i mulțumim marelui scriitor politic al carui spirit bântuie în căutarea crucii pe câmpurile Sighetului.

In noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1939, un grup de legionari a pus la cale un atentat minutios planificat pentru a-l elimina pe Argetoianu, sperand sa suprime astfel unul dintre cei mai mari oponenti ai lor si sa transmita un mesaj de forta. Insa, in ciuda tuturor eforturilor si a detaliilor precise cunoscute despre rutina sa zilnica, tentativa a esuat din motive imprevizibile, lasand in urma o poveste dramatica de conspiratie si violenta neconsumata. Aceasta poveste fascinanta dezvaluie tensiunile si luptele subterane din Romania interbelica, unde bataliile pentru putere si influenta politica s-au transfonnat adesea in acte de violenta extrema. Esecul tentativei de asasinat asupra lui Argetoianu reflecta complexitatea si pericolele unei epoci marcate de conflicte ideologice si de razbunari sangeroase. Tentativa de Asasinare a lui Constantin Argetoianu de catre Legionari reprezinta o incursiune captivanta in unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei politice romanesti, aratand cum determinarea si ambitiile extreme pot duce la confruntari violente si la schimbari de paradigma politica.

Cel de al VII-lea volum din Însemnările Zilnice ale lui Constantin Argetoianu cuprinde perioada 1 iulie - 22 noiembrie 1939. În zilele de 23-25 noiembrie n-a consemnat niciun eveniment – fiind afectat de modul cam brusc în care Regele Carol al II-lea l-a înlocuit la preşedinţia Consiliului de Miniştri. Caietul manuscris care cuprinde perioada 26 noiembrie - 31 decembrie 1939, a fost rătăcit. Sperăm ca în curând să intrăm în posesia unor caiete cu însemnările lui Argetoianu care mai lipsesc și pe care să le asezăm alături de celelalte care alcătuiesc arhiva memorialistică a marelui scriitor politic. În Anexă la acest volum este şi o parte a Însemnărilor Zilnice din perioada 17 august – 22 decembrie 1936 care lipsea și care a fost descoperită ulterior.

Înainte de a intra în sală, Regele a chemat în salonul de alături câţiva miniştri şi i-a decorat. Celor noi, de curând, şi celor care aveau deja Steaua României clasa I nu le-a dat nimic. Lui Ghelmegeanu, lui Andrei, lui Ralea, generalului Marinescu şi lui Colan, care n-aveau Cordon, le-a dat pe al Coroanei, lui Călinescu, lui Mitiţă Constantinescu şi lui Iamandi, care aveau deja Cordonul Coroanei, le-a dat Cordonul cel mic al Stelei (clasa I).

Aceste însemnări cuprind date și evenimente al căror martor ocular a fost și sunt desprinse din cotidian și puse direct pe hârtie. Atunci când o informație se dovedește a fi greșită, pe parcurs autorul o corectează. Din știri, mai mult sau mai puțin comentate, din conversații, audiențe, vizite se încheagă imaginea vieții politice din perioada 1935-1944. Este o mare bucurie să ne reîntâlnim cu scrierile lui Constantin Argetoianu, mustind de patimă sau partizanat politic, ori cu pișcăturile adresate unor însemnate personalități ale timpului său. Pentru toate aceste minunate narațiuni, dialoguri, portrete, descrieri să-i mulțumim marelui scriitor politic al carui spirit bântuie în căutarea crucii pe câmpurile Sighetului.

Aceste însemnări cuprind date și evenimente al căror martor ocular a fost și sunt desprinse din cotidian și puse direct pe hârtie. Atunci când o informație se dovedește a fi greșită, pe parcurs autorul o corectează. Din știri, mai mult sau mai puțin comentate, din conversații, audiențe, vizite se încheagă imaginea vieții politice din perioada 1935-1944. Este o mare bucurie să ne reîntâlnim cu scrierile lui Constantin Argetoianu, mustind de patimă sau partizanat politic, ori cu pișcăturile adresate unor însemnate personalități ale timpului său. Pentru toate aceste minunate narațiuni, dialoguri, portrete, descrieri să-i mulțumim marelui scriitor politic al carui spirit bântuie în căutarea crucii pe câmpurile Sighetului.

