Memorialistică

În august 1945, Marea Britanie, Franţa, URSS şi Statele Unite ale Americii au creat la Nürnberg un tribunal menit să-i judece pe conducătorii militari şi civili ai regimului nazist pentru plănuirea unui război de agresiune, exterminarea unor categorii întregi ale populaţiei, folosirea pe scară largă a muncii forţate, jefuirea ţărilor ocupate, maltratarea şi uciderea prizonierilor de război. G.M. Gilbert, psihologul închisorii înaintea şi în timpul procesului de la Nürnberg, a avut şansa unică de a-i observa şi de a-i chestiona pe criminalii de război nazişti. Cu imparţialitate ştiinţifică, i-a încurajat pe Göring, Speer, Hess, Ribbentrop, Frank, Jodl, Keitel, Streicher şi pe ceilalţi acuzaţi să-şi dezvăluie cele mai ascunse gânduri, înregistrând ce anume i-a determinat pe aceştia să creeze utopia ariană distorsionată şi lumile coşmareşti de la Auschwitz, Dachau şi Buchenwald, reacţiile lor de zi cu zi la ceea ce se întâmplă în timpul şedinţelor de judecată, opiniile lor neoficiale despre Hitler, Al Treilea Reich şi ceilalţi acuzaţi, părerile despre munca forţată, lagărele morţii şi evrei, mărturiile lor, disputele dintre ei şi manevrele disperate pe care le fac pentru a se disocia de înfrângerea celui de-Al Treilea Reich şi de vinovăţia naziştilor. Cunoaşterea temeinică de către autor a limbii germane, abordarea sa deliberat neprotocolară şi accesul neîngrădit al acestuia la acuzaţi conferă fascinantului şi înfricoşătorului său studiu o familiaritate şi o perspectivă inegalabile.

„Remarcabil... excepțional” - Caroline Moorehead (Times Literary Supplement)

„O carte remarcabilă și de neclintit.“ - Clive Sinclair (Independent)

„Un triumf în fața adversității în războiul lui Hitler împotriva evreilor... o cronică valoroasă a infamiei umane.” - Ian Thompson (Observer)

„O carte dură și uluitoare, directă și eficient scrisă... la fel de percutantă ca o conversație.” - Eileen Battersby (Irish Times)

E mai mult decât o carte de memorii despre Holocaust. E un rechizitoriu sarcastic al societății maghiare interbelice, a unei societăți roase de corupție, nepotism și antisemitism... ” - Theo Richmond (Sunday Times)

„Ceea ce părea a fi încă o carte despre Holocaust, se va dovedi a fi una dintre primele și categoric una dintre cele mai riguroase.” - John Burnside (Scotland on Sunday)

„Nouă geamantane este o carte sclipitoare și frumoasă... Povestea sublimă a lui Béla Zsolt este o rară binecuvântare.” - Roger Hutchinson (Scotsman)

„O carte de memorii foarte puternică... un portret aspru, preventiv al unei lumi lipsite de speranță și de sens, în care oribilul merge adesea mână-n mână cu ridicolul grotesc.” - Hephzibah Anderson (Daily Mail)

Politica a fost totdeauna, în publicistica noastră, obiect de reportaj ori de pamflet. Până la probleme, scriitorul politic român nu a încercat să ajungă. Înregistra fapte sau ataca persoane. Dincolo de oameni și de fapte nu vedea și nici nu încerca să vadă explicațiile generale. Dar dacă oamenii mor și faptele se învechesc, forțele sociale care le-au dat naștere și unora și celorlalte, rămân mereu active. Problemele își schimbă nu numai fața, dar și sensul lor adânc. Cartea de față este o încercare de a supune unei analize evoluția politică a României. Evenimentele la care se referă studiul nostru s-au petrecut, în special, între anii 1935 și 1941. Nu facem aici, propriu-zis, un istoric al celor trei dictaturi, carlistă, legionară și antonesciană, care s-au succedat în toți acești ani. Am căutat, în schimb, să expunem cauzele de natură economică și socială, care au promovat fenomenul dictaturii de tip fascist, sub cele trei forme cunoscute. Aceste dictaturi constituie un capitol definitiv închis în istoria României. Dar problemele legate de stările care le-au făcut posibile, rămân încă deschise și le putem recunoaște și urmări în imediata actualitate, iar în consecințele lor directe, chiar în stările politice de astăzi. Nici o modificare nu a fost adusă textului, în urma evenimentelor politice din ultima vreme. Lucrarea apare deci în forma și în cuprinsul în care a fost concepută și scrisă atunci. Lucrețiu Pătrășcanu

Cine s-a dăruit cu atâta pasiune neamului său ca Nicolae Iorga? Cine a fost cu atâta genialitate interpretul istoriei poporului român? Cine a înțeles mai bine poporul acesta de țărani cuminți rezistenți ca stâncile înfipte în cursul neastâmpărat al apelor? Nu este moment sau problemă din istoria lumii sau trecutul neamului său careia condeiul, uneori ascuțit, careia Iorga să nu-i fi închinat câteva pagini. 