În acest al doilea volum al Însemnărilor Zilnice, Constantin Argetoianu ne introduce într-o sumedenie de subiecte, care de care mai interesante, cum ar fi: problemele Cabinetului Tătărescu – cu formule noi de guvernare și remanieri surprinzătoare –, scandaluri provocate de afacerile oneroase ale reprezentanților Puterii și Opoziției, precum și picanterii din culisele Palatului regal. Nu este trecută cu vedere nici ascensiunea Gărzii de Fier și incidentul diplomatic prilejuit de înmormântarea liderilor legionari Moța și Marin. Un loc de seamă ocupă și lumea culturală cu portretele lui George Enescu, Lucian Blaga, Martha Bibescu sau George Georgescu. Fără această operă-fluviu a fermecătorului Constantin Argetoianu istoria noastră politică ar fi rămas infinit mai săracă.

Cu acest volum deschidem un nou ciclu din scrierile politice ale lui Constantin Argetoianu. Însemnările Zilnice ale sale acoperă o perioadă de un deceniu și însumează mii de file, care se vor regăsi în cele 10 volume. Aceste însemnări cuprind date și evenimente al căror martor ocular a fost și sunt desprinse din cotidian și puse direct pe hârtie. Atunci când o informație se dovedește a fi greșită, pe parcurs autorul o corectează. Din știri, mai mult sau mai puțin comentate, din conversații, audiențe, vizite se încheagă imaginea vieții politice din perioada 1935-1944. Este o mare bucurie să ne reîntâlnim cu scrierile lui Constantin Argetoianu, mustind de patimă sau partizanat politic, ori cu pișcăturile adresate unor însemnaste personalități ale timpului său. Pentru toate aceste minunate narațiuni, dialoguri, portrete, descrieri să-i mulțumim marelui scriitor politic al carui spirit bântuie în căutarea crucii pe câmpurile Sighetului.

Dimitrie R. Rosetti, cunoscut si sub porecla "Max", a fost una dintre figurile remarcabile ale epocii sale in istoria romaneasca. Nascut in 1837 intr-o familie influenta, el a jucat un rol crucial in miscarea pentru unirea principatelor romane si in dezvoltarea societatii romanesti din secolul al XIX-lea. Rosetti a fost un politician, jurnalist si om de cultura deosebit de activ si influent.

A fost un sustinator fervent al idealurilor nationale romanesti si a militat pentru modernizarea si democratizarea societatii romanesti.

El a fost un lider in lupta pentru emanciparea taranilor si pentru imbunatatirea conditiilor de viata ale populatiei romanesti. Ca jurnalist si editor, Rosetti a fost o voce puternica in presa vremii, folosindu-si influenta pentru a promova cauza nationala si pentru a critica nedreptatile sociale si politice.

In plan politic, Rosetti a detinut diverse functii importante in guvern si in Parlamentul roman. El a fost un sustinator al modernizarii institutiilor statului si al consolidarii independentei nationale a Romaniei. Contributiile sale au fost deosebit de valoroase in perioada de tranzitie de la statutul de principate sub suzeranitate otomana la cel de stat national independent. Un alt aspect notabil al activitatii sale a fost lucrarea sa De la Capsa la Palat, in care a oferit o privire detaliata asupra intrigilor politice si a culiselor puterii din acea perioada.

Un volum de memorii – structurat sub forma unei conversații încântătoare – despre unele din cele mai importante familii boierești din istoria Românei, cu roluri semnificative în viața politică, economică și culturală. Aceste familii au contribuit semnificativ la formarea României moderne, prin implicarea lor în politică, economie și cultură.

Ileana Kripp Costinescu s-a născut în 1954, când cel puțin câte un membru al familiilor din care se trage era fie închis, fie trimis în domiciliu obligatoriu. Însă Ileana Kripp Costinescu a avut o copilărie fericită la Sinaia, și chiar și la București, crescând printre bunici, unchi și mătuși care aveau tot timpul ceva de povestit din viețile lor de altădată: călătorii fabuloase, iubiri interzise, intrigi politice, biografii exemplare, întâmplări din înalta societate. 

Datorită acestei memorii afective, mai târziu, în exil, Ileana Kripp Costinescu și alți membri ai familiilor românești Costinescu, Știrbey, Bibescu, Brătianu au reușit să-și păstreze spiritul și să nu se înstrăineze de țară. 

Din 2001, Ileana Kripp Costinescu se ocupă stăruitor de renașterea renumelui cramei Știrbey de pe domeniul viticol de la Drăgășani, moștenit de la bunica sa Maria Costinescu Știrbey. Totuși, a găsit timp să-i povestească editorului Cătălin Strat și ce a trăit ea însăși și ce a auzit în casele ultimilor aristocrați autentici.

Am scris această carte considerând că este de datoria mea de a face cunoscute românilor de pretutindeni, figurile proeminente din război şi din închisori ale unor oameni care nu pot fi daţi uitării datorită atitudinilor pozitive sau negative prin care s-au remarcat.

Cartea mai urmăreşte aducerea la cunoştinţă a unor fapte şi discuţii ale acelora care, la un moment dat, au avut răspunderea conducerii statului român.

Dialogurile, am căutat să le reconstitui din memorie, cu cât mai mare fidelitate posibilă, şi dacă unele nuanţe s-au pierdut, de vină nu sunt eu, ci trecerea anilor, care ştergând amănuntele, a scos în evidenţă numai esenţialul.

Am socotit mai important să expun ceea ce gândeam într-un anumit timp, într-o anumită împrejurare, decât greutăţile şi suferinţele întâmpinate de mine sau de alţii. De aceea am trecut peste anchetele grele, bătăi, izolări şi greve, în aceste împrejurări creierul nemaiputând funcţiona normal. Represiunile de orice natură trec, se pierd, dar impresiile, felul de a gândi rămân, căci aşa a lăsat Dumnezeu ca omul să dispară, dar sufletul lui să supravieţuiască.

Partea I cuprinde: amintirile mele din copilărie legate de evenimente politice, de oameni politici, discuţii încă necunoscute ale acestora, care elucidează într-o oarecare măsură atitudinea lor în faţa unor evenimente pe care le-au creat sau în faţa cărora au fost puşi. În sfârşit, amintiri din război, precum şi felul meu de a gândi şi al altora în completa izolare a anilor îndelungaţi de detenţie.

Un capitol special este rezervat evadării de la Cavnic, întrucât ea reprezintă cea mai mare evadare a unor deţinuţi politici dintr-o închisoare comunistă, succesul ei simbolizând nesupunerea şi rezistenţa acestora faţă de represiunile autorităţilor comuniste.

Iar dacă această evadare a constituit sub acest aspect un succes, procesul evadării a constituit un adevărat triumf prin adevărurile nimicitoare, pe care instanţa şi autorităţile comuniste au fost nevoite să le asculte. Umilirea ce ne-a fost pregătită cu migală, s-a transformat în cel mai viguros rechizitoriu împotriva barbariei comuniste!

Mulţumesc cititorilor mei pentru atenţia acordată acestor amintiri.

Pentru judecarea situaţiei noastre politice, care e departe încă de a fi limpezită, nu pot rămâne cu totul fără interes însemnările unui publicist conştiincios, făcute zi cu zi în epoca cea mai tragică a istoriei noastre naţionale. Mai cu seamă fiindcă, cu tot caracterul caleidoscopic al jurnalisticii, astfel răsare limpede concepţia unitară care m-a călăuzit şi metoda de analiză a evenimentelor politice.

Îmi ceri să spun publicului românesc impresia pe care mi-o lasă lectura paginilor d-tale despre Carmen-Sylva. Ceea ce reţin în primul rând din fericita evocare a Reginei-poete este tocmai lirismul care ţi se pare că domină personalitatea ei. Carmen Sylva a fost într-adevăr o mare, o adevărată poetă. Caracterul de poetă i-a permis să trăiască în afară şi deasupra unei realităţi pe care totuşi o ştia topi într-o viziune limpede. De aici vine şi darul ei pe care nu mă pot împiedica să-l numesc profetic, un dar pe care poezia adânc simţită îl face aleşilor ei, punându-i în comunicaţie ocultă cu viitorul. Victor Hugo, într-un poem celebru, presimţea existenţa aeroplanului şi releva chiar anumite amănunţimi tehnice în legătură cu această invenţie modernă. Natura profetică a poetului se confirmă de altminteri prin mărturiile multora dintre ei: exemplul lui Dante rămâne însă cel mai tipic în aceasă privinţă.

Carmen Sylva a prevăzut astfel numeroase evenimente, pe care le trăim astăzi cu toţii. Ea s-a înfricoşat cu anticipaţie de tulburările care cutropesc viaţa şi moravurile vremii noastre. Din aceste presimţiri ea trăgea o lecţie de indulgenţă şi de bunătate, calităţi neuitate ale rolului ei de Suverană iubită.

Şi-a iubit ţara şi a ştiut s-o ajute şi s-o pună în valoare în toate împrejurările. Paginile d-tale dovedesc aceasta îndeajuns, precum şi dragostea Reginei pentru ţăranul nostru artist şi poet el însuşi, pentru toţi oropsiţii soartei, pe care aşa de nobil i-a ocrotit. D-ta arăţi toate aceste binefaceri într-un chip convingător şi vor trebui să-ţi aducă mulţumiri toţi cei care au păstrat intactă amintirea unei Suverane adorabile, cu suflet mare şi curat de inspirată.