    În cartea Războiul nostru în note zilnice marele istoric abordează problemele cu care se confruntă statele din Europa în preajma începerii Primului Război Mondial, dar și situația neutralității României. Ea cuprinde totodată  comentarii și reflecții asupra unor momente importante petrecute în viața țării noastre în intervalul 1914-1918, cum ar fi moartea Regelui Carol I sau suirea pe tron a lui Ferdinand. 

    Sunt pagini pline de sensibilitate și duioșie în care vorbește despre românii din Ardeal sau din Basarabia, dar și unele acide în care cu un umor fin critică unele acțiuni ale unor șefi de Stat sau alte personalități ale momentului. Multe și nenumărate sunt notițele lui Iorga privitoare la articole din presa vremii, de la noi sau de aiurea, pe care le apreciează sau le condamnă cu ferme argumente. Naționalismul lui Iorga vibrează la tot ce e românesc, el moare și înviază odată cu istoria țării și cu domnii săi, mai mari sau mai mici.

    Nicolae Iorga și-a iubit țara și poporul cu o patimă sacră.

În istoria politică Nicolae Iorga știe atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăși va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei.  Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui Nicolae Iorga, plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată''. —''Istoria literaturii române'' (București, 1941), George Călinescu    

    Fiecare popor are sufletul său, format în sute de mii de ani, din firea pământului, din freamătul codrilor, din floarea albă a primăverii, din raza soarelui, din ceaţa toamnelor şi gerul iernilor, din toate frământările, suferinţele, silinţa, gloria, din nesfârşit de multe amintiri îngrămădite pe urma morţilor, care astfel n-au murit întregi, ci din adâncul tăcerii lor sprijină răsfăţarea la lumină a urmaşilor ce au venit din ei şi trăiesc după dânşii. Acest suflet e preţul, mare sau mic, al fiecărui popor.(N. IORGA)

Auto-schiţă explicativă 

Persoana mea? Acordul destul de satisfăcător al formei cu „ceea ce“ însufleţeşte formele. 

Bunătatea mea? Imposobilitatea de a face vreun gest care mi-ar încărca conştiinţa sau mi-ar tulbura pacea interioară şi nevoia egoistă de a vedea ochi şi chipuri fericite strălucind în jurul meu. 

Morala mea? Absenţa slăbiciunii şi a meschinăriei şi „ţinuta“... în abaterile mele de la Morală... 

Etica mea? Acest absolut de morală? O mare libertate de acţiune, pe de o parte şi, pe de alta, un simţ foarte strict al responsabilităţilor mele în privinţa consecinţelor actelor mele. 

Legile care ordonează actele mele? Dar... Legea. 

Echilibrul meu? Un centru de gravitate bine plasat, o fericită oscilare în jurul unui punct fix invariabil: Absolutul. 

Unitatea mea? O perfectă omogenitate spirituală în diversitatea experienţelor şi a manifestărilor. 

Estetica mea? Linia, căutarea şi punerea în valoare a esenţialului în mine şi în jurul meu şi absenţa ostentaţiei şi a complicaţiei în jur şi în ceea ce fac. 

Arta mea de a trăi? Simţul exact al legilor armoniei şi al raportului ascuns din lucruri. Ritualul şi ritmul în faptele şi gesturile zilnice, cu Infinitul drept punct de sprijin şi de reper. 

Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar totdeauna lucid, spre „ceea ce este mai bun“ în cei pe care îi iubesc şi exaltarea obiectivă pe care mi-o comunică valoarea lor intrinsecă şi substanţa lor excepţională. 

Tandreţea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoţionează în cei pe care îi iubesc. 

Personalitatea mea, în sfârşit? O asamblare derutantă şi fascinantă totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant şi stimulant numai dacă intri în contact cu esenţa mea profundă.

Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

CONSTANTIN D. SEVEREANU (medic, ziarist, politician) Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

Ion G. Duca s-a născut la Bucureşti în anul 1879, fiul lui Gheorghe I. Duca şi al Luciei Ghika, tatăl său fiind ctitorul Şcoalei de Poduri şi Şosele, precum şi director general al Căilor Ferate Române, iar bunicul său a fost ministru de Război în anii 1868-1869, adică la începutul domniei Principelui Carol. A urmat cursurile Liceului Sfântul Sava, şi mai apoi și-a dat doctoratul în Drept şi Ştiinţe Politice la Sorbona, susţinându-şi în 1902 teza cu titlul „Societăţile Cooperative în România“. Reîntors în țară, Ion Duca a intrat în Magistratură, fiind curând repartizat judecător la Horez, dată la care a început legătura lui de-o viaţă cu Judeţul Vâlcea. În paralel și-a început și activitatea politică în partidul liberal, sub oblăduirea lui Ion I.C. Brătianu, vechi prieten al tatălui său, iar în 1907, ca deputat de Vâlcea în Parlament, şi-a ţinut primul discurs cu prilejul dezbaterilor privitoare la problema tocmelilor agricole, Take Ionescu şi cu Petre Carp fiind printre politicienii zilei care l-au încurajat cel mai mult cu acest prilej. În acelaşi timp, Ion Duca a fost numit director al Băncilor Populare, când a dovedit o dată mai mult că atât dezvoltarea socială, cât şi cea economică a țării nu putea fi aşezată pe o bază trainică decât prin organizarea temeinică a ţărănimii. În 1914 a intrat ca ministru al Educaţiei şi Cultelor în guvernul liberal, prezidat de Ion Brătianu, unde a fost printre membrii cei mai activi ai cabinetului în lupta pentru intrarea României în război alături de Aliaţi. La sfârşitul războiului a fost însărcinat cu expunerea de motive a decretelor-legi ce trebuiau să orânduiască raporturile între Ardeal şi Vechiul Regat până la alegerile pentru constituantă; apoi, ministru de Domenii fiind, a avut sarcina să execute reforma agrară, punându-şi astfel iscălitura pe cele trei decrete din Vechiul Regat, precum şi pe acelea ale reformelor din Transilvania şi Bucovina. Din 1922 până în 1926 a fost ministru de Externe, principalele sale activităţi fiind în cadrul Ligii Naţiunilor, cât şi la variatele întruniri ale Micii Înţelegeri, cu care prilej a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai principiilor democratice în viaţa internaţională, cât şi al integrităţii tratatelor de pace. Ministru de Interne în ultimul guvern al Regelui Ferdinand din 1927 până în 1928, a rămas în opoziţie la înapoierea lui Carol II, până când noul Suveran a adus la putere partidul liberal, al cărui şef Ion Duca devenise în 1930, la moartea lui Vintilă Brătianu. În noiembrie 1933, Ion G. Duca a devenit prim-ministru al Ţării Româneşti, până la uciderea lui în Gara Sinaia câteva săptămâni mai târziu, pentru că încercase în zadar să apere şi să lupte pentru principiile democratice pe care le urmărise cu atâta îndărătnicie din tinereţe.

Mai tragică era problema tinereţii, Marele Stat-Major dând ordin ca toţi tinerii de la vârsta de 18 ani în sus să plece de la vetrele lor şi să se îndrepte spre Moldova. Ordinul era explicabil, faţă de marile pierderi pe care le suferisem trebuia să ne asigurăm în Moldova cât mai multe posibilităţi de noi recrutări, era o condiţie indispensabilă pentru refacerea armatei şi pentru continuarea luptei. Dar în împrejurările în care ne aflam atunci, vă puteţi închipui ce a fost executarea practică a unui atare ordin. Să transporţi zeci de mii de tineri cu trenul, era o imposibilitate materială. Nu rămânea deci decât să vină pe jos, dar nenorociţii de ei unii nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor. Spre culmea nenorocului, se răspândise vestea că în urma participării unor cercetaşi la luptele de la podul Jiului, germanii, drept represiune, împuşcau fără judecată pe toţi cercetaşii, şi atunci mii de cercetaşi, mii de copii de 10, 12, sau 14 ani au pornit nebuneşte pe jos spre Moldova. Situaţia era de aşa fel că nu puteam face mai nimic pentru ei, abia mai târziu, în Moldova, le-am putut veni în ajutor, dar după câte dureri şi după câte jertfe! La fiecare dintre noi era de dimineaţă până noaptea târziu o mişcare şi o agitaţie nemaipomenită. Partizani politici, rude, prieteni, cunoscuţi intrau şi ieşeau, unii voiau să plece şi cereau să le înlesnim plecarea, alţii se întorceau ca să spună că s-au răzgândit, alţii nu se puteau hotărî, se văitau şi cereau sfaturi. Nu ştiai singur ce să mai faci, cum să-i linişteşti şi cum să-i împaci. Te implorau, te ameninţau, era sfâşietor.