Elena Văcărescu

Marta Trancu-Rainer (1875-1950) a fost prima femeie chirurg din România, medic obstetrician de seamă din prima jumătate a secolului XX.

    Mobilizată în Primul Război Mondial, cu gradul de maior, a realizat numeroase intervenţii chirurgicale prin care a salvat sute de vieţi. A condus, concomitent, Spitalele „Colţea”, cel al „Şcolii de Poduri şi Şosele”, precum şi Spitalul de Chirurgie instalat în Palatul Regal, la cererea Reginei Maria. „Cele două erau mereu împreună în marile spitale şi în spitalele de campanie, în mijlocul răniţilor de război” (dr. V.T. Terenţiu). Suferind o plagă infectată din cauza deselor expuneri la infecţiile răniţilor, Regina a fost operată la mână de către prietena sa.C.I. Parhon spunea: „Marta este nu numai o profesionistă de o rară valoare și conștiinciozitate, dar și o lucrătoare de elită pe terenul publicisticii medicale și în special pe acela al biologiei”.

    S-a luptat toată viața pentru recunoașterea statutului profesional al femeilor în interiorul breslei medicale. Și-a câștigat respectul Familiei Regale, devenind medicul curant al reginelor României.

    S-a confruntat cu multe probleme și opoziții din partea colegilor, nefiind acceptată drept chirurg, pentru că era femeie. Reușește, totuși, să profeseze. Se căsătorește în anul 1903 cu Francisc I. Rainer, celebru anatomist si antropolog, intemeietorul Institutului de Antropologie din România și se mută definitiv la București. 

    După război își continuă activitatea profesională ca medic chirurg la spitalul Colentina din București, precum și cercetările desfășurate alături de soțul său.

Era un chiabur de mâna întâi, şi nu era un om lipsit de instruire; avea patru clase gimnaziale făcute la un liceu german, citea curent germana, avea o bibliotecă impresionantă pentru un ţăran. Am găsit la el acasă cam 7-800 de cărţi de cultură generală și politice. Fusese delegat şi la un congres internaţional agrar care avusese loc la Praga.  Groza era un om abil care-şi supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o şmecherie care să înfrângă toate rezistenţele şi să depăşească vigilenţa şi atenţia interlocutorilor. În societate era foarte simpatic, avea o familie serioasă. Soţia lui era o ardeleancă ireproşabilă, care a făcut eforturi să-şi crească copiii în mentalitatea clasică a tradiţiilor transilvănene. Din punct de vedere politic, Groza nu pricepea mare lucru, dar încerca să suplinească prin abilitate şi vicleşug anumite carenţe de informaţie şi de orientare politică. 

 

Corneliu Coposu

Gheorghe Apostol a fost un om politic român, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceaușescu la funcția de lider al partidului după moartea lui Gheorghiu-Dej. S-a născut în comuna Tudor Vladimirescu din apropierea Galațiului. S-a făcut remarcat mai întâi prin activitatea sindicală din timpul acțiunilor greviste din perioada 1930–1933 și astfel l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej alături de care a militat întreaga viață. În 1937 este judecat și condamnat pentru activitatea comunistă și încarcerat la Doftana, unde își ispășește pedeapsa până în 1940, dar în perioada războiului trece prin diverse lagăre: Miercurea Ciuc, Caracal, Târgu-Jiu. După răpzboi (1945–1952) participă la reorganizarea mișcării sindicale, ajungând președinte al Confederației Generale a Muncii, iar mai târziu (1955–1961; 1967–1969) președinte al Consiliului General al Sindicatelor. 

În perioada aprilie 1954–octombrie 1955 a îndeplinit funcția de prim-secretar al C.C. al PMR, iar în perioada 1952–1954 și 1961–1967 de prim-vicepreședinte al Consiliului de miniștri. În 1969, intrând în conflict cu Nicolae Ceaușescu a fost eliminat din Comitetul Central și trecut director la Rezervele de stat până în 1975, apoi a îndeplinit funcția de ambasador în Argentina, Uruguay, Brazilia până în 1988. 

În primăvara lui 1989 este inițiatorul „Scrisorii celor șase“, difuzată de postul „Europa Liberă“ prin care era criticată sever politica lui Nicolae Ceaușescu. Este învinuit de „înaltă trădare“ și este arestat la domiciliu și anchetat 8 luni, dar evenimentele din decembrie 1989 îi aduc salvarea. A decedat în 21 august 2010, în București.