Regina Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dinr-înşii ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.

Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dânsul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana. Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Entanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceeaşi vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”

Dramele mele politice s-au născut mai ales din neastâmpărul meu în urmărirea pentru ţară a unor idealuri de înălţare şi de perfecţiune. De data aceasta, tragedia ţării şi a mea n-a mai fost în jurul unor năzuinţe spre mai bine, ci în miezul însuşi a unei probleme de existenţă.

Abilul „ministru de Externe” al Concernului I.G. Farbenindustrie, îmi sufla la ureche informaţia mai veche a Berlinului că eu as fi în România „the coming man”.

Nenorocirea mea a fost că din aceste date exacte şi regele – şi poate şi eu însumi – am scos concluzii false.

Fiecare om trebuie să-şi urmeze destinul la care este chemat. Şi eu verificasem doar până atunci că destinul meu acesta este: în viaţa publică să nu am nici o bucurie, dar să mă încarc de toate răspunderile. Să-mi fac însă totdeauna datoria.

Prefer astfel ca, atunci când cititorul acestor rânduri va ajunge la faptele care urmează datei de 4 iulie 1940, să înţeleagă de la început şi tâlcul lor adânc, aşa cum l-am înţeles eu mai târziu încetul cu încetul.

Avea șaptesprezece ani atunci când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial și a pierdut aproape totul: părinții, sora, numele, identitatea. Până la acel moment, a fi evreu nu jucase niciodată un rol important în viața ei, însă acest lucru a devenit brusc o problemă de viață și de moarte. Deși în 1942 a fost chemată să se înregistreze într-un lagăr de muncă, a reușit să evite soarta altor milioane de evrei și s-a alăturat Rezistenței: sub pseudonimul Margareta van der Kuit, a falsificat documente și le-a livrat în toată Olanda. A scăpat de naziști de mai multe ori, dar în iulie 1944 a fost trădată și transportată la Ravensbrück. Spre deosebire de sora și părinții săi, a reușit să supraviețuiască ororilor din lagăr pentru că, în tot timpul cât a stat acolo, nimeni nu a știut că este evreică și nici numele ei adevărat. Abia după război a îndrăznit să spună din nou: „Numele meu este Selma”.

Selma VAN DE PERRE, în vârstă de 102 ani, este în prezent printre ultimele supraviețuitoare ale lagărului de concentrare Ravensbrück. A luptat în Rezistența olandeză în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial și a primit din partea guvernului olandez Crucea Comemorativă a Rezistenței.

Mă voi opri la teza care explică poziţia românească exclusiv prin considerente de politică externă, de dragul opoziţiei faţă de U.R.S.S. Voi cita unele caracterizări întâlnite în declaraţii despre politica românească: „În afară Ceauşescu era un liberal, în interior un stalinist“; „Ceauşescu voia independenţă cu un model stalinist al socialismului“; „Ceauşescu nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare, întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală“; „Ceauşescu nu şi-a dat seama că «socialismul cu faţă umană» din Cehoslovacia reprezintă o alternativă la modelul sovietic“; „Lui Ceauşescu nu cred că-i plăcea prea mult ce se întâmpla la Praga, dar voia să se opună cu orice preţ sovieticilor“; De aici poziţia faţă de reforme: „N-am întâlnit corelaţii cu tendinţele de reformare economică şi socială încercate în unele ţări din lagărul socialist. 

    Nu şi în România“; „Nu reforma era totul“; „Nivelul şi calitatea reformei erau de suprafaţă“. Şi mai departe, afirmaţia ritoasă că socialismul nu poate fi reformat.

    În aceste afirmaţii sunt părţi de adevăr. Dar numai părţi.

Paul Niculescu-Mizil

Am trăit câteva decenii de luptă politică activă. Am fost în primele rânduri. Consider că este o datorie față de conștiința mea, o datorie morală, să las câteva dintre amintirile mele. De ce spun că este o datorie? Pentru că astăzi este la modă răstălmăcirea.

    După 1945, s-a mers pe linia răstălmăcirii a ceea ce s-a întâmplat până la 23 August 1944. A venit o răsturnare în 1989.

    Tot ce s-a întâmplat până în ’89 este rău. Nu se poate. Este o părere lipsită de cultură elementară. Un punct de vedere care neagă dezvoltarea societății, care crede că istoria începe cu noii oameni ce vin la conducere. Istoria României n-a început nici cu comuniștii, nici cu cei care au venit după comuniști. Istoria acestei țări este de sute de ani, de mii de ani. A avut suișuri, ocolișuri, coborâșuri. Orice familie are un arbore genealogic. Există părinți, bunici, străbunici. Într-o familie găsești și oameni frumoși, și urâți, și buni, și răi. Cu cât trece timpul, lucrurile se așează și se ajunge la o normalitate, la civilizație, aș zice chiar la o normalitate democratică. Pentru că civilizația înseamnă și democrație. Suntem departe de această democrație.

Paul Niculescu-Mizil

Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre

„Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

„Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara.“ Făcut și scris de mine în București, Dumineca în șapte Octombre, anul una mie nouă sute două zece și trei. Notele Politice ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la intervalul 1897-1924 constituie cel mai bogat izvor documentar. Ele au fost publicate la doi ani după moartea autorului lor și imediat retrase de pe piață și topite toate cele cinci volume, pentru că reprezentau istoria necenzurată a unui mare învins.

La Perveli, pe o simplă bănuială s-au împuşcat toţi copiii şi bătrânii; iar unde Ruşii şi-au bătut joc de femei, pe urmă le-au ars închizându-le în casă!

Peste tot sunt conflicte cu Ruşii. La Piatra nu se mai vede nici un ofiţer român. La Bacău au băut toată Apa de Colonie din farmacie. La Iaşi s-au legat în plină stradă de doamna Mârzescu şi de doamna Troteanu (?); femeile sunt rugate să nu se arate în public după ora 6! Furturi, siluiri, beţii: aceste cuvinte revin la fiecare frază, când îţi vorbeşte cineva de Ruşii la noi.

În satele Asan-Aga şi Prunaru, nu mai e niciun om, doar niște ridicături de pământ în dreapta şi în stânga șoselei înseamnă mormintele soldaţilor îngropaţi aproape de suprafaţă şi pe care câinii îi dezgroapă cu uşurinţă: pe ici, pe colo câinii bine hrăniţi, culcaţi... 

Ajutoarele trimise la Corabia nu au fost de prisos: răniţii aveau bărbi până la brâu, păr de sălbateci şi erau acoperiţi de insecte! Găzduiţi prin grajduri, fără foc, în timpul iernei, cea mai îngrozitoare de care ne putem aminti, aproape fără hrană, sărmanii bolnavi erau abandonaţi fără îngrijire şi fără pâine!

Nicăieri războiul n-a fost hidos ca în sărmana noastră ţară!

În prima parte a vieții, Al. Marghiloman a fost un om politic fericit. Neîntrecut în arta oratorică. Stăpân pe tainele sistemului electoral. Ministru autoritar și prolific la toate cele șapte departamente pe care le-a condus succesiv. Șeful unui mare partid politic, concurat acerb de Filipești exuberanți și de Lahovari oportuniști. Prezență originală în lumea modernă, arbitru al eleganței și animator pasionat al hipismului (...). În cea de-a doua parte a vieții, însă, Marghiloman a fost fiu de nenoroc. Pentru toate nedreptățile îndurate din urmă versant al vieții, Alexandru Marghiloman s-a revanșat în posteritate, prin uimitoarele sale Note Politice, apărute la doi ani după moartea sa și degrabă retrase de oficialități de pe piața cărții, fiindcă reprezentau istoria necosmetizată scrisă de un mare învins. Topirea tirajului celor cinci volume de Note Politice a conturat și mai pregnant imaginea crucificatului bărbat de Stat, Alexandru Marghiloman.

Stelian Neagoe

Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.

Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitcios şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.

Alţii au zis — un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei. Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au făcut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici.

Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună. Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.

I.G. DUCA – Amintiri politice

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

Autorul acestei carti, Aiden Aslin, s-a alaturat puscasilor marini ucraineni in 2018, deoarece s-a simtit dator sa-si apere patria adoptiva de amenintarea tot mai mare a invaziei rusesti. In februarie 2022, cand Rusia a declansat o ofensiva puternica impotriva Ucrainei, Aiden si unitatea sa au fost stationati pe linia frontului, la Mariupol. Blocat intr-o otelarie din acest oras, dupa un asediu de o luna de zile si dupa ce a ramas fara provizii, el a luat parte, in aprilie 2022, la capitularea in masa a peste o mie de soldati ucraineni. Dupa aceea a inceput adevaratul sau calvar.

Memoriile ofiterului german Ernst Junger despre participarea sa la Primul Razboi Mondial. Constituita pe baza notelor aproape zilnice luate de-a lungul celor patru ani petrecuti in campania din Belgia si Franta, [...] In furtuni de otel este prima carte publicata de Ernst Junger (1920), bestseller in anii 1920, si prima carte de rasunet international izvorata din experienta cruciala a Marelui Razboi, traita cu intensitate tragica si platita funest de o intreaga generatie. - Viorica Niscov

Volumul de fata, al patrulea din Povestea vietii mele, reprezinta un document istoric de exceptionala importanta pentru istoriografia regalitatii, scris de unul dintre cei mai reprezentativi participanti la evenimentele imediat urmatoare Primului Razboi Mondial. Regina Maria ofera amanunte din pozitia de diplomat ad-hoc al Romaniei la Paris, in contextul desfasurarii Conferintei de Pace. Este un martor regal inedit, care consemneaza intrevederi cu personalitatile momentului, Woodrow Wilson, Raymond Poincare, Georges Clemenceau ori David Lloyd George. Calatoria in Anglia la familia regala britanica are aceeasi insemnatate diplomatica, facilitand, printre altele, o intrevedere premierului Bratianu cu regele George al V-lea. Reintoarsa la Bucuresti, Maria sustine o conferinta de presa, fapt neobisnuit, iesind din regulile strict monarhice, mai ales pentru o regina consoarta. Volumul memorialistic cuprinde deopotriva impresiile vizitei facute alaturi de regele Ferdinand in Transilvania, apoi ultima intalnire cu mama sa, ducesa de Coburg, precum si momente postbelice cu simbolistica speciala: deschiderea primului parlament al Romaniei Mari, incoronarea de la Alba Iulia, un ceremonial suprem regal ce consfintea noul statut politico-juridic al tarii, toate acestea alaturi de eforturile sale diplomatice pentru reconstructia tarii si ajutorarea celor saraci, a vaduvelor si orfanilor de razboi. - Diana Mandache 

Majoritatea însemnărilor lui Corneliu Coposu din acest jurnal ascuns de Securitate timp de peste patru decenii gravitează în jurul unui singur astru: Iuliu Maniu. Consemnează mişcările diurne ale Prezidentelui, întâlnirile sale cu toate personalităţile politice importante, cu diplomaţii străini acreditaţi în România, strategia sa de a scoate ţara din alianţa cu Germania lui Hitler şi a o trece de partea aliaţilor, acţiunile secrete riscante întreprinse în acest scop, actul de la 23 August şi, în final, încercările disperate ale bătrânului luptător de a-i convinge pe diplomaţii englezi şi americani şi pe guvernele lor să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic.

"Paginile Insemnarilor zilnice sunt o impletire permanenta intre consemnarea faptelor cotidiene si marturisiri cu iz scriitoricesc despre creatia literara a Reginei, trairile si emotiile ei. Acum, la inceput de an 1932, regina Maria e preocupata prioritar de asigurarea confortului pentru Ileana, insarcinata cu viitorul arhiduce Stefan. Si lucrul se vadeste anevoios. Carol inventeaza pretexte la tot pasul: copilul nu se poate naste in Romania, parintii lui (ca arhiduci austrieci) sunt apatrizi, incat nu le va ingadui sa stea mai mult de o luna pe an in arealul romanesc. Regina Maria, constienta de modestia materiala in care traia menajul Ileana – Anton, ar fi fost bucuroasa sa le dea Copacenii, sa-i tina vara la Balcic si Bran, si iarna cat de mult la Cotroceni. Daca in public se stapaneste, in taina Jurnalului regina Maria rabufneste. Dupa ce, pe un ton melodramatic, scrie ca e „denigrata, calomniata, neinteleasa, crucificata”, conchide in aceeasi nota: „Carol nu va fi niciodata un monarh agreabil sau placut.” (GEORGETA FILITTI, academician)